CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GÂNDUL ZILEI

„Poporul nostru, în urma vicisitudinilor istorice, nu a reușit să creeze un stat național modern decât către mijlocul secolului trecut. Conducătorii noștri, educați într-un Occident care-i uluia, au vrut prin decrete să transforme vechea noastră națiune de țărani într-o copie fidelă a statelor occidentale.

Realitatea socială a refuzat să se conformeze. Ignorată și bruscată, societatea românească a reacționat, opunând elanului reformator al clasei conducătoare un obstinat refuz de colaborare.”

(Dimitrie Gusti, La science de la réalité sociale, 1941).

Lui Nicolae Iorga îi plăcea să spună că, la cumpăna secolelor XIX-XX a apărut o adevărată falangă de intelectuali români, cea mai reprezentativă pe plan european, mai creativă şi care şi astăzi, privită retrospectiv, dă măsura valorilor noastre perene.

Unul dintre aceștia a fost marele sociolog Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, la Iași, România – d. 30 octombrie 1955 la București), etnolog, istoric, filosof român. Membru al Academiei Române din 1919, apoi președintele acesteia (1944 – 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București, Dimitrie Gusti este considerat a fi creatorul sociologiei românești coleg de școală, apoi de universitate și de Academie cu Petru Poni, Caragiani, A. D. Xenopol, Al. Philipide.

A fost în 1899, student la filosofie al Universității din Berlin, apoi al celei din Leipzig.

Curând a început să lucreze la Institutul de psihologie experimentală iar doctoratul în filozofie, și specializarea în sociologie (în Germania și Franța) l-au recomandat pentru Universitatea din Iași unde, din 1910, a fost profesor de istoria filosofiei grecești, etică și sociologie.

În 1918, în plin război, avea să întemeieze în capitala Moldovei Asociația pentru studiu și reformă socială (ulterior, Institutul Social Român), cu revista subsecventă. În 1937 aceasta devine organ al Federației internaționale a societăților și institutelor de sociologie. La sfârșitul primului război mondial, e ales membru al Academiei Române și discursul său de recepție privește Ființa și menirea Academiilor.

Din 1925 începe cercetări sociologice pe teren (cu satul Goicea din județul Dolj) cu echipe pluridisciplinare de studenți. Mai mult, ca ministru al Instrucțiunii Publice, creează învățământul sociologic în școlile secundare și normale.. De asemenea, întemeiază școli sătești și cămine culturale.

Din 1934 ține numeroase conferințe în străinătate legate de programul sociologic român: Acțiunea monografică în România, Sociologia unităților sociale, Legea serviciului social în România. 

În 1936 a înființat la București, Muzeul Satului, o instituție ce se va dezvolta prestigios până în zilele noastre.

După un an, marele savant român a organizat pavilionul românesc la Expoziția Internațională de la Paris, iar în 1939, a făcut același lucru la New York.

Gusti și-a legat numele și de o lucrare neegalată până astăzi în istoria culturală a țării noastre, Enciclopedia României în patru volume, apărută între 1938 și 1943.

Recunoscut ca autoritate internațională în materie de sociologie, profesorul încearcă să organizeze, în 1939, al XIV-lea congres internațional de sociologie la București. Tentativa a eșuat din cauza izbucnirii războiului mondial.

Savantul n-a putut ocupa (în 1941) nici catedra de profil de la New York, unde fusese invitat, din cauza stării de război.

A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 – 1921), Institutul Social Român (1921 – 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 – 1948).

A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936). În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 – 1943) și „Sociologie românească” (1936 – 1944).

După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (la 23 august 1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare.

Ca președinte al Academiei Române (1944-1946),a înființat Consiliul Național al Cercetării Științifice.

Notorietatea sa internațională, activitatea benefică pentru cercetarea în sine, dar deopotrivă crearea unor institute deosebite în spațiul românesc, n-au fost suficiente pentru autoritățile comuniste.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, Gusti devenea ținta noului regim, astfel că în 1947, într-o notă informativă se regăsesc o serie de motive care vor contribui la catalogarea acestuia drept „element dușmănos”, între care „studiile universitare din Germania”, faptul că a fost invitat în SUA pentru „a susține conferințe plătite așa de bine de americani încât, odată întors în țară, devine unul dintre cei mai aprigi propagandiști ai democrației americane” etc.

Securitatea îi va deschide dosar de urmărire informativă din 1948.

După ce este exclus din Academie, în 1950 este obligat să părăsească locuința și rămâne, totodată, și fără mijloace de întreținere.

Între 1951-1955, Dimitrie Gusti și-a scris ultima lucrare, de data aceasta autobiografică, „Autosociologia unei vieți, 1880-1955”, publicată de-abia în 1971.

În paginile sale de început, Gusti avea să sublinieze: „Nu vreau nici bani, nici onoruri, vreau să creez”.

Bizar este faptul că, la șase ani după moartea marelui savant, deși dosarul de urmărire fusese clasat, printr-o notă a serviciului „C” din M.A.I., se propunea menținerea sa „în evidența elementelor dușmănoase deoarece a decedat”.

Decapitarea sistematică de către comuniști în anii postbelici a elitelor acestei țări, rămâne un fenomen pe care continuăm să-l resimțim dureros și astăzi.

30/08/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

GÂNDUL ZILEI

Emil Cioran despre turci:

„Cea mai tristă și mai mizerabilă amintire a poporului român sunt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din câte a cunoscut istoria… Altcum nu ne-am putea explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul Semilunei și-au făcut un merit de a-și lichida ereditățile turcești.

Există, însă, o singură țară care să nu fie mândră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee un prilej de amărăciune”.

 Pasaj din Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 111.

Emil Cioran a fost un filozof şi scriitor român stabilit în Franţa. S-a născut în ziua de 8 aprilie 1911, la Răşinari, jud. Sibiu, în Transilvania aflată încă sub dominația Ungariei, și a decedat la 20 iunie 1995, la Paris.

Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din localitatea Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Urmeaza Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu si Facultatea de filozofie din cadrul Universitatii din Bucuresti. Isi ia licenta cu o teza despre Henri Bergson. In ultimul an de facultate, Cioran colaboreaza cu articole la diferite reviste: Calendarul, Floarea de foc, Gandirea, Vremea, Azi.

In 1933 Cioran obtine o bursa care ii permite sa continue studiile de filozofie la Berlin. Se intoarce in țară in 1936 si ocupa postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brasov. Un an mai tarziu ajunge la Paris ca bursier al Institutului Francez din Bucuresti, pentru o lucrare de doctorat.

Prima carte a scriitorului, „Pe culmile disperarii”, a aparut in 1934 și a fost distinsa cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati si premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au aparut: Cartea amagirilor (1935), Schimbarea la fata a Romaniei (1936), Lacrimi si Sfinti (1937).În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris.

In 1940 incepe sa scrie ultima sa carte in limba română,  „Indreptar patimas”.Varianta finala a acestei carti va aparea in 1945, an in care Cioran se stabileste definitiv in Franța.

Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. Își semna scrierile in franceza cu initialele E.M. Cioran.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition (Tratat de descompunere), distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite. Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.

A fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice (oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect) și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană (ciclicitatea civilizației, naștere-maturitate-decădere), asupra destinului omului și civilizației. 

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.

Dacă limba franceză i-a potolit excesele și i-a dăruit secretul formei și al formulării, rădăcinile sale românești i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

29/07/2022 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , | 2 comentarii

GÂNDUL ZILEI. MIRCEA ELIADE DESPRE FRANCMASONERIE

 

 

 

 

 

 

”Din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să înţelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei.

Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu „secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.

Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică”.



 



– Mircea Eliade –





 

 





Mircea Eliade



 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade (n. București la 28 februarie/ 13 martie 1907 – d. la Chicago, în ziua de 22 aprilie 1986), a fost unul din marii  filosofi și istorici ai religiilor, eseist, prozator și  profesor universitar.

În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-le în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tomasso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea din  Calcutta (India) până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii 1933 -1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti.

În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945).

Din 1945  s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în anul 1948 la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), dupa care, a acceptat postul de  profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985  s-a  numit  Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.

Este autorul unei vaste opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.



 

14/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: