GÂNDUL ZILEI

Afirmarea demnității naționale a fost boicotată de o campanie pe termen lung, bine ticluită, pentru a li se inocula românilor o mentalitate de slugi:

„De prea mult timp românilor li s-a inoculat ideea că sunt slabi, că nu au o istorie cu modele, că suntem o națiune care tot timpul a plecat capul iar străinii, fie ei ruși, turci, germani sau alții ne-au sacrificat în jocurile lor politice.”

Elevii din ziua de azi știu mai bine când este ziua Statelor Unite sau a Franței decât a României!

„Azi putem observa că după 1990 toate valorile naționale au fost criticate, s-au pus sub semnul întrebării realizările lor. Prin marginalizarea istoriei în școli, fără o cultură temeinică, în lipsă de cunoștințe, mulți au crezut că Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iorga sau Titulescu nu au fost români neaoși sau au fost oamenii unora sau altora.

În anii 1950, istoria a fost rescrisă în așa fel încât să reiasă că doar rușii au fost cei care ne-au ajutat în comparație cu occidentul. Azi se predă istoria României în context european.

Faptul că avem zeci de modele de la care ne-am putea inspira nu reprezintă nimic pentru clasa noastră politică, superficială.”

– Ionuț Cojocaru –

Ionuț Cojocaru – lector univ. dr. al Facultății de Ștințe Politice și Economice, Departamentul Relații Internaționale și Studii Europene al Universității Europei de Sud-Est Lumina.
Din 2011 a devenit doctor în istorie. A absolvit un master în Istoria Contemporană a României în cadrul Facultății de Istorie București și unul în Științe Politice  în cadrul Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative București.
Preocupările sale țin atât de spațiul balcanic cât și de relațiile statelor balcanice cu Imperiul Otoman/ Turcia.
A publicat diferite studii, analize, volume de documente, volume de studii privind relațiile dintre statele balcanice. Din 2007 este asistent universitar, iar din 2012 este titularul cursurilor de Istoria Relațiilor Internaționale și Istoria Europei de Sud-Est în secolele XIX – XX.
Din 2010 este secretar general al Asociației de Prietenie româno-turcă. Este membru activ în colegiul științific al revistelor: Balkan Synthesis, Facta Universitatis, Serbia; Journal of Eurasian Studies, Studies of the Ottoman Domain, History Studies (International Journal of History) Turcia; Crimean Historical Review Federația Rusă. Coautor la volumul de documente Romania-Turcia 1923-1938.Documente vol I, Editura Cavaliotti, Bucuresti, 2011. A publicat cartea România și Turcia, actori importanți în sistemul de relații internaționale 1918-1940, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, coordonator al volumului South-East European Diplomacy. 100 Years Since the Balkan Wars, Cetatea de Scaun, Targoviste, 2015

Ionuț Cojocaru, și-a strîns eseurile publicate de-a lungul timpului pe cristoiublog.ro. într-o carte apărută la editura Alexandria Publishing House sub titlul, eminamente provocator, Colonizatori în colonie.

Publicitate

NAȚIONALISMUL ÎN FAȚA OMULUI DE NICĂIERI

Naționalismul ca fatalitate și omul de nicăieri

Identitatea este ceva de care nu poți scăpa. Te naști român, sau englez, sau francez, sau sârb, sau ungur, ca și cum te-ai naște negru, sau alb, sau înalt, sau scund. Identitatea este, cumva, ca o cocoașă pe care vrei-nu vrei, trebuie să ți-o asumi. Nu este neapărat ceva de rău sau de bine, este pur și simplu o fatalitate. Irevocabilă.
A încerca să nu mai fi român este ca și cum ai încerca să nu mai fii negru. Poți, evident, să asimilezi cultura și civilizația altui popor, poți să-ți vopsești părul și pielea în ce culoare vrei, dar nu poți să-ți răzuiești propria identitate, pentru că aceasta nu este un strat decopertabil, ci o structură genetică. De fapt, se poate, dar rezultatele sunt monstruoase, patologice. Michael Jackson a încercat să fie alb și, pentru moment, chiar a reușit. Ce s-a întâmplat ulterior cu el, se știe. 

Emil Cioran a încercat să nu mai fie român, a devenit chiar cel mai mare stilist al limbii franceze, a refuzat să mai vorbească limba română sau să mai revină vreodată în țara natală, dar, în ultimul an de viață, bolnav fiind de Alzheimer, a uitat… limba franceză.  
A-ți schimba naționalitatea seamănă cu o operație de schimbare de sex. Poți fi trans-național, așa cum poți fi trans-sexual.

La nivel de libertate personală, lipsit de repere axiologice, opțiunea e realizabilă și politicește corectă.  Rezultatele unor asemenea intervenții opționale sunt însă, așa cum am spus,  monstruoase.
Trădarea, de exemplu, este și ea o formă de patologie identitară. Trădătorii sunt nativii români care și-au făcut – ca să păstrăm analogia cu trans-sexualii – o operație de schimbare a identității. Deși vorbesc românește, nu mai sunt români. Dar nu sunt nici altceva, în sensul unei identități definibile. Sunt doar niște anomalii, niște mutanți. Eminescu îi numea „romunculi”.  
A fi european sau cetățean al Universului este o abstracție în care nu te poți plasa nemijlocit. Ești european pentru că te-ai născut în Europa. Dar te-ai născut într-un loc anume din Europa, într-o casă concretă, dintr-o țară concretă, din niște părinți concreți, de la care ai învățat o limbă concretă. Shakespeare este un scriitor universal pentru că a fost englez. Goethe, pentru că a fost german.

Brâncuși este cel mai mare sculptor modern al lumii pentru că a avut inteligența, instinctul sau genialitatea de a rămâne, din punct de vedere etnic, român. Și-a asumat această etnicitate. 

Am folosit comparația cu transsexualii pentru că este mai aproape de limbajul curent. Putem duce însă analogia mai departe, comparând renunțarea la identitate cu lobotomia, spălarea creierului prin intervenții din afară. În cazul de față, avem de-a face cu o lobotomie fără bisturiu, doar prin „toxine” informaționale. Și e vorba de o lobotomie în masă, printr-un asediu uriaș, fără precedent, concentrat și concertat. Efectele sunt cele pe care le constatăm astăzi, în jurul nostru. 
Toate acestea constituie o explicație, nu și o scuză. Chiar dacă abia acum, în aceste condiții, capătă sens cu adevărat cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poți”. Iar ca să poți ai nevoie de cel puțin trei lucruri: voință, știință și conștiința.

 Există, așadar, un transnaționalism voluntar, axat pe absența conștiinței identitare, prin analogie cu transsexualismul. Este, cum spuneam, o opțiune politicește corectă, dacă nu se poziționează, ca alternativă unică și universală, împotriva naționalismului funciar. 
Numai că lucrurile nu stau deloc „politicește corect”.

Nicolae Iorga sesiza, încă din 1935, apariția unui nou tip de om universal, „omul de nicăieri”: „Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit”. (Nicolae Iorga, „Idei asupra problemelor actuale”, Editura Cugetarea, 1935). 
Acest tip de om universal este, de fapt, așa cum îl definea Nichita referindu-se la Mircea Dinescu, un copac fără rădăcini, „un copac pe roți”.

El poate fi o apariție, dar nu un reper. Este omul cosmopolit al lui Eminescu (globalistul de azi) „care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, de cetăţean al universului”. Iar „cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s’a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”. (Mihai Eminescu, „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Convorbiri literare, 1 august 1876). 

Există, în opinia mea, în raport cu sistemul de valori identitare, o generație pierdută. Poate nu definitiv, dar pierdută. Această generație nu este antiromânească, ci a-națională. O generație inteligentă, performantă și funcțională în orice loc de pe pământ unde există tehnologie. Cei care fac parte din această generație resping valorile identitare, pentru că nu-și simt apartenența și nici nu-i interesează. Nu-i văd rostul. Sunt simple exemplare ale speciei umane, dotate cu creier, dar lipsite de spiritualitate.

Nu au idealuri, nu au obligații, nu au pentru ce să se sacrifice și nu atribuie existenței lor nicio aspirație transcendentă.
Maximum de sens pe care și-l asumă este strict material: confortul și prosperitatea, fie prin job, fie prin antreprenoriat, care devin scop în sine, nu instrumente sau oportunități ale unui scop mai înalt. Într-o ordine strict materială, sunt perfect îndreptățiți să-și configureze astfel existența, dar prin asta nu se mai diferențiază fundamental de celelalte specii de pe Terra. Simpla calitate de a avea conștiință nu te delimitează de regnul animal, dacă această conștiință rămâne captivă în purgatoriul tetraedric al hedonismului: muncă, procreație, consum și plăcere. Între ei și pisici, de exemplu, este o diferență de nuanță și complexitate, nu de esență. 
Aceste considerații nu se referă la o majoritate absolută, ci la una statistică. Și nu este neapărat vina celor în cauză. Sau nu este în totalitate vina lor. Sunt victimele unui context generat artificial, prin haosul din educație, prin pomparea în spațiul public a ideilor globaliste opuse reperelor identitare (și demonizarea acestora din urmă), prin promovarea non-modelelor și pseudovalorilor, prin „monstruoasa coaliție” împotriva meritocrației. 

Mai există două categorii de români „pierduți”: cei cărora le este rușine că sunt români și cei care se urăsc pe sine pentru că sunt români. Se urăsc însă nu direct, ci pe ocolite, extrăgându-se din sistem.

Ei denigrează vehement și furibund tot ce este românesc: originea, istoria, tradiția, valorile, biserica, strămoșii, Miorița și chiar pe Mihai Eminescu. Este, la prima vedere, ceva de neînțeles în această atitudine schizoidă care duce, în ultimă instanță, la desființarea propriei individualități. Însă, la o analiză mai atentă, explicația există: toate nedreptățile, frustrările, dezamăgirea, indignarea survenite în urma prăbușirii orizontului de așteptare al românului revoltat, ricoșează, de la cei cei care au provocat dezamăgirea (în speță oamenii politici din 1990 încoace), spre toți ceilalți care, ca și el, sunt dezamăgiți.

Are loc un fel de transfer al ticăloșiei de la călăi la victime. Totul și toți devin culpabili și complici la haosul și marasmul în care  trăim, la corupția sistemului, la hoția generalizată. În concluzie, toți suntem vinovați, pentru că suntem români. Toți, cu excepția celui în cauză. Aceste două categorii sunt, și ele, victimele aceluiași context creat artificial, al aceluiași haos impecabil organizat, care a dus la depopularea României și la transformarea indivizilor în propriii lor dușmani.

În aceste condiții, resurecția naționalismului devine o consecință logică. De fapt, nici măcar nu este o resurecție. E o manifestare organică naturală, provocată de agresiunea aceluiași context creat artificial.

Iar gradul de manifestare a naționalismului este determinat de amploarea agresiunii care se exercită asupra lui. Este o reacție în oglindă.

În condiții obișnuite, existența naționalismului este insesizabilă, ca funcționarea unui organism sănătos. În momentul în care un virus sau o boală (am numit prin aceasta agresiunea, atacul) au pătruns în organism, acesta intră în stare de luptă și face febră.

Dar febra nu reprezintă boala în sine, care ar trebui tratată, ci efectul luptei organismului cu boala. Boala este, în cazul de față, agresiunea globalismului asupra memoriei identitare.

Cei care o instrumentează și-au însușit bine lecția lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”.

Miron Manega, Vicepreședinte al Uniuni Ziariștilor Profesioniști din România (U.Z.P.R.)
Sursa: www.certitudinea.com & art-emis.ro

Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: ”Dragostea pentru locul tău de naştere trebuie cultivată”

 

În timpul unei întâlniri online cu elevii unui liceu, cărora le-a vorbit despre cultivarea valorilor în şcoala şi societatea românească, istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române a spus că nu există naţiuni superioare şi inferioare, ci doar naţiuni ”cu istorie mai cunoscută şi altele cu o istorie mai puţin cunoscută”, scrie agerpres.ro.

„Ura faţă de străini e cea mai mare prostie care a apărut în relaţiile între oameni. Dar a apărut. Ea există. N-avem dreptul s-o cultivăm, s-o apărăm. Dar dragostea pentru locul tău de naştere trebuie cultivată dintr-un singur motiv cel puţin: nu poţi iubi şi înţelege locurile de naştere ale altora, dacă tu eşti un vântură-lume. Atunci, într-adevăr, e un pericol mare. Dacă am înţelege aceste lucruri, cred nu s-ar produce nici exagerări. Dar în lumea de astăzi ce nu e exagerat?”.

„O parte din valori îţi vin din solul, din locul naşterii tale. Şi astea sunt de neegalat, de neînlocuit. Am umblat mult în străinătate. Toţi românii care trăiesc în străinătate, chiar şi cei care nu recunosc, prima generaţie – nu vorbesc de copiii şi nepoţii lor, care se pierd în alte naţiuni -, au nostalgia locului de naştere. Şi chiar şi aceia care critică foarte tare ţara în ansamblu vin acasă cu plăcere să asculte susurul unui izvor, să audă încă o dată cum cântă o femeie bătrână la ţară pe înserat, când crede că n-o aude nimeni, să mănânce o mămăligă aburindă, care n-are gust în altă parte, nu-i aşa ca aici; să râdă, să plângă, să vadă morminte. Repet, şi cei care nu recunosc treaba asta o fac. Ceea ce înseamnă că, totuşi, primele noţiuni pe care le-ai dobândit în viaţă de la mamă, de la bunici, de la părinţi, de la tată rămân legate şi de un loc anume”, a subliniat istoricul.

„Şi eu mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră: ‘De ce să-mi fie ruşine? De ce să-mi fie ruşine de acest lucru? Numai pentru că în numele naţiunii s-au produs războaie? V-am spus, în numele dragostei s-au produs războaie, în numele democraţiei s-au produs războaie, în numele credinţei s-au produs războaie. Trebuie să schimbăm logica în aşa măsură încât să condamnăm credinţa, libertatea, democraţia şi naţiunea pentru războaie?