CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

29 octombrie 1959 – În România comunistă era adoptat Decretul antihristic care prevedea desfiinţarea a numeroase mănăstiri şi a asociaţii religioase, precum şi scoaterea din monahism a unui mare număr de călugări. VIDEO

 

 

 

 

 

 

Decretul 410/1959. Un scurt bilanţ la 50 de ani de la adoptare

 

 

 

În urmă cu 58 de ani, conducerea Marii Adunări Naţionale a RPR, adopta  Decretul nr. 410 din 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi a asociaţiilor religioase, precum şi scoaterea din monahism a unui mare număr de călugări.

Aplicarea acestui decret,  prin forţă şi ameninţări, între anii 1959 şi 1964, a  avut efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România şi pentru Biserică în general : 92 de mănăstiri au fost desfiinţate, închise ori folosite în alte scopuri şi în jur de 4.700 de călugări şi monahi au fost scoşi din mănăstiri.

Istoria consemnează faptul că regimul comunist, instaurat în 1945, considera, potrivit modelului sovietic, că instaurarea unui control strict asupra Bisericii va putea mobiliza poporul spre „culmile realizărilor socialiste”. 

De aceea, din „arhipelagul ororii” nu a scăpat nici Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu ierarhii acesteia. Prin toată atitudinea sa, comunismul s-a dovedit a fi un coşmar al umanităţii în general şi al vieţii religioase în special, mai ales că în concepţia filozofică marxistă între religie şi filozofie discrepanţa este evidentă şi inevitabilă.

Potrivit ideologiei sale, statul comunist a încercat prin diferite mijloace şi metode să împiedice, anuleze sau măcar estompeze chiar şi acele manifestări care, conform standardelor regimului, erau corecte şi dezirabile, având grijă, până la un anumit punct, să nu facă acest lucru în mod deschis.

Grija sistemului totalitar era aceea ca Biserica să se rezume la un rol exclusiv liturgic, menit să satisfacă convingerile religioase ale credincioşilor, tolerate de stat, în numele libertăţii de opinie, dar pe care nu înceta să le demaşte ca fiind iluzii la care, treptat, oamenii vor renunţa. 

Din acest motiv, mai ales din 1948, a existat un control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii, în toate instituţiile bisericeşti, adică protopopiate, şcoli teologice, centre eparhiale, mănăstiri, pregătiţi de a reprima orice acţiune considerată contrară intereselor statului comunist şi ateu

Mănăstirile intraseră în atenţia Securităţii încă din 1948, motivele fiind în principal două: pericolul care îl puteau reprezenta din punct de vedere politic (sprijinirea mişcării de rezistenţă anticomunistă, adăpostirea de persoane ostile regimului) şi cel spiritual, mănăstirile constiuind adevărate centre de menţinere a credinţei autentice, fapt care nu putea fi acceptat de către un regim politic ateu.

Din acest motiv, documentele Securităţii vorbeau cu dispreţ de „armata neagră a călugărilor şi călugăriţelor“, care trebuia combătută prin toate mijloacele.

Acţiunile împotriva mănăstirilor s-au intensificat odată cu anul 1955 şi au cunoscut un vârf după revoluţia maghiară din 1956, când s-a considerat că un număr foarte mare de „elemente ostile“ s-au refugiat în monahism.

De asemenea, noua campanie ateistă declanşată de liderul sovietic Nichita Hruşciov odată cu Congresul al XXI-lea al PCUS a avut o influenţă certă şi asupra deciziilor luate în domeniul religios de liderii comunişti de la Bucureşti.

La începutul anului 1958 ministrul de interne Alexandru Drăghici propunea desfiinţarea seminariilor monahale, interzicerea accesului călugărilor în Institutele de Teologie de grad universitar, interzicerea înfiinţării de noi mănăstiri, ca şi limitarea accesului în cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse în proiectul lui Drăghici s-au regăsit şi în Decretul nr. 410/1959

Până la Decretul 410 au fost o serie de alte măsuri administrative aplicate „la sugestia“ autorităţilor comuniste. La sfârşitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat un nou regulament al mănăstirilor în care, printre altele, se prevedea că se exclud de la intrarea în monahism următoarele categorii de persoane: persoane minore, persoane care nu au minimum şapte clase elementare, persoanele care au săvârşit abateri de la regulile monahale, cele care au suferit condamnări de drept comun, „elemente contrarevoluţionare“, precum şi cei cunoscuţi cu „manifestări duşmănoase“ la adresa regimului comunist.

Cu ocazia şedinţei Sf. Sinod al BOR din 15 decembrie 1958, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului cultelor, a comunicat prevederile noului regulament, cerând ca acestea să fie asumate şi puse în aplicare.

În faţa presiunilor autorităţilor, ierarhii s-au declarat „în principiu de acord“ cu aceste măsuri. Însă, această atitudine a fost de fapt o amânare pentru a se căuta soluţii de rezolvare a problemei. Documentele Securităţii consemnează opoziţia a numeroşi ierarhi faţă de prevederile acestui plan. Din acest motiv, regulamentul a intrat în vigoare abia din 4 aprilie 1959, „tacit“.

Prevederile regulamentului aveau caracter retroactiv. Prin urmare, toţi monahii şi monahiile care nu îndeplineau noile criterii ale Departamentului urmau să fie scoşi din mănăstiri.Departamentul Cultelor va elabora un nou regulament pentru viata monahala.

Printre noile restructurari, se hotara si interzicerea primirii in manastiri a urmatoarelor categorii de persoane: minori, tineri fara sapte clase, condamnati de drept comun, precum si condamnati pe motive politice. La randul lor, din pricina lipsei de vietuitori, unele dintre manastiri urmau a fi inchise, ori folosite in alt scop.  

În perioada decembrie 1958-martie 1959, Securitatea a organizat împreună cu reprezentanţii Departamentului Cultelor o amplă campanie de verificare a întregului personal monahal, stabilind pe cei care îndeplineau criteriile de excludere. Urmau să plece din mănăstiri peste 3.000 de vieţuitori.

În urma întocmirii tabelelor, s-a ajuns la concluzia că un număr mare de mănăstiri urmau a fi desfiinţate din „lipsă de vieţuitori“. De aceea, s-au prevăzut măsuri precise ca localurile aşezămintelor desfiinţate să primească noi destinaţii.

Acţiunea de scoatere de vieţuitori din mănăstiri era încredinţată oficial Departamentului Cultelor, care putea să recurgă la sprijinul Securităţii, camuflată sub acoperirea organelor de Miliţie.Reticenţa monahilor şi opoziţia unora dintre ierarhi a făcut ca până la 1 noiembrie 1959 „doar“ 1.200 de călugări să părăsească mănăstirile.

Apreciindu-se că numărul mănăstirilor şi al călugărilor continua  să fie mare, la 28 octombrie 1959 a fost emis Decretul 410 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care completa Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, astfel: era introdus articolul 71 în care se preciza că pot fi admişi în monahism bărbaţi la vârsta de 55 ani şi femei la 50 de ani „dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii pe baza Codului familiei“.

Acest decret a fost o metodă ca statul comunist să nu se mai împiedice de o decizie a Sinodului, asumându-şi deschis paternitatea acţiunii de reprimare a monahismului românesc. Se mai prevedea desfiinţarea mănăstirilor şi schiturilor înfiinţate după 23 August 1944 şi interzicerea ridicării altora.
 

Conform unor cifre parţiale din documentele fostei Securităţi, la 1 ianuarie 1959 în România existau 224 de mănăstiri ortodoxe, pentru ca în octombrie 1959 (adică după aplicarea prevederilor regulamentului monahal) să fie inventariate 194 de mănăstiri. La 31 martie 1960, mai funcţionau 132 mănăstiri. În final, Securitatea estima că a reuşit desfiinţarea a 92 de mănăstiri.

Tot din date parţiale, aflăm că la 1 ianuarie 1959 erau 6.014 monahi şi monahii. Securitatea estima că, după toate măsurile aplicate, urmau să rămână în mănăstiri cel mult 1.400 de vieţuitori. Potrivit documentelor cercetate, numărul monahilor scoşi din mănăstiri este de aproximativ 4.750.

 Zona cea mai afectată a fost Moldova. Arhivele arată că din cei aproximativ 2.000 de călugări mai mult de jumătate au fost alungaţi din mănăstirile Agapia, Văratec, Secu, Neamţ, Sihăstria.

După aplicarea Decretului 410 au fost arestaţi şi condamnaţi sau trimişi cu domiciliu obligatoriu acele persoane care au refuzat să renunţe la stilul de viaţă monahal, deşi fuseseră excluse din mănăstire.

Un document al Securităţii din aprilie 1960 arată că principala opoziţie faţă de „reforma monahală“ propusă de Guvern „a manifestat-o patriarhul BOR, Justinian Marina. Pe această poziţie el s-a afirmat încă în şedinţa sinodului, iar apoi a întreprins o serie de manevre şi acţiuni pentru compromiterea hotărârii luate, astfel: faţă de alţi conducători ai Bisericii şi călugări cu care a venit în contact, Justinian Marina şi-a manifestat deschis intenţia de a nu recunoaşte hotărârea Sinodului, explicând-o ca fiind o măsură a statului, ci nu a Bisericii şi contravenind regulilor canonice; pe unii călugări care urmau să plece din monahism i-a îndemnat să facă cereri să rămână pe mai departe în mănăstiri, cereri pe care le-a aprobat personal; sub pretextul înfiinţării unor ateliere bisericeşti a căutat să concentreze un grup de călugăriţe care urmau să iasă din monahism, la Mănăstirea Dealul, care la acea dată nu mai era locuită de călugări; folosindu-se de faptul că unele călugăriţe dintre cele care urmau să fie scoase din monahism erau proprietarele unora din încăperile mănăstirile respective, Justinian Marina le-a indicat să rămână pe mai departe în locuinţele lor“.

De asemenea, patriarhul s-a folosit de statutul de monument istoric al unor mănăstiri, menţinând în acestea vieţuitori sub pretextul îngrijirii şi punerii în valoare a obiectivelor istorice.„Drept urmare, se consemna în document, un număr însemnat de călugări care părăsiseră viaţa monahală au revenit în mănăstiri, necesitând în multe cazuri intervenţia organelor MAI.

Destinul monahilor şi monahiilor după scoaterea din mănăstiri.

 

În principiu toţi trebuiau să-şi asume cât mai vizibil condiţia laică, deoarece erau urmăriţi de Securitate în cazul în care încercau să continue viaţa monahală în afara mănăstirii (purtarea veşmintelor monahale, întâlniri ale fostelor soboare sau frecventarea clădirii fostei mănăstiri).

Minorii au fost încredinţaţi părinţilor, iar adulţii erau încurajaţi să se căsătorească ca o garanţie că au terminat cu jurământul fecioriei şi erau încadraţi în câmpul muncii ca o dovadă că au devenit „elemente productive“, care să contribuie la edificarea socialismului.

Cum prin grija patriarhului Justinian mulţi dintre monahi aveau calificări în diverse meserii, ei şi-au continuat în întreprinderile şi cooperativele comuniste meseria deprinsă în atelierele mănăstireşti (pictura, sculptura, ţesutul, croitoria, activităţile agricole, educaţia etc).O categorie aparte de monahi este reprezentată de cei care aveau proprietate în cadrul mănăstirii.

Aceştia fie au refuzat să plece, continuând să vieţuiască în cadrul mănăstirii, fie au preferat să-şi demoleze casele.

Situaţia cea mai grea au avut-o monahii în vârstă, care au fost scoşi din mănăstire sub pretextul neştiinţei de carte.

Mulţi nu aveau unde să se îndrepte, iar pentru ei s-au făcut eforturi serioase pentru a rămâne în mănăstiri.

În fapt, majoritatea călugărilor care au fost scoşi din mănăstiri au continuat să ducă, şi în lume, în mod discret, o viaţă monahală exemplară, aşteptând momentul să poată reveni la vechile vetre de sihăstrie.

Tuturor  acestora trebuie să le aducem omagiul nostru creştinesc şi cinstirea, pentru tenacitatea cu care au apărat vocaţia de monah şi trăirea întru Christos.

 

Surse:

http://ziarullumina.ro/decretul-410-1959-un-scurt-bilant-la-50-de-ani-de-la-adoptare-37899.html

http://revistateologica.ro/vechi/articol.php?r=33&a=3506

 

 

 

Anunțuri

28/10/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Despre morți numai de bine. CINE NE SUNT EROII ?

 

  CINE NE SUNT EROII?

 

 

Nu am auzit ca marii luptători anti-comunişti care şi-au dat viața în munți luptând împotriva ocupantului bolşevic: frații Arnăuțoiu, familia Şuşman din Răchițele, frații Şuşman din Măhăceni, Nicolae Dabija, Ion Uță, Ion Gavrilă Ogoranu, etc..etc…Să primească post-mortem „Steaua României”.

În schimb regimul de azi i-a decorat pe cei care au turnat zeci de ani la Securitate, oameni pe care ni prezintă acum ca „eroi naționali”.

Pentru care merite?

Pentru că au fost zeci de ani turnători la securitate şi pentru că au fost mai apoi alți zeci de ani după „revoluție”, personaje cheie în partidele care au patronat şi condus dezastrul țării noastre din ultimii 27 de ani?

Da, exact pentru asta ne sunt prezentați ca „eroi naționali”, exact pentru asta au și fost decorați inclusiv cu „Steaua României’…Dar mai ales pentru că au fost obedienți sistemului progresist internaționalist așa cum anterior au fost obedienți (ca turnători, etc.) sistemului bolșevic..

Pentru că altceva nu au făcut la viața lor….

 

 

 

 

 

Image result for quintus

 

 

Cazul Mircea Ionescu Quintus: CONTROVERSATA sa legătură cu Securitatea și scandalurile generate de aceste legături.

Despre morți numai de bine, dar nu putem face „Eroi Naționali” din turnătorii la Securitate şi din cei care au fost personaje cheie în partidele care după  revoluție au patronat şi condus dezastrul țării noastre

Mircea Ionescu Quintus, președintele de onoare al PNL, a încetat din viață la vârsta de 100 de ani. Quintus a fost fost președinte al Partidului Național Liberal între 1993-2001, senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008, ales în județul Prahova.

Mircea Ionescu Quintus a fost în centrul unui scandal uriaș în anul 2000. El era președinte al Senatului, când a devenit public faptul că figurează pe lista foștilor colaboratori ai Securității publicată în Monitorul Oficial de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Quintus nu a negat că a fost racolat de Securitate, însă a precizat că nu a colaborat cu aceștia, „în sensul dorit de regim”.

Ulterior, Curtea de Apel București a decis că liberalul nu a făcut poliție politică, deşi a dat note informative ani în şir.

Quintus a suferit represaliile regimului comunist îndreptate împotriva membrilor partidelor istorice. A stat mai mulţi ani în lagăre, inclusiv la Canalul Dunăre – Marea Neagră, perioadă din care şi-l aminteşte pe părintele Galeriu despre care a spus că ar trebui trecut în rândul sfinţilor.

În 1954, când a fost eliberat de la Canal, a fost racolat de Securitate.

A spus ulterior că nu a avut puterea să refuze fosta poliţie politică a regimului comunist, dar „că nu a deranjat pe nimeni” prin declaraţiile date Securităţii (vechea placă a oricărui turnător: „am turnat, dar nu am făcut rău nimănui”) …

În 2000, când   CNSAS a făcut public faptul că fusese informator al Securităţii, acesta a  contestat decizia, iar doi ani mai târziu instanţa a decis că liberalul nu a făcut poliţie politică.

De numele lui Quintus se leagă şi apariția serviciului secret SIPA care a apărut în 1992 când acesta era Ministru al Justiției.

În 1942 a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade și panglici de Virtute Militară.
În 2002, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit lui Mircea Ionescu-Quintus Ordinul național „Steaua României” în rang de cavaler.
Mircea Ionescu Quintus a primit în aprilie 2009 gradul de general de brigadă în retragere din partea președintelui Traian Băsescu, iar la 15 mai 2017 a fost înaintat la gradul de general-maior cu două stele, în retragere.

La 17 martie 2017 a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de ofițer, de către președintele Klaus Iohannis.

 

 

 

 

 

 

 

http://fluierul.ro/jsp/article/ cazul-mircea-ionescu-quintus-despre-morti-numai-de-bine

 

 

20/09/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum se fac de râs politicienii „moldovenişti”când susţin că nu vorbesc limba română

 

 

Imagini pentru afise moldoveniste

 

Moldovenismul este un curent politic diversionist antiromânesc, care promovează ideea aberantă că moldovenii ar fi o etnie separată, diferită de poporul român.

Această teorie există în două variante :

a) Una dominantă, „minimalistă”, conform căreia numai moldovenii de la răsărit de Prut au căpătat o identitate etnică diferită faţă de cetăţenii României (inclusiv faţă de moldovenii din vestul Prutului). Pe această variantă, legalizată de articolul 13 al Constituţiei actuale a Republicii Moldova, se bazează definiţia politică a „limbii moldoveneşti” ;

b) Cealaltă variantă„maximalistă”, minoritară şi neoficială, susţine că toţi moldovenii dintre Carpaţi şi Nistru sunt „urmaşi ai slavo-romanicilor bolohoveni” şi au o identitate etnică diferită faţă de români.

Această variantă reinterpretează istoric-retroactiv  graiurile limbii daco-române ca „limbi diferite”, graiul moldovenesc fiind descris ca fiind „limba moldovenească veche”, iar limba română din România actuală precum şi identitatea românească sunt prezentate  în ciuda unei multitudini de dovezi ştiinţifice şi surse vechi, ca fiind „construcţii artificiale recente” prin care moldovenii de la vest de Prut (şi o mică parte dintre cei de la est) ar fi fost „artificial românizaţi după 1859 (când a avut loc Unirea Principatelor), de statul român”.

„Curentul moldovenist”a fost tot timpul sprijinit şi direcţionat pe faţă de puterea de la Moscova, în lupta pentru separarea românilor moldoveni din Basarabia de consângenii lor din România, aceasta făcând parte dintr-o campanie politică îndelungată şi de amploare, în spatele căreia se află Rusia,  care a doreşte să țină R.Moldova cât mai departe de România.

Imagini pentru afise moldoveniste

  Printre principalii promotori actuali ai „moldovenismului” în Republica Moldova, se numără: Mihail Garbuz şi formaţiunea sa maximalistă „Patrioţii Moldovei” care militează pentru „Moldova Mare” (anexarea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut de către Rep. Moldova) ; Nicolae Pascaru, fondator al asociaţiilor „Mişcarea Voievod” şi „Scutul Moldovenesc”, preşedintele Federaţiei de lupte „Voievod” şi fondator al portalului moldovenii.md; Vasile Stati, istoric şi politician controversat, autor a unor opere la fel de controversate, printre care şi „Dicţionarul moldovenesc-românesc”; Renato Usatîi împreună cu partidele sale şi mişcarea Antifa; Partidul Comuniştilor din Republica Moldova care s-a aflat la putere timp de 8 ani; Partidul Socialiştilor din Republica Moldova în frunte cu liderul său Igor Dodon; Victor Stepaniuc, fost deputat comunist şi nu în ultimul rând persoane ca Sergiu Perciun (fruntaş al partidului „Patrioţii Moldovei”), Emilian Ciobu (fondator al partidului „Patria”) sau episcopul de Bălţi şi Făleşti, Marchel (co-fondator al mişcării „Moldova Mare” declarat deschis „împotriva unioniştilor din Republica Moldova”).

Mai sunt şi alţii…

Cunoscut filorus,Igor Dodon, noul președinte al Moldovei, este și unul dintre adepții doctrinei „moldovenismului”, care spune că Moldova nu este România, iar identitatea moldovenească nu are nici o legătură cu etnogeneza românescă.

„Jandarmul român nu va fi la noi stăpân”; „O parte din România este Ungaria iar cealaltă parte este Moldova”, „Fraţi, fraţi, însă fiecare în casa lui şi fiecare să se uite în ograda sa”, „Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut în 1812 am fi avut acum o Moldova întregită”, „Avem istoria noastră, istoria Moldovei” sunt declarații care aparțin slugii ruseşti, Igor Dodon.

Mai mult, la începutul acestui an, preşedintele moldovean a făcut o vizită la Moscova, unde Vladimir Putin i-a dăruit o hartă a Moldovei istorice din secolul al- XVIII-lea elaborată de cartograful italian Bartolomeo Borghi .

Sluga ruşilor, Dodon, și-a exprimat regretul că în 1812 Imperiul Rus nu a anexat întregul teritoriu al Moldovei, ci s-a oprit pe Prut.

„Dacă Imperiul rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”, a spus el.

 

 

 

Imagine similară

Foto: Putin îi dăruieşte lui Dodon harta vechii Moldove dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră.

 

Şi pentru că vorbim de istorie, teoriile „moldoveniste” susțin  că populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care sunt adevăraţii locuitori ai teritoriului.

Din simbioza slavilor cu noii-veniți s-ar fi  născut, de fapt, „norodul moldovenesc”, care evident, după mintea lor cea de pe urmă, este diferit de cel român.

Versiunea  basmelor propagandistice „moldoveniste” sovietice despre etnogeneza „narodului moldovenesc” era şi mai  radicală.

„Unirea valahilor cu slavii de sud a dus la etnogeneza românească iar unirea valahilor cu slavii de răsărit a dus la etnogeneza moldoveană,aşa avem două naţiuni şi două limbi diferite şi există o legătură naturală între poporul moldovean, rus şi ucrainian, Statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei” (Valeriu Cozma, Adrian Dolghi, Primul manual universitar de Istorie a Moldovei, 2007)

Până la dispariţia URSS-ului trebuie remarcat şi Studiul privind istoria formării poporului moldovenesc publicat în 1978 la Chişinău, în care autorul N.A. Mohov considera că, „valahii sunt diferiţi de moldoveni mai mult decât de bulgari care se înrudesc cu slavii”, iar formarea naţiunii moldoveneşti moderne ar fi avut loc în Basarabia după includerea acesteia în Imperiul Rus”.

În 1991, după declararea independenţei, Republica Moldova a cunoscut alte teorii anti-româneşti.

Îl vom aminti pe Vasile Stati, pretins istoric, politician prorus şi unul dintre cei mai fervenţi promotori ai „moldovenismului”. Este autorul unor monografii intitulate Moldovenii de la est de Nistru (1995), Istoria Moldovei (2002) şi alcelebrul Dicţionar moldovenesc-român (2003).

 

 

 

Imagini pentru dicţionar roman moldovean

Moldovensimul agresiv cu rădăcini în propaganda sovietică, promovat pe timpul guvernării comuniste de la Chișinău și reluat astăzi de președintele prorus Igor Dodon și socialiști, a fost şi este sursa unor situații hilare.

 Imagini pentru    voronin si iliescu photos

Foto: Foştii preşedinti ai României şi R.Moldova, Iliescu şi Voronin

 

 

În timpul unei întrevederi, la Stânca-Costești, din august 2003, dintre președintele R. Moldova de atunci, Vladimir Voronin, și omologul său de la București, Ion Iliescu, jurnaliștii i-au întrebat pe cei doi în ce limbă au vorbit.

Voronin a răspuns atunci că el a vorbit „moldovenește”, iar Iliescu a spus ca a discutat cu Voronin în limba română și că a înțeles perfect ce a spus omologul său moldovean.

O altă situație care a stârnit nedumerire și a făcut deliciul presei a fost declarația fostului comunist Marian Lupu, care a devenit, în 2009 președintele Partidului Democrat, pe care l-a condus până toamna trecută.

În 2010, Lupu a declarat în cadrul emisiunii „În profunzime” de la Pro TV Chișinău, atunci când a fost rugat să precizeze cum se numește limba pe care o vorbește, că e vorba de „română din punct de vedere științific, moldovenească – din punct de vedere politic”.

Peste doi ani, în 2012, acelaşi Marian Lupu se răzgândea:

„Noi nu suntem de acord cu modificarea denumirii limbii de stat din moldovenească în română. M-am răzgândit. Ştiinţific nu mai este limba română, cum spuneam anterior, ci limba moldovenească”, a menţionat atunci acesta, din postura sa de președinte al Parlamentului.

Trebuie menţionat că, pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a decis că Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova prevalează asupra Constituției și a considerat necesară modificarea articolului 13 din Constituție, pentru ca limba română să devină limba de stat a R. Moldova.

Articolul 13 din Constituție nu a mai fost modificat, iar președintele Igor Dodon a anunțat că sărbătorește astăzi „limba moldovenească”.

 

Marele lingvist român basarabean din exil, Eugen Coşeriu  (n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, judeţul interbelic Bălţi, România, azi în Republica Moldova – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania), membru de onoare al Academiei Române (din 1991), fondatorul primei şcoli lingvistice din America de Sud şi al Şcolii lingvistice de la Tübingen şi părinte a ceea ce azi se numeşte lingvistica integrală, unul dintre cei mai importanţi lingvişti ai secolului XX a susţinut mereu, că : 

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”.

Savantul a subliniat de asemenea că: „limba culturii şi limba de stat este limba română pentru întreg spaţiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independenţa R.Moldova ca stat, tot aşa cum nu subminează independenţa Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoaşterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor ţări”, pentru că, le aduce aminte Coşeriu oponenţilor săi, „graniţele politice nu au coincis şi nici nu pot coincide cu cele lingvistice”.

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Moldovenism

https://www.vice.com/ro/article/d7e5dz/teoria-ca-moldovenii-nu-se-trag-din-daci

01/09/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: