10 mai : Ziua Românităţii Balcanice – Ziua românilor din Balcani!

Ziua Românității Balcanice! Astăzi drepturile românilor nu sunt respectate de niciun stat din Balcani, iar diplomația română este inexistentă!

Astăzi se împlinesc 119 ani de la publicarea Iradelei (decretul) sultanului Abdul-Hamid al II-lea prin care, în pofida opoziției grecilor, se conferea aromânilor și megleno-românilor din Imperiul Otoman statutul de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și posibilitatea de a-și constitui foruri specifice de reprezentare, transmite Romanian Global News.
În prezent, la data de 10 mai este sărbătorită Ziua Românităţii Balcanice, în baza prevederilor Legii 156 din 7 iunie 2021, ca o recunoaștere a contribuției majore pe care românii din Balcani (aromânii și megleno-românii) au avut-o la construirea statului modern și la emanciparea națională a poporului român.
De asemenea, în această zi sunt marcate alte trei momente istorice importante:
10 mai 1866 – Carol I devine domnitor al României
10 mai 1877 – Proclamarea Independenței de stat față de Imperiul Otoman
10 mai 1881 – Proclamarea Regatului României

 ȚARA NOASTRĂ A LUPTAT TIMP ÎNDELUNGAT PENTRU DREPTURILE MINORITĂȚILOR ROMÂNE DIN BALCANI

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Încă de la jumătatea secolului XIX, liderii aromânilor şi autorităţile de la Bucureşti şi-au fixat ca obiectiv al acţiunilor lor în Imperiului Otoman recunoaşterea românilor (vlahilor) ca o comunitate distinctă și obţinerea dreptului de a învăţa şi de a practica cultul în limba maternă.

În primăvara anului 1905 s-a produs, însă, un incident care a grăbit decizia sultanului de a oferi satisfacţie comunităților românești. La sfârşitul lunii aprilie, guvernul român a trimis la posturi, în Imperiu, doi revizori şcolari, Andrei Balamace şi N. Tacit, care s-au prezentat guvernatorului general din Ianina, Osman Paşa cu acreditările.

După cum susţineau cei doi revizori într-un interviu luat de ziarul „Messagero“ din Roma, preluat de reputata publicație românească „Universul“: „Deja din ianuarie eram oficial recunoscuţi de către Poartă ca inspectori ai şcoalelor româneşti din Turcia“.
Guvernatorul nu a recunoscut însă documentele celor doi revizori, ba chiar i-a arestat sub acuzaţia că provoacă dezordini în Turcia, prin instigare la nesupunere faţă de autorităţile statului .

Lor li s-a imputat instigarea la răscoală a aromânilor din satele Băiasa şi Furca împotriva valiului, deşi A. Balamace şi N. Tacit nu aveau nici un amestec în această mişcare de protest. Aromânii din cele două localităţi se răsculaseră ca urmare a deciziei lui Osman Paşa de a interzice celebrarea slujbei în limba română, în comunele aromâneşti din vilaetul condus de el.
Autorităţile române au protestat imediat faţă de actul unilateral şi lipsit de fundament juridic al arestării revizorilor şcolari, cu atât mai mult cu cât valiul i-a expulzat pe cei doi revizori la Brindisi (Italia), deşi primise ordin de la Constantinopol să-i pună în libertate10. Consulul României la Ianina a cerut autorităţilor otomane „să atragă în mod serios atenţia lui Osman Paşa, făcându-l direct responsabil de orice ni s-ar putea întâmpla“.

Arestarea celor doi revizori şcolari a produs reacţia imediată a României, actul fiind considerat de autorităţile de la Bucureşti o ofensă directă adusă statului român, ce i-a afectat poziţia şi interesele în Balcani şi în Imperiul Otoman, dar şi un moment prielnic pentru a rezolva problema comunităţii românești (aromâni și megleno-români), în sensul acordării drepturilor culturale şi a recunoaşterii ca etnie distinctă.

Poziţia oficială a statului român faţă de această criză a fost exprimată, la scurtă vreme, printr-o notă adresată autorităţilor de la Constantinopol, notă redactată în urma unei şedinţe extraordinare a cabinetului de miniştri, sub preşedinţia Rgelui Carol.

Conţinutul documentului a fost reluat într-o scrisoare trimisă reprezentantului român în capitala otomană, Al. Em. Lahovary, în care se scria: „Vă rog să protestaţi contra acestei violări a drepturilor omului şi să faceţi cunoscut Porţii că vom da acestui fapt urmări grave dacă nu obţinem satisfacţie completă. Noi cerem: punerea în libertate imediat a revizorilor arestaţi, o despăgubire pentru daunele pricinuite de arestarea lor, scuze şi destituirea valiului, recunoaşterea dreptului românilor din Macedonia ca naţionalitate cu drepturi egale cu celelalte din Imperiul Otoman printr-o iradea pentru a regla definitiv problema“.
Poziţia fermă a guvernului român a fost exprimată şi în cadrul întrevederii pe care Iacob Lahovary a avut-o cu ministrul turc la Bucureşti, ocazie cu care i s-a comunicat reprezentantului Porţii că, în cazul refuzului de a satisface toate punctele notei trimise la Constantinopol, România va suspenda relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman.
Faptul că în această perioadă fotoliul externelor era ocupat atunci de Iacob Lahovary, de formaţie militar, a imprimat diplomaţiei româneşti mai multă fermitate.

Aflând că guvernul de la Bucureşti a dat instrucţiuni Legaţiei de la Constantinopol ca de 10 mai să nu arboreze tricolorul şi să suspende recepţia oficială în semn de protest, sultanul a decis să ia prin surprindere reprezentanţii statului român. Înainte de ora fixată pentru prezentarea felicitărilor cu ocazia zilei Regatului, administraţia turcă a trimis o delegaţie la sediul Legaţiei române. Reprezentanţii autorităţilor otomane au înmânat lui Al. Em. Lahovary iradeaua prin care românii erau recunoscuţi ca o comunitate distinctă în cadrul Imperiului, putând utiliza limba maternă în şcoli şi biserici.
Actul emis de sultan prevedea că:

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare.

Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei”.

Data de 10 mai a fost aleasă în mod simbolic, fiind Ziua Națională a României, și încheia soluționarea unei negocieri diplomatice intense în cursul căreia România amenințase Poarta cu ruperea legăturilor diplomatice dacă nu se dau drepturi aromânilor, solicitările fiind susținute de reprezentanții diplomatici ai Germaniei și Rusiei la Constantinopole.

Iradeaua recunoştea, existenţa unei comunităţi românești distincte, ce ieşea din categoria mult prea cuprinzătoare şi imprecis definită a „creştinilor ortodocşi“ din Imperiu, adică din miletul rum. Acest fapt însemna recunoaşterea specificităţii etnice a românilor, care nu mai puteau fi asimilaţi grecilor, ca până atunci, şi puteau beneficia de drepturi civile şi culturale. În aceste condiţii, aromânii aveau posibilitatea să-şi aleagă primarii (muhtarii) în localităţile în care erau majoritari şi să fie admişi în consiliile provinciilor.
O dată cu acordarea iradelei, sultanul a luat şi câteva măsuri pentru a restabili bunele raporturi cu România: a dispus ca Osman Paşa să declare consulului român din Ianina că nici el, nici guvernul imperial nu sunt animaţi de sentimente duşmănoase faţă de români şi i-a eliberat pe cei doi revizori arestaţi. Deciziile administraţiei centrale otomane au fost salutate de oficialităţile de la Bucureşti, care au sărbătorit momentul acordării iradelei ca pe o victorie de răsunet a diplomaţiei române
Presa a marcat şi ea evenimentul, prin articole care au încercat să surprindă însemnătatea actului emis de sultan, dar şi întreaga istorie a relaţiilor româno-otomane din perspectiva problemei românești din Balcani. Sugestive sunt intervenţiile ziarului „Adevărul“, care, după ce prezenta în numărul din 13 mai 1905 şedinţa festivă a Camerei Deputaţilor notând: „Şedinţa de ieri va rămâne memorabilă. Toate pasiunile politice au dispărut şi reprezentanţii tuturor partidelor s-au asociat la sărbătoarea unui succes diplomatic“, adăuga un comentariu, într-un ton la fel de festiv:

„E prima oară când am ştiut să ne purtăm cu vrednicie“. La rândul lui, ziarul „Universul“ scria că: „E de netăgăduit că ne aflăm în faţa unui mare eveniment care încoronează munca neobosită de ani de zile a României sub înţeleapta conducere a Regelui Carol“. Evident că atât presa cât şi guvernanţii au încercat să sublinieze mai ales rolul şi importanţa României în rezolvarea crizei cu Imperiul Otoman şi implicit a situaţiei comunităţii aromâne.

Nu au lipsit, însă, nici elogiile aduse puterilor europene, care au sprijinit diplomaţia română şi a căror implicare, în opinia noastră, a fost decisivă pentru soluţionarea problemei.
Astfel, în discursul rostit în Camera Deputaţilor, Ion I.C. Brătianu declara „Am luat cuvântul pentru a ne felicita de acest rezultat. A ne felicita întâiu pentru situaţiunea românilor din Macedonia, a ne felicita, de asemenea, pentru relaţiile noastre amicale cu Imperiul Otoman. […] Exprim recunoştinţa noastră Sultanului şi Puterilor amice pentru concursul călduros pe care ni l-au dat“.
La rândul lui, generalul Iacob Lahovary spunea, cu acelaşi prilej, că; „România trebuie să fie recunoscătoare către Majestatea Sa Sultanul pentru bunăvoinţa ce a arătat populaţiei credincioase de neam român. Aduc omagiul meu de recunoştinţă şi Marilor Puteri, care au dat sprijinul lor puternic statului român“.
Ziarul „Adevărul“ scria şi el într-un articol că, din declaraţiile generalului Lahovary şi „din cele ce au transpirat până acum“, rezulta că pentru tranşarea diferendului toate puterile ne-au dat concursul, Germania şi Italia remarcându-se prin insistenţă deosebită, iar Austro-Ungaria prin concursul pasiv. Articolul a surprins destul de fidel realităţile, evidenţiind atitudinea rezervată a Vienei pe toată durata disputei diplomatice, dar uitând să menţioneze rolul deosebit al Rusiei.
Succesul diplomatic al României a fost sărbătorit şi pe străzile capitalei, unde câteva mii de bucureşteni s-au adunat în piaţa Sf. Gheorghe, pentru a-şi exprima bucuria. Însoţiţi de muzică militară şi purtând steaguri, manifestanţii au pornit pe Calea Victoriei până la Palatul Regal, unde au strigat „Trăiască Regele! Trăiască România!“ şi de acolo mai departe spre locuinţa premierului Gh. Gr. Cantacuzino şi spre sediul Legaţiei Otomane44.

De asemenea, „Asociaţia generală a studenţilor români“ a convocat o întrunire la Sala „Dacia“ pentru a-şi manifesta bucuria pentru acordarea iradelei, de acolo plecând spre Legaţia Italiană, apoi la Palatul Regal, la Legaţia Germaniei, la cea Otomană şi la casa ministrului de externe. Manifestări similare au avut loc şi la Constanţa .
Recunoaşterea comunităţii românești ca etnie distinctă în Imperiul Otoman a reprezentat, în acelaşi timp, şi o puternică lovitură dată propagandei elene din Macedonia şi politicii externe dusă de Atena. Până în 1905, guvernul grec se folosise de statutul juridic ambiguu al aromânilor, care erau incluşi în miletul rum, pentru a-şi subordona această comunitate şi pentru a justifica astfel pretenţiile asupra sudului Macedoniei, în baza dreptului natural şi istoric.
Ca urmare, guvernul de la Atena a adresat o notă Imperiului Otoman şi puterilor europene, prin care protesta împotriva iradelei, iar Patriarhul de la Constantinopol l-a vizitat personal pe Marele Vizir pentru a-şi exprima nemulţumirea.

Drepturile acordate aromânilor şi actul emis de sultan au iritat şi mai mult spiritele în Macedonia, unde bandele greceşti şi-au intensificat acţiunile violente asupra aromânilor, iar tensiunile dintre statul român şi cel grec s-au transformat într-un conflict diplomatic deschis, ce a debutat în 1906.

decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Foto: Aromâni

Prevederile iradelei de la 10 mai 1905 au generat transformări atât la nivelul comunităţii aromâne, din perspectiva rolului ei şi a poziţiei în cadrul Imperiului Otoman, cât şi a raporturilor statului român cu celelalte state balcanice.

Prin actul sultanului din 1905 românilor le-au fost recunoscute toate drepturile, cu excepţia celui de a avea un lider propriu şi, spre deosebire de ordinul viziral din 1878, care le oferea doar posibilitatea de a înfiinţa şcoli proprii, iradeaua lui Abdulhamid II recunoştea dreptul românilor de a se constitui în comunităţi şi de a-şi alege primari şi consilieri.
Aceste prevederi erau de mare însemnătate, întrucât românii din Balcani puteau participa la viaţa publică a Imperiului Otoman, îşi puteau spune şi impune părerea într-un cadru instituţionalizat, luau parte la decizii şi aveau şansa să-şi apere şi să-şi promoveze interesele. În plus, ei beneficiau de dreptul de a utiliza limba maternă în Şcoală şi Biserică, ceea ce reprezenta un avantaj în lupta pentru păstrarea specificului etnic şi un câştig însemnat în disputa cu grecii, a căror autoritate şi proiecte naţionale erau serios ameninţate.

Adaptat de Romanian Global News după lucrarea:
http://adxenopol.academiaromana-is.ro/xenopolitana/xeno_06/xeno_06_11.pdf

Povestea cedarii INSULEI ȘERPILOR către UCRAINA

Harta: Teritoriile răpite României de URSS

Istoricul Florin Constantiniu: ”Pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea”

– Prevederile Actului Final al Conferinței CSCE de la Helsinki (actuala OCSE), semnat și de URSS a cărei succesoare de facto și de jure este și Ucraina, alături și în egală măsură cu Rusia, admite posibilitatea modificãrii frontierelor pe căi pașnice, diplomatice:

Însăși actuala Ucraină, putem spune, s-a format în baza acestui Act Final, modificând, prin mijloace pașnice, frontiera fostei URSS.

Din păcate pentru România în 1997, FĂRĂ A FI NECESAR – după cum o relevă DOCUMENTE ALE CIA – a urmat Tratatul de „bună vecinătate” cu Ucraina întocmit de Adrian Severin -Skvosnik și semnat de Emil Constantinescu cu dictatorul sângeros și criminal (a dat ordin pentru decapitarea unui ziarist) Leonid Kucima. 

La 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abțineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României a ratificat „Tratatul cu Ucraina”. Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispunea astfel de un act prin care actuala graniță îi era recunoscută de statul român. Bucăți din marmura trupului țării se desprindeau, ducând cu ele zidurile Cetății Albe și ale Hotinului, Ținutul Herța, sanctuarul de cultură al Cernăuților… 

Presedintii Ucrainei si Romaniei semneaza la Neptun rusinosul tratat de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina

Documentul fusese semnat, inițial, de către miniștrii de externe ai celor două țări, pe 3 mai la Kiev, iar apoi de către cei doi președinți , la 2 iunie 1997 la Neptun. Interesant este că actul ar putea fi denunțat oricând de autoritățile române, tratatul prevăzând și că poate fi denunțat cu un an înainte de expirarea valabilității, care se reînoiește automat la 5 ani, după trecerea celor 10 ani de valabilitate inițială. Practic, Tratatul ar putea fi denunțat și anulat în 2021.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin (Skvosnik), președinte al României – Emil Constantinescu.

„În Declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se se spunea:

Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina

– declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

– cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.

– solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifica Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc. Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.

Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.

Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki”, consideră profesorul Tudor.

Profesorul Tudor afirmă că opinia publică a fost indusă în eroare de o campanie de manipulare, ai cărei artizani au fost Convenția Democratică (CDR), aflată atunci la Guvernare și președintele Constantinescu, iar unealta principală a fost abia înființatul PRO TV.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor erapusă în funcțiune. Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.

Adrian Severin-Skvosnik, nepot al Anei Pauker, a cedat ucrainenilor Insula Șerpilor

Într-un interviu din ziarul Timpul de la Chișinău, unul dintre marii experți ai MAE, ambasador, general, diplomat de carieră, fost director adjunct și director la Direcția Juridică a Ministerului Afacerilor Externe, consilier, ministru-consilier, consul general al României la Milano, cadru universitar de prestigiu al Universității „Nicolae Titulescu” și președinte al Asociației Române de Politică Externă, regretatul AUREL PREDA-MĂTĂSARU, a afirmat:

„ – În faza discuțiilor pe această temă, în calitate de director al Direcției juridice și a Tratatelor din MAE de la București, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegației române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te așteptai, și anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin -Skvosnik, (un evreu originar prin familie de la Chișinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neașteptate, că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Vă imaginați, cred, uimirea delegației ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la București. Și aveau dreptate! Era un dar neașteptat…”

Într-un alt interviu, cu jurnalistul Viorel Patrichi, acesta mai afirma:

Aurel Preda: În speranta unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O. Bucurestiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, Herta, sudul Basarabiei si Insula Serpilor. Principalul artizan al acestei monstruozitati a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik. Domnul Skvosnik cunoaste bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca si în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa.

Moscova va ataca sigur Ucraina pentru Crimeea, fie la Haga, fie pe cale militara. Rusii ne ironizeaza ca nu putem sa rezolvam cu Ucraina o insulita cât Parcul Cismigiu, dar vrem sa pacificam Marea Neagra! Cu sovieticii am epuizat toate argumentele juridice în jurul Insulei Serpilor (Zmeinîi Ostrov).

Pâna la urma, ne-au propus în 1978 sa facem „pa-palam”, adica „jumi-juma”. Noi nu am vrut fiindca era nedrept. Aceasta formatiune stâncoasa nu poate beneficia de platou continental decât de o jumatate de mila, pentru pescarii fanatici. Eu am fost pe Insula Serpilor în 1991 cu un elicopter sovietic. Pretindeau ei atunci ca au aparut insule noi cu porci mistreti. În realitate, acolo unde apa Marii este mica, erau plauri. Ucrainenii aduc apa cu vaporul de la Odesa si o toarna în bazine mari.

Puteam semna Tratatul cu Ucraina fara Insula Serpilor? Ar fi trebuit sa dam in judecata inca de-atunci Ucraina pentru aceasta stânca?

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostitutie din negocierea Tratatului cu Ucraina si am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciausu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris. Mircea Tudor, care a preluat dosarul de la mine, a primit un post tocmai la Kuala Lumpur. Pacat ca a murit saracul! Nu a existat posibilitatea ca Insula Serpilor sa fie tratata separat de nordul Bucovinei, de Herta si sudul Basarabiei. Ucraina recunoaste ca a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document „a facut o dreptate istorica Ucrainei”.

Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat si viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de iesire la Marea Neagra. Prin prostia lui, Severin a întari o realitate impusa prin diktat. Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevata de datorii si procese, nimeni nu va poate obliga s-o acceptati.

Atentie: între Insula Serpilor si Sulina este o distanta de 40 de kilometri. Conform dorintei URSS, noi avem acolo 4 mile de ape teritoriale, Insula Serpilor are 12 mile. Asa au impus rusii. Britanicii spun ca apele teritoriale merg pâna la 3 mile, cât batea un tun.

În faza finala a colationarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari. În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciausu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciausu, a venit la tratative însusi ministrul de externe al României, desi nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colationarea tratatului. România mai are de facut o propunere, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma.

Adrian Severin a cerut sa se adauge „referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”. Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat ca discutiile se purtau în engleza si a dat-o pe rusa: „Pavtarite pajalusta!” – „Repetati va rog!” Iar Adrian Severin a repetat în engleza si impecabil în rusa: „Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”. Aceleasi surse din delegatia româna afirma ca în seara urmatoare Buteiko s-a îmbatat crunt: nici ucrainenii nu-si imaginau ca va fi atât de usor cu urmasii lui Danila Prepeleac, cel care, din doi boi mari si frumosi, a ramas cu o punga goala”.

Profesorul Tiberiu Tudor, a explicat într-un interviu că președintele României de atunci, Emil Constantinescu, a promis încă din ianuarie 1997 că va recunoaște „realitățile istorice” în ceea ce privește relația dintre țara noastră și Ucraina, deși nu avea niciun mandat să facă asemenea declarații. Președintele Constantinescu a cedat inclusiv Insula Șerpilor, un alt teritoriu al României luat cu forța de URSS, după terminarea războiului, în 1948!

„Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”, a afirmat profesorul Tudor în cartea sa  „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Concluzia îi aparține regretatului academician, profesor și istoric, Florin Constantiniu:

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947).”

INCEPUTURILE creștinismului românesc

           Religia creştină a pătruns în Dacia prin intermediul coloniştilor şi a militarilor romani. În urma Edictului de la Milano (313), prin care împăratul Constantin cel Mare acorda libertate de cult creştinismului, a început organizarea primelor episcopii la Dunărea de Jos şi întemeiera basilicilor (la Tomis, Histria, Niculiţel, etc.).

            Creştinismul s-a răspândit în limba latină,  contribuind la continuarea procesului de romanizare în rândul autohtonilor. Termenii creştini de bază în limba română provin din limba latină (biserică, cruce, Dumnezeu, înger, botez, Paşte, etc.).

Câteva cuvinte despre creștinismul românesc

Majoritatea istoricilor sunt astazi de acord ca religia Creştina a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuţii organizate de catre autorităţile imperiale provinciale, pe vremea împăratului Nero.

Nu avem nici o dovada ca printre soldatii romani care au intrat in Dacia ar fi fost crestini; totusi, avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o posibilitate ca o minoritate sa fi fost totusi crestini.După 297 d.Hr., in Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul. Avem probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.

Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice.

Traditia indica locul din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.

Probabil ca Sf. Apostol Andrei s-a nascut la Betsaida (Ebr. bet ţida), fiind fratele Sfântului Apostol Petru (Şimon), dintr-o familie de pescari de pe malul Lacului Genezaret (Ebr. kineret). Traditia aramaica ii atribuie numele original de Amoţ, care in aramaica si ebraica biblica insemna curajos sau barbatesc; tradus in greaca, numele lui a devenit Andreas adica Andrei. Deoarece traditia indica anul sacrificarii, anul 60 d.Hr. este mai mult decat edificator ca vizita Apostolului pe meleagurile romanesti s-a petrecut inaintea acestui an, probabil intre 55-59 d. Hr, avand in vedere ca Sinodul Apostolic a avut loc in jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, unde s-a decis unde va merge fiecare dintre Apostoli.

Majoritatea popoarelor care au salaşluit pe teritoriul Imperiului Roman sau in zonele adiacente, dupa devenirea crestinismului religie oficiala a Imperiului (fie el de apus sau de rasarit) au fost crestinate “de sus în jos” cate odata prin forţă. De mentionat ca nu a fost cazul la romani! Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, a fost unul de dor şi de taină. Poate da sau poate nu, in nici un caz nu avem nici o proba istorica care sa infirme spusele ale acestui mare duhovnic si carturar.

Primul preot daco-roman cunoscut este Montanus, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa sa creştină în 26 Martie 304. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul Noviodunum, în Sciţia minor) au dezgropat un Martyrion şi mai vechi, aşezat la temelie.

Terminologia eclesiastica romaneasca este aproape total latina “biserică” – basilica, “Dumnezeu”- Domine Deus, “Paşte” – Paschae, “Păgân” – Paganus, “Înger” – Angelus, “cruce” – crux, -cis, “creştin” – christianus, “a boteza” – batizare. Analizarea etimologica descrie un fenomen extrem de interesant: probabil ca primele contacte ale crestinilor proto-români au fost cu crestinitatea latina si nu cu cea greaca. Alte nume rezervate unor locatii geografice sau onomastice sunt si ele de sorginte latina, de exemplu: “Sântămăria”, “Sâmpetru”, “Sângiorgi”, “Sânmedru” , “Sânandrei”, “Sântoader”, etc. Pana si onaomastica pagana pastrata de traditia romaneasca, de exemplu “Sânziana” si “Cosânzeana” au radacini romane – Sancta Diana si Qua Sancta Diana. Traditiile primare ale crestinismului proto-român, care-l nominalizau pe Sfantul Andrei drept “apostolul lupiilor”, sunt strans legate de mitologia Dacilor care aveau ca stindart un cap de lup, asadar Sfantul Andrei este “apostolul dacilor”.

Cea mai veche dovada scrisa a crestinismului proto-roman gasita pe teritoriul Romaniei este o inscripţie găsita în Napoca, pe un mormânt datand din al doilea secol d.Hr., care purta inscrisul Sit tibi terra levis (sa-ti fie tarana usoara). Inscripţia a fost făcută de către o “breasla” (o asociaţie), ale cărei membrii provineau probabil din Orientul Mijlociu. Printre persoanele menţionate în inscripţie, majoritare au fost cele care purtau nume romane, ceea ce sugerează că a existat , pe teritoriul national, o răspândire a creştinismului în rândurile soldaţilor si ale colonistilor daco-romani încă din secolul al II-lea d.Hr.

La sfârşitul mileniului I d.Hr., deoarece teritoriul muntos de la sudul Dunării de Jos mai era numită şi Vlahia Mare, aceea de la nordul Dunării de Jos a fost numită de către cancelariile bizantine după numele ungurilor (aliaţii bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante fapte geografice şi etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii româneşti de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.

Creştinarea slavilor sudici cu ajutorul populaţiei proto-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forţarea liniei de apărare Constanţa-Cernavodă (a valului “lui Traian”) întărit cu toate fortificaţiile malurilor dunărene ale Imperiului bizantin.

În urma relaţiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Ţaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea provenita din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr.Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învăţate pe dinafară de preoţii care nu înţelegeau limba slavonă. Astfel, numeroase rugaciuni din această perioadă au fost denumite boscorodii (lucruri fara sens),  reflectand situaţia unui bilingvism aproape inexistent. Aici prtobabil au inceput problemele identificate de uni ca “decalaj ortodox roman” , din nefericire greu de combatut.

Impăratul Galeriu (născut in Dacia, probabil de origine daco-romana) a proclamat în 311 d.Hr. libertatea confesionala pentru creştinii de peste tot teritoriul Imperiului Roman, oraşul Tomis devenind Constanţa, cu o Mitropolie cu 14 episcopate.

Până în secolul al IV-lea s-a format pe teritoriul Mitropoliei Tomisului un nucleu puternic şi organizat de călugări creştini, cunoscut sub numele de Călugării Sciti.

Călugării Sciti au format o comunitate monahala in regiunea din jurul Deltei Dunarii, care a jucat un rol influent în creştinarea populatiei autohtone si mentinerea unei vieţi crestinesti între secolele IV-VI d.Hr, contributia lor la aprofundarea dogmei creştine şi a calendarului creştin a fost covarşitoare. Numele Scit nu se referă la etnie, ci provine de la Scythia Minor, numele clasic al modernei regiuni Dobrogea, impartite intre România şi Bulgaria, pe atunci provincie romană. Majoritatea călugărilor sciti au fost proto-romani de origine Daco/Traco-Romana; impreuna cu ei au trait insa si creştini imigranţi care au venit să trăiască viata ascetica si sa raspandeasca creştinismul.

Ce trebuie sa inteleaga românul zilelor noastre este ca ortodoxia existenta sau absenta in mentalul nostru nu are nici o legatura cu decalajele noastre, ci cu alte lipsuri mult mai grave pe care le cunoastem cu totii.

Surse:

Politeia.org.ro – Câteva cuvinte despre creștinismul românesc

Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor,  Bucuresti, 1942
Galerius and Constantines edicts of Toleration from 311 and 313
Theophyle – Geneza Creştinismului românesc (I – VII)