CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Primul automobil construit pe teritoriul actual al României. FOTO

MARTA_35-45_HP_Dublu-Phaeton_karosszériás

Povestea primelor automobile din România

 Istoria mașinilor  autohtone a început  în partea de vest a țării: Banat și Crișana, iar…  „lupta” pentru supremație  în acest domeniu  se împarte între  Arad… și Reșița!

La Arad sau la Reșița? Unde s-a fabricat prima mașină românească?

Primul autoturism de pe actualul teritoriu al României s-a numit MARTA și s-a fabricat la Arad, dar, dintr-un anume motiv, apar din când în când tot felul de articole care redescoperă minunata istorie a României și îi dau un nou sens.

Cu ceva timp în urmă apăreau în presa noastră articole care consemnau că  inginerii IAR Braşov ar fi  lucrat la primul automobil 100% românesc, construit în 1945 la Reşița în fabricile industriaşului român Nicolae Malaxa, al cărui nume îl purta.

 

  •  Primul vehicul inregistrat oficial cu numarul 1 a fost în 1900

  •  Bucurestiul a avut primul serviciu de circulaţie

  •  In 1939, erau inregistrate în ţara noastră peste 25.800 de vehicule

 

Multă lume are impresia gresită ca industria de automobile s-a născut in România odata cu Dacia, in 1968. Însă România a fost la inceputul secolului trecut una din cele mai bogate ţări europene şi a fost printre primele 10 ţări care au introdus automobilul înca de la apariţia sa.

Iată pe scurt, istoria maşinilor din România:

Primele maşini care au fost introduse în lucru la noi în anul 1895 au fost două camioane hibrid cu aburi care circulau pe străzile din Bucureşti fiind  realizate de o companie franceză numită Gardner-Serpollet.

Acestea erau maşini cu motor pe aburi, care foloseau acetilena care ardea în 24 de becuri, pentru a produce aburi sub presiune.

Căldarea maşinii cu abur era compusă din mai multe ţevi prin care era trimisă apa de catre o pompă. Vaporizarea se producea extrem de rapid in tevile incalzite la incandescenţă, iar aburul obţinut avea o presiune de 30 kgf/cm pătrat.

În partea din faţă a camionului era poziţionat cazanul şi locul pentru conducător, iar in spate era rezervorul cu apă.

 Roţile erau cu spiţe din lemn şi anvelope dintr-o bucată, rigide, fără presiune de aer.

Frâna era la mâna si actiona numai roţile din spate, iar suspensia folosită era cu arcuri de foi.

Cele doua vehicule erau de fapt nişte camioane destinate transportului de materiale.

 

 

 

 

Istoria auto a RomanieiIstoria auto a Romaniei

 

Autoturism Oldsmobile cu motor termic în 1898, la Bucureşti

Producatorul american Oldsmobile este printre pionierii masinii cu motor care functioneaza cu ardere interna. Această maşină era de fapt un fel de trăsură cu doua locuri, roţi mici şi subţiri cu spiţe, iar in loc de volan avea o manetă. Motorul era cu un singur piston şi era poziţionat în spate.

Tracţiunea era pe puntea spate, tot cu lanţ, iar frânarea se făcea numai manual, un sistem de parghii actionand direct asupra punţii spate. Acest exemplar, despre care se zvoneşte că îi apartinea unui industriaş evreu, a fost prima maşină dotată cu un motor cu ardere internă care a circulat în România.

 

Istoria auto a Romaniei

 

Primul vehicul inregistrat oficial in Romania cu nr. 1 a fost unul belgian

 

In anul 1900, Bucureştiul s-a bucurat de introducerea Serviciului Circulaţiei. Aici, primul vehicul inregistrat oficial a fost un automobil dotat cu motor cu ardere internă fabricat in Liege. Era de fapt o trăsură fără cai şi i-a aparţinut proprietarului morii cu abur „Gheorghe Assan” de pe Ştefan cel Mare.

La această maşină, roţile din spate erau mai mari, fiind dotate cu benzi de rulare din cauciuc masiv. Acest vehicul avea lateral două faruri care luminau cu gaz sau cu lumânări, în timpul deplasării pe timp de noapte.

Prinţul George Valentin Bibescu, un mare pasionat de zbor şi al sporturilor cu motor şi-a comandat şi el în 1900 acelaşi tip de automobil de la fabrica belgiană din Liege.

 

 

 

Image result for photos George-Valentin Bibescu

 

Foto: Prinţul Bibescu

Tot el avea să fie fondatorul Automobil Clubului Român (ACR) care a luat ființă pe data de 5 aprilie 1904 în salonul de onoare al Hotelului Boulevard din București şi primul preşedinte al acestuia.

In 1904, Romania avea înregistrate  51 de automobile.

Primul automobil închis care a circulat in România a fost un model Panhard, in anul 1904. Avea un motor cu ardere interna de 16 CP, roţi de lemn si 4 locuri pentru pasageri.

Aceasta era doar unul din cele 51 de automobile dedicate transportului de pasageri care figurau in documentele de inregistrare oficiale.

În perioada interbelică, în anul 1926, în România erau înscrise 11.306 maşini, în 1939 erau înmatriculate 25.876, iar în 1944, la finalul războiului mai rămăseseră înscrise numai 9.820 de vehicule de mici dimensiuni.

Prima fabrica de maşini de pe teritoriul României de azi se numea MARTA şi a luat fiinţă în anul  1908.

 

 

 

Image result for fabrica marta arad photos

Foto: Fabrica Marta din Arad

 

 

Firma producea diferite modele de autoturisme printre care și un autoturism autohton denumit „Márta”, acesta fiind  acronimul pentru „Magyar Automobil Részvény Társaság Arad”, prima fabrică de automobile din Ungaria, care stăpânea la acea dată Aradul şi întrega Transilvanie.

  Firma franceză Westinghouse, din Le Havre, filială a Firmei Westinghouse din SUA, a construit fabrica pe un teren pus la dispoziție de Primăria Arad.

 Se fabricau aici motoare pentru utilaje feroviare, autobuze cu și fără etaj, camioane de 3 și 5 tone și, din 1910, autoturisme în mai multe forme de caroserie. Motoarele erau cu 4 cilindri, de 20 CP, 30 CP și 40 CP. Cele de 20 și 30 CP şi aveau transmisia prin cardan, iar cele de 40 CP aveau transmisia prin lanț.

Nume sonore care mai exista si in ziua de azi au luat nastere inainte de Primul Razboi Mondial. Pe langa Steyr, Austro-Daimler, Puch, Raba, Praga sau Skoda, a existat si uzina Marta. 

Era de fapt o sucursală a americanilor de la Westinghouse din Le Havre, Franţa.

Din 1909, aici începe producţia de camioane şi autobuze, iar din 1910 incep să se producă şi maşini de mici dimensiuni.

Caroseriile erau de tip Dublu-Featon, Landolet, Limuzina, etc. Motoarele erau cu patru cilindri de 20, 30 sau 40 CP.

Autoturismele cu motoare de 20 sau 30 de cp aveau transmisie cardanica, iar cele cu motoare de 40 cp aveau transmisie prin lant. Bineinteles, toate automobilele erau fabricate sub licenta firmei Westinghouse.

La fabrica Marta se mai produceau   motoare pentru utilaje feroviare, autobuze cu şi fără etaj, camioane de trei şi cinci tone, iar din 1910 a începutut producţia de autoturisme mici, de patru cilindri, care avea între 20 şi 40 cai putere, cu transmisie prin cardan sau transmisie prin lanţ.

 

 

 

Istoria auto a Romaniei

Angajatii uzinei Marta din Arad, in anul 1908

 

 

Istoria auto a Romaniei

Istoria auto a RomanieiIstoria auto a RomanieiIstoria auto a Romaniei

 

MARTA – Primul automobil produs pe teritoriul de azi al ţării noastre.

 

 

 

Istoria auto a Romaniei

 

Autobuz MARTA construit la Arad

 

Până în anul 1912 s-au produs la Arad 150 de autoturisme, dar în același an Westinghouse a intrat în faliment, iar fabrica a fost preluată de AUSTRO DAIMLER.

Istoria auto a Romaniei

Auto Daimler fabricat la Arad

 

După preluare, aici se fabricau sub licenţă mașini Austro Daimler, tot cu numele de Marta.

Se bucura de un succes deosebit mai ales Marta Taxi, o mașină cu patru cilindri de 2.500 cmc, cu o putere de 18 sau 22 CP, care erau exportate în toată Europa Centrală.

 La Arad s-au fabricat circa 650 de masini şi autobuze marca Daimler, iar la începutul Primului Razboi Mondial producţia de automobile r s-a intrerupt, uzina axându-se pe producerea motoarelor de avion.

La Arad, în anul 1936, încă mai circula un astfel de automobil Marta, care avea peste un milion de kilometri parcurși!

 În anul 1918, după terminarea războiului, Transilvania s-a alăturat  Regatului României, iar legătura cu firma Daimler s-a rupt.

MARTA și Fabrica de vagoane WEITZER au fost unite în SOCIETATEA ASTRA.

Marta se numea de acum Fabrica de Motoare și producea autoturisme, camioane, stropitoare, cu motoare pe benzină și gaz metan.

După proiectul inginerului Ștefan Protopopescu aici  s-a  fabricat un avion de recunoaștere, numit ASTRA-PORTO, care avea motor HISPANO-SUIZA de 300 CP. Armata Română a comandat 25 de bucăți şi tot la comandă au mai fost construite câteva autobuze luxoase, cu motor de 4 cilindri, de 8.000 cmc.

În anul 1926 fabrica s-a desființat, s-au demontat utilajele și au fost transportate la Brașov, unde s-a înființat INTREPRINDEREA AERONAUTICĂ ROMÂNĂ (IAR), ai cărei ingineri au contribuit ulterior la fabricarea automobilului de la Reșița.

După autoturismele MARTA de la Arad, până la automobilul  Dacia fabricat la Piteşti începând din anul 1966, istoria maşinilor româneşti a mai cunoscut episodul construirii automobilelor Malaxa la Reşiţa, în 1945.

Aici s-a produs timp doi ani, între 1945-1947, o maşină echipată cu un motor de trei cilindri de 30 cai putere, care avea să se bucure de un real succes. 

La aceea vreme nu era puţin lucru ca un autovehicul să atingă o viteză  de 120 km/h şi să aibă un consum de zece litri la suta de kilometri. Autoturismul Malaxa avea aceste calităţi.

În această perioadă, pe poarta fabricii de la Reşiţa au ieşit 1.600 de maşini. Producţia a fost oprită în 1947, odată cu începutul sovietizării ţării. Producţia şi linia de asamblare a fost dusă în Rusia, la Podgorye, astăzi în Belarus.

Se spune că Leonid Brejnev, ajuns mai târziu conducătorul Uniunii Sovietice, a fost cel care a decis să mute această fabrică românească în URSS , confiscând-o pur şi simplu, după ce a făcut o călătorie la Sofia cu o maşină Malaxa, care l-a impresionat.

 

 

 

malaxa

 

 

Autoturismul Malaxa putea transporta până la șase persoane, avea caroseria cu o formă aerodinamică foarte elegantă, portbagajul în partea din faţă sub capotă, unde se afla și roata de rezervă şi oferea un nivel înalt de confort.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/05/dosare-istorice-cum-a-fost-furat-de-eliberatoriisovietici-modelul-primului-automobil-produs-in-romania-2/

 

 

Surse: 

https://www.4tuning.ro/old-school-cars/primele-automobile-din-romania-istoria-masinilor-din-tara-noastra-22141.html

http://specialarad.ro/marta-sau-malaxa-care-a-fost-primul-automobil-romanesc/

21/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA MITOLOGIZATĂ DE FALSURILE PROPAGANDEI UCRAINEI ACTUALE. VIDEO

 

 

 Imagini pentru harta ucrainei  

MITOLOGIILE ISTORICE ALE UCRAINEI ACTUALE  

 

Cele două state româneşti (România şi Republica Moldova) au avut şi au elaţii foarte contradictorii cu Ucraina, una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului Român.

Este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord, Basarabia de Sud şi de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, Tările Române au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde că este unul  dintre cele mai vechi din lume.

Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adânc de 15 ani, pentru că anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi în balanţă, căci în acest răstimp acest teritoriu a fost bântuit de focul războiului civil, statalitatea ucraineană fiind atunci ca şi inexistentă, atâta vreme cât guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală nemaiîntâlnită.

În acest context este destul să notăm că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mână în mână pe parcursul doar a câtorva luni.Mai mult decât atât, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său.

În regiunea Galiţiei Orientale, sub auspiciile Austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene, care nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curând ocupată şi anexată de Polonia lui mareşalului Pilsudski.

Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa până în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea forţelor ruşilor albi  cu armament).Tot în această perioadă tulbure s-au perindat pe teritoriul Ucrainei ocupanţii Austro-Ungari şi Germani, intervenţioniştii Polonezi, Englezi, Francezi, Greci şi de alte naţionalităţi.

„Conducători Supremi” ai Ucrainei „nezalejnice”[2] au fost rând pe rând istoricul M. Gruşevski, atamanii naţionalişti Skoropadski şi Petliura, anarhistul „batko” Mahno, „democratul” Vinnicenko şi mulţi alţii. Pentru ca în fine la Harkov (prima capitală a Ucrainei Sovietice) şi mai apoi la Kiev să se înscăuneze comisarii lui Lenin şi Troţki (care nu aparţineau etniei ucrainene,  şi nici măcar celei ruse).

Cea de-a doua proclamare a independenţei de stat a Ucrainei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice (de altfel, ca şi independenţa celorlalte „republici-surori”).

E drept că istoricii de la Kiev susţin că statalitatea Ucraineană a cunoscut cîteva perioade de existenţă anterioare anului 1918 sau 1991, referindu-se la Rusia Kieveană şi de Sicia Zaporojană [3]. Poate nu ar mai trebui să mai facem aceste incursiuni în trecutul istoric al ţării vecine, dacă în „ucrainiada” măsluită de către „istoricii” oficiali ai Kievului nu s-ar ascunde rădăcnile pretenţiilor aberante asupra unor teritorii pur româneşti, poloneze, ruseşti, ungureşti şi chiar caucaziene.

Dar, să  începem cu începutul…

UCRAINENII – URMAŞII VECHILOR TRIPOLIENI ! (sau câte ceva despre fenomenul mitologizării  istoriei şi politicii Ucrainei)

Acest titlu ar părea că este preluat din vreun roman de-al lui Kafka (autorul romanului absurdului), dacă nu ar fi prezent în lucrările unor pseudo-istorici de pe malurile Niprului.

Cu vreo câteva milenii înaintea lui Hristos, pe teritoriile de astăzi ale Ucrainei, României şi Republicii Moldova a existat una dintre cele mai reprezentative culturi ale eneolitului: cultura Tripolie. Tripolienii au fost printre primii agricultori sedentari din Europa.

Unii dintre „istoricii” de la Kiev, îndeplinind o comandă politică bine direcţionată, s-au grăbit să declare că aceştia nu ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât… strămoşii ucrainenilor.Nu este cazul să credem că aceşti „savanţi” au „descoperit America” în domeniul falsificării grosolane a istoriei.

Istoriografia bulgară, de pildă, susţine şi ea cu tot dinadinsul că strămoşii direcţi ai Bulgarilor ar fi fost …Tracii. Istoricii unguri declară că Secuii de pe arcul carpatin descind din hunii lui Attila, care ar fi fost primii locuitori ai acestei regiuni[4].

La mijloc este o încercare vădită de mitologizare a propriului trecut istoric menită de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale ale unor state (în cazul nostru este vorba de Ucraina, Ungaria şi Bulgaria), asupra unor ancestrale pământuri româneşti.

Nici cercurile sioniste nu se lasă mai prejos atunci când  interpretează fraudulos textele biblice, pretinzând că imensul teritoriu dintre Nil şi Eufrat ar fi fost juruit de către Dumnezeu descendenţilor lui Avraam şi  că prin urmare, aceste pământuri, ar trebui să aparţină după părerea lor, „Ereţ Israel”, adică „Ţării lui Israel”.

Nilul şi Eufratul sînt prezente pe drapelul de stat al Israelului prin cele două dungi albastre care încadrează Steaua lui David.În fond, după cum spunea Eclesiastul, nimic nu este nou sub soare sau este binecunoscut: cu cît pretenţiile sînt mai lipsite de temei, cu atît fundamentarea lor este mai „înflorită”.

Acest lucru se referă şi la unii oameni concreţi. Este destul să ne aducem aminte cum lingăii de  „curtea” de pe malurile Bîcului le-au găsit comunistilor  basarabeni  Snegur şi Lucinschii strămoşi în Maramureş… Aceeaşi „cronografi” au găsit în şatrele lingurarilor de prin părţile Nisporenilor os domnesc de-al domnilor Sturzeşti.

Guvernanţii actuali de la Chişinău (spre onoarea lor) nu au făcut încercări de a-şi înnobila originea plebee prin intercalarea neruşinată în arborii genealogici de domni şi domniţe, însă ispita de a conferi „statalităţii Moldoveneşti independente, suverane şi internaţional recunoscute” statutul de moştenitoare legitimă a Moldovei voievodale (pe numai o treime din teritoriul ei), s-a dovedit totuşi a fi prea mare.

Rezultatul eforturilor depuse în această direcţie a fost teoria de mare succes comercial lansată de cei de la „Şcoala Superioară Antropologică” întitulată „Neizvestnîi Ştefan” („Necunoscutul Ştefan”).

Antropologii în cauză, în tandem cu jurnalistul C. Starîş, au „descoperit” la marele nostru domnitor, nici mai mult – nici mai puţin, intenţia de a deveni împărat al Imperiului Bizantin, refăcut din scrumul Porţii Otomane![5]

Dar, să ne întoarcem la cultura Tripolie şi pretenţiile ucrainene la moştenirea ei. Cu ce ar putea oare argumenta istoricii Kieveni legătura dintre străvechii agricultori ai culturii tripoliene cu ucrainenii contemporani, decît cu coincidenţa teritorială (şi aceea parţială, deoarece cultura arheologică în cauză mai cuprindea în afară de teritoriul Ucrainei şi pe cel al Republicii Moldova şi României)?

Din această logică bolnavă, ar reieşi atunci că şi nemţii ar fi în drept să pretindă la întreg arealul de răspîndire al omului de Neanderthal (aproape tot teritoriul Eurasiei şi Africii), căci localitatea care i-a dat numele se găseşte pe teritoriul Germaniei !Prin „înrudirea” lor cu tripolienii, naţionaliştii ucraineni mai tind (în afară de aberantele pretenţii la primogenitură pe teritoriile populate de români) să-şi sublinieze şi diferenţierea lor de ruşi (numiţi istoriceşte „Velikoruşi”).

Aceştia, după părerea lor, ar trebui să-şi caute sorgintea la vechile triburi Fino-Ugrice de vînători şi pescari primitivi. Or, tripolienii agricultori sedentari (care cunoşteau deja prelucrarea metalelor), erau cu mult mai înaintaţi în civilizaţia lor decât strămoşii presupuşi ai Velikoruşilor . Concluzia se impune de la sine …Următoarea încercare de falsificare a istoriei a fost întreprinsă de către cei care susţin că „Rusia Kieveană este statul feudal timpuriu al Ucrainenilor”.

Între aceasta şi Rusia Moscovită nu ar exista decât o coincidenţă toponimică, teoria lor fiind aceia că „moskalii” au uzurpat pur şi simplu  „gloriosul trecut istoric al ucrainenilor” ,pentru a-şi legitima imperiul apărut pe ruinele Hoardei de Aur. Prin urmare, Rusia Moscovită s-ar fi ridicat din nefiinţă datorită tătaro-mongolilor.Aceste ipoteze sînt însă total nefundamentate. În primul rînd: Slavii de Răsărit (care alcătuiau baza populaţiei Rusiei Kievene) au fost strămoşii comuni ai Ruşilor, Beloruşilor şi Ucrainenilor de astăzi.

Înrudirea lingvistică până la coincidenţă dintre aceste popoare este prea evidentă pentru a putea fi negată. Datorită faptului că aceste popoare au avut deja scrisul lor în perioada de formare a vechiului stat Rus Kievean, noi putem să urmărim pas cu întreaga lor istorie.

Din vechile letopiseţe reiese clar că popoarele est-Slave au alcătuit o singură comunitate etno-lingvistică.Limba acestor trei popoare est-Europene existentă în trei graiuri literare – rus ,  ucrainean şi  belorus  – a avut un singur strămoş: limba rusă veche, limbă în care au fost notate primele monumente scrise ale Rusiei Kievene („Cîntec despre Oastea lui Igor”, „Povestea anilor de demult” ş. a m. d.). În secolele XIV-XV teritoriul Ucrainei şi Belorusiei de astăzi au nimerit sub stăpînirea Polono-Lituaniană. Pentru Ucraina a fost caracteristică dominaţia elementului Polonez, iar pentru Beloorusia – a celui Lituanian. Rusia Moscovită a reuşit să scape de această influenţă, fiind apărată de …scutul jugului Tătaro-Mongol.

Este binecunoscut faptul că marii hani se mărgineau la perceperea birului fără ca să se amestece în treburile interne ale cnezatelor Ruseşti, inclusiv în problemele de cultură, limbă şi confesiune(spre deosebire de „confraţii” de credinţă Polono-Lituanieni).

Nu-şi găseşte nici o fundamentare ştiinţifică la teza care afirmă că triburile Tiverţilor şi ale Ulicilor (prezente începînd cu secolul VII în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Bugul de Sud) ar fi fost de sorginte Slavă. Era vorba, mai degrabă de o populaţie amestecată Slavo-Volohă.

Nu au fost slavi nici Brodnicii şi nici Bolohovenii (pomeniţi şi ei în izvoarele timpului).Despre aceasta ne mărturisesc denumirile geografice de locuri, rîuri şi localităţi (Romanovo, Bolohovo ş. a.) răspîndite până la hotarele Polesiei (o regiune mlăştinoasă şi împădurită situată între Belorusia şi Ucraina).

O mărturie încă vie a acestui fapt incontestabil este şi prezenţa în această regiune a grupului etnic al huţulilor a căror limbă reprezintă un ciudat amalgam de cuvinte româneşti şi slave, iar portul este identic cu cel al Românilor din Maramureş şi Bucovina[6].

Dacă populaţia românească nu ar fi existat acolo încă din timpuri străvechi, atunci de unde s-au luat cuvintele româneşti şi portul naţional românesc la aceşti locuitori ai Galiţiei Orientale şi Ruteniei (Maramureşul de Nord)?Nici Rusia Kieveană nu a cuprins în cadrul graniţelor sale politice teritoriile de stepă de la sud de Kiev (inclusiv Bugo-Nistria) şi nici pe acel al Moldovei istorice (dintre Carpaţii Orientali şi Nistru).

Chiar şi pe hărţile din atlasele istorice editate la Kiev teritoriul Moldovei istorice este haşurat, ceea ce înseamnă că el era nu o parte constitutivă a statului kievean, ci un teritoriu dependent (tributar). Or, nu putea fi vorba de un control efectiv şi continuu asupra lui din partea marilor cneji Kieveni.

Zona de stepă situată la sud de Kiev din cele mai vechi timpuri a fost fieful popoarelor nomade care veneau din inima Asiei (Marea Stepă) şi îşi găseau aici un adăpost provizoriu în drumul lor spre bogatele oraşe ale civilizaţiilor mediteraniene.

Prin urmare, nici acest teritoriu nu poate fi definit ca areal de etnogeneză al naţiunii Ucrainene. El a început să fie intens colonizat cu ţărani din Malorosia[7] abia după războiul Ruso-Turc din anii 1768-1774 cînd stepele din bazinul de nord al Mării Negre şi peninsula Crimeea au fost anexate la Imperiul Rus[8].Cît priveşte pământurile Moldovei de peste Nistru (Bugo-Nistria), ele au intrat în componenţa Imperiului Rus (nu ale Ucrainei!) şi mai tîrziu: în anul 1792. Către această perioadă dispăru în neantul istoriei şi ultimul simulacru de autonomie Malorosă (Hătmănia) care a fost dizolvată din ordinul împărătesei Ecaterina II.

Datele statistice publicate în acea perioadă mărturisesc cu elocvenţă că pe pămînturile interfluviului Bugo-Nistrean către venirea armatelor ruseşti majoritatea populaţiei – circa 90%(!) – era alcătuită din români moldoveni, munteni, bănăţeni, maramureşeni, ardeleni. [9]

Istoricii Ucraineni fondează pretenţiile teritoriale ale Kievului asupra pămînturilor Româneşti, apelînd la letopiseţele care vorbesc despre cnejii din Halici-Volînia care ar fi stăpînit pămînturile dintre Carpaţii de Nord şi Dunăre, deşi şi pentru un nespecialist este clar că autorii cronicelor se referă la limitele pînă unde au ajuns aceşti cneji cu drujinele (cetele) lor. Dacă ar fi să ne conducem după acest principiu, atunci Scandinavii (descendenţi ai renumiţilor Vikingi) ar fi în drept să pretindă asupra întregii Europe, Africii de Nord, Levantului şi al litoralului est-Canadian, iar noi, Românii, în calitatea noastră de „fii ai Romei” – no comment!

Despre absurditatea pretenţiilor cercurilor politice naţionaliste Ucrainene asupra unor pămînturi Româneşti ne vorbeşte faptul că în anul 1774 (în ajunul anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgic) populaţia Slavă alcătuia doar douăsprezece procente din populaţia acestui ţinut[10].

În această cifră erau incluşi nu numai Ucrainenii (Rutenii), ci şi Ruşii ortodocşi de rit vechi (staroverii care în Delta Dunării se mai numesc şi lipoveni).Numai după ce autorităţile Austriece au procedat la o colonizare masivă a ţinutului cu ţărani Ucraineni fugari din Malorosia (unde Ecaterina II a introdus iobăgia), Evrei, Polonezi şi colonişti Germani, situaţia demografică s-a schimbat în defavoarea Românilor.

Cu toate acestea, chiar şi către anul 1918 românii alcătuiau aici cel mai numeros grup etnic.

 

HAI JIVE RIDNA I VELIKA UKRAINA! („Să trăiască Ucraina Mare natală!”)

 

Megalomania pretenţiilor teritoriale ale politicaştrilor de la Kiev iese foarte reliefat în evidenţă în atlasele istorice şcolare publicate în Ucraina după cea de-a doua proclamare a independenţei de stat (anul 1991).

 

 

 

 

Imagini pentru teritorii anexate la ucraina in ultimele secole photos

Harta extinderii teritoriale a Ucrainei

 

În categoria „teritoriilor etnice ucrainene” sînt incluse nu numai cele ale statului ucrainean contemporan (dintre care cel puţin jumătate nu corespund nici pe departe unei asemenea calificări), ci şi partea de sud a Bucovinei care a rămas în componenţa României, nordul Republicii Moldova şi raioanele ei Nistrene, regiunile limitrofe ale Poloniei, Polesia belorusă, Rusia Centrală (până la Voronej inclusiv) şi stepele nord-Caucaziene.

 

Ucraina

Ar trebui menţionat faptul că după răsturnarea Tarismului în februarie anul 1917 cînd zidurile “închisorii popoarelor (cum a fost numit Imperiul Rus de către contemporani) au fost dărîmate, Ucraina (alături de alte periferii naţionale) şi-a revendicat şi obţinut dreptul la autonomie naţional-statală.

Guvernul Provizoriu de la Petrograd (denumirea Sankt-Petersburgului între anii 1914-1924) la trasarea hotarelor acestei autonomii s-a bazat strict pe principiul etnic.

În componenţa ei nu intrau guberniile Novorosiei, bazinul Donbasului şi nici Crimeea!

Hotarele autonomiei Ucrainene, 1917

Pentru prima dată „Ucraina Mare” (fără Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, Crimeea şi Bugeacul de Sud) a apărut datorită actului de capitulaţie semnat de către bolşevicii lui Lenin la Brest-Litovsk în faţa Cvadruplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în anul 1918.

Tot nemţii au fost aceea care i-au silit pe bolşevici să recunoască „independenţa” marionetei sale.

Ucraina urma să devină un apendice agrar şi de materie primă pentru Mittel Europa (Europa Centrală) în frunte cu Germania.

Aici vedeau geopoliticienii Germani (R: Kellen ş. a.) acel „lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar celui de-al II-lea Reich.

Folosindu-se de faptul că Rusia Sovietică lupta pe mai multe fronturi împotriva duşmanilor interni şi externi, Kievul a reuşit să alipească la teritoriul atribuit de către Guvernul Provizoriu fostei autonomii Ucrainene regiunile Novorosiei şi Donbasului (care, după înfiinţarea URSS, le-au fost cedate definitiv de către bolşevicii lui Lenin).

Mai mult decât atît: încurajaţi de protectorii lor din blocul Puterilor Centrale, naţionaliştii ucraineni au început să înainteze pretenţii teritoriale faţă de toate statele din jur.

De la Rusia ei revendicau stepele nord-caucaziene, regiunile Azovului, Voronejului şi peninsula Crimeea;

De la Polonia – raioanele oraşelor Helm şi Peremîşl;

De la Belorusia – partea acesteia din Polesia, iar de la România – Basarabia şi Bucovina. Credem că a devenit clar cine au fost în realitate acei care, după cum s-a exprimat Molotov în ultimatumul său adresat în anul 1940 României, „…s-au folosit de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia Sovietică…”.

În manualele de istorie şi literatura de specialitate Ucraineană se vorbeşte cu lux de amănunte despre „ocupaţia ilegală” a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului de Sud în perioada interbelică şi despre „lupta eroică de eliberare naţională a poporului Ucrainean din regiune de sub jugul de ocupaţie al boierilor români”.

Se vehiculează cu stăruinţă şi faptul că Uniunea Sovietică „nu a recunoscut niciodată ocuparea Basarabiei de către România burghezo-moşierească”.

Nu se pomeneşte însă nicăieri despre recunoaşterea hotarelor de pe Nistru de către Republica Populară Ucraineană al cărei moştenitor de drept se vrea a fi actualul stat Ucrainean.

Astfel, în anul 1919 a fost instituită o misiune diplomatică a Ucrainei la Bucureşti. În fruntea acestei misiuni s-a aflat profesorul Constantin Matzievici.

La 26 iunie al aceluiaşi an, el şi-a prezentat preşedintelui de Consiliu al guvernului Român scrisoarea sa de acreditare în care, printre altele, se menţiona că:

„Guvernul Ucrainean declară că nu voieşte sub nici un chip de a pune în discuţie fruntaria actuală între cele două state, considerînd Nistrul ca fruntarie definitivă între ele şi dorind să stabilească la această frontieră cele mai bune relaţii de vecinătate”[11].

Aceeaşi recunoaştere a hotarelor de pe Nistru o vedem şi în declaraţia Guvernului ucrainean din anul 1920.

Se omite cu stăruinţă şi faptul că Unirea Bucovinei cu Ţara de la data de 28 noiembrie (stil nou) anul 1918 a fost votată în unanimitate şi de către cei 13 delegaţi din partea populaţiei Ucrainene la Congresul General al Bucovinei.

 

CÎTE CEVA DESPRE “IMPERIALISMUL” ROMÂNESC

 

În literatura de specialitate este prea puţin oglindit un fapt destul de interesant care nu lasă piatră pe piatră din argumentaţia duşmanilor statului Românesc care îl învinuiesc de imperialism şi expansiune teritorială.

În anul 1919, armatele Româneşti au stat la Tisa[12] şi au deţinut controlul asupra Pocuţiei, dar s-au retras la hotarele internaţional recunoscute imediat ce situaţia în aceste regiuni s-a ameliorat şi retragerea a fost cerută de către aliaţii Anglo-Francezi.

Deci, mai subliniem încă o dată: România nu a pretins şi nu a acceptat (atunci cînd a avut ocazia sau chiar i s-a propus să o facă) teritorii care, din punct de vedere politic, nu i-au aparţinut.

Deşi, din punct de vedere istoric, etnic şi de ce nu, geopolitic, ea a fost pe deplin în drept să o facă, precum în cazurile hotarului de pe Tisa, Pocuţiei, localităţilor Româneşti din Maramureşul de Nord, Banatul de Sud-Vest şi Bugo-Nistria.

Astfel, în anul 1938, Hitler îi propune regelului Carol II al României să participle la partajarea Cehoslovaciei (trădată de către aliaţii ei Anglo-Francezi prin actul cîrdăşiei de la Munchen) şi să preia controlul asupra localităţilor populate de Români din Rutenia (Maramureşul de Nord) care pe atunci aparţinea acestei ţări. Spre deosebire de Ungaria şi Polonia, România a respins această ofertă.

Situaţia s-a repetat în anul 1941 după invadarea Iugoslaviei de către Germania nazistă. României (deja în persoana atunci încă generalului Ion Antonescu) i s-a propus să anexeze partea de sud-vest a Banatului (cunoscută în alte izvoare şi sub denumirile de Banatul Sîrbesc sau Torontal). Răspunsul a fost acelaşi. Interesant de menţionat că la conferinţa de la Versailles România a cerut de la aliaţii săi această regiune (pe atunci cu o populaţie majoritară Românească), însă Franţa şi Anglia au optat pentru Serbia.

În timpul războiului de eliberare a provinciilor sale răsăritene purtat de către România împotriva Uniunii Sovietice între anii 1941-1944, ei i s-a propus de către aceeaşi Germanie nazistă anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru (Bugo-Nistria).

Mareşalul Ion Antonescu a respins şi de această dată oferta germană, procedînd doar la formarea în regiune a guvernămîntului Transnistriei sub administraţia militară română.

Acest regim instaurat de Bucureşti în Bugo-Nistria a fost foarte liberal comparativ cu cel Germano-nazist din alte regiuni răsăritene ale URSS. Subliniem încă o dată, că nu a fost vorba de includerea acestui teritoriu în componenţa statului Român!

 

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UCRAINA SOVIETICĂ

 

Republica Populară Ucraineană cu toate formele sale de guvernămînt cam exotice (de genul hatmanatului, directoratului ş. a.) care s-au perindat pe parcursul a mai puţin de doi ani de independenţă a fost o statalitate efemeră şi contradictorie, lipsită de vreo coerenţă internă.

Bolşevicii lui Lenin au reuşit să înăbuşe împotrivirea internă şi, cu mari cedări teritoriale[13], să respingă atacurile din afară. În urma războiului civil care a decimat populaţia Rusiei în general şi a Ucrainei în special, pe harta lumii a apărut URSS.

Una dintre republicile fondatoare al acestui stat federativ (numai „de jure”, căci „de facto” URSS a fost unul hiperunitar şi hipercentralizat) a fost şi Ucraina.

La acel moment în componenţa ei nu intrau aşa regiuni precum Crimeea (atunci încă republică autonomă a RSFSR), Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, jumătatea de nord a judeţului Hotin, Basarabia de Sud şi insula Şerpilor (care aparţineau României), Maramureşul de Nord (Cehoslovacia) şi nici Galiţia Orientală (cedată de către tandemul Lenin-Troţki în anul 1920 (tratatul de la Riga) Polonezilor).

În schimb, Moscova bolşevică, pentru a slăbi şi mai mult rezistenţa Ruşilor contra dictaturii bolşevice, i-a cedat cu generozitate Kievului bazinul carbonifer al Donbasului şi „Novorosia” (fosta „Stepă Sălbatecă” cucerită de la Tătarii din Crimeea pe timpul Ecaterinei II) care erau locuite o populaţie amestecată (majoritar Rusească) care vorbea în diferite graiuri sud-Ruse (aşa numitul “surjik”).

În acest prim „cadou de nuntă” (au mai urmat şi cele enumerate mai sus) a intrat şi Bugo-Nistria populată din cele mai vechi timpuri de către o populaţie Românească.

România, însă, s-a limitat în pretenţiile sale răsăritene doar la acele teritorii care politiceşte au făcut parte vreodată din România sau din cele două ţări Româneşti care au precedat-o (Moldova şi Muntenia).

Este vorba, desigur, de Basarabia. Prin urmare, ideea vehiculată cu stăruinţă în literatura de specialitate editată la Moscova şi la Kiev, precum că România s-ar fi folosit în mod mîrşav de slăbiciunea temporară a Rusiei Sovietice provocată de războiul civil pentru a acapara teritorii străine, este nu altceva decât o minciună sfruntată.

Conducătorii comunişti ai Ucrainei au preluat pretenţiile istoriografiei Ruseşti Tariste la pămînturile Româneşti. Ce e drept, de data aceasta se vorbeşte despre „străvechile pămînturi Ucrainene” atunci cînd este vorba de Basarabia, Bucovina şi chiar de teritoriului cuprins între rîurile Prut şi Siret.

Visul unei „Ucraine Mari” şi-a văzut realizarea în urma cîrdăşiei criminale dintre fosta Uniune Sovietică şi Germania nazistă (cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”). Datorită acestei înţelegeri de partajare a Europei Răsăritene, Ucraina s-a „căpătuit” cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia de Sud pe contul României.

Culmea este, că „nezalejnicii” de la Kiev, criticînd şi condamnînd pe drept regimul stalinist de „actele de genocid comise împotriva poporului Ucrainean”, uită să se dezică de „cadourile” făcute Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene de către acesta pe seama altor ţări.

 

 

 

 

 

 

Apoteoza falsificării adevărului istoric şi a stării de lucruri existente, a fost nota ultimativă a lui Molotov trimisă pe data de 26 iunie anul 1940 guvernului regal al României în care se vehicula ideea că „…majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc Ucrainenii care doresc reunirea cu RSS Ucraineană”. Urmarea directă a acestui monstruos act de injustiţie a fost răpirea de la România a Basarabiei, Bucovinei de Nord (aceasta din urmă în calitate de… „recompensă şi aceasta încă prea mică (!?!) pentru cei 22 de ani de ocupaţie ilegală a Basarabiei de către România Regală[14]”) şi a ţinutului Herţa.

După ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică a urmat formarea RSS Moldoveneşti pe o parte din teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM de pe malul stîng al Nistrului.

Mai mult de jumătate din teritoriul fostei autonomii moldoveneşti, precum şi Basarabia de Sud şi partea de Nord-Vest a judeţului Hotin i-au fost atribuite în mod arbitrar şi abuziv (pe lîngă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) aceleiaşi RSS Ucrainene.

Ultimul abuz al cotropitorilor sovietici a fost cel din  anul 1947, când Moscova a impus guvernul-marionetă al lui Ioan Petru Groza să-i cedeze Ucrainei şi Insula Şerpilor care are o extraordinară importanţă strategică datorită situării sale în faţa Deltei Dunării.

Este de mirare cum de nu şi-au amintit liderii de la Kremlin şi marionetele lor de la Kiev că în Deltă şi-au găsit refugiu nu numai ruşii lipoveni, ci şi ultimii sicevici zaporojeni.

Acest fapt ar fi fost pentru ei îndeajuns pentru a declara şi Delta drept „pământ strămoşesc Rusesc” (sau „Ucrainean”, în funcţie de apartenenţa etnică a „istoricilor”).

Puteau, de asemenea, să mai scotocească prin letopiseţe şi să invoce campania cneazului Sveatoslav, care avusese de gând să mute la Durostor capitala Rusiei Kievene.

În 1954, N. Hruşciov,  ucrainean de origine şi  prim-secretar al Partidului Comunist al URSS, dăruieşte Ucrainei  cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la proclamarea la Pereiaslav a unirii Ucrainei din dreapta Niprului cu Rusia, Republica autonomă Crimeea .

Poate, în 2012, urmând acest exemplu, Ucraina  va retroceda României sau R.Moldova,  Basarabia de Sud,   Basarabia de Nord,  Bucovina de Nord şi ţinutul  Herţa,cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la răpirea acestor teritorii de către cotropitorii sovietici.Aceste străvechi pământuri româneşti ar fi trebuit să fie înapoiate încă în 1974, cu prilejul împlinirii tragicului bicentenar.

Uniunea Sovietică s-a destrămat demult, însă Kievul nici nu are de gînd să renunţe la teritoriile căpătate pe nedrept. Mai mult decît atît: populaţia Românească este supusă unei acerbe campanii de Ucrainizare forţată (alături cu celelalte minorităţi naţionale printre care (ironie a sorţii, or, Dumnezeu nu bate cu băţul) se află şi foştii binefăcători Ruşi (datorită cărora Ucraina a devenit cea de-a doua ţară ca mărime teritorială din Europa).

ÎN LOC DE EPILOG: CINE PE CINE A TRĂDAT, TOTUŞI, ÎN EPISODUL UCRAINEAN?

Liderii României post-ceauşiste, în graba lor de a adera cât mai repede la NATO şi UE, au renunţat la orice pretenţii faţă de fosta URSS şi, ulterior, faţă de Ucraina.

Or, cu aceste state au fost semnate tratate care consfinţeau graniţele anului 1940, fiind îndeplinită astfel cerinţa ca aderarea la NATO să se producă numai dacă nu există litigii teritoriale cu vecinii.

Cu alte cuvinte, se repetă istoria biblică cu Isav care şi-a vîndut dreptul la primogenitură lui Iacov, pentru un blid de linte.

Singura problemă teritorială pe care guvernanţii României o mai pun în discuţie cu Ucraina, este retrocedarea insulei Şerpilor şi delimitarea din braţul Chiliei al Deltei Dunării. Milioane de compatrioţi au fost lăsaţi de izbelişte, în schimb se duce „o luptă principială şi fără de compromis”, pentru cîteva mii de cufundaci şi pescăruşi şi câţiva kilometri patraţi de baltă !

Situaţia aceasta seamănă ca două picături de apă cu cea descrisă de către scriitorii umorişti sovietici Ilf şi Petrov în dilogia lor „12 scaune” şi „Viţelul de Aur”.

Acolo era vorba despre un contabil care suferea de lipici la mîini şi a fost arestat sub învinuire că ar fi delapidat cîteva mii de ruble şi trei kopeici.

Contabilul cu pricina s-a luptat din răsputeri să dovedească anchetei că acele trei kopeici au fost cheltuite de el în beneficiul statului (pe care l-a văduvit de câteva miişoare de ruble).

 
Note: 

[1] În anii războiului civil din Rusia (anii 1918-1920) ţara a fost împărţită în două tabere numite convenţional „albii” şi „roşii”. „Roşii” erau numiţi adepţii bolşevicilor lui Lenin, iar „albii” – forţele care li se opuneau. Mai existau şi „verzii”, însă aceştia nu aveau nimic în comun cu mişcarea ecologistă contemporană. Era vorba de anarhiştii conduşi de către renumitul „batko” Mahno a cărui deviză era: „Bate-i pe albi pînă aceştia se vor înroşi şi pe roşii – pînă se vor înălbi!”.

[2] În graiul Ucrainesc – neatîrnată, independentă – reprezintă esenţa „ideii naţionale” a separatiştilor Ucraineni – independenţa faţă fratele de singe – poporul Rus.

[3] Despre relaţiile Românilor cu cazacii Zaporojeni vezi mai amănunţit pe site-ul http://www.mdn.md în articolele consecrate Ucrainei (“Geopolitica internă a Ucrainei”şi“Creşterea teritorială a Ucrainei”) precum şi în articolul “O Moldovă uitată”.

[4] Această afirmaţie se include în renumita “teorie migraţionistă” a lui Roesler venită să susţină primogeniture Maghiară la nord de Dunăre.

[5] Pentru a fi obiectivi, totuşi, trebuie să recunoaştem că opera de „prihvatizare” a marelui nostru domnitor au început-o aceeaşi „democraţi” descălecaţi din Maramureş.

[6] Deac Augustin, “Din istoria Ucrainei “Ţara de Margine”, Bucureşti, anul 2001, pp. 57-59.

[7] “Rusia Mică” – Denumirea istorică a Ucrainei.

[8] Mai amănunţit vezi în articolul „Creşterea teritorială a Ucrainei” publicat pe site-ul http://www.mdn.md.

[9] Vezi articolul „O Moldovă uitată” publicată pe paginile aceluiaşi site.

[10] Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, a. 1989, V-I, p. 73. Kiriţescu include greşit întreaga populaţie Slavă în categoria Rutenilor, deşi Ruşii staroveri nu pot fi incluşi în acest grup etnic. De menţionat faptul că majoritatea populaţiei Slave din Bucovina către anul 1774 o alcătuiau anume staroverii fugiţi din Rusia din cauza persecuţiilor de ordin confesional şi nu Ucrainenii.

[11] Nistor Ion, „Problema Ucraineană în lumina istoriei”, Rădăuţi, anul 1997, p. 216

[12] Este vorba despre participarea României la nimicirea avanpostului bolşevic din inima Europei Centrale: a “Republicii Sovietice Ungare” în frunte cu “ungurii” get-beget Bela Kun şi Tibor Samueli. De fapt, Armata Română a ocupat pentru un scurt timp chiar şi Budapesta, salvînd Ungaria de coşmarul comunist.

[13] Între anii 1917-1920 de la Rusia s-au desprins rînd pe rînd Finlanda, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia care devin state independente. Încercările similare ale Ucrainei şi ale republicilor transcaucaziene s-au soldat cu eşec.

Basarabia s-a unit cu Ţara, iar teritoriul Armeniei Mari (districtele Kars, Ardagan şi Erzurum) a fost cedat Turciei lui Ataturk. Asupra Sahalinului de Nord a fost stabilit un condominiu economic cu Japonia.

[14] Citat din aceeaşi notă ultimativă a lui Molotov adresată Guvernului României Regale pe data de 26 iulie anul 1940.

17/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

7 iulie 1807 – Se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit, care obliga Rusia să-şi retragă toate trupele din Valahia şi Moldova. VIDEO

 

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815 Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit care avea și o prevedere ce viza principatele românești.

Prin articolul XXII al tratatului, Imperiul Rus se obliga să-şi retragă toate trupele care ocupau principatele române Valahia şi Moldova după declanşarea  războiului ruso-turc (1806-1812).

Rusia a ajuns să fie în război cu Franța după ce a susținut militar armata Prusiei în lupta sa împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte.

Înfrîngerea rapidă a Prusiei și ocuparea de către trupele franceze a ducatului Poloniei, l-au silit pe țarul Alexandru I să încheie pace cu Napoleon la Tislit, Tratatul încheiat între Rusia şi Franţa  stipulând o alianţă împotriva Angliei, ba mai mult și cucerirea și împărțirea între aceste două puteri europene a Imperiul otoman .

Pe frontul otoman, Rusia urma să semneze un armistiţiu la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Valahia şi Moldova.

Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui, acuzîndu-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei.

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”.

Condiția rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruși în august, după ce turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistițiului de la Slobozia, iar sub acest pretext țarul Alexandru a refuzat să își mai retragă trupele.

De fapt, la Moscova, decizia de a menține Principatele Române sub ocupație fusese luată independent de acțiunile turcilor.

Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta țarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor țariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităților.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia și Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistițiul cu turcii și să nu se retragă din Principatele Române .

Mai apoi, țarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistițiului de către turci și prin faptul că nici Napoleon nu își retrăsese trupele din Prusia.

În cursul discuțiilor și a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianțev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că rușii știau foarte bine ce înseamnă Basarabia:

„Majestatea sa dorește să păstreze Moldova și Valahia și acea fâșie strâmtă de pământ care deși nu este o provincie, poartă numele de Basarabia”.

De fapt, în majoritatea corespondenței diplomatice ruse se face diferența între Principatul Moldovei de la Carpați la Nistru și fâșia numită Basarabia dintre Dunăre și Marea Neagră.

Relatând discuțiile dintre ambasadorul rus Tolstoi și împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei și Valahiei l-am făcut să înțeleagă că eu nu cuprind în acestea și Basarabia”.

Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâșii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanță ca să merite atenția guvernului său”.

tilsit

Întâlnirea dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

În cursul acestei discuții Napoleon a avansat și ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj și două proiecte de convenții între Franța și Rusia.

În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei și a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabilește ca țarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensație legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”.

Al doilea proiect de convenție prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar țarul Alexandu I primea în schimb „Moldova și Valahia, împreună cu Basarabia și gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braț din partea Imperiului Otoman să servească drept graniță între cele două state”.

În baza acestor proiecte de convenții, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, și ministrul rus de Externe, Rumianțev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianțev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia și Franța să împartă sud-estul Europei:

„În ideea tratatului de alianță: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia și Bulgaria; Franța va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea și Candia; Austria, Croația și o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă și dată unui prinț din casa de Austria sau unui alt prinț străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei.

În ideea marii împărțiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria și o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei și prin cea actuală a Serbiei până la lanțul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Marița urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare.

Franța va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria și Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puțin părțile pe care Franța le poate dori pentru a-și fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic.

Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croația, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparține Franței sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediție în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa”.

 

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile țarului

 

Dacă împărțirea Balcanilor a fost ușoară, negocierile dintre francezi și ruși s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol și de strâmtorile către Marea Neagră. Rușii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori.

În cea mai bună tradiție a diplomației ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent.

Pe 12 martie 1808, contele Rumianțev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile țarului:

„Alipirea Moldovei și Valahiei la Rusia, astfel ca granița acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde și Basarabia, care de fapt este o fâșie la malul mării și care în general este considerată ca făcând parte din Moldova”.

Negocierile s-au încheiat prin convenția secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar și proiectul împărțirii Imperiului Otoman.

Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate.

Problemele dintre cei doi împărați au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ținut seama de voința românilor.

Ostilităţile ruso-turce vor fi reluate în 1809, iar în data de 16 mai 1812 s-a semnat Tratatul de pace ruso-turc de la București, prin care jumătatea estică a Moldovei, botezată printr-o escrocherie „Basarabia„, a fost anexată Imperiului Rus.

Acel sector din sudul teritoriului pruto-nistrean numit Basarabia, după numele dinastiei muntene care a  stăpânit  gurile Dunării, nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească.

Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic.

Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor…

Ruşii prezintă anexarea de la 1812 ca pe un act mesianic

 

Harta Moldovei (1774 – 1812)

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă.

Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască.

Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români.

Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu.

Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav.

De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale.

Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci.

Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu.

Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”.

Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor:

„În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională.

De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/26/destinul-basarabiei-de-la-tilsit-erfurt-1807-1808-la-pactul-ribbentrop-molotov-1939-2/

 

 

 

Surse:

Historia.ro; http://www.istoria.md ; Dimitrie A. Sturdza, „Acte și documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la București în anul1900; http://www.eurotv.md 

06/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: