CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

LUPTA pentru crearea unui așa zis ”ȚINUT SECUIESC”și planul iredentist maghiar de rupere a Transilvaniei de România

TINUTUL SECUIESC, o unitate administrativa inventata la congresul PCR din 1931 de la Moscova (VIDEO)

Multa lume se intreaba cum de s-a nascut in mintea unor iredentisti notorii din Ardeal o unitate teritorial-administrativa cu denumirea „Tinutul Secuiesc”, ceva care nu a existat niciodată !

Ei bine, iata un scurt „preludiu” extras din subteranele ideologiei staliniste, aflat in perioada interbelica, in plina expansiune, prezentat de https://sites.google.com/site/incolimatorulluiputin/actiunile-de-dezmembrare-a-romaniei.

În rezoluţiile celui de al -V-lea Congres al Cominformului, partidul comunist român din exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani”, acceptase menţinerea următoarelor:

După Pacea de la Versailles au apărut (…) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială”, cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.

În paragraful II al acestei rezoluţii, la “Chestiunea ucraineană”, se precizau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.

Chestiunea maghiară, din capitolul –VIII- al rezoluţiei, preciza: „Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia.

Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat…”

Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţară.

Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Crişan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, H. Steinberg… Românilor participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.

Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comunisti, Congresul al V-lea al PCR s-a desfasurat in 1931 la Gorikovo langa Moscova, pentru ca in România interbelică nu putea exista legal ca partid, avand in vedere ideologia sa fățiș antinațională, pusa in slujba intereselor imperialistilor de la Rasarit.

Atunci s-a nascut pentru prima data teza stalinista conform careia „Romania este un stat imperialist” si ca atare, nationalitatile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „pana la despartire” (evident, trimiterile erau cu adresa directa la provinciile romanesti Transilvania, Basarabia, Tinutul Hertei si Dobrogea).

Pentru presa de atunci nu era nimic surprinzator in Rezolutia, adoptata de Congresul al V-lea al comunistilor romani, maghiari…evrei si de alte nationalitati , deoarece marea majoritate a membrilor săi, atatia câți erau, dar mai ales a conducerii sale, era formata din alogeni.

Potrivit revistei Memoria,(articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize), următorii secretari generali ai partidului au fost străini, și anume: Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931;Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936;Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

Amanunte interesante oferea, la cateva zile dupa anonimul “eveniment”, cunoscutul ziar bucurestean„Universul”.

Astfel:

– Intre participantii cu rang de delegati la Congresul al V-lea al PCR nu erau decat vreo doi-trei romani, restul fiind de alte nationalitati, in special evrei, unguri, bulgari;

– Rezolutia s-a adoptat sub presiunea exercitata de Internationala Comunista (care in 1917 adoptase un Document asemanator), urmarind dezmembrarea statelor europene, in vederea deschiderii drumului spre Europa a „Revolutiei comuniste mondiale”.

– La momentul adoptarii acestei Rezolutii antiromanesti, secretar al Internationalei Comuniste era Bella Kuhn, fostul lider al bolsevicilor unguri, fost sef al Guvernului ungar, dupa proclamarea „Republicii Sfaturilor”,

– Pentru prima oara, dincolo de hotarele URSS, s-a infiintat, la Budapesta, un stat bolsevic, condus de un guvern care instaurase oficial „dictatura proletariatului”.

Din fericire pentru Europa, viața „Republicii Sfaturilor” de la Budapesta, condusa de Bella Kuhn, secondat de vice-comisarul insarcinat cu revolutia culturala a maghiarilor, filosoful extremist Georg Lukacs, a fost de scurta durata.

Intrand in Razboi, alaturi de Tarile Antantei, si raspunzand numeroaselor provocari ale comunistilor unguri, la adresa suveranitatii si independentei tarii, Ostirea Romana a aparat Ardealul, intrand in razboi si ocupand o mare parte a Ungariei, inclusiv Budapesta. Astfel, s-a pus capat, in 1919, existentei statului bolsevic in Ungaria si uneltirilor bolsevicilor lui Lenin in aceasta parte a Europei.

Intreaga Europa a salutat atunci actul de curaj si responsabilitate al Regelui Ferdinand si al Guvernului roman, care a stavilit pentru un sfert de veac răspândirea comunismului in Europa!

Daca la vremea respectiva, mai ales I.V.Stalin n-a putut ierta Romaniei interventia sa, care a insemnat lichidarea primei puteri comuniste, instaurate intr-un stat aflat dincolo de granitele URSS, pentru romani este de inteles. Dar ni se pare o atitudine impotriva realitatilor politice europene sa continui demersurile de sorginte stalinista, de „autonomie si autodeterminare, inclusiv teritoriala”!

Numai asa a putut fiinta in Romania ocupata de sovietici, la indicatia lui Stalin,asa numita Regiune Autonoma Maghiară.

File:Administrative map of Romania, 1952-1956.png

In 1951, in urma unei noi impartiri teritoriale (confirmata prin Constitutia din 27 septembrie 1952) dar si la presiunea sovieticilor, Romania a fost silita sa accepte sa creeze Regiunea Autonoma Maghiara, in zonele locuite de secui.

Capitala regiunii, care va functiona timp de opt ani, va fi la Targu-Mures.

Regiunea Autonomă Maghiară (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány), cunoscută şi ca Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, cu reşedinţa la Târgu Mureş, a fost o regiune care a existat în România între septembrie 1952 şi februarie 1968.

Între 1952-1968 întinderea regiunii a fost de aprox. 13.550 km², iar populaţia număra cca. 730.000 locuitori. Limbile oficiale ale regiunii au fost româna şi maghiara.

In 1950 are loc reorganizarea administrativă a României, după modelul sovietic şi transformarea celor 58 de judeţe în 28 de regiuni şi 177 de raioane.

Doi ani mai târziu, în 1952, are loc o primă reorganizare a acestui sistem, în urma căreia, prin comasarea a zece raioane din fostele Regiuni Mureş şi Stalin, se înfiinţează Regiunea Autonomă Maghiară.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară în cadrul împărţirii administrative a României (1960-1968)

O nouă reorganizare are loc în 1960 când este adopatată noua denumire de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

Fişier:Administrative map of Romania, 1960-1968.svg

Două raioane, care până în 1952 aparţinuseră Regiunii Mureş, locuite în majoritate de români (Luduş şi Tîrnăveni), trec de la Regiunea Cluj la Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, iar două raioane, cu populaţie majoritar maghiară,(Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe, cu 85,3% respectiv 90,2% maghiari conform recensământului din 1956) care între 1950-1952 aparţinuseră Regiunii Stalin, revin Regiunii Braşov (succesoarea Regiunii Stalin).

Odată cu aceste modificări proporţia populaţiei maghiare scade de la 77,3% la 62,2%.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost desfiinţată prin noua organizare teritorială adoptată în februarie 1968, cand Guvernul României a renunţat la organizarea administrativă de tip sovietic şi a reinstituit judeţul ca unitate administrativă, sistem care este folosit şi în ziua de astăzi.

Din acest motiv, Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost reorganizată în judeţe, nedelimitate pe bază etnică.

Aproximativ două judeţe noi au fost formate din ultimul teritoriu al Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară: Mureş şi Harghita, în timp ce judeţul Covasna s-a format, în cea mai mare parte, din fosta Regiune Braşov.

Acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor foşti activişti comunişti reciclați în „lideri autonomişti”, și reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România.

Practic, este usor de remarcat ca actiunile “autonomiste”reprezinta o prima etapa a marelui plan de realipire a Transilvaniei la Ungaria.

Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002, apoi cel curent) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent.

Aceste actiuni propagandistice sunt de data mult mai veche…

Astfel, in 1980, a fost publicat în Statele Unite articolul “Transylvania And The Theory Of Daco-Roman- Romanian Continuity” în publicaţia “The Carpathian Observer” care susţine că, în acest conflict,“victimele sunt etnicii maghiari din Transilvania – peste două milioane – care trăiesc sub dominaţie română”.

Autorii atacă una dintre cele mai importante lucrări ale Şcolii Ardelene, respectiv “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Gh. Şincai şi de S. Micu-Klein. Ei spun că limba română nu s-a dezvoltat în cadrul aceluiaşi teritoriu în care a fost situată colonia romană Dacia Traiana şi afirmă că o altă lucrare celebră aparţinându-i lui Petru Maior (“Istoria pentru începutul românilor în Dachia”) ale cărei idei au fost respinse mai târziu sunt încă propagate de către istorici pe nedrept. Autorii susţin că drepturile omului sunt încălcate, în condiţiile în care românii nu permit altor naţionalităţi să se stabilească în ţară.

Românii, scriau ei în 1980, trăiesc cu ideea că aparţin unei naţiuni curajoase şi glorioase care a luptat şi a muncit în România de acum câteva mii de ani, teorie “care s-a dovedit falsă acum multă vreme”.

Apoi, la mijlocul anilor ’80, a fost elaborat un plan de obţinere a autonomiei de către cei care contribuiau la revista ‘Ellenpontok’, editat de poetul Géza Szocs.

Partidele din România, scria politologul budapestan Pomogáts Béla în 1997, “sunt înclinate să extindă drepturile minorităţilor, efort care, dacă ţara caută integrarea în instituţiile occidentale şi vrea să se integreze în NATO şi în Uniunea Europeană – va fi de asemenea susţinut de guvernul maghiar”.

De asemenea, el preconiza încă de atunci că “lupta politică de aproape un secol trebuie să conducă mai devreme sau mai târziu la rezultate, mai ales dacă este primit şi sprijinul clar al ţării mame, în special dacă planurile de autonomie se armonizează cu situaţia din restul Europei”. În acest caz, ceea ce acesta numea sprijiinul ţării mame a putut fi văzut în declaraţia ambasadorului Ungariei la Bucuresti, Oskar Fuzes, care sustinea modificarea constitutiei Romaniei…

În 1997, un fost profesor de la Universitatea Oxford, Norman Stone, a publicat un articol în aceeaşi revistă, intitulat “Istoria unei regiuni tulburate”.

Stone este vizibil părtinitor şi scrie că “ungurii din Transilvania au fost alimentaţi cu o istorie naţionalistă şi s-au confruntat cu discriminarea.”.

în 1931, sociologul american W. J. Thomas a formulat o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale”.

Teorema sa arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinși, făcuți să creadă, că sunt reale.

Thomas ilustrează prin teorema sa ceea ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie pe al cărei mecanism psihologic se bazează operaţiunile de diversiune, dezinformare şi de intoxicare folosite în războiale de imagine.

Primejdia pe care o prezintă o astfel de falsă definire de situaţie constă în faptul că aceasta, chiar și fără a fi folosită ca bază pentru operații de manipulare a informaților în vederea dezinformarii publicului sau de intoxicare a factorilor de decizie, dacă nu este combătută prompt şi eficient dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Într-un articol publicat în 1948, care a avut răsunet în epocă, această forţă a fost numită de sociologul american Robert K. Merton „the self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Deceniile scurse de când W. J. Thomas și-a formulat o teorema au dovedit din plin că așa-numitele previziuni autorealizatoare – care devin reale prin simplul fapt că sunt insistent avansate și pe care prin manipulare și/sau propagandă suntem convinși să le credem adevărate – nu sunt simple speculații psihologice și că pot avea efecte devastatoare.Este ceea ce se întâmplă astăzi cu românii și România…

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”.

El a fost repetat până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, și demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria.

În acest fel, cuvântul-semnificație „Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o traumă reală. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale -, autonomia pe bază etnică.

Cronica unei diversiuni ratate – proclamarea autonomiei “Ţinutului Secuiesc”

Coroborarea mai multor date şi informaţii arată că, în contextul unei lupte politice fără cruţare – aşa cum s-a prefigurat cea din Ungaria începând cu 2005, anul dinaintea alegerilor generale din Ungaria, şi primăvara anului 2006 – alegerile s-au desfăşurat în luna aprilie -, atât opinia publică din România şi cât şi cea din Ungaria, precum şi clasa politică românească au fost obiectul unui şir de dezinformări şi intoxicări în vederea obţinerii unei anumite reacţii care, la rândul ei să fie folosită pentru deturnarea electoratului ungar.

Folosind un exemplu la îndemână, cel al loviturilor de biliard, mecanismul acestei duble manipulări a fost cel al trimiterii bilei în mantinelă de unde ricoşează pentru a lovi o altă bilă care, în cazul unei lovituri bine calculate, intră în gaură.

În cazul prezentat mai jos, mecanismul manipulării a constat în primă fază în „amorsarea” publicului şi clasei politice din România prin punerea la cale a unor acţiuni, aşa-numitul „suport”, care să irite. Reacţiile celor afectaţi au fost apoi condamnate prin intermediul unor „cutii de rezonanţă”, punându-li-se eticheta de „intoleranţă etnică”, „antimaghiarism”, „extremism” etc.

În faza a doua, ar fi urmat ca prin relatările unei părţi din mass-media ungare (pentru că subiectul cu conotaţii emoţionale era unul cu mare priză) să fie inflamată opinia publică din ţara vecină.

Rezultatul urmărit era câştigarea pentru „cauza naţională” a alegătorilor indecişi şi trezirea predispoziţiei de votare în rândurile „electoratului captiv” al unui anume „client” sau „beneficiar” (pentru a folosi termeni specifici operaţiilor de dezinformare).

Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că acesta ar fi trebuit să fie Fidesz – Partidul Civic Ungar care a ciupit prin intermediari coarda naţionalistă pentru a se detaşa de partidul Socialis Ungar (PSU) de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.

Mecanismul iniţial al oricărei dezinformării constă, spun manualele de specialitate, în „amorsarea” publicului prin crearea a unui „suport”.

Modul în care au fost amorsate opinia publică şi clasa politică din România ca şi cel în care a fost creat suportul se dovedeşte a aparţine unor maeştri pe cât de versaţi în arta manipulării, pe atât de lipsiţi de scrupule .

Operaţia de amorsare a început încă din luna ianuarie a anului 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon” în care erau reluate voalat temele propagandei revizioniste din perioada interbelică.

Apoi, după jumătatea anului 2005, în mai multe ziare de limbă maghiară din România a urmat o adevărată campanie de reabilitare a lui Horthy însoţită de publicarea a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat în septembrie 1940 trupele de ocupaţie din Ardealul de Nord.

În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia zilei naţionale a României. La rândul ei, campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena a continuat şi în 2006, într-atât încât până şi un ziar serios, precum Kronika de la Cluj Napoca a ajuns să se preteze la o astfel de jalnică manevră.

O dată amorsată psihologia publicului, a început derularea suportului. Acesta este constituit de diverse evenimente produse special în care publicul trebuie determinat să creadă pentru a-i crea şi întări anumite convingeri.

Pe plan extern, de exemplu, Kinga Gál, membră a Fidesz – PCU şi deputat în Parlamentul European, a prezidat, în noiembrie 2005, o reuniune internaţională pe tema autonomiei teritoriale în Europa care a precedat iniţiativa proclamării autonomiei „ţinutului secuiesc”.

La rândul său, postul ungar de televiziune Duna Tv anunţă că în viitorul apropiat va lansa un nou canal ce se va numi „Autonomia”. În paralel, pe postul public Radio Kossuth, Smaranda Enache, co-preşedinte al Fundaţiei Pro Europa, îşi exprimă convingerea că Uniunea Europeană va exercita presiuni asupra României pentru ca autonomia „ţinutului secuiesc” să fie acceptată, pentru că, nu-i aşa, ideile de autonomie şi democraţie sunt strâns legate.

A urmat la scurt timp acţiunea unui aşa-numit grup de iniţiativă, format din câţiva asistenţi şi lectori maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai, care au determinat prin prezentarea de date şi argumente false mai multe personalităţi internaţionale, printre care şi Elie Wiesel şi Imre Kertész, laureaţi ai premiului Nobel, să semneze un document prin care se cerea scindarea universităţii clujene.

Pe plan intern, la Odorheiu Secuiesc, vor fi inaugurate 13 busturi de bronz ale unor personalităţi maghiare. (Antropologia politică caracterizează acest tip de gersturi ca „marcare de teritoriu”.) Unul dintre busturi este al „secuiului rătăcitor” întruchipându-l pe Albert Wass, scriitor şi criminal de război, condamnat pentru crime comise în septembrie 1940, şi care este omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României.

O dată pregătită opinia publică, în final, sub auspiciile Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), este declanşată întreaga tevatură a intenţiei de lansare la Odorheiul Secuiesc, la 15 martie, cu ocazia zilei maghiarimii, a proclamaţiei care ar fi urmat să anunţe autonomia secuimii.

Dezinformarea a dat roade şi la nivelul clasei politice din România, unul dintre liderii de partidelor din opoziţie declarând chiar că, în caz de nevoie, este gata să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a se deplasa la Odorheiu Secuiesc pentru a contracara acţiunile autonomiste.

Un alt lider s-a declarat vehement atât împotriva adoptării statutului minorităţilor promovat de UDMR, cât şi a ideii de autonomie teritorială susţinută de CNS, CNMT şi UCM.

În toată această perioadă, în ediţiile electronice ale unor ziare naţionale româneşti, pe forumurile de discuţii, apar texte jignitoare la adresa românilor şi în replică, texte injurioase la adresa maghiarilor.

Totul se întâmplă într-o perioadă crucială pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Din fericire, „marea adunare naţională a secuilor” şi proclamaţia autonomiei s-au dovedit a fi un „fâsz” iar ciocnirile interetnice pe care se sconta nu au avut loc…

Este interesant de văzut cine au fost „cutiile de rezonanţă” care au transmis şi au amplificat dezinformarea. În Transilvania, contribuţia esenţială nu s-a datorat mass-media electronice de limbă maghiară (CNS, CNMT şi UCM având un acces mai greu la ele decât UDMR), ci presei scrise de tendinţă radicală cum ar fi Polgári Élet, Erdely Napló sau Europai Idő. Acesta din urmă a publicat chiar o proclamaţie incendiară, pe care nu şi-a asumat-o nimeni, ca până la urmă să se afle că fusese „culeasă” de pe Internet.

Poliţia din Tîrgu-Mureş a ridicat ziarul de la chioşcuri şi în urma unei sesizări conform căreia în ziar ar fi fost strecurate manifeste iredentiste. Informaţia nu s-a verificat, ziarele au fost duse înapoi la chioşcuri, fundaţia Pro Europa a protestat, o parte din mass-media din Ungaria a raportat incidentul cu lux de amănunte.

În relatarea şi comentarea pentru publicul ungar a evenimentelor care au constituit suportul dezinformării s-au remarcat îndeosebi cotidianul naţionalist-conservator Magyar Nemzet, periodicul Erdélyi Magyarság şi Duna Tv, dar şi unele dintre emisiunile televiziunilor particulare sau ale Televiziunii Ungare. Efectul cumulat asupra opiniei publice ungare este greu de estimat, dar poate fi bănuit.

După cum se vede, dezinformarea a fost gândită din timp, iar faptul că Fidesz-PCU este „beneficiarul” ei a fost evident de la început. Se ştie că UCM, condusă de Jenő Szász, primarul din Odorheiul Secuiesc, este practic filiala politică în România a partidului lui Viktor Orbán, iar CNS şi CNMT îi stau pe aproape fiind constant încurajate politic şi sprijinite logistic.

Merită atenţie specială un aspect relevant care dovedeşte că, pentru a-şi atinge scopurile, începând cu anul 1999, Fidesz nu s-a dat înlături de la a intoxica liderii mişcărilor autonomiste din secuime inducându-le iluzia că pot întinde coarda oricât de mult pentru că există un acord occidental tacit de sprijinire a tendinţelor autonomiste, atât din punct de vedere diplomatic, cât şi militar!

În consecinţă, cu puţin timp înainte de „adunarea secuiască” de la Odorheiu Secuiesc, Ferenc Csaba, secretar general al CNS, a declarat pe un post naţional de televiziune că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” este una apărată de NATO.

Aserţiunea liderului CNS i-a contrariat pe analiştii şi comentatorii politici care nu au recunoscut sursa ei.

Folosirea acestei intoxicări în contextul în care episcopul László Tőkés a proclamat ritos la o reuniune ţinută la Satu Mare că autonomia va fi obţinută, la nevoie, prin luptă, ar fi trebuit să neliniştească, dar autorităţile nu au avut nici o reacţie adecvată.

Într-un proiect depus de așa-numitul Consiliu Național Secuiesc (un ONG neînregistrat juridic) se solicita ca: “politica de coeziune a UE ar trebui să acorde o atenție specială regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, care sunt diferite de cele din regiunile înconjurătoare.

Pentru astfel de regiuni, inclusiv în zonele geografice care nu au competențe administrative, prevenirea limitărilor economice, susținerea de dezvoltare și de conservare a condițiilor de coeziune economică, socială și teritorială trebuie să se facă într-un mod care să asigure continuitatea caracteristicilor specifice.

Pentru aceasta, aceste regiuni trebuie să aibă șanse egale de a accesa diverse fonduri UE iar păstrarea caracteristicilor acestora cât și dezvoltarea economică corespunzătoare a acestora trebuie să fie garantată, astfel încât dezvoltarea UE să poată fi susținută prin menținerea diversității sale culturale.”

Comisia europeană a demolat toate pseudoargumentele maghiarilor iredentiști

În răspunsul Comisiei Europeane de respingere a proiectului înaintat de C.N.S. se menționează:

“În urma examinării vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor. După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:

Obiectivul principal al inițiativei propuse, este de a asigura “egalitatea între regiuni și sustenabilitatea regiunilor culturale”, prin acordarea “atenției deosebite regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.

Ați propus Art. 2 și 3 din TEU (Maastricht) împreuna cu Art. 153, 167, 170, 174, 176, 177 și 178 al Tratatului privind Funcționare UE ca bază legală a inițiativei.Pentru a atinge acest obiectiv, precum este descris în cererea pentru înregistrare și în documentul de referință, ați propus ca actualele reguli să includă trei puncte care să:

– Asigure ca statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.

– Definească conceptul de regiune “națională”, ca “regiune cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.

– Identifice regiunile „naționale” fiecare în parte, luând în considerare criteriul în documentele internaționale enumerate, și în special dorința comunităților în cauza. Cu referire la primul punct, niciunul dintre Tratate nu constituie un temei juridic pentru adoptarea unui act juridic ce sa permită verificarea dacă statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.

Conform cererii maghiarilor, al doilea și al treilea punct sunt necesare pentru a acorda o atenție deosebită regiunilor în contextul politicii de coeziune a UE. Orice măsură adoptată în bazele legale a politicii de coeziune a Articolelor 177 și 178 TFEU are ca obiectiv doar consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale precum este menționat in Art. 174 TFEU. Promovarea condițiilor minorităților naționale nu poate fi înțeleasă ca ajutor la reducerea “disparităților între gradele de dezvoltare ale regiunilor” și subdezvoltării a anumitor regiuni, precum este menționat în Art. 174(2) TFEU.

În acest sens, lista”dezavantajelor” expusă în Articolul 174(3) TFEU, ce determină acordarea unei atenții deosebite asupra unei anumite regiuni este exhaustivă. În consecință, Art. 174, 176, 177 și 178 TFEU nu constituie temeiul juridic pentru adoptarea actului legal propus.

În concordanță cu domeniul de activitate, instituțiile Uniunii sunt obligate să respecte “diversitatea culturală și lingvistică” (Art. 3(3) / T. Maastricht) și să stopeze discriminarea bazată pe “apartenența la o minoritate națională”, și astfel, se abțin de la discriminarea pe baza apartenenței la o minoritate națională) (Art. 21(1) / Carta).

Niciuna din aceste prevederi nu constituie o bază legală instituțiilor europene pentru a iniția acțiuni [în spiritul obiectivului CNS, anume al „regiunilor naționale”]. Mai mult, Articolul 2 TUE nu poate fi temeiul juridic pentru propuneri legislative.

Nici Art. 153, 167 si 170 TFUE nu constituie temeiul juridic pentru propuneri legislative deoarece nu contribuie la îndeplinirea niciunui obiectiv al politicilor declarate în aceste prevederi”.

În concluzie, Comisia consideră că Tratatele nu conferă temeiul juridice să permită o propunere legislativă cu conținutul cerut de maghiarii iredentiști.

Spuneam ca Teorema lui Thomas, evocata anterior, sublinia ca dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale), în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale.

În principiu, teorema descrie o falsă definire de situaţie şi arată că oamenii nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie acestora.

Ceea ce este primejdios este că o astfel de falsă definire de situaţie, necombătută prompt şi eficient, dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte, forţă pe care un alt sociolog american, Robert K. Merton, a numit-o „a self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Există totuși o speranță… Ințeleptul Epictet spunea că „Important nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care reacționezi la ceea ce ți se întâmplă”.

Surse: D.D.Rujan – Schimbarea; universulromanesc.com – Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-015);adevarul.ro/cultura/istorie ; Dorin Suciu ActiveNews

21/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PE MARGINEA MINCIUNILOR ORDINARE RĂSPÂNDITE DE MOSCOVA DE_A LUNGUL ISTORIEI SALE, PENTRU A JUSTIFICA POLITICA SA DE AGRESIUNE ÎMPOTRIVA TUTUROR VECINILOR

Rusia nu a fost niciodată prima care a atacat pe nimeni”, a declarat recent fără să clipească , secretarul de presă al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, citat de https://euvsdisinfo.eu.

Secretarul de presă al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov (foto), răspunzând la întrebareacare i s-a pus la un post de televiziune , dacă Rusia va lansa un atac militar asupra Ucrainei, a spus:

„ Rusia nu a fost niciodată prima care a atacat pe nimeni.

Amintiți-vă că au vrut să ne facă victime, dar slavă Domnului, nimeni nu a reușit.”

Ei bine, să ascultăm spusele lui Peskov și să ne amintim ce spune istoria.

Iată câteva episoade:

În 1700, Petru I a hotărât să intre în războiul de Nord, împotriva Suediei, de partea Saxoniei, Danemarcei și Poloniei.

În baza acordului de alianță cu Regele Poloniei și Electorul Saxiei Augustus cel Puternic, Rusia urma să primească Ingria (ținuturile unde se află acum Sankt Petersburg și Regiunea Leningrad) smulse din Suedia.

În august, armata lui Petru a  invadat teritoriul Germaniei și a asediat Narva. Această campanie nereușită a fost întreprinsă, fără îndoială, cu scopuri de cucerire. Mai târziu, Peter și-a atins obiectivul și a anexat nu numai teritorii din Germania, ci și Estlanda, Livonia, Karelia și o parte a Finlandei la statul său, obținând acces la Marea Baltică.

În 1806, trupele ruse au  pătruns în Moldova și Țara Românească – la acea vreme principate dependente de Imperiul Otoman – și au făcut mai multe încercări de a lua cetatea turcească de la Izmail.

Motivul invocat de ruși a fost decizia Turciei de a înlătura conducătorii acestor principate. Acțiunile Turciei încălcau tratatul existent, conform căruia era necesar să se obțină acordul Rusiei pentru această acțiune, iar Imperiul Rus a fost primul care a luat măsuri militare.

Acest episod a fost începutul războiului ruso-turc, care a durat până în 1812.

În 1827, flota combinată a Rusiei, Angliei și Franței, a atacat și învins flota turcească din Golful Navarino de la Marea Ionică (Grecia modernă).

Astfel, puterile creștine ale Europei au susținut revolta grecilor împotriva stăpânirii turcești care se desfășura de câțiva ani.

În anul următor,țarul Rusiei, Nicolae I, a declarat război Turciei; motivul atacului fiind închiderea trecerii prin Bosfor de către Turcia, după bătălia de la Navarino și întărirea cetăților sale de pe Dunăre.

Operațiunile militare au început pe două fronturi – în ținuturile dunărene și în Caucaz.

În 1853, Rusia a cerut Turciei să-și recunoască patronajul asupra creștinilor, care reprezentau o treime din populația Imperiului Otoman.

Fiind refuzat, Nicolae I a trimis trupe în Țara Românească și Moldova, pe atunci încă dependente de Turcia, și a ocupat Bucureștiul. Rusia a considerat ca o sarcină strategică stabilirea controlului asupra Bosforului și Dardanelelor.

 Aceste evenimente au fost începutul războiului Crimeei, care avut urmări extrem de nefericite pentru Rusia.

În 1877, Rusia, sprijinind Serbia și Muntenegru, care au luptat cu Turcia, care, la rândul ei, a început războiul, încercând să-i sprijine pe sârbii bosniaci rebeli, a trimis trupe în România. Armata rusă a trecut Dunărea, a trecut de Munții Balcani, a cucerit Adrianopolul (Edirne) și a fost la un pas să atace Constantinopolul (Istanbul), dar acest lucru a fost împiedicat de Marea Britanie.

În septembrie 1939, după un acord secret cu Germania nazistă, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, URSS a capturat partea de est a Poloniei, încălcând pactul de neagresiune existent încheiat cu această țară.

Câteva zile înainte, Germania nazistă invadase Polonia anexând partea de vest a acestei țări, inclusiv capitala Varșovia.

A fost începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, URSS fiind alături de Germania vinovată de această monstruoasă crimă, chiar dacă o neagă cu obstinație de zeci de ani, pozând în victimă a agresiunii naziste.

În luna noiembrie a aceluiași an, URSS a început un război cu Finlanda, folosind ca pretext bombardamentul de artilerie asupra satului de graniță Mainila, despre care sovieticii au pretins că s-a declanșat de pe teritoriul Finlandei.

Mai târziu, în memoriile sale Nikita Hrușciov a scris  :

La apartamentul lui Stalin a început o conversație. De fapt, a fost vorba de punerea în aplicare a deciziei adoptate – despre prezentarea unui ultimatum Finlandei. Am convenit cu Kuusinen (comunist finlandez, care lucra atunci în Comintern) că va conduce guvernul nou-formatei RSS Karelo-finlandeze. Noua republică unională, conform planului lui Stalin, trebuia să unească regiunile „eliberate” ale Finlandei și Karelia, într-o singură structură statală.

Stalin era de părere că după ce Finlandei i se va prezenta un ultimatum de natură teritorială, care dacă l-ar respinge, ar trebui să înceapă operațiunile militare.

Desigur, nu m-am opus lui Stalin. Mai mult, eu, ca și el, am crezut că acest lucru este în principiu corect. Și în ceea ce privește războiul cu Finlanda, m-am gândit: este suficient să le spui cu voce tare, dar dacă nu aud, atunci trage o dată cu tunul, iar finlandezii își vor ridica mâinile în aer, vor fi de acord cu cererile. Stalin a remarcat: „Această afacere va începe astăzi”.

Am stat destul de mult timp la Stalin, aşteptând ora să expire ultimatumul. Stalin era sigur și, de asemenea, credeam că nu va exista război, că finlandezii vor accepta propunerile noastre în ultimul moment și astfel ne vom atinge scopul fără război, vom asigura țara de Nord.

Teritoriul finlandez și resursele sale naturale nu ne-au interesat, pentru că ele adăugat puțin la vastele noastre întinderi. Finlanda este bogată în păduri, dar nu poate fi egală cu noi. Nu asta ne-a atras. Problemele de securitate au fost în prim plan: repet, Leningradul era sub amenințare directă.

Finlandezii au răspuns cu foc de artilerie. Războiul a început.

Spun asta pentru că există o altă interpretare a evenimentelor: se spune că finlandezii au tras primii, iar noi am fost forțați să răspundem.

Dar întotdeauna când începe un război, se spune altceva, anume că adversarul tras primul.

Harta (https://commons.wikimedia.org): Pierderile teritoriale suferite de Finlanda în 1939 în urma invaziei sovietice.

NOTĂ WIKIPEDIA. ro:

(În zilele de 15 și 16 iunie 1940, 500.000 de soldați sovietici treceau granița cu Estonia și Letonia. În același timp, sovieticii au sprijinit comuniștii locali în organizarea loviturilor de stat împotriva guvernelor eston, leton și lituanian.

Micile armate baltice, izolate, fără sprijin occidental, au fost dezarmate de Armata Roșie , cu excepția unui batalion eston care luptă împotriva sovieticilor și a milițiilor comuniste.

Administrațiile de stat ale acestor state baltice independente au fost lichidate și înlocuite de cadre sovietice, operațiune în care 34.250 de letoni, 75.000 de lituanieni și aproape 60.000 de estonieni au fost deportați sau uciși: absolvenții, proprietarii de terenuri și clerul au fost arestați mai întâi.

”Alegerile” au fost organizate de ocupanții sovietici doar cu candidați pro-sovietici acceptați de cotropitori, rezultând „adunări populare” care a cerut imediat admiterea lor în URSS, care le-a fost acordată imediat cu ”generozitate” de Uniunea Sovietică.

Pe 28 iunie 1940 – România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile și a armatei de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii sale istorice Bucovina și, în cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

 Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane, administrația și armata română au primit ordin din partea conducerii deficiente a României să se retragă, pentru a evita războiul.

Teritoriile pierdute de România se pot vizualiza aici.

Expunerea lui Hrușiov continua astfel:

Pe vremuri, după cum arată istoria, războaiele începeau diferit. Acum poți vedea doar așa ceva la operă și anume cum cu un gest teatral unul aruncă mănușa, iar celălalt o ridică și începe duelul.

În vremea noastră, războaiele, din păcate, încep altfel. Se pune întrebarea: aveam un drept legal și moral la acțiunile noastre? Legal, desigur, nu aveau niciun drept. Din punct de vedere moral, dorința de a ne proteja și de a negocia cu aproapele ne-a justificat în ochii noștri.și am fost forțați să răspundem. Se pune întrebarea: aveam un drept legal și moral la acțiunile noastre?

Legal, desigur, nu aveam niciun drept.

După războiul mondial, politica agresivă rusească nu s-a schimbat …

Încă de la începutul anului 1956, în Ungaria, destalinizarea –Stalin murise în 1953 –crease o oarecare everfescență a unei posibile schimbări . Un grup de studenți maghiari din Budapesta au organizat o manifestație anticomunistă, pe 23 octombrie 1956 , care, în noaptea de 23 spre 24 octombrie s-a transformat într-o luptă armată, în care au intervenit și sovieticii. Imre Nagy a preluat funcția de prim-ministru al guvernului Ungariei. Insurecția a durat aproape o săptămână, timp în care s-a extins în întreaga țară și a făcut pagube enorme. Revendicările insurgenților, printre care se aflau alegerile libere, abolirea sistemului monopartit și plecarea trupelor sovietice din țară, au fost acceptate.

Sovieticii s-au retras din Budapesta la sfârșitul lui octombrie.

Pe 4 noiembrie în jurul orei 04:00, tancurile armatei sovietice intrau în Budapesta. O oră mai târziu, premierul Imre Nagy anunța la radio despre invazia sovietică declarând că trupele noastre luptă, Guvernul este în funcțiune.

Revoluționarii unguri au opus o rezistență eroică, lor alăturându-li-se mii de oameni, printre care chiar și militari care treceau de partea revoluției. În zadar, însă. 

Imre Nagy s-a refugiat la Ambasadei Iugoslaviei, iar ulterior a fost arestat de ofițerii de securitate sovietici și trimis într-o locație secretă în România. S-a constituit un nou guvern, condus de  János Kádár, sprijinit de Moscova, care a reinstaurat dictatura totală în Ungaria.

Evident, propaganda rusă a pretins și pretinde până în zilele noastre că în acele zile URSS nu a invadat această țară, ci a fost silită să intervină în fața agresiunii fățișe a elementelor fasciste si capitaliste maghiare, pentru apărarea cuceririlor socialismului.

În data de 21 august 1968, unităţi speciale sovietice care au ocupat mai întâi aeroportul de la Praga, apoi au invadat oraşul alături de forţe militare maghiare, poloneze, bulgare şi est-germane, s-au alăturat ocupanților sovietici, pentru lichidarea reformelor iniţiate de comunistul moderat ceh, Alexander Dubcek, liderul așa numitei ”primăveri de la Praga”.

În 1990,URSS a provocat Războiul din Transnistria, care devenit un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republica Moldovenească Nistreană”, un teritoriu moldovenesc situat pe malul stâng al râului Nistru.

Conflictul a început imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republici Moldovenești Nistrene”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în zilele noastre.

Rusia a sprijinit militar și economic pe față, cu prețul a mii de morți în rândurile populației civile și al unor distrugeri enorme, această formațiune statală marionetă, a cărei menire este aceea de a servi la reanexarea întregii R.Moldova la imperiul său.

Rusia a fost și în spatele războiului din Abhazia din 1992-93, în timpul căruia naționaliștii abhazii au retras o parte din nord-vestul Georgiei de sub controlul Georgiei.

Acțiunile desfășurate în 1992 au avut drept cauză în primul rînd implicarea haotică a Rusiei în conflict de transformare a tensiunilor în violență. Încetarea ostilităților din partea Rusiei a însemnat că pricina și efectul conflictului au rămas înghețate doar pentru a fi dezghețate cu urmări grave, cincisprezece ani mai târziu.

Conflictul 1992-1999 dintre Georgia și Abhazia a iesit la suprafața istoriei ca unul dintre cele mai sângeroase și mai nerezolvate dintre acele numeroase conflicte cauzate de prăbușirea Uniunii Sovietice. Drept urmare, acesta a provocat zeci de mii de victime și a dus la strămutarea a aproximativ 250.000 de oameni. Această dispută a persistat sub forma unui „conflict înghețat” până în 2008, când intervenția militară rusă pe scară largă din Georgia a aprins din nou ostilitățile și a dus la recunoașterea unilaterală de către Moscova a Abhaziei ca stat independent.

Atacul Rusiei în Georgia, o fostă republică sovietică devenită independentă după prăbușirea URSS, a fost declanșat în august 2008, ca urmare a încercării forțelor georgiene de a anihila regimul separatist creat cu sprijin rusesc pe teritoriul Osetiei de sud.

 

Pe data de 8 august Rusia a trimis forțe militare în sprijinul oseților. În urma acestui război, Osetia de Sud a fost recunoscută ca entitate statală independentă de Federația Rusă, Georgia la rândul ei pierzând de facto controlul asupra acestei regiuni, care are în continuare trupe rusești pe teritoriul său.

În 2014 Moscova a anexat Crimeea în urma unui pseudo-referendum (ilegal atât în ​​Ucraina, cât și în Rusia), după ce a ocupat militar punctele strategice din această peninsulă, unde flota sa din Marea Neagră era (și este) staționată.

Puternicul grup militar creat în Crimeea din 2014 permite Rusiei să desfășoare operațiuni pe toată Marea Neagră. Moscova și-a consolidat aici puternice baze militare, aviația, flota de suprafață și submarină, apărarea antiaeriană și grupurile sale de rachete și, în plus, nu este exclus faptul ca ar putea deţine arme atomice pe acest teritoriu.

Astăzi, Crimeea este un teritoriu anexat oficial de Rusia, numărul militarilor acesteia acolo depășind 42.000.

În rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei în 2014 a fost recunoscută.

În primăvara anului 2014, după schimbarea puterii pro-ruse de la Kiev în urma unor masive proteste populare , Rusia a creat și sprijinit militar si economic regiunile separatiste Donețk și Luhansk din estul Ucrainei, așa-numitele „republici populare” din Donețk și Luhansk care cuprind aproximativ o treime din bazinul carbonifer Donbas și cele două capitale ale regiunilor cu același nume.

La fel ca în regiunea Ruhr, aceste zone au fost dens populate și aproximativ șase-șapte milioane de oameni trăiau aici. 

În ambele zone există imense zăcăminte de cărbune și o puternică industrie a cărbunelui și a oțelului.

Recent, Rusia trecut la o nouă etapă a agresiunii sale în Ucraina, după aproape opt ani de existență a acestor teritorii într-o zonă gri, formal ucrainene, de facto conduse și sprijinite militar și economic de ea, recunoscând oficial statalitatea acestor regiuni separatiste . Astfel, desfășurarea de trupe în aceste teritorii reprezintă mai mult decât un punct de cotitură, prin ruperea status quo-ului care a existat ani de zile începând cu anul 2014.

Pe 24 februarie 2022, Rusia a declanșat invazia armată a Ucrainei, după câteva luni în care a masat peste 150.000 de soldați și echipamente militare în apropiere de granițele Ucrainei, pe care a înconjurat-o din trei părți.

Ceea ce se credea a fi o agresiune pentru capturarea definitivă a regiunilor separatiste Donețk și Lugansk din estul țării s-a transformat într-un război total, în care Rusia a atacat barbar capitala Ucrainei, infrastructura militară a Ucrainei, dar și orașe și sate, gări, spitale,grădinițe, cămine de bătrâni, școli, clădiri de locuințe.

După obiceiul ei, și de această dată, Rusia a mințit cu nerușinare, pretinzând că a declanșat ”o operațiune militară specială în Ucraina” și nu un război împotriva acestei țări, care nu o amenința în nici un fel.

13/04/2022 Posted by | ISTORIE, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: