CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Interzicerea sărbătorilor creștine nu a început odată cu regimurile comuniste

 În anii construirii ”socialismului victorios” în România ,în jurul celor mai mari sărbători ale creştinităţii, se crease un fel de conspiraţie a tăcerii, în care cuvintele Paşti şi Crăciun erau cvasi-interzise, în care ele nu puteau fi niciodată auzite la radio sau la televizor, dar nici citite în presa controlată de partid şi intens cenzurată de acesta şi oamenii săi era cel puţin bizar că liderii comunişti găseau de cuviinţă să le marcheze cu o masă tradiţională. (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/craciunul-in-comunism).

Asta în vreme ce oamenilor obişnuiţi li se cerea să vină la serviciu în zilele cu pricina, în care în magazine nu se găseau cele necesare sărbătorii, în care alimentele de bază erau procurate în principal graţie economiei subterane, devenită în anii ’80 mai puternică decât economia oficială, în care în case era tot la fel de frig şi tot la fel de întuneric ca şi în celelalte zile.

În toate celelalte ţări est-europene devenite comuniste ca urmare a voinţei Moscovei luc rurile stăteau diferit, în pofida faptului că peste tot ateismul devenise politică de stat.

Atitudinea cea mai liberală se înregistra în ţările ai căror cetăţeni erau preponderent catolici, adică acolo unde Biserica îşi păstrase independenţa în pofida tuturor vicisitudinilor sorţii. În care înalţii ierarhi nu plecaseră chiar atât de uşor capul şi nu încuviinţau, ba chiar aplaudau şi gratulau prin telegrame faptele nesăbuite ale conducătorilor, inclusiv demolarea programată a lăcaşelor de cult. În care atentatele la memoria şi credinţa naţională deveniseră elemente programatice.

Nici în acele ţări ceva mai libere lucrurile nu stăteau aidoma. În Polonia şi în Ungaria, de pildă, zilele de 25 şi 26 decembrie erau libere, iar oamenii, dacă doreau puteau să îşi liber şi în 24 decembrie, însă această zi trebuia „recuperată”, cum se spune.

Principale publicaţii controlate de stat, Trybuna Ludu şi Ziarul Armatei în Polonia, Népszabadság în Ungaria, nu doar că nu aveau interdicţie în a pomeni Crăciunul sau Paştele, ci îşi şi felicitau cititorii cu aceste ocazii şi le doreau odihnă plăcută.

În paginile acestor ziare erau publicate editoriale în care se vorbea poate nu atât de semnificaţia religioasă, cât despre simbolistica şi semnificaţia morală a sărbătorilor în cauză, erau inserate articole în care erau evocate tradiţiile şi obiceiurile specifice, ş.a.m.d.

Posturile de radio şi de televiziune difuzau la rându-le programe adecvate, filme şi piese de teatru cu subiecte religioase, mediile oficiale de informare transmiteau în direct slujbele religioase.

În Cehoslovacia autorităţile erau ceva mai rezervate, cenzura mai severă, însă primele două zile de Paşte sau de Crăciun erau necondiţionat sărbători legale. În îngheţata Germanie, zisă democrată, a lui Erich Honecker şi a atotputerniciei Stasi prima zi de Craciun era întotdeauna liberă.

În Iugoslavia, având în vedere compoziţia eterogenă a populaţiei şi popoarelor ţării, nu existau reglementări unice, însă autorităţile regionale erau îndrituite să ia măsuri şi să adopte hotărâri în conformitate cu compoziţia etnică, confesiunea şi credinţa cetăţenilor. Peste tot se organizau pieţe sau tărguri de Paşte sau de Crăciun.

Marile excepţii erau-cum altfel?-România şi Bulgaria. Ţări în care nu se procedase niciodată, din 1945 şi până în 1989, la o destalinizare adevărată.

Ţări ai căror conducători, fie că s-au numit Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu sau Todor Jivkov, erau cel puţin la fel de stalinişti precum Stalin, încă şi mai dornici să îşi proclame ateismul decât Nikita Hrusciov sau Leonid Brejnev, încă şi mai ataşaţi de serviciile secrete decât Yurii Andropov, fost şef al KGB.

Întovărăşirea aceasta dintre mai marii comuniştilor români şi bulgari era, până la un punct, curioasă, de la un punct încolo relevantă pentru natura profund bolşevizată a regimurilor din cele două ţări.

Până în ultimul moment al carierei sale politice, Todor Jivkov şi-a proclamat fidelitatea faţă de Moscova. El nu a schiţat niciodată, în deceniile lungi în care a condus Bulgaria, niciun semn de independenţă, de răzvrătire faţă de apăsătorul tutoriat politic, ideologic şi militar al Moscovei.

În schimb, cu începere din aprilie 1964, liderii comunişti români, Dej sau Ceauşescu, şi-au proclamat în repetate rânduri independenţa faţă de Moscova, fără însă ca această independenţă să fie urmată şi de o liberalizare reală, resimţită ca atare de populaţie.

Acţiunile lor nu au făcut decât să probeze că independenţa fără libertate nu înseamnă nimic. Că naţionalismul agresiv practicat atât de Sofia ce a urmărit bulgarizarea minorităţii turce cât şi de Bucureşti nu are nimic în comun cu valorile naţionale şi tradiţionale, cu adevărata spiritualitate.

Sigur, se poate vorbi mult despre „excepţionalismul” românesc, ca şi despre cel bulgar, de altfel. Îi pot fi decelate cauzele şi semnificaţiile. Ele se găsesc, fireşte, în natura tradiţiei religioase, în natura regimului şi a clasei conducătoare şi, nu în ultimul rând, în felul de a fi şi atitudinea populaţiei.

Excepţionalismul cu pricina i-a costat mult atât pe români cât şi pe bulgari. Însuşi faptul că România, la finele lui 1989, şi Bulgaria, la începutul anului 1990, au fost ultimele ţări din lagărul socialist ce s-au despărţit de comunism e legat de “excepţionalismul” cu pricina.

Care nu pare nici cu o iotă mai bun numai pentru că Elena şi Nicolae Ceauşescu şi-cine ştie?-poate şi Todor Jivkov sărbătoreau în intimitate şi “ilegalitate” Crăciunul sau Paştele.

„Nici colinde, nici masă în familie!” Anii în care Crăciunul a fost interzis.

„Nici colinde, nici masă în familie!” Anii în care Crăciunul a fost interzis

În secolul al XVII-lea, puritanii au decis să interzică Crăciunul în Marea Britanie. Ei spuneau că este născut dintr-o sărbătoare păgână și nu se încadrează în doctrina creștină.

Am ajuns la un punct din istorie când, fie că suntem creștini sau nu, știm cu toții că 25 decembrie este ziua de Crăciun. Această sărbătoare, care are rădăcini adânci în alte sărbători păgâne, cum ar fi Saturnalia romană, comemorează nașterea lui Iisus Hristos.

Dar nu a fost întotdeauna așa? A existat un moment în care cei care s-au considerat „mai creștini decât Hristos” au văzut această sărbătoare ca pe o amenințare împotriva credințelor lor, scrie  Tiberiu M. în https://www.tinerama.ro/anii-in-care-craciunul-a-fost-interzis/.

Interzicerea Crăciunului

Crăciunul are o istorie mai lungă. Pe parcursul istoriei, au existat mai multe perioade și culturi în care unii s-au plâns că sărbătoarea a devenit un monument de extravaganţă seculară, opus scopului iniţial.

Vizibil în istorie este faptul că, în ciuda încercărilor de a înăbuși tradiţia Crăciunului, aceasta a supravieţuit, cu tot cu bunele și relele adunate de-a lungul timpului. Secularizarea nu a reușit să înghită cu totul sărbătoarea, însă a micșorat nivelul impactului ei spiritual.

În vechea Anglie, ca și în restul Europei și în coloniile Lumii Noi, Crăciunul devenise o sărbătoare de mare semnificație socială, care conserva o parte din elementele sale religioase. 

În acea zi, localurile se închideau devreme și oamenii se adunau în casele lor să mănânce și să bea din abundență. Străzile erau decorate cu coroane și alte simboluri și oamenii cântau și sărbătoreau până noaptea târziu, atât în ​​public cât și în privat.

 Acest tip de comportament nu era pe placul puritanilor, o ramură extremistă a protestantismului, care respinge orice abatere de la doctrina creștinismului.

În secolul al XVII-lea, pastorul puritan Cotton Mather a ţinut un discurs faimos împotriva sărbătorii devenite o ocazie de „distracţie nebună”, „mese lungi” și „băut mult”, potrivite închinării la „Saturn sau Bahus”.

Nimic nou sub soare, exceptând faptul că discursul preotului s-a reflectat în legislaţia care a interzis sărbătorirea Crăciunului.

Între 1642 și 1660, în Anglia a fost ilegală sărbătorirea Crăciunului cu slujbe sau evenimente seculare.

În acel an nefast, 1642, puritanii au făcut o propunere în parlament de a face din 25 decembrie „o zi normală” și să interzică orice tip de sărbătoare legată de Crăciun. 

Oliver Cromwell | Biography, Accomplishments, Religion, Death, Ireland, &  Facts | Britannica

Foto: Oliver Cromwell (n. 25 aprilie/5 mai 1599, Huntingdon, Anglia, Regatul Angliei – d. 3/13 septembrie 1658, City of Westminster, Anglia a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector (dictator) al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa, a Noului Model, i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commonwealth-ul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658.

Conduși de Oliver Cromwell , personajul care condusese Revoluția Glorioasă împotriva regelui Angliei, Carol I, puritanii au susținut că Biblia nu specifică că 25 decembrie a fost ziua nașterii lui Iisus (ceea ce este adevărat) și că toate obiceiurile practicate în acea zi erau tipice tradiției păgâne.

Proiectul de lege al puritanilor a fost votat, iar Crăciunul a fost interzis oficial în Marea Britanie. 

Având în vedere data de 25 decembrie, magazinele și tavernele au fost forțate să rămână deschise, orice fel de masă sau ceremonie a fost interzisă și a fost pusă în aplicare o politică de toleranță zero împotriva a tot ceea ce definea Crăciunul.

Legea interzicerii Crăciunului a intrat în vigoare în 1644 și o mare parte a populației a fost dezamăgită, provocând revolte și chiar confruntări stradale. Interdicţia a fost în vigoare în statul american Boston între 1659 și 1681.

Înapoi la normal

Așa cum se întâmplă adesea atunci când un grup mic încearcă să-și impună ideile prin forță, tactica puritanilor nu a funcționat așa cum și-au dorit. În timp ce au forțat piețele, magazinele și tavernele  să rămână deschise în acea zi, oamenii au început să nu mai sărbătorească Crăciunul acasă.

Nimeni nu pomenea cuvântul Crăciun, dar sărbătoreau ca și cum Crăciunul era o sărbătoare legală.

suntem manipulați

Interzicerea Crăciunului s-a încheiat în 1660, anul în care Carol al II-lea și-a recâștigat tronul Marii Britanii și a anulat legea. 

Nici după renunţarea la interdicţie problema nu a luat sfârșit. După numeroase apeluri în instanţă, în 1789, Congresul a convenit ca sărbătoarea să fie ţinută din nou. Totuși, Crăciunul a fost declarat sărbătoare federală în SUA abia în 1870.

În Scoția, interdicția sărbătorii de Crăciun a fost în vigoare timp de 250 de ani, iar în statul Massachusetts, pe atunci colonie britanică, puritanii au reușit să suprime Crăciunul între anii 1659 și 1681.

După această perioadă, Crăciunul a fost sărbătorit normal în Occident și nimeni nu a mai încercat să anuleze această sărbătoare. 

Persecuțiile și interdicțiile au continuat însă până în zilele noastre, în unele țări ale căror conduceri dictatoriale erau fie necreștine, fie comunist atee.

30/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

1841- Revista Ministerului Instrucțiunii Publice editată de Academia Imperială de Științe din Rusia scria: „Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință” . VIDEO

 

coperta

 

 

Foto: „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX” publicată la Sankt Petersburg în anul 1841, de Academia Imperială de Științe din Rusia.  

Publicația periodică „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice” era oficială, avea un profil generalist (științe umaniste) și prezenta aspecte din domeniul învățământului din Rusia.

S-a editat începând cu anul 1834 până în 1917.

fragment

 

„Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841
Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei (Țării Românești).

 

––

 

Revizuire istorică a instituțiilor educaționale.

„Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!

Cine a aruncat o privire măcar fugitiv și superficial peste Istoria ambelor Principate, aceluia îi este ușor să ghicească în ce situație se afla instrucțiunea națională, mai ales educația publică, până în prezent.

Acestea, în perioada scurtă de existență distinctivă sub voievozi independenți, nu aveau nici timp și nici posibilități de a cunoaște valoarea educației.

Dintr-o parte înconjurate de vecini puternici și ostili, din altă parte chinuite de vrăjmășia reciprocă interminabilă, erau nevoite să-și epuizeze forțele ca să se mențină în patriile proaspăt dobândite.

 

fragment 2

 

 

 

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

De aceea, Istoria lor de atunci este alcătuită din războaie și vărsare de sânge. Creștinismul nu putea să aibă aici o influență favorabilă, deoarece era mărturisit în limba slavonă, care până în secolul trecut a fost limba serviciului divin a tuturor Românilor ortodocși nu doar din cele două Principate, dar și din Transilvania și chiar din Banat.

Înaintașii spirituali și din domeniul educației publice au fost întotdeauna sau străini din rândul slavilor vecini de peste Dunăre, sau, dacă erau din băștinași, nu dispuneau de comunicarea pastorală corespunzătoare cu oamenii. Limba poporului, Româna, era considerată nedemnă de a fi îmbrăcată în cuvinte.

Nu doar inscripțiile antice de pe biserici și alte clădiri, nu doar hrisoavele voievozilor, dar și simplele tranzacții și zapisele persoanelor fizice se scriau în limba slavonă.

Nu putem spune că în același timp nu exista dragoste pentru ocupații intelectuale cel puțin în sensul în care era percepută atunci viața intelectuală; faimosul erou al Moldovei, Ștefan cel Mare, a scris cu mâna sa o întreagă carte, care se păstrează până în prezent; dar această carte – nu e nimic altceva decât o Evanghelie slavonă!

 

 

 

fragment 3

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Rusiei, doar Rusiei îi datorează Principatele renașterea în toate sensurile, atât din punct de vedere material, cât și intelectual și moral. De când puternicul Vultur rusesc le-a luminat cu aripile sale binefăcătoare, de atunci strălucește pentru ele răsăritul unei zile noi, a cărei dimineață minunată o savurează acum. Cu respect și recunoștință repetă și Românii înșiși asta. Dreptatea ne spune să le oferim această onoare din partea noastră de a se folosi cu demnitate de protecția relevată, în sfârșit, prin Providență, după secole de ispită într-un focar de nenorociri.”

Surse:

1) http://www.runivers.ru/lib/book7643/450400/;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=2794100.

3) https://citatedespreromani.wordpress.com.

 

 

25/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România și modelul occidental

 

 

 

 

 

 

Crucea de pe Caraiman, dublata in nori

 

 

 

 Biserici de vânzare vs. Catedrala Mântuirii Neamului

 

 

 Analiza comparativă a structurilor sociale şi culturale din România şi din Occident, pornind de la raportarea populaţiei la lăcaşurile religioase, subliniază un răspuns simplu: sub unele aspecte, societatea românească este profund diferită de cea vestică, prin urmare modelul politic şi economic occidental nu poate să ni se potrivească decât pe alocuri.

Unul dintre subiectele fierbinţi din ultimul timp în România este reprezentat de atacurile îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române. BOR este percepută de o parte a cetăţenilor drept o instituţie coruptă, al cărui scop este înavuţirea conducătorilor ei prin specularea intereselor electorale ale politicienilor şi a habotniciei şi ignoranţei unei părţi semnificative a populaţiei. Unul dintre principalele capete de acuzare împotriva Bisericii este ridicarea de noi lăcaşuri de cult, costisitoare şi inutile prin raport cu numărul relativ mic de enoriaşi. Ţinta emblematică a atacurilor pe acest palier este Catedrala Mântuirii Neamului, care urmează să fie una dintre cele mai mari şi opulente clădiri de acest fel din Estul Europei.

Este puţin important dacă acuzaţiile sunt fondate sau nu, dacă este „bine” sau „rău” acest lucru. Pentru ideea generală a acestui articol, important este că din 1989 până în prezent, conform Institutului Naţional de Statistică, nu mai puţin de 2000 de biserici ortodoxe (aprox. 90 de biserici noi pe an) au fost construite în România, cea mai mare parte a fondurilor venind din donaţiile credincioşilor. Construirea unor noi lăcaşuri de cult nu este însă apanajul exclusiv al ortodocşilor, fenomene similare înregistrându-se şi în rândul celorlalte comunităţi religioase din România.

În contrapartidă, în Occident, bisericile se închid, indiferent dacă aparţin cultelor protestante sau comunităţilor catolice. De pildă, în Marea Britanie, anual se închid aproximativ 20 de lăcaşuri de cult aparţinând confesiunii anglicane.

În Olanda, unde doar Biserica protestantă pierde anual 60000 de credincioşi în detrimentul curentului agnostic, au mai rămas doar aproximativ 4400 de biserici la o populaţie de aproximativ 17 milioane de locuitori.

Fenomenul de închidere a bisericilor, din lipsă de enoriaşi, este generalizat şi în Franţa şi Germania şi se extinde, este drept, destul de timid, chiar şi în ţări cu o viguroasă tradiţie catolică, precum Italia.

Bisericile sunt părăsite de credincioşi şi ajung pe piaţa imobiliară, fiind transformate în săli de şedinţe, centre culturale, muzee sau moschei. Inventarul mobil al lăcaşurilor de cult este mai greu de valorificat, dar există deja specialişti şi ghiduri care oferă consiliere în acest sens: de exemplu, multe dintre obiectele de cult şi chiar unele elemente arhitectonice iau calea Răsăritului, fiind reutilizate în bisericile nou construite în ţări precum Polonia.

Ilustrativ pentru situaţia din Occident este cazul unei biserici din Arnhem, Olanda, unde numărul de enoriaşi care se strângeau în lăcaşul de cult scăzuse dramatic până la câteva persoane.

Biserica a fost transformată într-o zonă de distracţii pentru împătimiţii rolelor şi skateboard-urilor, taxa de intrare fiind stabilită la 3.50 euro/zi. De atunci, biserica are un flux constant de vizitatori.

Cauzele acestei diferenţe nu sunt esenţiale pentru această primă parte a articolului. Important este să conştientizăm că o asemenea diferenţă între România şi Occident există. Că alături de acestea mai sunt numeroase altele. Că România nu este un stat occidental şi că modelul din Vest, aplicat întocmai asupra unei ţări de frontieră, aflată la contactul a trei mari zone geografice distincte (cea central-europeană, cea mediteraneană şi cea a stepelor nord-pontice), nu poate produce aceleaşi efecte ca pe faţada atlantică a Europei.

 

Rolul geografiei şi istoriei în conturarea identităţilor

 

 

În ultimii 25 de ani, efortul de identificare a claselor celor mai instruite din România cu civilizaţia occidentală a cunoscut o intensitate deosebită. Tot ceea ce este răsăritean sau meridional în identitatea românească este negat, ascuns sau ignorat, căpătând valenţe „comuniste” sau „manelistice”.

Dacă ar fi să caut o paralelă în istoria românilor, nu m-aş putea opri decât la perioada paşoptistă, în care se repudia fără drept de apel barbaria orientală a fanarioţilor, încercându-se introducerea şi identificarea cu toate formele vieţii occidentale, în principal cele de inspiraţie franceză. Împotriva curentului radical pro-occidental de atunci aveau să se ridice cu moderaţie junimiştii, care criticau această adoptare necritică şi lipsită de organicitate, în ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de teoria „formelor fără fond”.

Fără a mă situa împotriva dorinţei unora de a ne adapta civilizaţional modelului occidental, nu pot să nu remarc că diferenţele structurale dintre societatea românească şi societăţile din Vest sunt numeroase şi pe alocuri profunde. În prima parte a articolului am dat exemplul poziţionării diferite a populaţiei din cele două spaţii geografice distincte faţă de lăcaşurile de cult şi religie, în general. Enumerarea altor instanţe asemănătoare poate continua. Nu este de mirare că multe dintre normele şi instituţiile preluate din Occident ca urmare a integrării în Uniunea Europeană, potrivindu-se parţial mediului cultural românesc, readuc în actualitate teoria „formelor fără fond”.  

Acest fenomen de copiere, care poate conduce la rezultate parţial hilare,  dar şi la consecinţe dramatice, este în realitate un fenomen normal în lumea oamenilor, fie că este vorba de indivizi sau de comunităţi întregi. Se întâmplă ca unii să o ducă mai bine, să fie mai bogaţi, mai puternici, mai populari. Ceilalţi se vor strădui să îi imite, în speranţa că şi ei vor obţine măcar o parte din succesul celorlalţi.

Numai că nu toţi cei care imită sunt făcuţi pentru aşa ceva, iar rezultatele sunt de fapt hibrizi între ceea ce imitatorii sunt de fapt, ca urmare a trecutului lor de până atunci, şi formele imitate.

Pentru exemplificare, ne putem uita deopotrivă la copiii aflaţi la şcoală, care să străduiesc să imite comportamentul elevilor cei mai populari, sau la Japonia după 1868 şi la Turcia după 1923, cazuri extreme în care tradiţii seculare au fost abandonate sau chiar interzise pentru copierea modelului occidental, în speranţa că astfel respectivele ţări vor putea face faţă cu succes statelor vestice.

Nu trebuie să ne mire că foste mari puteri imperiale, precum Turcia şi Japonia, au copiat modelul occidental. Mai ales în secolul al XIX-lea, Occidentul domina fără nicio îndoială întreaga lume. Nu a fost ţară din afara acestuia care să nu adopte elemente civilizaţionale occidentale, de la obiecte specific vest-europene, până la norme, modele de organizare şi instituţii. Cu timpul însă, puterea occidentală a cunoscut un declin în raport cu restul lumii.

Vechile tradiţii, rezultatul unor situaţii geografice aparte şi a secole întregi de evoluţii particulare, ies din nou la suprafaţă, este drept, modificate şi poate întărite de implanturile din Occident. Este suficient să ne uităm la Turcia lui Erdoğan pentru a găsi un exemplu evocator.

Nici spaţiul românesc nu se poate sustrage unor asemenea fenomene de imitare. Situaţia este cu atât mai complexă şi mai interesantă cu cât, vrem sau nu să recunoaştem, geografic ne regăsim la confluenţa a trei mari spaţii geografice: zona central-europeană, continuare a Occidentului atlantic, zona mediteraneană şi zona stepelor nord-pontice.

Suntem prin urmare o ţară de frontieră, care este dificil să devină ea însăşi un focar civilizaţional, un model pentru ceilalţi. Dimpotrivă, suntem predispuşi prin chiar poziţionarea geografică să adoptăm modele create în imensele spaţii geografice care ne înconjoară, preponderenţa unui model în civilizaţia românească fiind determinată de puterea şi prestigiul statelor dominante în zonele la graniţa cărora ne aflăm.

Astfel, la începutul statalităţii româneşti, influenţa sudică era preponderentă, normele şi instituţiile iniţiale ale voievodatelor fiind de inspiraţie bizantină, directă sau indirectă, prin filiera sud-slavă. Ulterior, modelul apusean se manifestă puternic, cu precădere în Transilvania, dar şi în spaţiul extracarpatic, unde este însă rapid înlocuit de cel oriental, pentru mai multe veacuri. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în lume, modelul occidental devine dominant, continuând să anime năzuinţele româneşti, până în ziua de astăzi, cu întreruperea provocată de instaurarea modelului comunist venit din răsărit.

Acestei schiţe teoretice îi trebuie adăugate însă două observaţii. Prima se referă la intensitatea imitaţiei: cu cât statul a devenit mai puternic, cu atât dimensiunile şi profunzimea împrumuturilor au fost mai de anvergură, extinzându-se de la nivelul curţii domneşti şi a instituţiilor centrale ale statului medieval la paliere tot mai largi ale vieţii sociale şi politice în modernitate.

Cea de-a doua se referă la finalitatea acestui fenomen: niciodată un model nu a devenit absolut, civilizaţia românească păstrând mereu un caracter eclectic. Este suficient să ne aducem aminte de portretele lui Dimitrie Cantemir, în care domnitorul apare fie în costum oriental, fie în straie apusene, sau de monumentele stilului brâncovenesc, în care elemente renascentiste şi baroce sunt reinterpretate în notă orientală.

Poticnelile României în „a se alinia standardelor europene” sunt mult mai lesne de înţeles în această lumină. Pur şi simplu, naţiunile nu pot fi croite folosind un miraculos pat al lui Procust, nici măcar atunci când chiar conducătorii şi elitele lor se supun ajustărilor de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm şi, pe alocuri, cu frenezie.

Să urmăm deci cu hotărâre modelul care ni se pare cel mai potrivit pentru comunitatea noastră politică, dar să nu uităm că vom depinde mereu în efoturile noastre de adaptare de particularităţile geografice şi istorice ale spaţiului pe care îl ocupăm.

aparut în EuroPunkt.ro

09/04/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: