CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINA CEA DE TAINĂ


Joia Mare, ziua Cinei celei de Taina

În Sfânta și Marea zi Joi, așa cum este mărturisit în sinaxarul Utreniei, dumnezeieștii Părinți, care pe toate le-au rânduit bine, urmând predaniilor dumnezeieștilor Apostoli și Sfintelor Evanghelii, ne-au lăsat spre prăznuire patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor; Cina cea de Taină, adică încredințarea înfricoșătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire și Vânzarea Domnului.

În această zi, dimineața, se citesc Ceasurile al treilea, al șaselea și al nouălea (fără stâlpi și fără catisme), apoi Obednița și Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

La rânduiala Proscomidiei din această zi, preotul scoate încă un Sfânt Agneț pentru împărtășirea bolnavilor și a pruncilor din tot cursul anului. Acest Sfânt Agneț va fi sfărâmat, uscat și pregătit marți, în Săptămâna Luminată, la Utrenie, iar mai apoi așezat în Sfântul Chivot ce se află pe Sfânta Masă.

La anumite perioade de timp, dar nu în fiecare an, Bisericile autocefale sfințesc, în Joia Mare, Sfântul și Marele Mir.

De asemenea, la Liturghia din Joia Mare, la unele catedrale chiriarhale și mănăstiri are loc și o rânduială mai specială, „Spălarea picioarelor”, ce se săvârșește după citirea Rugăciunii amvonului.

Atunci preotul sau arhiereul iese din biserică, așa cum este îmbrăcat, cu cădelnița în mână și cu făclii aprinse la locul special pregătit pentru spălare și unde sunt rânduiți 12 frați care vor fi spălați de către cel mai mare. Între cei 12 frați trebuie să se afle și un portar, și un econom, spre amintirea lui Petru. Cei 12 frați cântă psalmul 50, iar apoi cântăreții cântă tropare din Canonul zilei.

„Arătat-a ucenicilor, Stăpânul, chip de smerenie. Că Cel ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ștergarul și Și-a plecat genunchii pentru a spăla picioarele slugilor; întru a Cărui mână este suflarea tuturor celor ce sunt (din Cântarea a 5-a, Glasul al 6-lea).

Apoi se cântă stihirile spălării, care sunt o invitație la smerenie, la pocăință, spre împlinirea poruncilor dumnezeiești și spre curățire sufletească:

„Cel ce Te-ai încins cu ștergarul și ai spălat picioarele ucenicilor, Hristoase Dumnezeule, spală gândul sufletului nostru, și ne încinge pe noi cu legătură duhovnicească, spre a face poruncile Tale și a cânta bunătatea Ta”.
Potrivit rânduielii, după spălarea picioarelor, slujitorul rostește această rugăciune:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce, după multă mila Ta, Te-ai smerit pe Tine însuți luând chip de rob; Care în vremea patimilor Tale celor mântuitoare și făcătoare de viață, de bunăvoie ai voit a cina cu Sfinții Tăi Ucenici și Apostoli, și după aceea Te-ai încins cu fota și ai spălat picioarele lor, dându-le lor chip de smerenie și de dragoste unul către altul, și ai zis: Precum am făcut Eu vouă, așa și voi să faceți unul altuia, însuți și acum Stăpâne, vino în mijlocul nevrednicilor robilor Tăi, care urmăm pildei Tale și spală toată întinăciunea și necurăția sufletelor noastre; ca spălând praful ce s-a lipit de noi prin păcate și ștergându-ne unul pe altul cu ștergarul dragostei, să putem plăcea Ție în toate zilele vieții noastre și să aflăm milă înaintea Ta”.

Tot în Sfânta și Marea Joi, seara, se săvârșește denia celor 12 Evanghelii. Cuprinsul principal al deniei îl alcătuiesc cele 12 Evanghelii, care se citesc în tot cursul slujbei, Sfânta Evanghelie fiind așezată pe analog în fața ușilor împărătești.

La finalul fiecărei Evanghelii citite se zice: „Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ție, Doamne, slavă Ție”, fiind astfel preamărită îndelunga-răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos.

De asemenea, în cadrul acestei Utrenii sunt cântate cele 15 antifoane speciale ale zilei, iar când se ajunge la Antifonul al 15-lea:

„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”, se trag clopotele, iar preotul purtând pe umeri Sfânta Cruce o așază în mijlocul bisericii spre închinare, o cădește de trei ori și face trei metanii mari.

La finalul Antifonului al 15-lea se cântă sedelna „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău, pe Cruce fiind pironit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție!”, ce se mai rostește în taină de preot la Proscomidie.

Urmează mai apoi celelalte după rânduială, între care mai sunt rostite Fericirile, cu cele nouă stihiri, precum și Prochimenul special „Împărțit-au hainele Mele loruși, iar pentru cămașa mea au aruncat sorți”.

Sursa: basilica.ro

21/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Karl Marx si Friedrich Engels in Manifestul Partidului Comunist despre desființarea familiei, a naționalității și a creștinismului, desființarea dreptului de moştenire, confiscarea proprietăţii etc.

 

Karl Marx a fost mason și se trăgea dintr-o familie de rabini. Atat el cât și tovarășul său de idei, Engels, au fost influențați direct de evreul Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875, care a fost și unul dintre fondatorii socialismului.

 

Citat Karl Marx:

 

„Aburi infernali se ridica si umplu creierul,
Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.
Vezi aceasta sabie?
Prințul intunericului mi-a vandut-o.
Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,
Cu tot mai multa indrazneală interpretez dansul morții„

 

 

 

Karl Marx hometown unveils huge statue on the Communist Manifesto author's  200th birth anniversary - New York Daily News

Foto: https://www.rbb24.de. – Statuia lui  Marx din orașul natal al acestuia, Trier.

In 2018, o statuie a lui Karl Marx a fost inaugurată în prezența președintelui Comisiei Europene.  

A fost inaugurată în oraşul Trier, locul unde s-a născut.

Statuia lui Karl Marx a fost dezvelită în contextul festivităţilor dedicate împlinirii a 200 de ani de la naşterea sa. Aceasta a fost dăruită Germaniei de către China şi instalată în centrul oraşului Trier, unde pe 5 mai 1818, venea pe lume Karl Marx.

Ideea inaugurării unei statui a acestuia a fost primită şi cu proteste în localitatea sa de origine. Mulţi consideră că divizarea Germaniei şi ridicarea zidului Berlinului au fost efectele ideilor lui Karl Marx.

Prezent la inaugurare, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker,i-a luat apărarea şi a spus că ideile sale au fost răstălmăcite.

”Karl Marx nu poate fi considerat răspunzător de lucrurile care s-au făcut în numele său”, consideră liderul european citat de https://saccsiv.wordpress.com.

În Germania, la Deutsches Historisches Museum din Berlin are loc expozitia „Karl Marx si Capitalismul” intre 10 februarie 2022 si 21 august 2022.

 

Despre eveniment a scris Deutsche Welle la în articolul  Karl Marx: Five reasons why the thinker was ahead of his time

In acest context, iata ce scriau Karl Marx si Friedrich Engels in Manifestul Partidului Comunist la II Proletari şi comunişti, conform https://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c02.htm

Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?

Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.
Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.

Ei nu proclamă principii deosebite după care să vrea să modeleze mişcarea proletară.

Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.

Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.

Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.

Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.

Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de proprietate existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.

Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.

Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.

Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.

Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi.

În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.

Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţăm proprietatea dobîndită personal, prin muncă proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţi, activităţi şi independenţe personale.

Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic. Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?

Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou.

În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.

 

A fi capitalist înseamnă a ocupa în producţie nu numai o poziţie pur personală, ci şi o poziţie socială. Capitalul este un produs colectiv şi nu poate fi pus în mişcare decît prin activitatea comună a numeroşi membri ai societăţii, ba, în ultimă instanţă, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societăţii.

Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială.

Aşadar, atunci cînd capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, aceasta nu înseamnă transformarea unei proprietăţi personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.

Să trecem la munca salariată.

Preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare.

Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine.

Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mîrşav al acestui mod de însuşire, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante.

 

În societatea burgheză, munca vie nu este decît un mijloc pentru a spori munca acumulată. În societatea comunistă, munca acumulată nu este decît un mijloc pentru a lărgi, a îmbogăţi, a uşura procesul de viaţă al muncitorilor.

În societatea burgheză, trecutul domină deci prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul. În societatea burgheză, capitalul este independent şi personal, pe cînd individul care munceşte este dependent şi impersonal.

Şi desfiinţarea acestor relaţii este considerată de burghezie o suprimare a individualităţii şi a libertăţii! Şi cu drept cuvînt. Este vorba într-adevăr de suprimarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze.

Prin libertate se înţelege, în cadrul relaţiilor de producţie burgheze de astăzi, libertatea comerţului, libertatea de cumpărare şi de vînzare.

Dacă dispare însă negoţul, atunci dispare şi negoţul liber. Vorbăria despre negoţul liber, ca şi toate celelalte tirade ale burgheziei noastre despre libertate au, în genere, un înţeles numai cînd e vorba de negoţul încătuşat, de tîrgoveţul oprimat din evul mediu, şi nu cînd e vorba de desfiinţarea de către comunism a negoţului, a relaţiilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi.

Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi.

Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.

Cu alte cuvinte, ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într-adevăr, vrem acest lucru.

Din momentul în care munca nu mai poate fi transformată în capital, bani, rentă funciară — într-un cuvînt într-o putere socială ce poate fi monopolizată, adică din momentul în care proprietatea personală nu mai poate deveni proprietate burgheză —, din acest moment, declaraţi voi, personalitatea este suprimată.

Recunoaşteţi prin urmare că, atunci cînd vorbiţi de personalitate, aveţi în faţa ochilor doar pe burghez, adică pe proprietarul burghez. Această personalitate trebuie, într-adevăr, suprimată.

Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.

S-a obiectat că prin desfiinţarea proprietăţii private va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea.

Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trîndăviei, căci în această societate cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează.

Toate aceste temeri se reduc la tautologia că nu va mai exista muncă salariată o dată ce nu va mai exista capital.

 

Toate obiecţiile îndreptate împotriva modului de producţie comunist de însuşire şi de producţie a produselor materiale au fost extinse şi asupra însuşirii şi producţiei produselor spirituale.

După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei însăşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general.

 

Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii.

Dar nu polemizaţi cu noi, apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate, cultură, drept etc.

Înseşi ideile voastre sînt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, după cum şi dreptul vostru nu este decît voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege, o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre.

 

Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate, din relaţii istorice, trecătoare în cursul procesului de dezvoltare a producţiei, în legi eterne ale naturii şi ale raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute.

Ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea antică, ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea feudală, nu mai îndrăzniţi să pricepeţi cînd e vorba de proprietatea burgheză.

 

Desfiinţarea familiei! Pînă şi cei mai radicali se indignează în faţa acestei infame intenţii a comuniştilor.

Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe cîştigul privat. În forma sa deplin dezvoltată ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă completarea în lipsa de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.

Familia burghezului dispare, fireşte, o dată cu dispariţia acestei completări a ei, iar ambele dispar o dată cu dispariţia capitalului.

Ne imputaţi că vrem să desfiinţăm exploatarea copiilor de către părinţii lor? Recunoaştem această crimă.

Dar voi spuneţi că noi desfiinţăm cele mai gingaşe legături înlocuind educaţia pe care o dă familia cu cea socială.

Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora faceţi educaţie, de amestecul mai mult sau mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.?

Comuniştii n-au inventat influenţa societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub influenţa clasei dominante.

 

Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi şi copii devine cu atît mai dezgustătoare cu cît pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii industrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sînt transformaţi în simple articole de negoţ şi unelte de muncă.

Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea femeii — ne strigă în cor întreaga burghezie.

Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.

El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.

De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna.

Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a-şi seduce reciproc soţiile.

În realitate căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li s-ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţarnice, ascunse, ar voi să introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii.

De altfel se înţelege de la sine că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii, izvorîtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială.

 

Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea.

Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întîi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională[3], să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez.

Delimitările naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund.

Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă. Acţiunea unită, cel puţin a ţărilor civilizate, este una din primele condiţii ale dezrobirii lui.

În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către alta.

O dată cu dispariţia antagonismului dintre clase în sînul naţiunii, va dispărea şi duşmănia dintre naţiuni.

Învinuirile aduse comunismului din punct de vedere religios, filozofic şi în general din punct de vedere ideologic nu merită o discuţie mai amănunţită.

Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi conştiinţa lor?

Ce altceva ne arată istoria ideilor decît că producţia intelectuală se transformă o dată cu cea materială? Ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante.

Se vorbeşte despre idei care revoluţionează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sînul vechii societăţi s-au format elementele unei societăţi noi, că descompunerea ideilor vechi merge mînă în mînă cu descompunerea vechilor condiţii de viaţă.

În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiinţei[4].

„Dar“ — se va spune — „ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări.

În afară de aceasta, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum“.

La ce se reduce această învinuire? Istoria tuturor societăţilor de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme de clasă, care, în diferite epoci, au luat forme diferite.

Dar, indiferent de forma pe care au luat-o aceste antagonisme, exploatarea unei părţi a societăţii de către cealaltă constituie un fapt comun tuturor veacurilor trecute. Nu e deci de mirare că conştiinţa socială a tuturor veacurilor, în pofida diversităţii ei, se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă care vor dispărea cu desăvîrşire numai o dată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.

Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale.

Dar să lăsăm obiecţiile ridicate de burghezie împotriva comunismului.

După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.

Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie.

La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care se depăşesc singure în decursul mişcării şi care sînt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.

Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări.

În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aproape pretutindeni aplicarea următoarelor măsuri:

– Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
– Impozit cu un puternic caracter progresiv.
– Desfiinţarea dreptului de moştenire.
– Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
– Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
– Centralizarea tuturor  mijloacelor de transport în mîinile statului.
– Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.
– Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
– Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
– Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă.

– Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc.
Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic.

În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere, şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.

 

Locul vechii societăţi burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.

27/02/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

STRĂVECHI TRADIȚII ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI DE ANUL NOU

MESAJE CU IMAGINI DE ANUL NOU 2021. Cele mai emoționante urări și  felicitări de Revelion FOTO - WOWBiz

Anul Nou – tradiţii şi obiceiuri româneşti străvechi

Calendarul Roman Timpuriu avea ca reper de trecere într-un nou an, ziua de 1 martie .

Sărbătoarea romană a Noului An purta numele de Ianus și era sărbătorită în momentul echinocțiului de primăvară. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni și doar 304 zile și fusese creat de fondatorul Romei, Romulus.

Zeul Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție.

Sărbătorirea Noului An pe 1 ianuarie este un fenomen relativ nou. În ianuarie se începe marcarea unui nou an după anul 153 înaintea erei noastre. 

Abia în momentul în care calendarul iulian a fost introdus de Iulius Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nouă să fie sărbătorită în Imperiul Roman pe 1 ianuarie.

La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

Romanii sărbătoreau aducând zeilor ofrande și sacrificii.. 

Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

După o săptămâna de la Saturnalii, urma cea mai vestita sărbătoare a lumii romane: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.

Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene.

Esenţia sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini .

Creatorul a poruncit poporului Său din vechime: Israelului ca luna nisan să fie prima lună a anului.

În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). 

De ce au ales data de 1 ianuarie ca zi de început al noilor ani, popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, ne spune The World Book Encyclopedia:

Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm din The World Book Encyclopedia (1982), unde se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou că : „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”  

Însă chiar şi atunci, Anul Nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie.

Evul Mediu și sărbătoarea Anului Nou

Chiar dacă pare ciudat, în Evul Mediu, pentru mai bine de 1000 de ani nu a existat o sărbătoarea a Noului An. Anul Nou,  a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, însă în 567, Conciliul de la Tours a desființat  sărbătoarea zilei de 1 ianuarie considerând-o păgână.

  Anul Nou era serbat pe 25 Decembrie, de naşterea lui Isus, sau în martie, când se serba Paştele, Învierea Domnului.

Oricine avea curajul să nu se supună legilor Bisericii era aspru pedepsit până la 1582 când a avut loc reforma calendarului  după ce Papa Grigore al XIII-lea a aprobat modificarea calendarul lui Iulius Caesar.

În anul 1691, Papa Inochentie al XII-lea a stabilit data de 1 ianuarie ca început de an religios, momentul fiind precedat mai întâi de Solstiţiul de iarnă, şi mai apoi de Crăciun, ca început de An Nou calendaristic. 

 În liturghia romano-catolică, 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca :2,Luca :21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus abia în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919.

În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus încă din anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăriteneÎn loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesareea.

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală.
Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun), copiii umblă cu Steaua. 


 În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale.

Li se spune Iordănitori şi sunt conduşi de un popă.
Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită.
Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar.
Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură.

Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.
În „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”, gospodarii erau sfătuiţi că „sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni”.
„Anul se sfârşeşte şi gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci şi tufiş, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curăţite, nutrite, bine aşternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutreţul uscat, nu trebuie să se dea şi rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeaţă pe afară, dacă nu se îngheaţă apa pusă pentru vite şi pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiţi au destul aer.
Pivniţa, de mucezeşte câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă şi aerisită din când în când. Sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ţinute în curăţenie deosebită şi sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi.
Când gerul e mare, ferestrile pivniţelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puţin. Pleava se opăreşte şi, amestecată cu napi de nutreţ ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăţă nutreţul”.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Anul Nou, denumit şi Sânvasâiu sau Crăciunul Mic este pentru români o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil – fiindcă anul nou bisericesc începe la 1 septembrie.

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne.
În ultima zi a anului vechi şi în prima a celui nou, datina românească este marcată de simboluri, colinde şi obiceiuri păgâne.

În noaptea dintre ani se pun vâsc, struguri şi smochine pe masă, pentru belşug.  

Trebuie remarcat că în perioada sărbătorilor de iarnă, se face trecerea de la vechi la nou, de la sărbătorirea unor moşi – Andrei, Nicolae, Crăciun – la cei care sunt serbaţi în noul an – Sfântul Vasile.

De aici şi ideea împletirii perfecţiunii începuturilor, cu beatitudinea vârstei de aur. În această perioadă se întâlnesc la români cele mai multe tradiţii şi obiceiuri populare, un amestec de vechi şi nou, extrem de preţuite la noi în ţară.

Anul Nou, prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.

După perioada Crăciunului, dominată de colinde, răspândite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat anumite tradiţii generale dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre.

Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Caledarul de ceapă, pentru a prezenta o enumerare succintă.

Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul.

În toate tradiţiile prezentate sub formă de joc, coregrafia este asigurată de măşti diferite în funcţie de zonă. Spre exemplu, în Moldova se întâlnesc cele mai multe datini la această sărbătoare, întruchipate de cete de feciori, care prezintă fel şi fel de jocuri şi costumaţii din cele mai variate, colindând, în mod uzual, din casă în casă, şi jucând în ritmul fluierăturilor şi strigăturilor, sau al muzicii.

În Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: bungherii, costumaţi în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci, jocă în cerc şi produc diferite strigături, fiind acompaniaţi de instrumente de suflat şi tobe. În cele ce urmează vă prezentăm pe scurt câteva din tradiţiile româneşti de Anul Nou.

De ce e bine să mergi cu "Sorcova": semnificațiile acestui obicei
  • Sorcova – este unul dintre cele mai des întâlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. La origini, sorcova era o nuia îmbrăcată în hârtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hârtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun, copiii sunt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani.
  • Îngropatul Anului – este un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani – în fapt denumirea care a precedat actualul Revelion. Corespunzător divinităţii, şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.

Capra de Anul Nou. Versuri vechi pentru Jocul Caprei
  • Capra – sau jocul caprei, este întruchiparea unui animal care a simbolizat personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, îşi subordonează în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje, iar în unele zone, jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.

Capra este întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperita cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întâmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.

Tradiţii şi superstiţii. Mersul cu capra şi umblatul cu ursul

    Ursul – este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru. Forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini se folosea chiar o blană de urs.

În zona Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie – cea mai arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frânghii din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului. Jocul ursului, pregnant prezent în Bucovina – locul în care ursul este foarte venerat – este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cete.

Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi  (tobe).

  • Căiuţii – Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană, căci în credinţele arhaice, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sunt mai larg răspândiţi în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hârtop şi Fântânele, impresionând prin fast şi eleganţă.

Tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii. În mod tradiţional, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pânză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative.

Există zone în care, similar alaiului caprei sau ursului, se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor.

  • Jocul Cerbului – Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate.
Obiceiuri și tradiții de Anul Nou: Ce este Cerbul și cine merge cu el -  Kanal D Romania
  • Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicieni şi dansatori, îmbrăcaţi în costume populare. Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întâlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei.

Plugușorul, o colinda agrară

Plugușorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamată, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este mai mult o prezenta simbolica in cadrul urăturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Jocul măștilor simbolizează moartea anului vechi şi naşterea celui nou.

Peste tot se aud tobele şi urşii în blană naturală jucând. Anul Nou se mai identifică şi printr- o anulare a ordinii obişnuite, spun specialiştii. Moartea anului vechi, pentru a primi anul nou este simbolizată de aceaste jocuri cu măşti care şi ele au scopul de purificare a atmosferei, a comunităţii. De regulă, ele sunt cele care purifică exteriorul, uliţa, vatra satului, bătătura casei, dar şi străzile oraşului atunci când este cazul. 

Tot acest alai de mascaţi gravitează în jurul unei măşti centrale care fie că este capră, cal sau urs, fie că se adună toate la o laltă fiind vorba de persoane care sunt conduse de o calfă, staroste, un vătaf, deci un personaj cu multă autoritate. „Acest lider este un flăcău voinic, frumos, destoinic care le bagă pe rând în scenă. Aceste personaje sunt destul de zgubilitice şi greu de stăpânit, simbol că omul face şi ce trebuie şi ce nu trebuie“, explic Işfănoni.

Faţi români,

Acum, în prag de an nou 2022, vă urăm după obiceiul strămoșesc, la mulți ani fericiți, multă sănătate, bucurii şi împliniri !

La mulţi ani România !

SURSE: 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/alte-erezii/661-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

https://www.news.ro/cultura-media/obiceiuri-si-superstitii-de-anul-nou-la-romani-vasc-struguri-si-smochine-pe-masa-pentru-belsug-si-noroc-1922403031002016121216459301

http://www.gandul.info/magazin/istoria-sarbatoririi-noului-an-cand-se-serba-anul-nou-in-evul-mediu-si-de-ce-a-fost-interzisa-data-de-1-ianuarie-16044724

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-anul-nou

31/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: