CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originea sărbătoririi ANULUI NOU

Sărbătoarea Anului Nou este una din cele mai vechi și mai răspândite sărbători din intreaga lume.

Anul Nou babilonian era un eveniment foarte important, care se sărbătoarea în prima zi de primăvară astronomică, acest lucru fiind perfect logic, daca ne gândim ca primavara este anotimpul renașterii naturii, al florilor si momentul insamânțării pământului pentru recoltă, la mijlocul lunii martie.

Această sărbătoare a Anului Nou a fost consemnata încă din timpul regelui Gudeia, în jurul anului 2400 î.H., în cele 11 table ale eposului Ghilgameș, în care se vorbea despre mese sărbătoreşti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea râuri.

https://www.caleacrestina.ro, scrie că în The World Book Encyclopedia se spune că oamenii credeau că, „la acea dată, zeul Marduk decidea destinul ţării pentru anul următor”, iar sărbătoarea Anului Nou ţinea 11 zile şi includea jertfe, procesiuni şi rituri ale fertilităţii.

La romani, după calendarul vechi, anul nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie, ultima zi a acestei luni. Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

De fapt, la romani, anul nou începea odată cu intrarea în funcţie a noilor consuli. Aceasta data a oscilat în timpul republicii. Prima reforma a calendarului pare a fi avut loc in secolul VI î.H., adică la sfârşitul regalităţii.

La 46 d.H., Iulius Caesar introducea calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

După o săptămâna de la Saturnalii urma cea mai vestita sărbătoare în lumea romană: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului. Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari. Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor.

Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre. Deşi unele practici specifice Calendelor lui Ianuarie au migrat la sărbătorile în vecinătate (Crăciun, Boboteaza), cele mai multe au rămas aici: uratul de viaţă lungă şi noroc; colindatul, al cărui mobil principal este uratul (Pluguşorul din ajun, Semănatul, Sorcova si Vasilca din dimineaţa Anului Nou).

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini și ea nu este nici Biblică.

Creatorul a poruncit lui Israel, poporului Său din vechime ca luna Nissan să fie prima lună a anului.

În Exod 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (21 martie). Luna Nisan este prima a calendarului în legea lui Dumnezeu.

Este şi logic ca anul nou să începă cu ziua care marchează începutul unui anotim, repectiv primăvara!

Data de 1 Ianuarie nu este începutul iernii, această dată nu are nici o logică, nu are nici un suport biblic, sau ştiinţific!!!

De ce s-a ales această dată de popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, nu pentru a-L onora pe Domnul, ci pentru a urma păgânii, conform cu The World Book Encyclopedia:

Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Aşadar, obiceiurile de Anul Nou au la bază tradiţii păgâne!!!

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare. Însă ce s-a întâmplat ulterior?

În The World Book Encyclopedia (1982), vol. 14, pagină 237, se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou:

În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”

 Deci reţineţi, s-a introdus sărbătorea anului nou doar în anul 487 în creştinătatea apostată, care s-a abătut de la credinţă încă de la începutul secolului IV.

Însă chiar şi atunci, anul nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie. Conform cu Enciclopedia Wikipedia: «Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691 prin papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte Crăciunul avea rolul începutului de an nou.

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria. În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca 1:2,Luca 1:21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este şi ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesarea.

Iulius Caesar a introdus un nou calendar bazat pe mișcarea Soarelui, o formă revoluționară de măsurare a timpului pentru acele vremuri, care instituia data de 1 ianuarie ca obligatoriu început de an nou.

În Evul Mediu era considerată păgână sărbătorirea anului nou pe 1 ianuarie. Astfel, în 567 Conciliul de la Tours a interzis 1 ianuarie Anul Nou fiind serbat pe 25 decembrie, ziua nașterii lui Isus ,sau în martie, când se serba Paștele, Învierea Domnului.

Calendarul gregorian, după 1582, impune din nou 1 ianuarie. Marea majoritate a țărilor catolice adoptă această dată, dar serbarea nu se generalizează. Britanicii vor adopta data după 1752, dar coloniile Imperiului au ignorat această dată. Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. O modificare a calendarului iulian a fost propusă pentru prima oară de doctorul și astronomul napolitan Aloysius Lilius și a fost decretată de papa Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar) la 24 februarie 1582.

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic.

Dezvoltarea unei gândiri laice, generalizarea reperului gregorian, au condus la stabilirea convențională a datei de 1 ianuarie ca start al unui nou ciclu temporal pentru toate țările lumii.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus în anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773. În Grecia acest calendar a fost adoptat în 1924.

Această măsură nu a fost adoptată și de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an și adopta o nouă regulă pentru anii bisecți care făcea ca să nu fie nici o diferență între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia și altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim și câțiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit și vor continua să sărbătorească Nașterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă și armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paștele iulian, cu excepția Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paștele gregorian.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Azi în lume se folosesc aproximativ 40 de calendare din care cele mai importante sunt calendarul gregorian, calendarul islamic şi calendarul iudaic. În primul, anul are 365 de zile, cât Pământul face o rotaţie în jurul Soarelui, al doilea se construieşte în funcţie de mişcarea Lunii în jurul Pământului fără să ţină cont de mişcarea Pământului în jurul Soarelui, iar al treilea combină în construirea calendarului mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui cu mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.

Când se mai sărbătoreşte Anul Nou?Ţări fără Revelion.

Luna decembrie înseamnă pentru noi sfârşitul anului, prilej de petreceri şi bilanţ. Însă nu toată lumea sărbătoreşte Revelionul, nu pentru toată lumea începe un nou an pe 1 ianuarie, scrie https://www.caleacrestina.ro/-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

Există culturi care încheie mai devreme socotelile cu vechiul an, sau culturi care încep în ianuarie ori februarie unul nou.

Românii, alături de majoritatea popoarelor, măsoară timpul după calendarul gregorian, care are 12 luni şi 365 de zile (sau 366, în anii bisecţi). Pentru noi, anul începe la data de 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie. Alte culturi, însă, urmează calendare solare, lunare sau unele combinate.

Anul Nou chinezesc

Chinezii, de exemplu, vor începe noul an în data de 28 ianuarie, an ce se va încheia pe data de 15 februarie şi se va desfăşura sub semnul Cocoşului de foc. Cocoşul este cel de-al zecelea semn al zodiacului chinezesc; conform tradiţiei, ordinea zodiilor este inspirată din ordinea în care animalele s-au înfăţişat în faţa lui Buddha.

La chinezi, Anul Nou este sărbătorit cu mare fast, după calendarul lunar. De fapt, sunt mai multe sărbători, una după alta. Totul începe cu „Sărbătoarea Primăverii”, o zi de mulţumire şi recunoştinţă pentru lucrurile bune primite în anul care s-a încheiat – o tradiţie cu o istorie de circa 4.000 de ani. Apoi, în ziua de 15 a primei luni, vine „Sărbătoarea Lampioanelor”. Punctul culminant este, desigur, ultima seară a anului şi prima zi a primei luni din Anul Nou.

Masa din seara de Revelion este numită “Masa Reîntregirii” şi reprezintă un moment important pentru fiecare casă. Indiferent unde se află, toţi membrii familiei încearcă să se întoarcă la casa părintească, pentru a fi împreună la ultima masă a anului. Există consemnări istorice potrivit cărora chiar şi cei aflaţi în închisoare erau eliberaţi în noaptea de Revelion, pentru a fi alături de familie.

Fiind atât de importantă, această masă este bogată şi copioasă, cuprinzând de obicei peste 10 feluri de mâncare, din care nu lipsesc brânza de soia şi peştele. Cel mai important este, însă, colţunaşul cu o monedă în interior, pentru că cel care o găseşte va avea noroc în anul ce începe.

În prima zi a Noului An, oamenii se îmbracă cu haine noi, fac vizite rudelor şi prietenilor sau primesc invitaţi şi îşi urează reciproc Xin Nian Hao (“La Mulţi Ani!”).

Anul Nou coreean

Anul Nou pentru coreeni este sărbătorit tot după calendarul lunar şi se numeşte Seollal. Ziua  Anului Nou coreean cade, de obicei, atunci când apare a doua lună nouă după solstiţiul de iarnă – în 2018, coreenii vor sărbători din 28 şi până în 30 ianuarie. Este vorba despre o sărbătoare foarte importantă, astfel că ea ţine trei zile şi are un întreg ritual. Familiile se reunesc pentru a-şi cinsti, în primul rând, strămoşii: în prima zi se merge la casa părintească, în a doua zi se sărbătoreşte, iar în ultima zi urmează întoarcerea acasă.

Mâncarea este foarte importantă, pentru că face parte din ritual; masa trebuie să fie bogată, felurile de mâncare variate şi colorate. Se fac o mulţime de cumpărături în acest sens, cu toată agitaţia şi cheltuielile aferente. Prin urmare, perioada Seollal-ului reprezintă cel mai aglomerat (şi cel mai profitabil) sezon pentru magazine. În ajunul sărbătorii, membrii familiei se adună împreună şi gătesc pentru Seollal.

Mâncărurile pentru ritualurile ancestrale sunt pregătite cu grijă, întrucât coreeni cred că spiritele strămoşilor se întorc din lumea cealaltă ca să guste din bucate, care trebuie să aibă şi un aspect atrăgător. Cel mai important fel de mâncare de Seollal este “tteokguk”, iar de obicei se găsesc, pe lângă acesta, alte 20 feluri, ce includ legume, carne, clătite coreene, peşte şi fructe.

În dimineaţa sărbătorii se îndeplinesc ritualurile specifice, iar membrii familiei au şi haine tradiţionale. Toate mâncărurile se pun pe masă, alături de o tăbliţă comemorativă, se fac rugăciuni şi plecăciuni în cinstea strămoşilor.

Pentru că toată lumea vrea să ajungă acasă la părinţi, aglomeraţia este foarte mare în perioada respectivă. Traficul duce la întârzieri de câteva ore, astfel că majoritatea coreenilor preferă trenul – iar rezervările pentru acest mijloc de transport se fac din timp, cu cel puţin o lună înainte de Seollal.

Anul Nou balinez

Anul Nou balinez marchează prima zi din calendarul Saka, unul lunar, după care se ghidează majoritatea comunităţilor din Bali şi Java. Spre deosebire de toate celelalte popoare, care întâmpină un an nou cu muzică, zgomot, artificii, mese întinse, balinezii se închid, la propriu, în casă, şi meditează. Anul Nou al acestei culturi se numeşte Nyepi şi este un prilej de reflecţie şi odihnă.

Cea mai mare parte a insulei este închisă, inclusiv turiştii având restricţii în a ieşi din hoteluri. Se întrerupe şi curentul electric, totul este închis – inclusiv magazinele, aeroporturile, toată lumea stă acasă, nu emit nici posturile de radio, nici cele de televiziune. În schimb, ajunul Anului Nou este sărbătorit cu ritualuri ce implică focuri mari, peste tot, în care sunt arşi „demonii”. Totodată, oamenii ies în stradă şi oferă ofrande bogate zeilor pentru a-i proteja de spiritele rele.

Insula Bali se află în centrul arhipelagului indonezian, şi este singura cu o populaţia majoritar non-musulmană, din cele peste 17.000 de insule. Peste 93% dintre balinezi sunt adepţi ai hinduismului balinez, o formă unică a hinduismului, influenţată de-a lungul veacurilor de credinţele locale. Pentru că pe insulă se regăsesc peste 20.000 de temple, iar ritualurile şi credinţele balinezilor se regăsesc în fiecare aspect al vieţii, Bali este cunoscută şi sub numele de Insula Zeilor.

Anul Nou iranian

Iranienii sărbătoresc Anul Nou sau Anul Nou Persan pe 21 martie şi îl numesc Nowruz („noua zi”). Cu câteva săptămâni înainte de această dată, oamenii pun seminţe de grâu la încolţit, în vase speciale. Până la sosirea anului nou, grâul creşte şi simbolizează primăvara şi viaţa nouă care începe.

Nowruz este o sărbătoare comemorată de peste trei milenii de ani, extrem de iubită de iranieni – de aceea, UNESCO a înscris sărbătoarea drept ”aspect intangibil al moştenirii culturale de origine persană”. Calendarul iranian în uz începe anul cu această sărbătoare, ţinută în prima zi a primăverii (la echinocţiul de primăvară), ce simbolizează renaşterea naturii. În Iran şi alte regiuni care au făcut parte din Imperiul Persan antic (Azerbaijan, Pakistan, Turcia, Afganistan, Tajikistan şi Uzbekistan) oamenii sărbătoresc venirea primăverii prin jocuri, cântece şi dansuri.

Iranienii primesc două săptămâni libere, care încep în ziua sărbătorii. În acest interval se fac vizite şi excursii, oamenii îşi cumpără haine noi şi fac curăţenie în case.

Anul Nou în Asia

Anul Nou în Tibet se numeşte Losar şi se sărbătoreşte la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie, când este lună nouă. Ultimele două zile ale vechiului an se numesc Gutor şi se petrec făcându-se pregătiri pentru noul an. Prima zi din Gutor este folosită pentru curăţarea casei, în special a bucătăriei, cea mai importantă încăpere.

Există anumite feluri de mâncare speciale pentru Anul Nou precum “supa nouă” preparată din 9 ingrediente (carne, grâu, orez, cartofi dulci, brânză, mazăre, ardei verzi, fidea şi ridichi).

A doua zi de Gutor se practică ceremonii religioase. Se merge la mănăstiri şi se dau daruri la călugări, se aruncă pocnitori şi se folosesc torţe pentru a alunga spiritele rele din preajma caselor.

În ziua de Anul Nou, oamenii se trezesc devreme, se îmbăiază, se îmbracă, apoi onorează zeii în sanctuarele din casele lor şi le oferă ofrande. De asemenea, în această zi se fac cadouri în familie.

În Cambodgia, sărbătorirea Anului Nou (denumit Chaul Chnam Thmey, care în traducere ar însemna “intrarea în noul an”) începe pe data de 12, 13 sau 14 aprilie (conform calendarului gregorian) şi durează trei zile, fiecare zi având ritualuri specifice. În cinstea acestui eveniment oamenii îşi fac curăţenie în case şi apoi le decorează.

Se realizează un altar pentru spiritul lui Tevada Chnam Thmey care se presupune că vine pe Pământ în această perioadă a anului. Altarul este realizat dintr-o statuie a lui Budha, flori, lumânări, tămâie, un bol cu apă parfumată, mâncare şi băutură. În timpul reuniunilor de familie, se oferă cadouri mai ales celor vârstnici, în semn de respect.

Festivalul Anului Nou în Thailanda este numit Songkran, durează trei zile şi se sărbătoreşte tot în luna aprilie. Obiceiurile diferă de la regiune la regiune, dar cea mai interesantă este aruncarea cu apă. Oamenii se stropesc fără să ţină cont de diferenţa de vârstă sau de superioritatea adversarului, acest obicei având loc de sute de ani, pentru ca anul care vine sa fie ploios.

În Vietnam, Anul Nou este numit “Tet Nguyen Dan”, sau, mai simplu, “Tet”. El începe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, în funcţie de an. Vietnamezii cred că un zeu stă în fiecare casă, iar în ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cât de bun sau rău a fost fiecare membru al familiei în anul care a trecut. Zeul călătoreşte pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obişnuiesc ca de Anul Nou să cumpere un crap viu, căruia îi dau drumul în râu.

Anul Nou Evreiesc

Sărbătoarea evreiască de Anul Nou se numeşte “Rosh Hashanah”, iar data acesteia variază în fiecare an, întrucât calendarul evreiesc este lunisolar. Anul Nou soseşte în primele două zile ale lunii a şaptea, data Anului Nou fiind fixată astfel pentru ca fermierii să poată merge la Ierusalim înainte de sezonul ploilor. Primele zece zile ale acestei luni sunt cele mai sfinte.

Tradiţia vorbeşte despre o carte a Raiului în care se spune că sunt scrişi cei care au făcut lucruri bune şi rele şi, la sărbătoarea de Rosh Hashanah, toată lumea trebuie să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru comportamentul lor în timpul anului care a trecut. Totuşi, tuturor oamenilor li se dau zece zile între Anul Nou şi Ziua Judecăţii, “Yom Kipur”, pentru a se căi, în cazul în care au făcut rele.

Dacă sunt sinceri, se presupune că Dumnezeu îi iartă şi, la Yom Kipur, El scrie soarta viitoare a tuturor, în carte. De aceea, oamenii îşi trimit unul altuia felicitări cu mesajul tradiţional “Fie să ţi se scrie un an bun”. Ei schimbă aceleaşi urări în ajunul sărbătorii Rosh Hashanah, când merg la sinagogă înainte de a se întoarce la casele lor, pentru cina specială de Anul Nou.

Anul Nou hindus

Hinduşii sunt împărţiţi în mai multe grupuri şi comunităţi şi sărbătoresc noul an la dat diferite şi în moduri diferite. În Bengalul de Vest, oamenii se împodobesc cu flori, pe care le colorează în roşu, roz, violet sau alb. Femeile poartă haine galbene, culoarea primăverii. În schimb, în sudul Indiei, mamele pun mâncare, flori şi daruri într-o cutie specială, pentru copii. În dimineaţa Anului Nou, copiii trebuie să ţină ochii închişi, până când sunt conduşi de mână la cutia cu daruri.

În India Centrală, steagurile portocalii împodobesc toate clădirile în ziua de Anul Nou. În provincia Gujarat, în vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfârşitul lunii octombrie, în acelaşi timp cu festivalul Diwali, când pe acoperişuri se pun mici lămpi cu ulei aprinse. Pentru hinduşii din nord, Diwali este sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou.

Timp de 3 zile la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie, toate satele şi oraşele strălucesc în mii de lumini. Casele lor sunt împodobite cu mici lămpi cu petrol numite diwa. Aceste mici lumini se găsesc în temple, case, de-a lungul pervazelor ferestrelor şi aleilor din grădini. În oraşe se folosesc lumini electrice pentru a lumina clădirile.

Acestea se folosesc pentru a alunga răul şi a-l înlocui cu binele. Oamenii încearcă să finalizeze toate treburile neterminate, pentru că Diwali marchează sfârşitul anului.

Locuitorii din Sri Lanka încep să sărbătorească Anul Nou în aprilie, când Soarele se mişcă din Casa Peştilor în Casa Berbecului. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie. Hinduşii obişnuiesc să facă desene din pudră colorată în faţa casei, la începutul noului an, pentru a întâmpina rudele sau prietenii.

Vă urăm, faţi români, un An Nou plin de bucurii şi de împliniri !

La mulţi ani România !

Publicitate

31/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

NAȘTEREA DOMNULUI – CRĂCIUNUL

Cel dintai praznic imparatesc cu data fixă, în ordinea fireasca (cronologica) a vieții Mantuitorului, este Nașterea, numita în popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21).

Pare a fi cea dintâi sarbatoare specific creștina, dintre cele ale Mântuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Paștile sau Rusaliile, a caror origine stă in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

a) In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mântuitorului in Biserica primara era concentrat mai tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor.

De aceea, Nasterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decat Pastile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand – dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.

b) Desi sarbatorita in toata lumea creștina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Arătarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii („Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !…”).

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei.

Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca.

Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare creștina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta creștinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa crească, iar nopțile sa scada.

Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de naștere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mântuitorului care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptatii” (Maleahi IV, 2) si „Rasaritul cel de sus” (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise „Lumina spre descoperirea neamurilor” (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine „Lumina lumii” (Ioan IX, 5).

Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutită de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp.

De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pâna azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sarbatoarea Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: „Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez” (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.

d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe).

Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti.

Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila   (vezi   mai departe   la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.

e)  In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna  (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor.

Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii.

Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul până în ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o păstreaza până astăzi cărtile noastre de slujbă.

Pr. Prof. Ene Braniștehttps://www.crestinortodox.ro.

25/12/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Un comentariu

CINA CEA DE TAINĂ


Joia Mare, ziua Cinei celei de Taina

În Sfânta și Marea zi Joi, așa cum este mărturisit în sinaxarul Utreniei, dumnezeieștii Părinți, care pe toate le-au rânduit bine, urmând predaniilor dumnezeieștilor Apostoli și Sfintelor Evanghelii, ne-au lăsat spre prăznuire patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor; Cina cea de Taină, adică încredințarea înfricoșătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire și Vânzarea Domnului.

În această zi, dimineața, se citesc Ceasurile al treilea, al șaselea și al nouălea (fără stâlpi și fără catisme), apoi Obednița și Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

La rânduiala Proscomidiei din această zi, preotul scoate încă un Sfânt Agneț pentru împărtășirea bolnavilor și a pruncilor din tot cursul anului. Acest Sfânt Agneț va fi sfărâmat, uscat și pregătit marți, în Săptămâna Luminată, la Utrenie, iar mai apoi așezat în Sfântul Chivot ce se află pe Sfânta Masă.

La anumite perioade de timp, dar nu în fiecare an, Bisericile autocefale sfințesc, în Joia Mare, Sfântul și Marele Mir.

De asemenea, la Liturghia din Joia Mare, la unele catedrale chiriarhale și mănăstiri are loc și o rânduială mai specială, „Spălarea picioarelor”, ce se săvârșește după citirea Rugăciunii amvonului.

Atunci preotul sau arhiereul iese din biserică, așa cum este îmbrăcat, cu cădelnița în mână și cu făclii aprinse la locul special pregătit pentru spălare și unde sunt rânduiți 12 frați care vor fi spălați de către cel mai mare. Între cei 12 frați trebuie să se afle și un portar, și un econom, spre amintirea lui Petru. Cei 12 frați cântă psalmul 50, iar apoi cântăreții cântă tropare din Canonul zilei.

„Arătat-a ucenicilor, Stăpânul, chip de smerenie. Că Cel ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ștergarul și Și-a plecat genunchii pentru a spăla picioarele slugilor; întru a Cărui mână este suflarea tuturor celor ce sunt (din Cântarea a 5-a, Glasul al 6-lea).

Apoi se cântă stihirile spălării, care sunt o invitație la smerenie, la pocăință, spre împlinirea poruncilor dumnezeiești și spre curățire sufletească:

„Cel ce Te-ai încins cu ștergarul și ai spălat picioarele ucenicilor, Hristoase Dumnezeule, spală gândul sufletului nostru, și ne încinge pe noi cu legătură duhovnicească, spre a face poruncile Tale și a cânta bunătatea Ta”.
Potrivit rânduielii, după spălarea picioarelor, slujitorul rostește această rugăciune:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce, după multă mila Ta, Te-ai smerit pe Tine însuți luând chip de rob; Care în vremea patimilor Tale celor mântuitoare și făcătoare de viață, de bunăvoie ai voit a cina cu Sfinții Tăi Ucenici și Apostoli, și după aceea Te-ai încins cu fota și ai spălat picioarele lor, dându-le lor chip de smerenie și de dragoste unul către altul, și ai zis: Precum am făcut Eu vouă, așa și voi să faceți unul altuia, însuți și acum Stăpâne, vino în mijlocul nevrednicilor robilor Tăi, care urmăm pildei Tale și spală toată întinăciunea și necurăția sufletelor noastre; ca spălând praful ce s-a lipit de noi prin păcate și ștergându-ne unul pe altul cu ștergarul dragostei, să putem plăcea Ție în toate zilele vieții noastre și să aflăm milă înaintea Ta”.

Tot în Sfânta și Marea Joi, seara, se săvârșește denia celor 12 Evanghelii. Cuprinsul principal al deniei îl alcătuiesc cele 12 Evanghelii, care se citesc în tot cursul slujbei, Sfânta Evanghelie fiind așezată pe analog în fața ușilor împărătești.

La finalul fiecărei Evanghelii citite se zice: „Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ție, Doamne, slavă Ție”, fiind astfel preamărită îndelunga-răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos.

De asemenea, în cadrul acestei Utrenii sunt cântate cele 15 antifoane speciale ale zilei, iar când se ajunge la Antifonul al 15-lea:

„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”, se trag clopotele, iar preotul purtând pe umeri Sfânta Cruce o așază în mijlocul bisericii spre închinare, o cădește de trei ori și face trei metanii mari.

La finalul Antifonului al 15-lea se cântă sedelna „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău, pe Cruce fiind pironit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție!”, ce se mai rostește în taină de preot la Proscomidie.

Urmează mai apoi celelalte după rânduială, între care mai sunt rostite Fericirile, cu cele nouă stihiri, precum și Prochimenul special „Împărțit-au hainele Mele loruși, iar pentru cămașa mea au aruncat sorți”.

Sursa: basilica.ro

21/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: