Povestea cedarii INSULEI ȘERPILOR către UCRAINA

Harta: Teritoriile răpite României de URSS

Istoricul Florin Constantiniu: ”Pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea”

– Prevederile Actului Final al Conferinței CSCE de la Helsinki (actuala OCSE), semnat și de URSS a cărei succesoare de facto și de jure este și Ucraina, alături și în egală măsură cu Rusia, admite posibilitatea modificãrii frontierelor pe căi pașnice, diplomatice:

Însăși actuala Ucraină, putem spune, s-a format în baza acestui Act Final, modificând, prin mijloace pașnice, frontiera fostei URSS.

Din păcate pentru România în 1997, FĂRĂ A FI NECESAR – după cum o relevă DOCUMENTE ALE CIA – a urmat Tratatul de „bună vecinătate” cu Ucraina întocmit de Adrian Severin -Skvosnik și semnat de Emil Constantinescu cu dictatorul sângeros și criminal (a dat ordin pentru decapitarea unui ziarist) Leonid Kucima. 

La 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abțineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României a ratificat „Tratatul cu Ucraina”. Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispunea astfel de un act prin care actuala graniță îi era recunoscută de statul român. Bucăți din marmura trupului țării se desprindeau, ducând cu ele zidurile Cetății Albe și ale Hotinului, Ținutul Herța, sanctuarul de cultură al Cernăuților… 

Presedintii Ucrainei si Romaniei semneaza la Neptun rusinosul tratat de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina

Documentul fusese semnat, inițial, de către miniștrii de externe ai celor două țări, pe 3 mai la Kiev, iar apoi de către cei doi președinți , la 2 iunie 1997 la Neptun. Interesant este că actul ar putea fi denunțat oricând de autoritățile române, tratatul prevăzând și că poate fi denunțat cu un an înainte de expirarea valabilității, care se reînoiește automat la 5 ani, după trecerea celor 10 ani de valabilitate inițială. Practic, Tratatul ar putea fi denunțat și anulat în 2021.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin (Skvosnik), președinte al României – Emil Constantinescu.

„În Declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se se spunea:

Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina

– declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

– cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.

– solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifica Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc. Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.

Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.

Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki”, consideră profesorul Tudor.

Profesorul Tudor afirmă că opinia publică a fost indusă în eroare de o campanie de manipulare, ai cărei artizani au fost Convenția Democratică (CDR), aflată atunci la Guvernare și președintele Constantinescu, iar unealta principală a fost abia înființatul PRO TV.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor erapusă în funcțiune. Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.

Adrian Severin-Skvosnik, nepot al Anei Pauker, a cedat ucrainenilor Insula Șerpilor

Într-un interviu din ziarul Timpul de la Chișinău, unul dintre marii experți ai MAE, ambasador, general, diplomat de carieră, fost director adjunct și director la Direcția Juridică a Ministerului Afacerilor Externe, consilier, ministru-consilier, consul general al României la Milano, cadru universitar de prestigiu al Universității „Nicolae Titulescu” și președinte al Asociației Române de Politică Externă, regretatul AUREL PREDA-MĂTĂSARU, a afirmat:

„ – În faza discuțiilor pe această temă, în calitate de director al Direcției juridice și a Tratatelor din MAE de la București, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegației române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te așteptai, și anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin -Skvosnik, (un evreu originar prin familie de la Chișinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neașteptate, că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Vă imaginați, cred, uimirea delegației ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la București. Și aveau dreptate! Era un dar neașteptat…”

Într-un alt interviu, cu jurnalistul Viorel Patrichi, acesta mai afirma:

Aurel Preda: În speranta unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O. Bucurestiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, Herta, sudul Basarabiei si Insula Serpilor. Principalul artizan al acestei monstruozitati a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik. Domnul Skvosnik cunoaste bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca si în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa.

Moscova va ataca sigur Ucraina pentru Crimeea, fie la Haga, fie pe cale militara. Rusii ne ironizeaza ca nu putem sa rezolvam cu Ucraina o insulita cât Parcul Cismigiu, dar vrem sa pacificam Marea Neagra! Cu sovieticii am epuizat toate argumentele juridice în jurul Insulei Serpilor (Zmeinîi Ostrov).

Pâna la urma, ne-au propus în 1978 sa facem „pa-palam”, adica „jumi-juma”. Noi nu am vrut fiindca era nedrept. Aceasta formatiune stâncoasa nu poate beneficia de platou continental decât de o jumatate de mila, pentru pescarii fanatici. Eu am fost pe Insula Serpilor în 1991 cu un elicopter sovietic. Pretindeau ei atunci ca au aparut insule noi cu porci mistreti. În realitate, acolo unde apa Marii este mica, erau plauri. Ucrainenii aduc apa cu vaporul de la Odesa si o toarna în bazine mari.

Puteam semna Tratatul cu Ucraina fara Insula Serpilor? Ar fi trebuit sa dam in judecata inca de-atunci Ucraina pentru aceasta stânca?

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostitutie din negocierea Tratatului cu Ucraina si am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciausu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris. Mircea Tudor, care a preluat dosarul de la mine, a primit un post tocmai la Kuala Lumpur. Pacat ca a murit saracul! Nu a existat posibilitatea ca Insula Serpilor sa fie tratata separat de nordul Bucovinei, de Herta si sudul Basarabiei. Ucraina recunoaste ca a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document „a facut o dreptate istorica Ucrainei”.

Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat si viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de iesire la Marea Neagra. Prin prostia lui, Severin a întari o realitate impusa prin diktat. Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevata de datorii si procese, nimeni nu va poate obliga s-o acceptati.

Atentie: între Insula Serpilor si Sulina este o distanta de 40 de kilometri. Conform dorintei URSS, noi avem acolo 4 mile de ape teritoriale, Insula Serpilor are 12 mile. Asa au impus rusii. Britanicii spun ca apele teritoriale merg pâna la 3 mile, cât batea un tun.

În faza finala a colationarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari. În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciausu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciausu, a venit la tratative însusi ministrul de externe al României, desi nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colationarea tratatului. România mai are de facut o propunere, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma.

Adrian Severin a cerut sa se adauge „referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”. Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat ca discutiile se purtau în engleza si a dat-o pe rusa: „Pavtarite pajalusta!” – „Repetati va rog!” Iar Adrian Severin a repetat în engleza si impecabil în rusa: „Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”. Aceleasi surse din delegatia româna afirma ca în seara urmatoare Buteiko s-a îmbatat crunt: nici ucrainenii nu-si imaginau ca va fi atât de usor cu urmasii lui Danila Prepeleac, cel care, din doi boi mari si frumosi, a ramas cu o punga goala”.

Profesorul Tiberiu Tudor, a explicat într-un interviu că președintele României de atunci, Emil Constantinescu, a promis încă din ianuarie 1997 că va recunoaște „realitățile istorice” în ceea ce privește relația dintre țara noastră și Ucraina, deși nu avea niciun mandat să facă asemenea declarații. Președintele Constantinescu a cedat inclusiv Insula Șerpilor, un alt teritoriu al României luat cu forța de URSS, după terminarea războiului, în 1948!

„Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”, a afirmat profesorul Tudor în cartea sa  „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Concluzia îi aparține regretatului academician, profesor și istoric, Florin Constantiniu:

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947).”

ISTORIA NU UITĂ ȘI NU IARTĂ (II) – Drumul BASARABIEI de la rusificare și sovietizare, către normalitate

Foto: 23 august 1939 Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov privitor la împărțirea Estului Europei între Germania nazistă si URSS

  Soarta estului Moldovei și a Țărilor Baltice

Într-un interviu pentru „Le Figaro” din 1990 (29 august), primul ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, spunea: „Din discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că principala sa preocupare este să menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice. El voia să păstreze această moştenire. N-am putut decât să exclam: ‹‹Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice»”. 

La data acestui interviu Moldova ocupată de sovietici însemna tot estul Moldovei. „Doamna de Fier” știa că acest teritoriu este unitar și că nu aparține de drept Uniunii Sovietice, scrie Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor în publicația online https://www.art-emis.ro. În 1991, la disoluția U.R.S.S., Balticele și-au reobținut independența în integritatea lor teritorială, dar Estul Moldovei a ieșit din Uniunea Sovietică sfâșiat de Istorie.

În ocupațiile  din cursul ultimelor două secole,Țările Baltice și estul Moldovei au urmat trasee istorice în bună parte asemănătoare, dar efectele acestor ocupații au fost diferite. Țările Baltice au suferit, sub raport etnic, un proces de pură rusificare, în timp ce estul Moldovei a suferit unul de rusificare și de ucrainizare. Între problemele de politică externă ale noastre și cele ale balticilor există o mare deosebire. Noi avem un conflict major, teritorial și etnic, cu Ucraina, pe care Balticele nu îl au. Dacă Tallinnul, Riga și Vilniusul au toate motivele să fie aliați ai Kievului, Bucureștiul, Chișinăul și Cernăuțiul nu au niciunul. Dimpotrivă.

Țările Baltice au fost cucerite și anexate treptat, între 1710 și 1795, de către Imperiul Țarist, în urma Războaielor Nordului (Rusia, Suedia, Polonia, Uniunea Polono – Lituaniană). Estul Moldovei a fost anexat de către Imperiul Habsburgic (în 1775, partea nordică a Țării de Sus a Moldovei) și de către Imperiul Țarist (în 1812, restul Moldovei dintre Prut și Nistru).

După prăbușirea celor două imperii, în urma Primului Război Mondial, atât Balticele, cât și estul Moldovei și-au cucerit independența. Estonia, Letonia și Lituania și-au proclamat independența în 1918 și, după doi ani de războaie,  în 1920 au devenit republici parlamentare.

 În 1918 estul Moldovei  a revenit în hotarele etnice, în cadrul regatului României.

După câștigarea războiului civil de către bolșevici, republicile socialiste slave (rusă, ucraineană și bielorusă), împreună cu cea transcaucaziană, au format, la 29 decembrie 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. URSS nu a recunoscut niciodată apartenența Basarabiei la România.

În 1924,  în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a fost înfiinţată, pe teritoriul din stânga Nistrului, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, minuscul, dar esenţial, nucleu de cristalizare a viitoarei  R.S.S. Moldoveneşti de după anexarea Basarabiei din 1940.

Pactul Molotov – Ribbentrop și implementarea lui.

Balticele, Polonia și Basarabia constituie subiectele delimitării sferelor de influență din Protocolul Adițional (Secret) al Pactului germano-sovietic din 23 august 1939. Estul Moldovei, fără Bucovina (articolul 3), și Estonia și Letonia (articolul 1) intră în sfera de interes sovietic. După invadarea și împărțirea Poloniei, Lituania este transferată și ea zonei de interes sovietic, prin Protocolul Suplimentar din 28 septembrie 1939.

Sincronizându-se cu zdrobirea armatei franceze de către germani și retragerea Corpului Expediționar Britanic din Franța, sovieticii și-au luat partea de pradă convenită prin Protocoalele Adiționale ale Pactului Sovieto-German.

Încă din 1939, în urma unor ultimatumuri, Țările Baltice au fost nevoite să accepte baze sovietice pe teritoriile lor.

După prăbușirea militară a Franței și ocuparea Parisului de către trupele germane (14 iulie 1940), sovieticii au invadat Lituania (15 iulie), Letonia și Estonia (16 iulie), le-au impus guverne de orientare comunistă și le-au integrat, ca Republici Socialiste Sovietice, în URSS.

Imediat după capitularea Franței (22 iunie 1940), Molotov îi comunică ambasadorului german la Moscova, contele von Schulenburg hotărârea Moscovei de a anexa Basarabia și Bucovina, depășind astfel prevederile articolului 3 al Protocolului Secret din 23 august 1939. Hitler este iritat de aceast „semn al presiunii sovietice spre vest” și, la 25 iunie, Ribbentrop  îi telegrafiază lui Schulenburg să-i comunice lui Molotov că „pretențiile Guvernului Sovietic asupra Bucovinei constituie ceva nou”.

La 26 iunie Schulenburg îi telegrafiază lui Ribbentrop: „Urgent! Eu i-am atras atenţia lui Molotov că renunţarea Sovietelor la Bucovina, care n-a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, va favoriza reglementarea paşnică. Molotov m-a contrazis, spunând că Bucovina constituie ultima parte care îi mai lipseşte Ucrainei unite şi că, din această cauză, Guvernul Sovietic acordă importanţă soluţionării acestei chestiuni concomitent cu cea a Basarabiei.”

Apoi, în aceeaşi zi: „Foarte urgent! Personal, Domnului Ministru al Reichului pentru Afacerile Externe. Molotov m-a chemat astăzi şi mi-a declarat că Guvernul Sovietic, în temeiul convorbirii de ieri a lui Molotov cu mine, a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”.

Au urmat cele două ultimatumuri adresate Guvenului României, la 26 și 27 iunie și ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ținutului Herța de către sovietici. Operațiunea de ocupare (28 iunie – 2 iulie) a fost condusă de către Gheorghi Jukov, la acea dată general de armată, comandantul Districtului Militar Special Kiev al Armatei Roșii, numit, în iunie, și la comanda  Grupului de Forțe Sud, care îngloba și forțele armate ale Districtului Militar Odessa, grup de forțe pregătit pentru invadarea estului Moldovei.

Într-o Notă adresată secretarului de Stat Weizsäcker la 18 iulie 1940, Schulenburg relata: „Eu nu pot să scap de senzaţia că inspiratorii şi autorii cererilor de a ceda Bucovina de Nord au fost cercurile ucrainene de la Kremlin. În câteva cazuri ca, de exemplu, în timpul tratativelor cu privire la precizarea frontierei germano-sovietice în Polonia, influenţa ucraineană puternică din Kremlin era evidentă.  Atunci, domnul Stalin mi-a spus personal că este gata să facă unele concesii în partea de nord a liniei de frontieră, acolo unde ea trece prin Bielorusia, dar la sud, unde locuiesc ucrainenii, asta e absolut cu neputinţă. Deocamdată este imposibil să determinăm de unde vine această puternică influenţă ucraineană”.

De altfel, presiunea ucraineană apare din prima frază   ̶   falsă atât sub raport istoric cât și etnic  ̶  a Notei Ultimative din 26 iunie: „În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

În memoriile – interviu ale lui Viaceslav Molotov, cel „mai stalinist decât Stalin”, recunoașterea presiunii Kievului este explicită. La obiecția lui Schuleburg: „Niciodată Cernăuții n-au fost la dumneavoastră, cum de puteți să-l cereți?”, Molotov a răspuns „Ucrainenii îl cer! Acolo trăiesc ucraineni, ei ne-au dat indicația!” „Pe atunci nu știam foarte bine geografia”, adaugă Molotov[1].

 Declarația Welles

În acest context trebuie spus că Țările Baltice au avut un statut deosebit de al tuturor celorlalte teritorii anexate de URSS în anii 1939 – 1940 și, din nou, după cel de-Al Doilea Război Mondial (teritoriile poloneze, finlandeze și estul Moldovei).

La 23 iunie 1940, Departamentul de Stat al SUA a difuzat un document oficial  ̶  Declarația Welles (Sumner Welles  ̶  subsecretar de Stat în timpul președinției lui F. D. Roosevelt) – de nerecunoaștere  a anexarii Balticelor de către sovietici, poziție reconfirmată de toate administrațiile ulterioare de la Washington, până în 1991.

Această Declarație nu a decurs dintr-un interes strategic deosebit pentru Baltici al administrației Roosevelt, ci dintr-o conjunctură pe care hazardul politicii le-a oferit-o acestora. Având în vedere orientarea  non-intervenționistă instituită de către Senatul Statelor Unite după Primul Război Mondial, orientare larg susținută de opinia publică americană, la 3 septembrie 1939 – când Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei ̶ președintele Roosevelt, într-un discurs radiodifuzat, a asigurat națiunea americană că va face totul pentru ca „războiul să fie ținut departe de America”, și că „această națiune va rămâne neutră”[2].

Tonalitatea și subtextul discursului denotă însă convingerile anti-izolaționiste ale președintelui. Declarația Welles a avut rolul unei „testări a opiniei publice americane” în condițiile escaladării războiului din Europa și, mai ales, a expansiunii japoneze din Pacific. Bine știut, a mai trebuit un an și jumătate de la „Declarația Welles” și un Pearl Harbor, pentu ca americanii să se lase antrenați în război.

Declarația a fost redactată de către Loy Henderson, la acea dată adjunct al lui Welles pentru problemele U.R.S.S. și Europei de Est. Henderson se căsătorise, în 1930, pe când era tânăr diplomat la ambasada Statelor Unite de la Riga, cu letona Elise Marie Heinrichson, o ardentă naționalistă și anticomunistă letonă.

Peste trei ani, americanii erau aliați ai sovieticilor. În timpul Conferinței de la Teheran, din 1943,  Roosevelt i-a spus, glumind, lui Stalin că la ocuparea Țărilor Baltice din 1940 el „nu a intenționat să intre în război cu Uniunea Sovietică din acest motiv”, dar că „problema referendumului și a dreptului la autodeterminare rămâne un subiect important pentru opinia publică americană”. 

Stalin a răspuns, destul de dur pentru stilul său de conversație rezervat, că nimeni nu a ridicat problema opiniei publice asupra Balticelor pe vremea ultimului Țar și că nu vede de ce s-ar ridica acum. Roosevelt a bătut în retragere: „Publicul nu știa și nu înțelegea. El trebuie informat și trebuie dusă o muncă de propaganda în acest sens”– a răspuns Stalin[3].

Foto: Divizarea Europei în urma Pactului Ribbentrop- Molotov

După instituirea Cortinei de Fier, problema nerecunoașterii de jure a ocupării Țărilor Baltice a revenit în actualitate, în paralel cu ocuparea și sovietizarea lor de facto, timp de o jumătate de secol. Desigur nu ca un aspect de prim-plan al Războiului Rece, dar ca unul permanent. Diverse declarații ale președinților (începând cu Eisenhower și terminând cu Reagan) și ale Congresului American au confirmat și reconfirmat această poziție.

Declarația Welles și-a dovedit eficiența în 1991. Imediat după puciul din august de la Moscova a urmat o cascadă de recunoașteri a independenței Balticelor (președintele G.W.H. Bush la 2 septembrie), ceea ce a determinat confirmarea acestei independențe de către Consiliul de Stat al U.R.S.S. la 6 septembrie 1991.

Republicile Baltice au ieșit din URSS cu teritoriile pe care le avuseseră, ca state independente, în 1922; Lituania chiar cu un teritoriu ușor mărit  ̶  paradoxal, în urma  articolului 3 al Protocolului Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Zona capitalei sale istorice Vilnius, integrată Poloniei după Primul Război Mondial, fusese redată RSS Lituaniene la ocupația sovietică din 1940 și a rămas, în 1991, în componența Lituaniei independente. Noi nu am avut o asemenea șansă[4]. 

Spargerea unității estului Moldovei

La două săptămâni de la anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în intervalul 11-13 iulie 1940, presa locală anunţa mitinguri muncitoreşti în care se aclama „hotărârea C.C. al Partidului Comunist de a sprijini cererile organizaţiilor moldoveneşti de constituire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale”.

Începând cu 14 iulie, agitaţia şi informaţiile de presă asupra acestei probleme încetează. Între timp, în spatele uşilor închise, sub o puternică presiune ucraineană, se decide spargerea unităţii estului Moldovei. Comisia guvernamentală sovietică pentru divizarea teritoriilor românești ocupate a fost condusă de către Nikita Sergheevici Hrușciov, pe atunci prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană.

Același care, în 1954, la un an de la moartea lui Stalin, ajuns în funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a făcut cadou Crimeea R.S.S. Ucrainene.        

Hotărârea împărţirii teritoriilor românești ocupate între R.S.S. Ucraineană şi nou-înfiinţata R.S.S. Moldovenească a fost comunicată în şedinţa celei de-a şaptea sesiuni a Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 2 august 1940. Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei sunt incluse în graniţele unionale ale R. S. S. Ucrainene; cinci dintre raioanele R. S. S. Autonome Moldoveneşti, aflate imediat în stânga Nistrului, anexează şase judeţe ale centrului Basarabiei şi formează împreună  R.S.S. (unională ) Moldovenească. Restul raioanelor fostei R.A.S.S. Moldoveneşti intră în componenţa R.S.S. Ucrainene. Capul de pod transnistrean creat în 1924 îşi jucase rolul.

În privința atitudinii lui Stalin în această problemă, Mircea Druc consemnează mărturia, peste ani, a celui care i-a  prezentat lui Stalin mapa cu harta și documentele împărțirii teritoriului anexat. Citez integral: „Eu am fost juristul care i-a prezentat lui Stalin, în prezidiu, mapa cu documentul pentru semnare.

Țin minte ca azi. În delegația moldovenească erau numai ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi. După ce au vorbit mai mulți, Stalin se tot uita la harta cu frontierele. «Tovarășii moldoveni sunt de acord cu această împărțire a teritoriului ?» Toți au declarat că sunt de acord, nimeni nu se încumeta să aibă opinie separată. «Prost își apără moldovenii propriile interese! ».  Stalin, contrariat, a semnt actul de constituire a R.S.S.M.”[5].

Această spargere a unității estului Moldovei, din 2 august 1940, a avut – și are în continuare- consecințe mai grave decât raptul sovietic din iunie 1940. La implozia Uniunii Sovietice, în 1991, Balticele, ocupate de sovietici în același 1940,  și-au recucerit independența în integritatea teritorială anterioară acelei ocupații. Estul Moldovei nu. Una dintre lozincile Marii Revoluții Naționale de la Chișinău din anii ’90 a fost „Muntele și marea”.

Chișinăul, în uluitoarea sa efervescență național-revoluționară din acei ani, cerea refacerea unității teritoriale a estului Moldovei, distrusă de sovietici în august 1940. În acei ani de reașezare a hotarelor în Europa de Est și în Balcani, orizontul politic al Bucureștiului nu depășea Piața Universității.

La București situația este similară, dacă nu mai dezastruoasă, acum, după trei decenii de spălare a creierelor prin educație politică antinațională.

Voi sublinia că împărțirile teritoriale interne ale U.R.S.S.-ului, deseori cu totul arbitrare, legate de interesele ideologice ale comunismului sovietic, nu au avut decât caracterul, consistența și valoarea juridică a unor linii de demarcație.

Metamorfozarea lor, după 1991, în granițe ale statelor emergente  din fostul Imperiu Sovietic este contestabilă, este conestată în actualul război al statelor slave emergente și avem toate motivele să o contestăm și noi.

Trebuie să ne ajustăm politica externă la realitățile, absolut previzibile, ale noii organizări geopolitice zonale care va urma. Drumul spre refacerea unității naționale trece prin refacerea unității estului Moldovei.

CITIȚI ȘI :

ISTORIA NU UITĂ ȘI NU IARTĂ (I) – Bucovina de la rusificare și sovietizare la ucrainizare

––––––––––––––– 

[1]  Feliks Ciuev  ̶  Viaceslav Molotov, Conversații cu Molotov, Corint, București, 2017,  p. 28. 

[2] https://www.presidency.ucsb.edu/documents/fireside-chat-13

[3] Robert Dallek, Roosevelt and American Foreign Policy, 1932-1945, Oxford University Press, 1995, p. 436.

[4] Viorica Moisuc, Premisele Izolării Politice a României: 1919-1940, Editura Fundației România de Mâine, București, 2023.

[5] Interviu Viorel Patrichi – Mircea Druc, Destinul Românilor și Politica Răsăriteană, Revista Melidonium, 10 sept. 2023.

Sursa: https://www.art-emis.ro/analize/infiintarea-si-extinderea-n-a-t-o-13

UN „cal troian” al MOSCOVEI- Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova

©EPA-EFE/DUMITRU DORU  |   Irina Vlah, guvernatoarea autonomiei găgăuze a Moldovei (Bașkan), la ceremonia de inaugurare din orașul Comrat, la 112 km sud de Chișinău, Moldova, 19 iulie 2019.

Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova, un „cal troian” al Moscovei

Găgăuzia este, poate, cea mai rusofilă regiune a Republicii Moldova. O entitate separatistă la începutul anilor ’90, Găgăuzia a acceptat până la urmă suveranitatea Chișinăului, însă pretinde dreptul la secesiune în cazul unei uniri cu România sau chiar și al integrării europene, relatează https://www.veridica.ro.

De la „republică” la regiune autonomă cu „dreptul la autodeterminare istorică”

La 19 august în sudul Republicii Moldova, în Unitatea Teritorial Administrativă Gagauz Yeri, au fost marcați 32 de ani ani de la proclamarea Republicii Găgăuzia. Entitatea separatistă, apărută înainte de proclamarea Republicii Moldova ca stat, a existat de facto timp de mai bine de patru ani.

Găgăuzii sunt un popor turcic care în sec. XIII s-a stabilit în regiunea Dobrogei și a adoptat ortodoxismul. În secolul XIX Imperiul Țarist le-a oferit condiții să se strămute în Sudul Basarabiei pe care o anexase în 1812, în ținutul numit Bugeac, locuit de tribul nogai. 

Istoriografia oficială găgăuză vorbește de prima formațiune statală a acestui popor în sec. XIII și de o primă republică – Republica Comrat – în timpul revoluției din Rusia din 1905. Totuși, Republica Comrat a durat doar câteva zile, iar găgăuzii par să se fi adaptat bine la comunism și perioada sovietică în care, deși limba lor nativă este turcică, au adoptat rusa ca principala limbă de comunicare.

Găgăuzii au început să vorbească de autonomie și, ulterior, de independență, la sfârșitul anilor ’80, odată cu mișcarea de eliberare națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), pe fundalul destrămării URSS. Printre motivele invocate au fost „pericolul românizării”, „biciul jandarmului român”, exact ca cele folosite în aceeași perioadă de rusofonii din stânga Nistrului.

La 12 noiembrie 1989, un congres al găgăuzilor declară crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în cadrul RSSM, exact în aceeași perioadă în care la Chișinău aveau loc primele manifestații deschise împotriva regimului sovietic, precum sabotarea aniversării revoluției bolșevice pe 7 noiembrie.. Iar la 19 august 1990 – cu doar două săptămâni înainte de autoproclamarea independenței Transnistriei – a fost proclamată Republica Găgăuzia, care a existat de facto până în 1995.

Raporturile juridice dintre Chișinău și Comrat au fost stabilite abia la sfârșitul anului 1994, după ce parlamentul majoritar „agrarian” (de centru-stânga, format în mare parte de foști nomenclaturiști sovietici) a adoptat controversata Constituție cu „limba moldovenească” și statutul de neutralitate permanentă, iar apoi, a adoptat o lege „privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”.

Statutul regiunii autonome prevede inclusiv că Găgăuzia are propriul parlament și guvern, fiind condusă de un bașcan, care este, din oficiu, membru al guvernului de la Chișinău. De asemenea, „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”.

Această prevedere din lege a avut în primul rând în vedere „riscul” unirii Republicii Moldova cu România, dar unii analiști consideră că s-ar putea încerca aplicarea ei și în situația în care s-ar ajunge la aderarea Republicii Moldova la UE.

Adunarea Populară a criticat spre exemplu, obținerea de către Republica Moldova a statutului de țară candidată pentru aderarea la UE.

În 2003, în timpul guvernării comuniste de la Chișinău, statutul de unitate teritorial administrativă oferit Găgăuziei a fost consfințit și în Constituție. În plus, Adunării Populare de la Comrat i-a fost atribuit și dreptul la inițiativă legislativă.

În ciuda investițiilor făcute în Găgăuzia, Uniunea Europeană și România sunt privite cu suspiciune la Comrat

În ciuda obținerii tuturor acestor drepturi, mișcările secesioniste din Găgăuzia, alimentate de diferiți lideri locali, sau cele menite să obțină mai multă autonomie față de Chișinău, nu au încetat vreodată.

La 2 februarie 2014, la scurt timp după ce Republica Moldova parafase Acordul de asociere cu UE, iar în Ucraina era în plină desfășurare Maidanul declanșat în urma refuzului regimului Ianukovici de a semna Acordul de asociere al Ucrainei, în Găgăuzia a avut loc un referendum declarat ilegal de justiție, finanțat din surse obscure, în care, ca pe timpurile sovietice, 99% au votat pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Euroasiatică și tot cam atâția împotriva integrării europene.

În plus, tot 99% au optat pentru independența Găgăuziei în cazul în care Republica Moldova își pierde statalitatea.

Preferințele politice ale populației din Găgăuzia au fost mereu în favoarea partidelor și politicienilor pro-ruși. Spre exemplu, în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2016, un procent de 98,89%, dintre participanți au votat pentru liderul socialiștilor de atunci, Igor Dodon, în defavoarea Maiei Sandu.

Pe parcursul anilor, Uniunea Europeană a investit în zeci de proiecte din Găgăuzia. La fel și România, cel mai cunoscut fiind proiectul de reparație a grădinițelor. Până în 2018 România investise 26 de milioane de euro în acel proiect, iar Găgăuzia a fost printre cei mai mari beneficiari.

Cu toate acestea, potrivit unui sondaj realizat în 2021 de Institutul de Politici Publice, 40% dintre găgăuzi considerau că Republica Moldova beneficiază de cea mai multă asistență externă din partea Rusiei și doar 14% – UE.

Același sondaj, realizat pe teritoriul Găgăuziei, și al raionului Taraclia, populat preponderent de bulgari, releva că o treime dintre găgăuzi își identifică apartenența culturală la cea găgăuză, 30% – la cea rusă și doar 12,6% – la cea moldovenească. Aproximativ 90% din cei intervievați se informau din surse în limba rusă, iar cei mai mulți aveau încredere în presa din Rusia.

Anumite lucruri par să se schimbe, chiar dacă o fac într-un ritm foarte lent. Potrivit aceluiași sondaj, față de o cercetare sociologică similară realizată în 2015, s-a înjumătățit de la 34% la 17 la sută numărul celor care își doreau ca Republica Moldova să fie parte componentă a Federației Ruse.

Este adevărat că a crescut de la 4% la 13,5% numărul celor care și-ar fi dorit reconstituirea URSS. De asemenea, în decurs de un deceniu s-a dublat numărul celor care afirmă că ar cunoaște „limba moldovenească”, dar și așa este vorba de mai puțin de un sfert dintre cei intervievați.

La 31 august 2021, de Ziua Limbii Române,  actualul bașcan al Găgăuziei, Irina Vlah a publicat o postare în care în premieră un oficial de la Comrat nu utilizează termenul „limba moldovenească”.

„Azi sărbătorim Ziua Limbii Române – este o sărbătoare importantă pentru toți cetățenii Republicii Moldova”, a scris ea, provocând critici la Comrat. De notat însă că a scris acea postare spre sfârșitul celui de-al doilea (și ultimul) mandat. Irina Vlah este fostă comunistă, după care a trecut în echipa lui Igor Dodon însă, se pare, stabilise relații bune cu fostul ambasador al României la Chișinău, Daniel Ioniță, care a întreprins mai multe vizite în Găgăuzia.

În plus, în ultimii ani a fost lansat unul dintre cele mai importante proiecte românești în Găgăuzia – construcția unui bloc nou pentru singurul liceu cu predare în limba română din Comrat.

Vlah are și un blog, inclusiv în limba română, ceea ce iarăși este o noutate pentru un funcționar din Găgăuzia, mai ales că în campaniile sale electorale a promovat apropierea de Rusia și și-a făcut PR cu fotografii alături de Vladimir Putin. Este posibil ca Irina Vlah să aibă interese personale în realizarea unor proiecte de infrastructură; poate fi, totodată, vorba și despre planurile sale politice de viitor, având în vedere că  la sfârșitul anului trecut nu excludea posibilitatea să candideze la prezidențiale.

Oricum, gesturile Irinei Vlah rămân în antiteză cu poziția de până atunci a autorităților găgăuze, care, de pildă, în 2013 redenumeau obiectele de studiu în școli ‘Limba şi literatura română’ şi ‘Istoria Românilor’ în ‘Limba şi literatura moldovenească’ şi ‘Istoria Moldovei’.

Un cal troian al Moscovei în Republica Moldova

Având în vedere diferențele mari de viziuni dintre majoritatea cetățenilor Republicii Moldova și cei din Găgăuzia, se pare că unul dintre factorii care au contribuit ca lucrurile să nu escaladeze în Găgăuzia este lipsa de unitate a elitelor locale. Chiar dacă cei peste 120.000 de locuitori ai regiunii au practic aceeași viziune de politică internă și externă, disputele politice interne sunt foarte dure, iar deseori se lasă cu certuri, conflicte sau chiar bătăi între politicieni.  

Pe lângă frecventele scrutine naționale care au loc în Republica Moldova, în Găgăuzia mai au loc și două tipuri de alegeri locale – pentru Adunarea Populară și pentru funcția de bașcan – în care concurența este acerbă. Codul electoral și cutumele din regiune promovează candidații independenți la alegeri, astfel că Adunarea Populară, formată din 35 de deputați, e destul de pestriță.

Spre exemplu, după ultimele alegeri din Adunarea Populară din septembrie-octombrie 2021, președintele acesteia a fost ales abia în februarie 2022, din a 15-a încercare , cu 18, adică minimul necesar de voturi. Și ultimele alegeri pentru funcția de bașcan, din 2019, s-au lăsat cu scandal, după ce majoritatea concurenților au chemat alegătorii să boicoteze alegerile, prezența la vot a fost asigurată la limită, iar opoziția din regiune a reclamat fraude grave.

Agresiunea militară rusă asupra Ucrainei, dar și consecințele războiului pentru Republica Moldova au încins spiritele la Comrat. Mai mulți deputați din Adunarea Populară au susținut deschis, prin postări și mesaje pe rețelele de socializare invazia rusă, au purtat ostentativ panglica Sf. Gheorghe, chiar dacă Parlamentul de la Chișinău a interzis afișarea acesteia ca pe un simbol al agresiunii militare.

În ultimele câteva luni, în Găgăuzia au avut mai multe proteste împotriva guvernării, a inflației și prețurilor, la care au început să se audă și mesaje separatiste.

La începutul lunii august, la un astfel de protest la Ceadîr-Lunga, a fost pus în discuție și subiectul desprinderii de Republica Moldova și alipirii la Rusia.

„Când rusul Ivan pe nume Vladimir Vladimirovici [Putin] va lua pământurile noastre rusești? Acest pământ aparține în primul rând Rusiei. Putin va veni odată și odată aici și-l vom întâmpina cu flori”, a declarat un activist din regiune, Dmitri Zirov, citat de nokta.md.

Iar unul din liderii mișcărilor secesioniste din anii 90 ai secolului trecut, Mihail Khedighelean, a anunțat că va fi organziată o reuniune a liderilor regiunii pentru a le solicita Rusiei și Turciei să apere Găgăuzia de România.

Astfel, în pofida schimbărilor din societatea moldovenească, Găgăuzia și găgăuzii rămân puternici angrenați la lumea și la politica rusă.

În condițiile în care Republica Moldova mai are de înfruntat o regiune separatistă la est și alte minorități vorbitoare de rusă pe teritoriul său, Găgăuzia este încă un călcâi al lui Ahile, sau mai degrabă un cal troian.

CITIȚI ȘI:

GĂGĂUZIA,trecutul său din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România