CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN „cal troian” al MOSCOVEI- Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova

Irina Vlah, desemnată guvernatoare a autonomiei găgăuze a Moldovei (Bașkan), strânge mâna susținătorilor săi în cadrul ceremoniei de inaugurare, în orașul Comrat, la 112 km sud de Chișinău, Moldova, 19 iulie 2019.
©EPA-EFE/DUMITRU DORU  |   Irina Vlah, guvernatoarea autonomiei găgăuze a Moldovei (Bașkan), la ceremonia de inaugurare din orașul Comrat, la 112 km sud de Chișinău, Moldova, 19 iulie 2019.

Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova, un „cal troian” al Moscovei

Găgăuzia este, poate, cea mai rusofilă regiune a Republicii Moldova. O entitate separatistă la începutul anilor ’90, Găgăuzia a acceptat până la urmă suveranitatea Chișinăului, însă pretinde dreptul la secesiune în cazul unei uniri cu România sau chiar și al integrării europene, relatează https://www.veridica.ro.

De la „republică” la regiune autonomă cu „dreptul la autodeterminare istorică”

La 19 august în sudul Republicii Moldova, în Unitatea Teritorial Administrativă Gagauz Yeri, au fost marcați 32 de ani ani de la proclamarea Republicii Găgăuzia. Entitatea separatistă, apărută înainte de proclamarea Republicii Moldova ca stat, a existat de facto timp de mai bine de patru ani.

Găgăuzii sunt un popor turcic care în sec. XIII s-a stabilit în regiunea Dobrogei și a adoptat ortodoxismul. În secolul XIX Imperiul Țarist le-a oferit condiții să se strămute în Sudul Basarabiei pe care o anexase în 1812, în ținutul numit Bugeac, locuit de tribul nogai. 

Istoriografia oficială găgăuză vorbește de prima formațiune statală a acestui popor în sec. XIII și de o primă republică – Republica Comrat – în timpul revoluției din Rusia din 1905. Totuși, Republica Comrat a durat doar câteva zile, iar găgăuzii par să se fi adaptat bine la comunism și perioada sovietică în care, deși limba lor nativă este turcică, au adoptat rusa ca principala limbă de comunicare.

Găgăuzii au început să vorbească de autonomie și, ulterior, de independență, la sfârșitul anilor ’80, odată cu mișcarea de eliberare națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), pe fundalul destrămării URSS. Printre motivele invocate au fost „pericolul românizării”, „biciul jandarmului român”, exact ca cele folosite în aceeași perioadă de rusofonii din stânga Nistrului.

La 12 noiembrie 1989, un congres al găgăuzilor declară crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în cadrul RSSM, exact în aceeași perioadă în care la Chișinău aveau loc primele manifestații deschise împotriva regimului sovietic, precum sabotarea aniversării revoluției bolșevice pe 7 noiembrie.. Iar la 19 august 1990 – cu doar două săptămâni înainte de autoproclamarea independenței Transnistriei – a fost proclamată Republica Găgăuzia, care a existat de facto până în 1995.

Raporturile juridice dintre Chișinău și Comrat au fost stabilite abia la sfârșitul anului 1994, după ce parlamentul majoritar „agrarian” (de centru-stânga, format în mare parte de foști nomenclaturiști sovietici) a adoptat controversata Constituție cu „limba moldovenească” și statutul de neutralitate permanentă, iar apoi, a adoptat o lege „privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”.

Statutul regiunii autonome prevede inclusiv că Găgăuzia are propriul parlament și guvern, fiind condusă de un bașcan, care este, din oficiu, membru al guvernului de la Chișinău. De asemenea, „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”.

Această prevedere din lege a avut în primul rând în vedere „riscul” unirii Republicii Moldova cu România, dar unii analiști consideră că s-ar putea încerca aplicarea ei și în situația în care s-ar ajunge la aderarea Republicii Moldova la UE.

Adunarea Populară a criticat spre exemplu, obținerea de către Republica Moldova a statutului de țară candidată pentru aderarea la UE.

În 2003, în timpul guvernării comuniste de la Chișinău, statutul de unitate teritorial administrativă oferit Găgăuziei a fost consfințit și în Constituție. În plus, Adunării Populare de la Comrat i-a fost atribuit și dreptul la inițiativă legislativă.

În ciuda investițiilor făcute în Găgăuzia, Uniunea Europeană și România sunt privite cu suspiciune la Comrat

În ciuda obținerii tuturor acestor drepturi, mișcările secesioniste din Găgăuzia, alimentate de diferiți lideri locali, sau cele menite să obțină mai multă autonomie față de Chișinău, nu au încetat vreodată.

La 2 februarie 2014, la scurt timp după ce Republica Moldova parafase Acordul de asociere cu UE, iar în Ucraina era în plină desfășurare Maidanul declanșat în urma refuzului regimului Ianukovici de a semna Acordul de asociere al Ucrainei, în Găgăuzia a avut loc un referendum declarat ilegal de justiție, finanțat din surse obscure, în care, ca pe timpurile sovietice, 99% au votat pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Euroasiatică și tot cam atâția împotriva integrării europene.

În plus, tot 99% au optat pentru independența Găgăuziei în cazul în care Republica Moldova își pierde statalitatea.

Preferințele politice ale populației din Găgăuzia au fost mereu în favoarea partidelor și politicienilor pro-ruși. Spre exemplu, în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2016, un procent de 98,89%, dintre participanți au votat pentru liderul socialiștilor de atunci, Igor Dodon, în defavoarea Maiei Sandu.

Pe parcursul anilor, Uniunea Europeană a investit în zeci de proiecte din Găgăuzia. La fel și România, cel mai cunoscut fiind proiectul de reparație a grădinițelor. Până în 2018 România investise 26 de milioane de euro în acel proiect, iar Găgăuzia a fost printre cei mai mari beneficiari.

Cu toate acestea, potrivit unui sondaj realizat în 2021 de Institutul de Politici Publice, 40% dintre găgăuzi considerau că Republica Moldova beneficiază de cea mai multă asistență externă din partea Rusiei și doar 14% – UE.

Același sondaj, realizat pe teritoriul Găgăuziei, și al raionului Taraclia, populat preponderent de bulgari, releva că o treime dintre găgăuzi își identifică apartenența culturală la cea găgăuză, 30% – la cea rusă și doar 12,6% – la cea moldovenească. Aproximativ 90% din cei intervievați se informau din surse în limba rusă, iar cei mai mulți aveau încredere în presa din Rusia.

Anumite lucruri par să se schimbe, chiar dacă o fac într-un ritm foarte lent. Potrivit aceluiași sondaj, față de o cercetare sociologică similară realizată în 2015, s-a înjumătățit de la 34% la 17 la sută numărul celor care își doreau ca Republica Moldova să fie parte componentă a Federației Ruse.

Este adevărat că a crescut de la 4% la 13,5% numărul celor care și-ar fi dorit reconstituirea URSS. De asemenea, în decurs de un deceniu s-a dublat numărul celor care afirmă că ar cunoaște „limba moldovenească”, dar și așa este vorba de mai puțin de un sfert dintre cei intervievați.

La 31 august 2021, de Ziua Limbii Române,  actualul bașcan al Găgăuziei, Irina Vlah a publicat o postare în care în premieră un oficial de la Comrat nu utilizează termenul „limba moldovenească”.

„Azi sărbătorim Ziua Limbii Române – este o sărbătoare importantă pentru toți cetățenii Republicii Moldova”, a scris ea, provocând critici la Comrat. De notat însă că a scris acea postare spre sfârșitul celui de-al doilea (și ultimul) mandat. Irina Vlah este fostă comunistă, după care a trecut în echipa lui Igor Dodon însă, se pare, stabilise relații bune cu fostul ambasador al României la Chișinău, Daniel Ioniță, care a întreprins mai multe vizite în Găgăuzia.

În plus, în ultimii ani a fost lansat unul dintre cele mai importante proiecte românești în Găgăuzia – construcția unui bloc nou pentru singurul liceu cu predare în limba română din Comrat.

Vlah are și un blog, inclusiv în limba română, ceea ce iarăși este o noutate pentru un funcționar din Găgăuzia, mai ales că în campaniile sale electorale a promovat apropierea de Rusia și și-a făcut PR cu fotografii alături de Vladimir Putin. Este posibil ca Irina Vlah să aibă interese personale în realizarea unor proiecte de infrastructură; poate fi, totodată, vorba și despre planurile sale politice de viitor, având în vedere că  la sfârșitul anului trecut nu excludea posibilitatea să candideze la prezidențiale.

Oricum, gesturile Irinei Vlah rămân în antiteză cu poziția de până atunci a autorităților găgăuze, care, de pildă, în 2013 redenumeau obiectele de studiu în școli ‘Limba şi literatura română’ şi ‘Istoria Românilor’ în ‘Limba şi literatura moldovenească’ şi ‘Istoria Moldovei’.

Un cal troian al Moscovei în Republica Moldova

Având în vedere diferențele mari de viziuni dintre majoritatea cetățenilor Republicii Moldova și cei din Găgăuzia, se pare că unul dintre factorii care au contribuit ca lucrurile să nu escaladeze în Găgăuzia este lipsa de unitate a elitelor locale. Chiar dacă cei peste 120.000 de locuitori ai regiunii au practic aceeași viziune de politică internă și externă, disputele politice interne sunt foarte dure, iar deseori se lasă cu certuri, conflicte sau chiar bătăi între politicieni.  

Pe lângă frecventele scrutine naționale care au loc în Republica Moldova, în Găgăuzia mai au loc și două tipuri de alegeri locale – pentru Adunarea Populară și pentru funcția de bașcan – în care concurența este acerbă. Codul electoral și cutumele din regiune promovează candidații independenți la alegeri, astfel că Adunarea Populară, formată din 35 de deputați, e destul de pestriță.

Spre exemplu, după ultimele alegeri din Adunarea Populară din septembrie-octombrie 2021, președintele acesteia a fost ales abia în februarie 2022, din a 15-a încercare , cu 18, adică minimul necesar de voturi. Și ultimele alegeri pentru funcția de bașcan, din 2019, s-au lăsat cu scandal, după ce majoritatea concurenților au chemat alegătorii să boicoteze alegerile, prezența la vot a fost asigurată la limită, iar opoziția din regiune a reclamat fraude grave.

Agresiunea militară rusă asupra Ucrainei, dar și consecințele războiului pentru Republica Moldova au încins spiritele la Comrat. Mai mulți deputați din Adunarea Populară au susținut deschis, prin postări și mesaje pe rețelele de socializare invazia rusă, au purtat ostentativ panglica Sf. Gheorghe, chiar dacă Parlamentul de la Chișinău a interzis afișarea acesteia ca pe un simbol al agresiunii militare.

În ultimele câteva luni, în Găgăuzia au avut mai multe proteste împotriva guvernării, a inflației și prețurilor, la care au început să se audă și mesaje separatiste.

La începutul lunii august, la un astfel de protest la Ceadîr-Lunga, a fost pus în discuție și subiectul desprinderii de Republica Moldova și alipirii la Rusia.

„Când rusul Ivan pe nume Vladimir Vladimirovici [Putin] va lua pământurile noastre rusești? Acest pământ aparține în primul rând Rusiei. Putin va veni odată și odată aici și-l vom întâmpina cu flori”, a declarat un activist din regiune, Dmitri Zirov, citat de nokta.md.

Iar unul din liderii mișcărilor secesioniste din anii 90 ai secolului trecut, Mihail Khedighelean, a anunțat că va fi organziată o reuniune a liderilor regiunii pentru a le solicita Rusiei și Turciei să apere Găgăuzia de România.

Astfel, în pofida schimbărilor din societatea moldovenească, Găgăuzia și găgăuzii rămân puternici angrenați la lumea și la politica rusă.

În condițiile în care Republica Moldova mai are de înfruntat o regiune separatistă la est și alte minorități vorbitoare de rusă pe teritoriul său, Găgăuzia este încă un călcâi al lui Ahile, sau mai degrabă un cal troian.

CITIȚI ȘI:

Publicitate

22/10/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GĂGĂUZIA,trecutul său din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Exclusiv. Să înțelegem Găgăuzia, raportarea la trecutul din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Pe hartă: Spațiul etnic găgăuz din R. Moldova (FLUX NEWS MD).

Găgăuzii (în găgăuză gagauz, plural gagauzlar) sunt o populație minoritară în Republica Moldova (în regiunea autonomă Găgăuzia) și în sudul Basarabiei istorice (Bugeac) – Ucraina de azi, în număr de aproximativ 250.000 de locuitori, precum și în Dobrogea – România, estul Bulgariei și alte zone din Balcani.

Etnicii găgăuzi se presupune că fac parte din grupul turcilor oguzi, deoarece denumirea lor provine din numele turcesc de Gök-Oğuz însemnând „Poporul albastru” sau „ceresc”.

Împreună cu ciuvașii, un alt popor vorbitor de limbă turcică, găgăuzii se numără printre puținele grupuri etnice turcice de religie creștină (ambele populații sunt de rit ortodox).

Pe teritoriul României de azi, prezența lor datează de aproape un mileniu.

Dobrogea și Deliorman sunt regiunile în care s-a produs etnogeneza poporului găgăuz în secolul XIII. Din acest secol datează formațiunea statală Uziăilet (în zona Cavarna-Mangalia), pe care savanții o califică ca fiind primul stat al poporului găgăuz. De asemenea, în secolul XVIII în regiunea Varna a existat o efemeră republică găgăuză Vister.

Până la începutul secolului XIX, numărul găgăuzilor din Dobrogea era încă foarte ridicat. În deceniile ulterioare anexării Basarabiei de către Rusia (1812), majoritatea găgăuzilor au emigrat spre această regiune, fiind ademeniți de privilegiile acordate de către administrația țaristă, dar și de posibilitatea de a scăpa de asuprirea otomană cauzată de religia lor creștină.

Totuși o mică parte a rămas în Dobrogea unde, din pricina micșorării dramatice a comunității, dar și din lipsa facilităților pentru această etnie (școli și biserici în limbă proprie), au fost în cea mai mare parte asimilați de populațiile conlocuitoare.

În ciuda faptului că autoritățile din România recunosc existența unei etnii găgăuze acceptând la recensăminte declararea apartenenței la aceasta, numărul celor care s-au declarat ca atare la recensământul din 2002 a fost extrem de redus: doar 45 de persoane. În anul 1930, numărul găgăuzilor din județele Tulcea și Constanța se ridica la aproximativ 1000 de persoane, din care 752 persoane în județul Constanța.

Filologul bulgar Ivan Gradeșliev prezintă o istorie neromanțată a acestei populații, în cartea sa intitulată „Găgăuzii” (Гагаузите, Sofia 1994), care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.

Sunt prezentate eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România după Marea Unire din 1918 avea în granițele firești întreaga Basarabie și Cadrilaterul, o parte a litoralului bulgăresc de azi), majoritatea populației găgăuze existente se afla atunci sub administrație românească. Gradeșliev rezumă paradoxul acestei populații a cărei profundă credință creștin-ortodoxă o facea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care și-a păstrat acel statut inferior și în Bulgaria sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.

Practic toate țările sau imperiile în care au trăit, au încercat să-i asimileze, elocventă în acest sens fiind chiar situația din Grecia, care căuta să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciți.

De altfel, ca o paranteză, statul grec a dus și duce o agresiva campanie de grecizare a unor etnii chiar de pe teritoriul altor state, sunt bine știute ofertele în sute de euro pentru aromânii din Bulgaria, Macedonia și Albania pentru a se declara greci, sumele acordate acestora după unele surse find (culmea), chiar din fonduri europene. Rusia țaristă, spre exemplu, îi considera pe găgăuzi drept „bulgari de limbă turcă”. Rușii nu vedeau nici o distincție întrei ei și bulgari.

La recensământul din 1930, din România,  nu doar în Basarabia a fost înregistrat un număr important de gagauzi, ci și în județele Constanța și Caliacra. Pe această hartă (foto jos), Găgăuzii sunt marcați cu buline portocalii (popor turcic), însoțite de litera G (literă neagră aplicată peste bulina portocalie) sau G (literă portocalie aplicată lângă bulina portocalie).

Cronologic vorbind, găgăuzii din arealul dintre Prut și Nistru și-au dobândit independența totală doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906.

 În rest, au aparținut de Rusia Țaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 și 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 și 1941-1991 și, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.

În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputații găgăuzi din sfatul țării se abțin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condițiile în care bolșevicii nu renunțaseră la ideea recuperării în forță a Basarabiei.

În perioada interbelică a României Mari (1920-1940), după spusele bașkanului (2014), găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunități etnice din Basarabia. Toți găgăuzii cunoșteau pe atunci limba română și urau comunismul. În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanți ai Legiunii Arhanghelului Mihail și ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă și anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi. 

(Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul și jurnalistul basarabean Igor Cașu, vezi RBN Press).

Perioada de sub ocupația sovietică, educația forțată în spiritul materialismului dialectic și științific, precum și succederea generațiilor, duc însă la o schimbare profundă a societății.

În perioada sovietică, populația găgăuză, ca și cea moldovenească și multe altele, a fost supusă rusificării. Lipsa școlilor cu predare în limba găgăuză a făcut ca majoritatea acestei populații să fie școlarizată în rusește, iar limba rusă a devenit pentru mulți principala limbă vorbită. În cadrul câtorva dintre școlile în limba rusă se predau și cursuri de limbă găgăuză.

Naționalismul găgăuz a rămas o mișcare intelectuală pe tot parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, dar la sfârșitul deceniului, mulțumită răspândirii idealurilor democratice în Uniunea Sovietică („glasnost”, „perestroika”), a evoluat în mișcare politică odată cu întemeierea „Poporului găgăuz” (Gagauz halkî) în 1988.

Pe măsură ce creștea în mod paralel mișcarea afirmare națională moldovenească, și mai ales atunci când limba română și grafia latină a fost adoptată oficial în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Parte din URSS), o parte din liderii „poporului găgăuz”, foști activiști sovietici în frunte cu Stepan Topal, s-au aliat cu reprezentanții altor minorități naționale din Republică, pentru a se împotrivi mișcării naționale moldovenești.

Procesul de sovietizare și rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 și 1991, găgăuzii au susținut păstrarea cu orice preț a URSS-ului.

În 1989, la primul congres al „Poporului găgăuz”, acesta a votat rezoluția grupului care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei (dar nu în Bugeacul ucrainean), cu capitala la Comrat. În august 1990, în timp ca Republica Moldova își proclama independența față de URSS, grupul condus de Stepan Topal a proclamat Găgăuzia ca republică autonomă a URSS, care oficial mai exista în acel moment, simultan cu același proces care avea loc în Transnistria sub conducerea liderilor Igor Smirnov și Aleksandr Lebed. Guvernul din Chișinău al Moldovei, nou stat independant, a considerat declarația ca neconstituțională. În acel moment, Găgăuzii, care în marea lor majoritate nu cunoșteau situația reală și nu călătoriseră decât în URSS, erau speriați de propaganda politică potrivit căreia „românismul” din noua Republică era o mișcare „fascistă” iar eventuala unire a acesteia cu România (unire care în acel moment părea iminentă) ar însemna să fie dați afară din țară.

Gagauzia

În aceste condiții, grupul pro-sovietic a preluat total conducerea „Poporului găgăuz” și a organizat în martie 1991 un „referendum” la care partizanii săi au votat în unanimitate pentru rămânerea în cadrul URSS, fără ca alți alegători să-și poată manifesta opiniile, așa cum a constatat ziaristul francez Jean-Baptiste Naudet, de la ziarul „Le Monde”, deși când parlamentul Republicii Moldova a votat independența Republicii, 6 din cei 12 deputați găgăuzi votaseră „da”.

Ulterior, o parte din găgăuzi au sprijinit tentativa de lovitură de stat de la Moscova, tensionând și mai mult relațiile cu Chișinăul. Găgăuzia s-a autoproclamat independentă la 19 august 1991 sub conducerea lui Topal, urmată fiind în septembrie de Transnistria.

Aceste acțiuni erau menite să oblige Frontul Popular ca să-și atenueze linia proromână, considerată fascistă, și să revină la linia prosovietică, ulterior pro-rusă, ceeace s-a și întâmplat.

Opinia scriitorului de origine găgăuză Serghei Uzun, din Chișinău (interviu luat de ziare.com și tradus de Valeriu Zegrea)

Ce amintiri au gagauzii despre perioada din timpul României interbelice ? Cum a fost regimul românesc?

Iși amintesc de interzicerea slujbelor religioase în limba gagauza, despre jandarmii din sate, despre practica pedepselor corporale cu bâta. Toate acestea nu au contribuit la iubirea populara pentru autoritatile romane.

Cu alte cuvinte, daca autoritatile Rusiei tariste nu s-au amestecat in randuielile traditionale ale gagauzilor, atunci autoritatile Romaniei Mari au fost prezente in fiecare sat. Nu doar prin jandarmi, ci si prin clerul bisericesc si invatatori. Sa spunem si ca in satul meu prima scoala a aparut in timpul autoritatilor romanesti.

De aceea, atitudinea fata de autoritatile romanesti din acea perioada nu este negativa pentru toti. Sunt oameni care au primit educatie si au reusit in viata anume in acea perioada.

Cum a fost perioada sovietica pentru gagauzi? A existat un proces de rusificare sau gagauzii au fost lasati cum limba si cultura lor?

Perioada sovietica a fost considerata si este considerata ca o perioada de inflorire a regiunii. Practic toata infrastructura – drumuri, scoli, spitale, intreprinderi – a fost creata in acea perioada. Procesul rusificarii, desigur, a existat. Dar trebuie sa intelegem ca gagauzii isi pastreaza si si-au pastrat limba si cultura lor datorita locuirii compacte, nu datorita scolii sau universitatii.

Cu alte cuvinte, la noi niciodata nu a fost invațământ in limba gagauză. La sfârsitul anilor patruzeci, dupa foametea din ’46-’47, procesul românizarii a fost schimbat cu procesul rusificării. In 1956 a fost creata de către savantii sovietici prima scriere pe baza alfabetului chirilic si au fost create programe de învățământ în școlile naționale.

Dar, din cauza faptului ca gagauzii erau putin numerosi, acest proces a fost considerați inoportun si in 1966 studierea limbii gagauze in școli a fost intreruptă. Dar, de exemplu, eu niciodata nu am invatat limba gagauză si nu am citit cărți in limba găgăuză, dar vorbesc liber în limba găgăuză.

Insa cartile mele le-am scris in rusa, deoarece scrisul gagauzilor si manualele de limba gagauza pe baza scrierii in latina au aparut putin mai tarziu decat fiul meu, ceea ce a facut ca procesul meu de invatare sa fie prelungit. Dar nu fara rezultat, din fericire.

O multime de populatii musulmane, dar de etnii diferite au avut de suferit sub rusi, ori pe vremea imperiului, ori in perioada sovietica. Cum se explica totusi atasamentul pe care il au gagauzii fata de Rusia?

La gagauzi nu exista perioada musulmana in istorie – gagauzii sunt un popor crestin. Dar raspandirea lor in Rusia se explica gratie istoriei comune si considerentelor strict economice. Cu alte cuvinte, este de inteles ca perioada de inflorire a regiunii in perioada sovietica se proiecteaza asupra Rusiei de azi. Actuala situatie economica ii obliga pe oameni sa isi caute de munca peste granitele tarii.

Deoarece rusificarea din perioada sovietica nu a trecut fara urmari, toti sunt vorbitori de rusa. Permeabilitatea frontierelor si limbii face din Rusia locul cel mai atractiv pentru gasterbeiteri (cuvant de argou, din germana, inseamna oameni plecati la munca in strainatate – n.red.). Dar trebuie sa intelegem ca gasterbeiter nu inseamna numai bani, dar duce si la aparitia unor legaturi culturale cu Rusia.

Sa spunem ca, data fiind apropierea limbii gagauze de celelalte limbi turcice, manifesta deschidere fata de Gagauzia si tari precum Turcia, Azerbaijan, Kazahstan, dar in aceasta privinta sunt doar schimburi culturale si practic nu sunt perspective pentru gasterbeiteri. Noi traim intr-o perioada stranie, cand vectorul politicii externe a statului este determinat foarte mult de gasterbeiteri.

Din Romania asa este vazuta reactia gagauzilor fata guvernul central al Republicii Moldova – gagauzii sunt banuitori, reticenti, nu le plac moldovenii, nu le place limba romaneasca, si, daca li s-ar oferi ocazia, si-ar declara imediat independenta. De ce?

Punctul de vedere despre gagauzi in Romania, ca si in Moldova, este format de catre ziare si reviste. Daca mie imi este evidenta deformarea imaginii din Romania, mai mult sau mai putin, in situatia cetatenilor din Moldova, dorinta de a-si forma un punct de vedere din mijloacele mass-media in locul deplasarii la o distanta de o suta de kilometri si aflarii realitatii personal, la fata locului, este de neinteles pentru mine.

Intr-un moment oarecare ceva s-a intamplat si noi ne-am dezvatat sa comunicam unii cu altii. Nu, si niciodata, nu a fost nici o ostilitate fata de moldoveni din partea gagauzilor.

Mama mea este moldoveanca, a invatat in scoala moldoveneasca si a absolvit institutul in limba de predare moldoveneasca. De aceea, presupunerea ca gagauzii nu ii iubesc pe moldoveni se transforma in praf si pulbere chiar la nivelul familiei mele. Au fost tensiuni in anii ’90, dar asta a fost acum douazeci de ani si trebuie acum cumva sa se indrepte.

Legat de limba gagauza, tatal meu a spus foarte exact :

„In 1918 au venit românii, au adus invatatori – de bine, de rau, in trei ani noi cunosteam limba romana. In 1940 au venit rusii, au adus invatatori – in 3-4 ani cu greu incercam sa ne exprimam in limba rusa. In anii ’90 nimeni nu a venit, nimeni nu a mai fost adus, dar nu stiu de ce toti asteapta aparitia limbii. Cum poate sa apara limba fara invatatori si fara un mediu lingvistic?”.

Intrebarea legata de indepententei Gagauziei nu merita sa fie pusa in genere. Este o formulare privitoare la dreptul la autodeterminare, in situatia schimbarii statutului Republicii Moldova din statutul de stat independent intr-o entitate cu alt statut. Mai mult decat atat, aceasta formulare a aparut ca o contracarare a ideii de unire a R. Moldova cu Romania, care pana in prezent este foarte populara in Moldova si in Romania.

Neplacerea acestei idei provine din faptul ca printre gagauzi, Romania de azi este strans asociata cu Romania Mare din anii 1918-1940.

De ce gagauzii nu stiu nimic despre actuala Românie ?   – este o intrebare care trebuie adresata mai degraba autoritatilor Romaniei.

Cum e resimtita de catre gagauzi anexarea Crimeii de catre Rusia? Se bucura? Isi doresc si ei reintegrarea intr-o Rusie mare, continuatoare a URSS? Sau vor sa continue in cadrul Republicii Moldova?

Imi vine greu sa raspund. Au fost cateva mitinguri de sprijinire a Crimeii. Trebuie sa spunem ca nu au fost foarte multi participanti. Nostalgia dupa Uniunea Sovietica este raspandita nu numai printre gagauzi.

Dar trebuie sa intelegem ca astazi omul trebuie sa faca o alegere intre tara care ti-a construit drumuri, cu invatamant si asistenta medicala gratuita si tara in care tu nu poti sa iti castigi existenta si in care de douazeci de ani esti „separatist, care nu doreste sa invete limba, care a venit de undeva pe pamantul nostru”.

Aceasta alegere intre doua imagini foarte diferite este evidenta. Ca sa schimbam cumva aceasta situatie, eu as face multe. Dar as incepe totusi cu schimbarea retoricii. (interviul din Aprilie 2014 al lui Serghei Uzun – integral aici)

Poziția și implicarea Turciei în problema găgăuză din R. Moldova

„Găgăuzia reprezintă un factor important pentru dezvoltarea relațiilor dintre Moldova și Turcia. Găgăuzia, ca regiune autonomă, trebuie să fie în continuare parte a Republicii Moldova, să realizeze proiecte comune și să conclucreze în continuare cu autoritățile de la Chișinău. Noi pledăm în continuare pentru integritatea și unitatea politică a țării”, a fost mesajul președintelui Adunării Naționale a Turciei Cemil Çiçek aflat în vizită în R. Moldova în luna mai 2014

Expertul publicației „Economiceskoe Obozrenie”, Dmitri Kalak, într-un interviu luat de Europa Liberă subliniază rolul și poziția Turciei față de Găgăuzia.  „Pentru Turcia, este foarte important stabilirea unui consens între autoritățile de la Chișinău și cele din Găgăuzia.

Să nu uităm că la începutul anilor 1990, când în regiune a fost autoproclamată republica găgăuză, guvernul Turciei a fost foarte ferm și a spus clar că vor susține Găgăuzia doar dacă liderii de acolo vor avea o relație constructivă cu autoritățile centrale de la Chișinău. Tocmai pentru că Turcia înfruntă pe teritoriul său separatiștii kurzi, ea pledează împotriva tensionărilor interne în cadrul țărilor partenere.”

Astăzi, businessul turcesc este foarte activ în Găgăuzia, pe teritoriul autonomiei activează holdingul de textile „Asena”, cu cinci fabrici. De asemenea, sunt și alte investiții care asigură localnicii cu locuri de muncă.”

De asemenea, Turcia se numără printre primii cinci investitori în Republica Moldova.

În ultimii ani, Turcia se regăsește în topul țărilor cu care Republica Moldova are stabilite relații comerciale. La capitolul „importuri” Turcia este în top cinci.

Autor: Andrei Lisenco, Redactor-editor Flux News MD – romaniabreakingnews.ro

07/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

A FOST O VREME ÎN CARE GĂGĂUZII ERAU SUSȚINĂTORI AI MIȘCĂRII LEGIONARE

Imagini pentru gagauzia map

 

 

Istoria micului popor de origine turcică, găgăuzii, constituie unul dintre cele mai interesante şi mai puţin cunoscute file din istoria modernă a Basarabiei.

Se spune despre cei care se auto-intitulează „gagavuz”, în limba lor maternă, că ar fi  urmaşii triburilor de etnie turcă ale străvechilor oghuzi, un popor în esenţa sa migrator, care, sub presiunea altor triburi, a ajuns la un moment dat şi pe teritoriile primelor cnezate româneşti.

Conform unor istorici, găgăuzii se trag direct din triburile turce ale selgiukizilor, în timp ce lte teorii, de dată mai recentă, susţin că sunt urmaşii pecenegilor, oghuzilor sau cumanilor din triburile Kîpceak, care au urmat armatele sultanului selgiukid Izzedin Keykavus al II-lea (1236-1276).
În  noianul tulbure al istoriei lor, se pare că un trib al turcilor oghuzi intrase într-un conflict de moarte cu celelate triburi turce din confreria care-i urma pe selgiukizi.

Puşi în faţa pericolului de a fi exterminaţi de către fraţii lor de sânge, aceşti turci oghuzi ar fi migrat pentru a se salva în Balcani.

Dincolo de originea lor relativ neclară, găgăuzii rămân singurul popor turcic de religie creştină. Chiar dacă erau iniţial musulmani, odată ce s-au stabilit în Balcani au fost influenţaţi de Bizanţ, adoptând la scurtă vreme de la aşezarea lor creştinismul ortodox.

De fapt, alături de turci, tătari şi ciuvaşi, găgăuzii sunt singura etnie din Europa care mai vorbeşte o limbă eminamente turcică.

Ei nu prea au ieşit la suprafaţa istoriei în secolele ce aveau să urmeze creştinării.
Lunga lor perioadă de obscuritate a luat sfârşit la finele secolului al XVIII-lea când, din diverse motive, au migrat în Dobrogea şi Basarabia.

După ocuparea samavolnică a Basarabiei de către Rusia Ţaristă, trist eveniment petrecut în anul 1812, triburile tătare ale nogailor au părăsit Bugeacul şi s-au îndreptat spre Crimeea.

Ruşii imperiali care au întâlnit în premieră găgăuzii din Basarabia i-au numit iniţial bulgari, după locul lor de provenienţă – Bulgaria.

De-abia peste alţi 50 ani, etnografii ruşi au sesizat că, în rândul aşa-zişilor colonişti bulgari exista un grup distinct, cu limbă, port şi obiceiuri total diferite de ale bulgarilor.

Credincioasă principiului atât de vechi, dar mereu eficient: „Divide et impera”, Rusia i-a aşezat pe găgăuzi în zonele părăsite de tătari, oferindu-le o serie de privilegii importante, de care nu se bucurau românii moldoveni – de pildă, scutirea de impozite şi de serviciul militar, precum şi de obligaţia de a merge la şcoală.

Popor puţin numeros, dar cu implicaţii puternice în peisajul politic din Basarabia, găgăuzii au fost, de cele mai multe ori fără să-şi da seama, pioni ai repetatelor campanii de rusificare, devenind cu timpul o etnie rusificată ”ca la carte”, fiind și portavocea intereselor rusești în Moldova, ținând cu mândrie capul de afiș în lupta pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Eurasiatică, cu toate implicaţiile complexe şi dureroase care rezultă de aici pentru fraţii noştri de peste Prut.  

Ocuparea dintre anii 1806-1812 a Principatelor Române de către armatele ruseşti s-a încheiat cu Pacea de la Bucureşti, semnată la 16 mai 1812, pace prin care Imperiul Otoman a cedat Rusiei Ţariste Moldova Răsăriteană dintre Prut şi Nistru.

Bulgarii şi găgăuzii au fost primii care au beneficiat de privilegiile oferite de Moscova în Basarabia  anexată în 1812. 

Procesul de infiltrare al populaţie găgăuze în Basarabia a fost identic cu cel al bulgarilor, chiar dacă găgăuzii au venit aici în număr mult mai mare decât bulgarii.

Şi unii, şi alţii, se refugiau din faţa abuzurilor îndurate de la turci, sfârşind a fi masă de manevră şi cal troian folosit de ruşii ţarişti şi mai apoi de sovietici, în propriul interes.

 

 Până la începutul secolului al XIX-lea, găgăuzii erau prezenţi în Dobrogea în număr mare.

 

 

 

Imediat după anexarea Basarabiei de către Rusia Ţaristă, aceştia au migrat în proporţie mare din Dobrogea în Basarabia.

Cei care au rămas în Dobrogea au fost asimilaţi în mod paşnic de către populaţia majoritară română.

Găgăuzii din Dobrogea au fost o minoritate discretă, fără pretenţii absurde, care, din păcate, se stinge încet şi sigur.

La  recensământul din anul 1930, numărul găgăuzilor din judeţele Constanţa şi Tulcea era de aproximativ 1.000 de persoane, pentru ca  recensământul din anul 2002 să consemneze existenţa a doar 45 persoane din această etnie, toate în etate de peste 60 ani.

Vor deveni, foarte probabil, prima minoritate etnică ce va dispărea din România în decursul următoarei generaţii. 

Astăzi găgăuzii se întâlnesc în număr infim şi pe teritoriul  Greciei, Macedoniei, Ucrainei, Bulgariei, în Caucaz şi Asia Centrală.

În Basarabia şi-au dobândit independenţa  pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906.

În rest, au aparţinut de Rusia Ţaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 şi 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 şi 1941-1991 şi, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.

Găgăuzii au susținut Mișcarea Legionară în perioada interbelică

Găgăuzii au susținut Mișcarea Legionară în perioada interbelică

 

Deși anul 1918 a însemnat și unificarea poporului găgăuz din Basarabia și din Dobrogea, cei opt reprezentanți ai săi din Sfatul Țării s-au abținut de la votarea Actului Unirii din 27 martie 1918, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condiţiile în care bolşevicii nu renunţaseră la ideea recuperării în forţă a Basarabiei.

Totuși, găgăuzii vor deveni mai târziu, în perioada interbelică, una din cele mai bine integrate minorități etnice din Basarabia.

Toţi găgăuzii urau pe atunci comunismul şi votau masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanţi ai Legiunii Arhanghelului Mihail şi ai politicii duse de Căpitan.

Găgăuzii erau un popor foarte credincios iar mișcarea legionară i-a atras atunci prin mesajul ortodox şi anticomunismul fervent. 

Majoritatea  lor vorbeau limba română, iar reprezentantul cel mai de seamă al intelectualității găgăuze, Mihail Ciachir,  a tradus Evanghelia (1937) în limba găgăuză și a creat chiar un dicționar găgăuzo-român (1938).

 

 

 

Personalitati de origine gagauza

 

Omul politic  Lascar Catargiu era şi el găgăuz, afirmându-se in viaţa politica a României în perioada apartenenţei sudului Basarabiei la ţara noastră, după războiul Crimeei.

Mareşalul Alexandru Averescu, născut în comuna Babele, jud. Ismail, în 1859, avea ascendenţă găgăuză (localitatea Babele era o comuna cu o populaţie mixta moldovenească şi găgăuză).

Dictatura instaurată de ocupaţia sovietică, educaţia forţată în spiritul materialismului „dialectic şi ştiinţific”, precum şi succederea generaţiilor, au dus la o schimbare profundă a societăţii găgăuze.

Anul 1940 va fi deopotrivă un an negru atât pentru locuitorii întregii Basarabiei, inclusiv pentru găgăuzi. La 28 iunie Basarabia va fi cedată de România URSS-ului și  la 2 august 1940, printr-un decret a lui Iosif Stalin va fi înființată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fiind rupte din trupul Basarabiei județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, cedate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

Acest eveniment trist pentru locuitorii întregii Basarabii va însemna o  fracţionare a poporului găgăuz  în trei state: România, Ucraina și Republica Moldova.

Mai mult de atât, imediat după încheierea războiului al doilea mondial, cei mai înstăriți dintre găgăuzi, clasa intelectuală, dar și cei mai înflăcărați simpatizanți ai legionarilor au fost deportați, așa se face că astăzi avem sate întregi de găgăuzi în stepele din Siberia și Kazahstan.

Numeroşi  primari din localitățile găgăuze au fost deportați pentru că în perioada interbelică au făcut parte din administrația locală.

Procesul de sovietizare, rusificare şi îndoctrinare comunistă care a urmat a fost atât de puternic, încât  în momentele de răscruce din anii 1989 şi 1991, găgăuzii au susţinut păstrarea cu orice preţ a URSS-ului. 

De asemenea, se poate constata că în prezent marea majoritate a găgăuzilor este rusofonă şi  manifestă o românofobie acută, acesta fiind rezultatul deceniilor de propagandă şi îndoctrinare la care au fost supuşi de ocupanţii ruşi.

Ataşamentul găgăuzilor faţă de muribunda Uniune Sovietică a sfidat cursul istoriei.

Astfel, la referendumul din martie 1991, ei au votat în marea lor majoritate  pentru rămânerea în cadrul Uniunii Sovietice.  

Cei mai mulţi au susţinut tentativa de puci din august 1991, când comuniştii au încercat să cucerească puterea din Moscova în detrimentul lui Boris Elţîn.

La puţin timp înainte de durerosul episod din Transnistria, găgăuzii au încercat să-şi declare independenţa, dorind separarea politică şi administrativă de Republica Moldova.

„Încurajaţi” de agenţi de influenţă şi agitatori care doreau încă o enclavă fierbinte în Basarabia, găgăuzii au fost la un pas de a crea o nouă Transnistrie, de data asta în sudul Republicii Moldova.

Obligat de Moscova, Mircea Snegur, preşedintele de atunci al Rep. Moldova, a promis autonomie găgăuzilor, dar a refuzat să accepte ideea independenţei.

Pe data de 23 decembrie 1994, Parlamentul de la Chişinău a votat aşa-numita Gagavuz Yeri, Legea pentru Statutul Special al Găgăuziei.
Astăzi, Găgăuzia este un teritoriu autonom în cadrul Republicii Moldova, unde se vorbesc 3 limbi oficiale: româna, găgăuza şi rusa.

Ţinutul autonom găgăuz are în componenţă trei oraşe şi 23 de comune.

Conducătorul  găgăuzilor este Başkan-ul (un titlu având semnificaţia de căpetenie, guvernator, şef etc.).

 La data recensământului din 1 ianuarie 2011, Găgăuzia avea o populaţie de 160.700 suflete, dintre care 82% erau etnici găgăuzi, restul fiind români, bulgari, ruşi şi ucrainieni.

Este evident că mişcările separatiste şi anti-europene dăn Găgăuzia sunt susţinute de Rusia, care a avertizat în mai multe rânduri Republica Moldova că va avea probleme dacă va continua apropierea de UE şi va semna cu Bruxelles-ul Acordul de liber schimb şi pe cel de asociere, referendumul fiind doar una dintre acţiunile pe care Moscova le-a planificat.

Acest aspect este subliniat şi în analizele realizate de Stratfor, care evidenţiază că cel mai important mesaj transmis autorităţilor de la Chişinău, este acela că Rusia menţine un grad semnificativ de influenţă şi pârghii în ţară  astfel că orice decizii ale guvernului Republicii Moldova trebuie să ia în considerare interesele Rusiei.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/24/ziua-de-24-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/24/o-istorie-a-zilei-de-24-iunie-video/

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://geopolitics.ro/gagauzia-buturuga-mica-in-care-se-impiedica-parcursul-european/

http://basarabialiterara.com.md/?p=30230

https://www.timpul.md/articol/cine-sunt-gagauzii-%28ratacii-prin-istorie%29-30276.html

24/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: