CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

7 iulie 1997: PENTRU PRIMA DATĂ DE LA CONSTITUIREA ROMÂNIEI MARI,UN GUVERN ROMÂN A CEDAT PĂRȚI ALE TERIORIULUI NAȚIONAL FĂRĂ A FI AMENINȚAT CU AGRESIUNEA

Foto: În ziua de 2 iunie 1997, a fost semnat de către preşedinţii Emil Constantinescu (dreapta) şi Leonid Kucima (stânga), «Tratatul de la Neptun», «Privind Relaţiile de Bună Vecinătate şi Cooperare între România şi Ucraina».

Primele alegeri de după Revoluția din Decembrie 1989, cele din 20 mai, Duminica Orbului, au adus la putere un parlament extrem de hulit, a cărui activitate a început cu Mineriada din iunie 1990 și, implicit, cu înăbușirea fenomenului Piața Universității, scrie Ion Spânu în https://www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.

Cu toate acestea, în ședința din 28 noiembrie 1991, acest Parlament a adoptat cu unanimitate de voturi o „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, declarație publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 29 noiembrie 1991.
Acest document de o importanța crucială a fost, practic, uitat de toată lumea, fiind ignorat complet atunci cînd președintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul de vecinătate cu Ucraina.

Așadar, acum 31 de ani, Parlamentul condus de Alexandru Bîrlădeanu și Dan Marțian, dominat de FSN-ul lui Ion Iliescu, a adoptat acest document senzațional, de un patriotism imposibil de imaginat astăzi, cînd toată clasa politică, împreună cu președintele Klaus Iohannis nu știu cum să se închine mai vizibil la ordinele venite din afară, fără să crîcnescă o vorbă despre teritoriile românești alipite samavolnic de către URSS la teritoriul Ucrainei! În cor cu presa lor obedientă.

Despre ce era vorba? Ucraina anunțase că va organiza la 1 decembrie 1991 (ce ironie!, tocmai de ziua noastră națională) un Referendum prin care să-și declare independența. Cu cîteva zile înainte, mai exact pe 28 noiembrie 1991, Parlamentul României s-a întrunit în ședință extraordinară și a adoptat această „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, al cărei text îl reproducem mai jos.

Citiți-l cu mîndrie:


„Declarația Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991

  1. Parlamentul României a luat cunoştinţa de hotărîrea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independentei Republicii Ucraina.
    Profund atașat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărîri soarta, Parlamentul României saluta hotărîrea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenta Republicii Ucraina.
    Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declara solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul tarii, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

    Desigur, este dreptul Ucrainei sa organizeze un referendum pentru independenta sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României.
  2. Parlamentul României reitereaza atasamentul faţă de prevederile Actului inal al Conferintei C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe cai paşnice, diplomatice.
  3. Parlamentul României declară solemn ca referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
  4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenta Ucrainei să declare expres că această recunoştinţă nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.
  5. Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina şi invita, în acest scop, o delegaţie parlamentară ucraineana urmează să efectueze o vizita la Bucureşti, cat mai curând posibil.
  6. Parlamentul României solicită guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.
    Aceasta declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.

    PREŞEDINTELE SENATULUI – academician ALEXANDRU BÂRLADEANU
    PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR – MARŢIAN DAN”
    .

Iată mai jos facsimilul din Monitorul Oficial unde a fost publicată „Declarația…”, invitîndu-vă pe toți, s-o citiți cu mare atenție:

Au urmat tratativele cu noul stat ucrainean și la 7 iulie 1997, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României a ratificat cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abțineri, într-o atmosferă de totală confuzie, „Tratatul cu Ucraina”.

Documentul fusese semnat, inițial, de către miniștrii de externe ai celor două țări, pe 3 mai la Kiev, iar apoi de către cei doi președinți, la 2 iunie 1997 la Neptun.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Cum Adrian Severin-Skvosnik, evreu originar din Chișinău și nepot al Anei Pauker, a cedat ucrainenilor Insula Șerpilor.

Regretatul Aurel Preda Mătăsaru, unul dintre marii experți ai MAE român, ambasador, general de justiție și diplomat de carieră, fost director la Direcția Juridică a Ministerului Afacerilor Externe, ministru-consilier, cadru universitar de prestigiu, AUTOR AL PROIECTULUI DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ A CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC, REPUBLICA MOLDOVA și participant la negocierile bilaterale privind Tratatul cu Ucraina, declara ziarului Timpul de la Chișinău:

„ În faza discuțiilor pe această temă, în calitate de director al Direcției juridice și a Tratatelor din MAE de la București, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegației române în anii 1994-1995.

Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te așteptai, și anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chișinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neașteptate, că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex.

Vă imaginați, cred, uimirea delegației ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la București. Și aveau dreptate! Era un dar neașteptat…”

Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei.

Drept urmare, Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispunea de un act prin care actuala graniță îi este recunoscută de statul român.

S-au adus prejudicii şi R. Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

De ce s-a semnat totuși Tratatul cu Ucraina?

 În speranța unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O., Bucureștiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, ținutul Herța, sudul Basarabiei și Insula Șerpilor.

 Principalul artizan al acestei monstruozități a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik (foto).

Domnul Skvosnik cunoștea bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca și în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa.

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostituție din negocierea Tratatului cu Ucraina și am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciaușu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris.

Nu a existat posibilitatea ca Insula Șerpilor sa fie tratată separat de nordul Bucovinei, de Herța și sudul Basarabiei.

Ucraina recunoaște că a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document „a facut o dreptate istorica Ucrainei”.

Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat și viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de ieșire la Marea Neagră.

Prin prostia lui, Severin a întărit o realitate impusă prin diktat.

Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevată de datorii și procese, nimeni nu vă poate obliga s-o acceptați.

În faza finala a colaționarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari.

În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciaușu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciaușu, a venit la tratative însuși ministrul de externe al României, deși nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colaționarea tratatului.

România mai are de facut o propunere”, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma.

Adrian Severin a cerut sa se adauge „referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”.

Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat că discuțiile se purtau în engleză și a dat-o pe rusă: „Pavtarite pajalusta!” – „Repetați vă rog!

Iar Adrian Severin a repetat în engleză și impecabil în rusă: „Insula Șerpilor, care aparține Ucrainei”.

În seara urmatoare, Buteiko, șeful delegației ucrainene, s-a îmbătat crunt: nici ucrainenii nu-și imaginau că va fi atât de ușor cu urmașii lui Dănilă Prepeleac, cel care, din doi boi mari și frumoși, a ramas cu o punga goală”.

În loc de concluzii:

Profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a explicat într-un interviu pe care https://www.activenews.ro l-a prezentat integral, că președintele României de atunci, Emil Constantinescu, a promis încă din ianuarie 1997 că va recunoaște „realitățile istorice” în ceea ce privește relația dintre țara noastră și Ucraina, deși nu avea niciun mandat să facă asemenea declarații.

Președintele Constantinescu a cedat inclusiv Insula Șerpilor, un alt teritoriu al României luat cu forța de URSS în 1948, după terminarea războiului!

„În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenția Democrată, am fost luați prin surprindere de câteva declarații contrare interesului național pe termen lung ale rectorului Universității noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit președinte al României.

Printre altele, la conferința de la Davos, în ianuarie 1997, și-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit „sacrificiul istoric”- recunoașterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor românești ocupate prin forță de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declarații ale președintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României.

În discuțiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu și mulți colegi consideram interese naționale strategice ale României, la est și la vest ”, a afirmat profesorul Tudor, autorul cărții „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Atitudinea capitulardă și dezonorantă a Guvernanților de atunci este nejustificată mai ales că în 1991, Parlamentul României anunțase oficial că nu recunoaște orice încercare de legitimizare din partea Ucrainei asupra teritoriilor românești luate cu forța de către URSS.

Mai mult, în 1993, Guvernul României a notificat omologii ucraineni că în urma dispariției Uniunii Sovietice în 1991, tratatul de frontieră dintre cele două părți din 1961 a devenit caduc.

Tratatul din 1961 recunoștea granița impusă României după pierderea celui de-al doilea război mondial, iar faptul că partea română îl denunța ca fiind caduc, afirma clar necesitatea unei noi negocieri!

„În Declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se spune:

Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina.

– declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

– cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.

 solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc.

Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.

Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.

Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki”, consideră profesorul Tudor.

Profesorul Tudor afirmă că opinia publică a fost indusă în eroare de o campanie de manipulare, ai cărei artizani au fost Convenția Democratică (CDR), aflată atunci la Guvernare și președintele Constantinescu, iar unealta principală a fost abia înființatul PRO TV.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor este pusă în funcțiune.

Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.

„Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”, a afirmat profesorul Tudor în cartea sa  „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Concluzia îi aparține regretatului academician, profesor și istoric, Florin Constantiniu:

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.

Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Iată însă că niciunul dintre președinții și guvernele care s-au perindat de atunci la conducerea României, nu a avut curajul să denunțe rușinosul tratat gândit de Silviu Brucan, Emil Constantinescu, Petre Roman și Adrian Severin-Skvosnik.

Speranța însă rămâne și nu trebuie să moară!

CITIȚI ȘI:

http://www.ziaristionline.ro/2017/10/24/a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina/

29/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CE DATORII ARE ROMÂNIA față de statul Republica Moldova?

Rațiunea fundamentală a creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești în 1924, a fost ofensiva împotriva României.

Nu există nici un fel de datorie morală sau istorică a statului România față de actualul stat Republica Moldova, dincolo de cele din tranzacțiile comerciale cuprinse în diverse înțelegeri, scrie istoricul și jurnalistul George Damian în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Asta în primul rând pentru că statul Republica Moldova este esențial un stat inamic al statului România – inamiciția provenind din calitatea Republicii Moldova de stat continuator al Republicii Autonome Sovietice Socialiste (RASS) Moldovenești înființată în 1924.

Rațiunea fundamentală a creării RASS Moldovenești a fost ofensiva împotriva României, anexarea Basarabiei și impunerea sistemului sovietic-marxist în România.

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost creată în anturajul Armatei Roșii, este o idee militară la origini, a primit mai apoi binecuvântarea CC al PCUS și a intrat ulterior în siajul sovieticilor ucraineni de la Kiev.

În RASS Moldovenească au avut loc experimentele inițiale de „moldovenizare”, de principiu un proiect de epurare etnică a românilor, pus în mișcare ulterior la o scară mult mai mare în tot spațiul dintre Prut și Nistru.

RASSM și-a atins obiectivul: Basarabia a fost anexată la RASSM și a devenit parte a Uniunii Sovietice, iar România a fost sovietizată.

Din RASSM au fost transferați în România „experții” care au pus în mișcare teroarea comunistă împotriva românilor, lipsește o lucrare care să-i înmănuncheze pe toți transnistrenii care au coordonat sistemul represiunii comuniste de la București. Proiectul militar al RASSM din 1924 a fost unul de succes.

Tradiția ofensivă și anti-românească a RASSM este continuată în Republica Moldova sub forma moldovenismului, indiferent de culoarea lui pro-rusă sau pro-europeană. Bineînțeles, Republica Moldova singură nu reprezintă o amenințare la adresa României, însă în calitate de vector al unui imperiu Republica Moldova poate deveni pana care spintecă bușteanul.

Foto: Putin îi înmânează slugii Igor Dodon (dreapta), fostul președinte al R.Moldova, o hartă veche a Moldovei Mari, de la Carpați până în Transnistria, creație a cartografului italian Bartolomeo Borghi,ceea ce reprezintă o declarație a unui proiect, posibil mult exagerat – dar asta nu-i scade nivelul de amenințare.

Proiectul militar din 1924 are nevoie de susținerea unui imperiu pentru a se reactiva. Moldovenismul civic reprezintă o altă formă de amenințare, este o variantă ușor îndulcită de epurare etnică, prin anihilarea identității românești dintre Prut și Nistru.

Un eventual succes al moldovenismului civic nu ar face altceva decât să încheie proiectul început în 1924 și să dovedească că este posibilă smulgerea unei bucăți din spațiul românesc și epurarea etnică a populației de etnie română din zonă. Moldovenismul civic este periculos pentru identitatea românească tot cu sprijinul unui imperiu.

Repet: Republica Moldova nu reprezintă o amenințare pentru România decât în condițiile în care elita politică a acestui stat acționează sub protecția și în calitatea de vector al unui imperiu.

Având în vedere toate cele de mai sus, este destul de greu de imaginat că ar exista oarecare datorii morale sau istorice ale statului România față de statul Republica Moldova.

Relațiile dintre București și Chișinău nu ar trebui să fie cu nimic diferite față de relațiile dintre București și Sofia. Confuzia perpetuată de elita politică de la Chișinău creează imaginea distorsionată a unei închipuite „datorii” a României față de Republica Moldova.

Confuzia provine de la vocabular: Basarabia este o provincie românească a fostului principat medieval al Moldovei, nu are nici o legătură cu Republica Moldova moștenitoare a RASSM din 1924. Datoria istorică a României este față de provincia Basarabia, care se suprapune doar parțial actualei Republici Moldova.

Iar folosirea termenului de Moldova pentru Republica Moldova este absolut abuzivă, o parte a întregului nu poate avea pretenția că reprezintă întregul în totalitatea sa.

Circulă o teză interesantă (și falsă) cu privire la abandonarea Basarabiei în 1940, este falsă pentru că România a intrat în Al Doilea Război Mondial pentru a recupera Basarabia.

Nu a fost vorba de abandonare: românii s-au bătut pentru Basarabia, au murit cu sutele de mii pe front și în lagăre – dar au pierdut războiul.

Așa zisa datorie a abandonării a fost plătită cu sânge.

Teza asta de origine rusofonă am văzut-o recent reluată cu privire la Ardeal: statul român ar fi vinovat pentru retragerea din Ardealul de nord-vest, iar victimele terorii horthyste de aici ar trebui trecute în contul statului român pe cale de consecință. Apropierile Moscova-Budapesta via Chișinău sunt înduioșătoare, vorba lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Mă! Ăștia ne cred proști!”

Datoria morală și istorică a României este față de cetățenii români oriunde s-ar găsi ei, și față de cei care își asumă identitatea românească, restul sunt pe același plan cu celelalte popoare ale lumii.

George Damian este un istoric și jurnalist care scrie pentru publicațiile ZIUA, Deutsche Welle, Puterea, Magazin Istoric, Historia, Times New Roman, Timpul – Chișinău, Adevărul și blogurile Historice și moldNova.

28/09/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

AMESTECUL RUSIEI în împiedicarea proclamării independenței R. Moldova: Eliberarea trădătorului separatist transnistrean Igor Smirnov

După colapsul Uniunii Sovietice, mai bine de două treimi dintre locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti doreau o apropiere mai strânsă de România şi de țările occidentale, în vreme ce localnicii de la est de răul Nistru pledau pentru întărirea relațiilor cu Rusia şi Ucraina.

 Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană (RMN), iar la 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici.

În decembrie 1990 mișcarea separatistă Gagauz Halkı („poporul găgăuz”), cu sprijinul tacit al autorităților centrale din Moscova, proclamă în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga și Vulcănești ale RSS Moldovenești așa-numita Republica Găgăuzia.

Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului.

Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

 Pe 2 martie 1992, Republica Moldova devenea membru ONU, ceea ce a condus la recunoașterea pe plan internațional a caracterului ilegal al auto-proclamatelor “republici” nistreană si găgăuză.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU , președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului.

În aceeaşi zi, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurându-se în estul statului.

Unităţile armatei a 14-a ruse s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva moldovenilor.

Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În acele zile fierbinţi, R. Moldova nu avea o armată naţională şi nici efective militare cu care s-ar fi putut apăra. Frontul de luptă a fost sustinut de poliţişti şi de voluntari. 

Cine au fost  voluntarii si cine erau eroii care s-au ridicat din proprie voinţă în apărarea independenţei R. Moldova murind in anonimat?

Separatiştii de peste Nistru, conduşi de rusul Igor Smirnov, se pregăteau de război încă din 1989.

Tânărul stat R.Moldova a trimis pe front voluntari şi poliţişti  fără muniţie şi fara un echipament adecvat de lupta. 

„Aveam misiunea să culegem informaţii şi am ştiut că ei se înarmează. Ne-am trezit că începuse războiul, cu echipe de băieţi care-o făceau pe partizanii”, spunea  Alexandru Ganenco, colonelul de Securitate care a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, în timpul războiului din 1992.

Pe 27 august 1991, în ziua în care la Chișinău trebuia să aibă loc Marea Adunare Națională și să fie proclamată Independența R. Moldova, colonelul Panteleev a fost chemat de urgență la ministrul Costaș care i-a înmânat ordonanța de arest în care era scris că Smirnov a săvârșit crima prevăzută de art. 67 Cod Penal de atunci, a întreprins acțiuni de dezmembrare a teritoriului R. Moldova, motiv pentru care trebuia să fie arestat.

La acel moment, MAI avea informații că Smirnov era plecat la Kiev ca să ceară de la conducerea Ucrainei ca Transnistria să fie primită în componența acestei țări ca o republică autonomă separată.

Ca să nu atrag atenția mi-am luat doi carabinieri înarmați, mi-am luat și eu arma din dotare, ne-am urcat în mașină și am plecat în Kiev să-l căutăm”, își amintea colonelul Chiril Panteleev.

Pentru că echipa operativă nu știa unde se ascunde separatistul nistrean, locotenent- colonelul a apelat la ministrul de Interne al Ucrainei.

„Și în Ucraina erau atunci tulburări în masă. Pe ministru nu l-am găsit, am dat peste prim-viceministrul, general-locotenentul Berdov, care i-a spus: „Fiule, cară-te acasă, că altfel te arestăm”.

Am mai avut tentative să le cer ajutorul, dar n-au vrut să mă ajute”, povestește colonelul, subliniind faptul că ulterior, din această cauză, autoritățile ucrainene au intentat un dosar penal pe numele lui, a fost persecutat el și familia sa și a fost pus sub urmărire penală de către Procuratura Generală a Ucrainei.

Incontestabil, capturarea în plină stradă a lui Igor Smirnov (foto) de sub nasul KGB-ului sovietic, a fost una dintre cele mai reuşite operaţiuni ale Ministerului Afacerilor Interne din Republica Moldova, din întreaga existenţă a acestei instituţii.

Reţinerealui Smirnov a fost efectuată fără implica­rea forţelor securităţii statului moldovean.

După arestarea separatistului nr. 1, agitaţia din presă în jurul arestării transnistrenilor s-a amplificat şi mai mult.

Liderul separatist transnistrean Mărăcuţă l-a sunat noaptea pe Snegur. La revendicările acestuia, preşedin­tele a răspuns demn, afirmând: „Dumneavoastră aţi dormit liniştit prea mult timp!“.

Această frază ar fi putut să devină istorică, dacă Smirnov nu ar fi fost eliberat.

În Tiraspolul separatist decapitat s-a instalat panica. S-a înregistrat un val masiv de ştiri din partea presei simpatizante moscovite şi ucrainene, care şi aşa era sub arm­e: Chişinăul a fost acuzat de „fărădelegi“ şi că ar practica „cele mai rele tradiţii ale represiunilor din anii ’30“.

Toate acestea aveau un singur scop – eliberarea lui Smirnov. 

Forţele Tiraspolului au încercat, ca răz­bunare, să-i prindă pe toţi participanţii la operaţiunea de capturare a lui Smirnov. Cei implicaţi în operaţiunea de arestare a liderilor separatişti nici acum nu doresc să facă publice detaliile acelor evenimente, după ce au fost ameninţaţi de multe ori.

Chiril Panteleev, conducătorul strălucitei acțiuni de capturarea trădătorului Smirnov la Kiev, a făcut obiectul unei tentative de răpire, iar membrii familiei sale au fost supuşi presiunilor…

Moscova a înţeles că, pentru prima dată după puci, Chişinăul avea şansa de a opri procesul care începuse la mijlocul anului 1989, când URSS i-a susţinut pe separatiştii din Transnistria.

Condamnarea lui Smirnov ar fi fost o lecţie şi pentru ceilalţi. Doritorii de „separatizm“ ar fi fost repede nevoiţi să „ascundă coada între picioare“. Foarte mulţi s-ar fi răzgândit să se joace „de-a separatizmul“ dacă ar fi realizat că Repu­blica Moldova era capabilă să îşi apere statalitatea şi integritatea. nu este exclus ca acest conflict să fi luat o cu totul altă întorsătură. Dar, vai, politi­cienii au cedat în faţa Moscovei, ca nişte copii speriaţi!

  La 1 octombrie, după negocieri îndelungate, Smirnov, la fel ca şi ceilalţi lideri ai separatiştilor, a fost eliberat cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică.

După mulţi ani, în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului ’90, deputatul Slabu i-a pus o întrebare lui Snegur: ”De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru dez­membrarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?”

Răspunsul lui Snegur a fost următorul: „nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în co­lectiv“.

Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce co­lectiv anume nu se ştie nici în ziua de azi….

La şedinţa Guvernului Muravschi din toamna anului 1991, când, la insistenţa delegaţiilor Moscovei şi ai Transnistriei a fost acceptat memorandumul de reglementare a situaţiei și de eliberare a lui Smirnov şi a altor lideri separatişti, documentul a fost semnat în numele Parlamentului Moldovei, de vicepreşedintele Par­lamentului, Ion Hadârcă, de preşedintele Comisiei parlamentare, Victor Berlinschi, și în numele guvernului,de prim-ministrul Valeriu Muravschi.

Acestea au fost persoanele care au intervenit cel mai mult în favoarea lui Smirnov şi au fost primii care au susţinut planul semnării unui acord de pace între Parlamentul Moldovei şi Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, în care se menţiona clar că Smirnov va fi lăsat în libertate, la Tiraspol.

Ce a fost asta? Naivitate, sau un anume inte­res?

Voluntarii moldoveni au fost instruiţi sumar şi încadraţi în grupurile coordonate de Ministerul Securităţii din R.Moldova: Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii.

Toate grupurile au acţionat în zona Dubăsari și numărau circa 600 de oameni.

În anul 1992, miliția Republicii Moldova a dus un război dur de apărare a Transnistriei împotriva rușilor, care, cu sprijinul voluntarilor ucraineni, au ucis peste 1000 de moldoveni.

Partizanii moldoveni, numiți ”Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii, au purtat greul luptelor pentru ca Transnistria să rămână un teritoriu românesc în cadrul Republicii Moldova. Din păcate Chișinăul, la presiunea Moscovei și în apaluzele voluntarilor ucraineni, aliați cu armata rusă, și-a retras forțele armate de la Tiraspol.

O parte din burunducii români, antrenați încă din primăvara lui 1989 de cadre ale DSS-ului din România care militau pentru anularea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, au fost masacrați de armata ruso-ucraineană unită din Transnistria, teritoriul românesc care făcea și face parte din Republica Moldova.

Chișinăul poate trece legal la anihilarea regimului separatist și neconstituțional de la Tiraspol, doar bazându-se pe armata Republicii Moldova și pe sprijinul Armatei Române, care are datoria morală, ca membră NATO și UE, de a apăra democrația, drepturile, libertățile și identitatea românilor din R.Moldova și din Transnistria, conform normelor europene.

La acea dată în R.Moldova nu exista Ministerul Apărării, rolul lui fiind îndeplinit de aceşti combatanţi, care au luat de bunăvoie arma în mână, precum şi de poliţiştii aduşi din toată ţara

 Fostul ministru de interne din acea perioadă, generalul Ion Costaş, a evidenţiat greutăţile tânărului stat moldovean care, neavând armată, s-a apărat de agresiune cu poliţişti şi voluntari.

 In fotografie presedintele de atunci Mircea Snegur si generalul Ioan Costas. 

“Noi n-am avut armată naţională. Noi am avut nişte TAB-uri şi acelea le-am primit în ’91, le-am primit în eşaloane care ni le-au trimis din România, le-am primit aici.

Generalul Spiroiu, a fost omul care şi-a asumat răspunderea respectivă.

Sigur cu consimţământul domnului Iliescu, că am fost şi la domnul Iliescu atunci.

De tancuri nu se vorbeşte nici până în ziua de astăzi. Noi eram cu beţele şi cu curajul pe care îl avem şi am încercat să apărăm integritatea teritorială şi libertatea acestui popor, care se numeşte român”.

 În urma războiului, partea de est a Moldovei aflată sub protecția deschisă a Rusiei şi-a declarat independența, sub denumirea de Republica Moldoveneasca Transnistria, rămînând  nerecunoscută oficial de statele lumii, până în zilele noastre.

Forțele loiale R. Moldova au pierdut în luptele din anii nouăzeci, aproape 300 de combatanți, alte sute fiind răniți.

Conform informațiilor existente, separatiștii transnistreni susținuți de Federație Rusă au pierdut în lupte 1200 de oameni.


Moarte cotropitorilor


Moarte canibalilor români

Razboiul din Transnistria

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la „principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”.

Practic, Conducerea Moldovei fără să se consulte cu Parlamentul, Guvernul și partidele politice din acea vreme, personal Președintele Mircea Snegur, care a negociat și semnat la Moscova la 21 iulie 1992, împreună cu președintele Rusiei, Boris Elțin, un armistițiu de încetare a războiului, au renunțat pas cu pas la toate cuceririle dobândite cu mari jertfe de sânge de combatanții războiului de la Nistru.

Foto: Președintele R.Moldova, Mircea Snegur și președintele rus Boris Elțîn , schimbă documentele privind încetarea ostilităților din Transnistria

Prin acest act de trădare, Mircea Snegur a cedat din teritoriul Republicii Moldova partea dreaptă a Nistrului, cetatea și oraşul medieval Tighina și alte localități între care: Gâsca, Copanca și Chițcani.

Incompetența, lașitatea și trădarea din partea unor ofițeri cu grade și funcții înalte în conducerea armateiîntre care se aflau: Şeful de stat major generalul Pavel Creangă, locțiitor al ministrului apărării Tudor Dabija-Cazacu, col. Anatolie Cociug, col. Grama, Știrbu, Parinov, nu se pot uita, pentru că acțiunile militare organizate de ei au dus la mari pierderi de vieți omenești.

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie față de R. Moldova.

Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (”ROG”), fosta Armată a 14-a, începând cu iunie 1992, a amenințat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

După mai mult de trei decenii de la tragicele evenimente petrecute pe Nistru, OSCE are de foarte mulți ani o misiune de observatori la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului.

Trupele ruse staționează în continuare pe teritoriul R.Moldova, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001, prin care se angaja să-și retragă trupele și armamentul din zona până în anul 2002.

SĂ NU ȘTIE VLADIMIR PUTIN ÎN CE AN NE AFLĂM ?

19/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: