CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Evolutia geopolitica si demografica a Bucovinei istorice. VIDEO

 


 

Bucovina istorica. Evolutie geopolitica si demografica

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi, o parte constitutivă a Principatului Moldovei.

Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392).

Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova.

Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776.

Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis).

Această perioadă este considerată de istoriografia română drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei, opinie împărtăşită şi de o serie de istorici austrieci de prestigiu, precum şi de unii istorici ucraineni contemporani.

După revoluţia de la 1848-1849, împăratul Franz Joseph I a hotărât separarea Bucovinei de Galiţia, recunoscându-i autonomia prin Constituţia din 1849.

În urma alegerilor din 1861 s-a constituit prima Dietă a Bucovinei, iar un an mai târziu împăratul a acordat Marelui Ducat al Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (roşu, albastru şi auriu).

stema Bucovinei

Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.

La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată de Adunarea Naţională a Românilor, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât desprinderea Bucovinei de Austria şi Unirea cu Regatul României, lucru înfăptuit la 28 noiembrie acelaşi an, când Consiliul Naţional Român din Bucovina a votat cu o majoritate impresionantă de voturi unirea acestui străvechi pământ românesc (10.442 kmp) cu România, în graniţele sale istorice, de la Nistru până la Ceremuş şi Colacin.

La 28 iunie 1940, în urma ultimatum-urilor sovietice şi ca urmare a aplicării în practică a prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), împreună cu Ţinutul Herţa şi Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.

 Harta Bucovinei dupa 28 iunie 1940 (Wikipedia)

Eliberate de Armata Română (iulie 1941-martie 1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Roşie  şi înglobate în cadrul Uniunii Sovietice.

Ulterior, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, precum şi Bugeacul, adică a partea  de sud a Basarabiei, la care, în anul 1948 va fi adăugată şi Insula Şerpilor, vor fi incluse în componenţa R.S.S. Ucrainene.

În prezent, Bucovina de Nord constituie o provincie a Ucrainei cunoscută sub numele de regiunea Cernăuţi, care cuprinde fostul judeţ Cernăuţi, părţi importante din judeţele Suceava şi Rădăuţi, judeţul Hotin şi Ţinutul Herţa. Suprafaţa totală a regiunii grupează 8.100 kmp (din care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei) cu o populaţie de 940.801 locuitori, din care românii, datorită deportărilor, dislocărilor, refugierilor, execuţiilor sumare sau colonizărilor (prin imigrări) de elemente alogene, îndeosebi ucrainene sau rusofone, reprezintă doar 20%.

În sinteză, situaţia Bucovinei a fost următoarea:

  • 1359-1775 (416 ani) ea a făcut parte din Principatul Moldovei.

  • 1775-1918 (143 ani) s-a aflat sub dominaţia Habsburgilor.

  • 1918-1940 şi 1941-1944, prin voinţa naţională a majorităţii locuitorilor ei, Bucovina s-a unit cu România.

  • 1940-1941 şi 1944-1991 (aproape 48 ani), prin rapt, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa au fost anexate la U.R.S.S.

  • Din anul 1991, nordul Bucovinei (regiunea Cernăuţi) împreună cu sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor (înglobate în regiunea Odessa) fac parte din Republica Ucraina, ca stat succesor al fostei U.R.S.S.

Evoluţia demografică a Bucovinei

2.1. Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918

Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-o migraţia – de fapt, atît emigrările cât mai ales, imigrările în Bucovina, precum şi asimilările, deci deznaţionalizarea elementului autohton românesc.

Ca o consecinţă a războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, densitate populaţiei Bucovinei, la data anexării ei de către Austria era de circa 7 locuitori/kmp, fapt ce a determinat autorităţile de la Viena să încurajeze imigraţia elementelor germane, slovace, maghiare, poloneze şi ruso-lipoveneşti.

Bogăţiile Bucovinei au exercitat o atracţie deosebită şi asupra altor etnii, în special ruteni şi evrei.

Referitor la colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe această temă, formulându-se o serie de teze fără substrat ştiinţific, dar cu puternică implicare politică şi ideologică.

Astfel, istoriografia sovietică şi, mai nou, cea ucraineană, au bătut monetă pe apartenenţa întregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveană, apoi la principatul Haliciului care, în viziunea pseudoistoricilor de la Moscova, respectiv, Kiev, s-ar fi întins până la Dunărea de Jos.

Aceiaşi specialişti în falsificarea adevărului istoric susţin că, atât Dragoş Vodă cât şi Bogdan I, descălecând Moldova, ar fi găsit aici o populaţie compactă ucraineană care în decurs de patru secole (1359-1774) ar fi fost românizată, în timp ce ucrainenii din Galiţia, aflaţi sub dominaţie poloneză, s-ar fi polonizat.

Mergând pe linia mistificării istorice, s-a ajuns la afirmaţia hilară după care Bucovina ar fi leagănul poporului ucrainean, în timp ce mănăstirile celebre de la Voroneţ, Arbore, Suceviţa, Moldoviţa, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor.

Este evident că existenţa unui important segment de populaţie slavă  (ruteană sau ucraineană) în Moldova de Nord nu poate fi negată, ea fiind prezentă aici încă din primele secole ale evului mediu, îndeosebi după ce „Principatul Haliciului şi-a pierdut independenţa şi a ajuns sub dominaţia polonilor“.

Atunci, „(… ) asuprirea exercitată de cuceritori asupra populaţiei rutene devenise atât de insuportabilă încât foarte mulţi ruteni şi-au părăsit patria şi s-au stabilit în Bucovina.

Această emigraţie din Galiţia a continuat şi în timpul când Bucovina a ajuns sub stăpânirea austriacă, fiind şi mai mult favorizată prin faptul că aici domina scutirea de recrutare, ceea ce îi făcea pe mulţi oameni să se aşeze aici pentru totdeauna («ansässing zu machen»).

Din acest timp a început populaţia ruteană din Bucovina să crească rapid şi neîntrerupt“.

Monografia Comandamentului Jandarmeriei (austriece) din Bucovina din care a fost preluat acest citat este o sursă de autoritate care nu poate fi negată.

Problema rutenilor (inclusiv a huţulilor[1] sau huţanilor) trebuie studiată în contextul mai larg al evoluţiei populaţiei ucrainene şi a spaţiului ei de „roire“, din varii motive, începând cu statul kievean (secolele X-XI), cnezatul Haliciului (secolul XII, prima jumătate a secolului al XIII-lea), raporturile acestor formaţiuni politice cu regatul polonez, uniaţia cu Roma (1596) etc.

Referitor la procesul de asimilare a populaţiei, acesta a fost biunivoc, el făcându-se atât prin asimilarea de către români a rutenilor, cât mai ales în sens invers, adică a românilor de către ruteni (ucraineni).

În ceea ce priveşte hotarele Bucovinei istorice, apartenenţa ei la Principatul Moldovei şi caracterul eminamente românesc al locuitorilor săi, sunt realităţi care nu pot fi negate decât de răuvoitori.

Astfel, referitor la hotarele Bucovinei, menţionăm faptul că ele au fost dintotdeauna pe Ceremuş, Colacin şi Nistru.

Într-adevăr, vechiul hotar dintre Moldova şi regatul Poloniei a fost statornicit definitiv pe cursurile de apă amintite cu prilejul înţelegerii dintre regele Poloniei şi logofătul Tăutu, reprezentantul domnitorului Moldovei, prilej cu care demnitarul moldovean a fost „dăruit“ cu şase sate de către craiul leşesc, fapt amintit şi de Ion Neculce în cronica sa.

Că hotarul moldo-polon era pe Nistru rezultă şi dintr-un document mai puţin cunoscut, Convenţia polono-otomană din 14 octombrie 1703, încheiată între reprezentanţii regatului Poloniei şi cei ai Înaltei Porţi, ultima în calitate de putere suzerană a Moldovei, în care partea polonă declara că: „Inter nos et Valachiam ipse Deum flumine Tyra dislimitavit“, adică „Între noi şi Valahia (Moldova, n.n.) însuşi Dumnezeu a pus graniţă fluviul Nistru“.

Compoziţia etnică a provinciei indică faptul că la data ocupării Bucovinei de către Habsburgi populaţia era preponderent românească, fapt recunoscut şi de autorităţile austriece în monografia oficială amintită anterior şi publicată în anul 1899:

„După naţionalitate, majoritatea locuitorilor (în anul 1775, n.n.) aparţineau neamului românesc («rumänischer Volksstamm»)“.

Ulterior, datorită colonizărilor şi imigrărilor amintite, ponderea românilor a scăzut sistematic: de la 68% (1786), la 34,4%  (1910).

În schimb, ponderea populaţiei ucrainene a crescut prin imigraţie (iniţial din Galiţia, apoi din Rusia Ţaristă) datorită cauzelor enumerate mai sus, atingând maximum în anul 1880 (42,2%), dar scăzând la 38,4% în 1910.

Tot datorită imigrărilor a crescut considerabil şi ponderea altor naţionalităţi.

Între aceştia, se remarcă ponderea evreilor, nesemnificativă în anul 1784 (526 persoane recenzate), dar care a ajuns la 47.700 în 1869. Ulterior, datorită pogromurilor şi prigoanei la care erau supuşi în Imperiul Ţarist, aceştia se vor refugia masiv în Galiţia şi Bucovina, unde numărul lor va ajunge la 102.899 în 1910 – adică 12,9 % din populaţia totală a provinciei.

Dintre celalte populaţii, ponderi mai însemnate au înregistrat germani şi polonezii. Germanii, aproape inexistenţi înainte de 1775, ajung la 159.486 în anul 1900, în timp ce polonezii nu trec de 26.857 (acelaşi an).

http://franckmelen.files.wordpress.com/2010/09/bukowina1.jpg 

Bucovina (Harta etnografica 1910)

Astfel, prin colonizări şi imigrări masive, încurajate de Curtea de la Viena în cei 143 de ani de stăpânire austriacă, populaţia Bucovinei a devenit un veritabil mozaic etnic: români, ruteni, germani, evrei, polonezi, unguri, slovaci, armeni etc.

Evoluţia populaţiei Bucovinei şi structura pe naţionalităţi între anii 1786-1910 :

Anul

Total

Români

Ruteni

Alţii

Români (în %)

Ruteni (în %)

Alţii

(în %)

1786

135.494

91.823

31.691

12.000

67,8

23,4

8,8

1848

377.581

209.293

108.907

59.381

55,4

28,8

15,8

1869

511.364

207.000

186.000

11836

40,5

36,4

23,1

1880

568.453

190.005

239.960

138758

33,4

42,2

24,4

1890

642.495

208.301

268.367

165827

32,4

41,8

25,8

1900

730.195

229.018

297.798

203.37

31,4

40,8

27,8

1910

794.929

273.254

305.101

216.57

34,4

38,4

27,2

 

 

 

 

 

 

 

 


Bucovina între 1918-1941 şi 1941-1944

După 28 noiembrie 1918, Bucovina istorică a revenit României, îndreptându-se astfel raptul istoric din 1775.

Conform recensământului populaţiei din 1930, efectuat de autorităţile române după criterii ştiinţifice şi prelucrat cu metode moderne (s-a avut în vedere naţionalitate exprimată expres de cel recenzat, limba maternă şi religia căreia îi aparţinea), ponderea românilor (din totalul de 853.009 locuitori) a ajuns la 379.691 locuitori, adică 44,5 %, urmaţi de ucraineni, ruteni şi huţani (248.567 locuitori reprezentânt 29,1% din populaţia provinciei).

Numărul evreilor, care în recensămintele dublei monarhii erau trecuţi la germani (în Bucovina) sau la unguri (în Transilvania şi Banat) a fost stabilit corect, pe baza indicelui religios, iar nu al „limbii uzuale“ sau „de conversaţie“, stabilindu-se la 92.492 (10,8%), iar al germanilor şi polonilor la 75.533 (8,9%), respectiv 30.580 (3,6%).

Populaţia Bucovinei după neam şi dispunerea ei în mediul urban şi rural, conform recensământului din 1930:

Neamul

Total

%

Urban

%

Rural

%

Bucovina

853.009

100,0

228.056

100,0

624.953

100,0

Români

379.691

44,5

75.171

33,0

304.520

48,7

Ruteni,

ucraineni şi huţani

248.567

29,1

31.600

13,9

216.967

34,7

Evrei

92.492

10,8

68.349

30,0

24.143

3,9

Germani

75.533

8,9

33.481

14,7

42.052

6,7

Poloni

30.580

3,6

14.442

6,3

16.158

2,6

Alte neamuri

26.146

3,1

5.013

2,1

21.113

3,4

 


[1] Huţulii sau Huţanii (uţii) sunt o populaţie puţin numeroasă (circa 40.000 persoane) care vorbeşte dialectul huţul al limbii ucrainene.

Ea trăieşte în regiunea izvoarelor Siretului şi Ceremuşului, în Carpaţii Păduroşi (Ucraina), în Munţii Maramureşului (România) şi în regiunea Obcinelor Bucovinei  (România şi Ucraina). Stabiliţi în decursul timpului în regiunea muntoasă a Bucovinei, ei sunt la origine un amestec de cumani şi români slavizaţi în timpul dominaţiei austriece.

Acţiunea de slavizare a fost favorizată de Curtea imperială de la Viena, interesată în deznaţionalizarea românilor şi creşterea artificială a numărului ucrainenilor.

În timpul primului război mondial, dar îndeosebi în anul 1918, huţulii s-au constituit în bande înarmate care jefuiau şi incendiau gospodăriile ţăranilor români, susţinând ideea creării statului ucrainean independent promis de generalul german Fischer.

Surse:

Extras din  lucrarea prof. univ. dr. Traian Valentin Poncea, aflata in curs de aparitie si intitulata

„REPERE ISTORICO – GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR.

Dicţionar Enciclopedic, vol. III, H-K, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 134.

 si    foaienationala.ro/bucovina-istoricaevolutii

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/02/regiunea-istorica-bucovina-video/

14/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Regiunea istorică Bucovina. VIDEO

 

http://franckmelen.files.wordpress.com/2010/09/bukowina1.jpg

Bucovina (Harta etnografica 1910)

 

 

Regiunea istorică Bucovina (germ. Buchenland, „ţara de fagi”), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austro-Ungar, cuprinde un teritoriu acoperind astăzi zona adiacentă oraşelor Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Siret şi Vicovu de Sus din România, precum şi Cernăuţi şi Storojineţ din Ucraina.

Nordul Bucovinei face astăzi parte din regiunea Cernăuţi din Ucraina. Locuit de români din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind apoi anexat de Austria în 1775.

Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti în România Mare la 15 / 28 noiembrie 1918, pentru ca, după cel de-al doilea război mondial, partea sa de nord să fie ocupată de U.R.S.S., ajungând, după destrămarea acesteia, parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi).

Pînă în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic, dăinuind vreme de 144 ani, între 1774 şi 1918.

Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înfiinţat societatea cu acelaşi nume în 1875).

Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de ca. 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alţii. În 1918 a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român.

Până în anii 1940, în Bucovina trăiau membri ai multor etnii: germani, evrei, armeni, lipoveni, huţuli, polonezi etc., convieţuind într-o recunoscută armonie cu populaţia majoritar românească.

Statutul de autonomie în imperiu

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanţi din partea lor, deputaţi, în parlamentul de la Viena; aceştia aveau drepturi egale, participau la dezbateri, iar cuvântările celorlalţi parlamentari le erau traduse în limba română.

La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum Vienei, o delegaţie a bucovinenilor cere mai multă autonomie prin unirea sub coroana Austriei şi crearea unui ducat românesc, iar „împăratul să poată purta şi titlul de mare duce al românilor”.

Astfel, la 4 martie 1849, ei obţin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef adăugându-se şi acela de mare duce al Bucovinei.

Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea.

Preşedintele Dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareşal al Bucovinei.

Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru şi roşu, dispuse vertical, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour), precum şi toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.

 

Unirea cu România

 

După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Naţional al Bucovinei, întrunit la 28 noiembrie 1918, hotărăşte în majoritate unirea cu România.

Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă, doar din partea minorităţii ucrainiene.

Trupele române intră în teritoriu, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele militare ale Galiţiei ucrainiene. Unirea Bucovinei cu România este astfel recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain.În iunie 1940, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. În 1941, forţele române, aliate la Axă, recuceresc nordul Bucovinei.

Acesta este reocupat însă de Armata Roşie în anul 1944, rămânând până astăzi în componenţa Ucrainei.

Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainian, şi sudul său, rămas în componenţa României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populaţiei slavofone, a scăderii populaţiei româneşti, rămasă doar în câteva zone compacte şi, în general, a vicisitudinilor istoriei de care acest teritoriu a avut parte.

 

Regiuni administrative

 

Judeţul Suceava (exceptând oraşul Fălticeni şi împrejurimile sale)
Judeţul Botoşani (doar câteva sate, care fac parte astăzi din comuna Mihăileni: satele Sinăuţii de Jos, Rogojeşti şi Cândeşti).

 

Ucraina

 

Regiunea Cernăuţi (exceptând oraşul Hotin şi împrejurimile sale, care fac parte din Basarabia, precum şi zona Herţa care nu a facut parte din Bucovina)

Înainte de ocuparea Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, judeţul Cernăuţi a făcut parte din Regatul României. Situat în nordul Bucovinei, reşedinţa judeţului era oraşul Cernăuţi.

Conform datelor recensământului din 1930 populaţia judeţului era de 305.097 de locuitori. La nord se învecina cu Polonia, la sud cu judeţele Storojineţ şi Dorohoi, la est cu Hotin şi la vest cu Polonia.

După invadarea Bucovinei de nord de către trupele sovietice, judeţul Cernăuţi a fost atribuit Ucrainei.

 

Înainte de ocuparea Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, judeţul Storojineţ a făcut parte din Regatul României.

Situat în nord-vestul Bucovinei, reşedinţa judeţului era oraşul Storojineţ (menţionat documentar pentru prima data in anul 1448).

Conform datelor recensământului din 1930 populaţia judeţului era de 169.894 de locuitori. Se învecina la nord şi est cu judeţele Cernăuţi, la sud cu Rădăuţi şi la vest cu Polonia.

După invadarea Bucovinei de nord de către trupele sovietice, judeţul Storojineţ a fost atribuit Ucrainei iar oraşul Storojineţ devine reşedinţa raionului cu acelasi nume din regiunea Cernăuţi, Ucraina. Are o populaţie de 15 mii de locuitori (2005) şi suprafaţa de 580 ha.

La Storojineţ se află un vast parc dendrologic, unul din principalele obiective turistice din regiunea Cernăuţi, cu o colecţie ce numără circa 1200 de specii de plante.

Cernăuţi este un vechi oraş românesc din nordul Bucovinei, aflat astăzi sub administratie ucraineană (după invadarea Bucovinei de nord de către trupele sovietice, orasul Cernăuţi a fost atribuit Ucrainei).

Poreclit si „Mica Vienă”, Cernăuţiul e un loc modern plin de fumuseţi naturale şi arhitectură interesantă, multe monumente sculptate, parcuri verzi şi pieţe primitoare. Râul Prut trece prin oraş.

Populaţia Cernăuţiului a suferit unele modificări în perioada habsburgică. Aici s-au aşezat numeroşi evrei, germani, polonezi, dar şi ucraineni.

Aceştia din urmă au reuşit să-i devanseze numeric pe români, după cum rezultă din rezultatul diferitelor recensăminte austriece prezentate în următorul tabel:

 

 

Cernăuţi (oraşul)

Cernăuţi (suburbii)

Anul

Români

Ucraineni

Români

Ucraineni

1860

9.177

4.133

20.068

6.645

1870

5.999

5.831

28.315

35.011

1880

6.431

8.232

8.887

23.051

1890

7.624

10.385

11.433

34.067

1900

9.400

13.030

13.252

25.476

1910

13.440

15.254

18.060

22.351

 

Conform datelor recensământului din 1930, din cei 112.427 de locuitori ai municipiului Cernăuţi, 30.367 s-au declarat români, 568 unguri, 16.359 germani, 1.521 ruşi, 11.130 ucrainieni, 8.986 poloni, 42.592 evrei ş.a.

Cea mai mare parte a populaţiei Cernăuţiului a fost transferată în restul Uniunii Sovietice imediat după instaurarea regimului comunist.

În locul celor deportaţi, au fost aduşi etnici din toate republicile sovietice socialiste, care nu aveau nici o legătură cu oraşul Cernăuţi şi cu cultura sa.

Populaţia actuală este, potrivit datelor recensământului populaţiei Ucrainei din 2001, de 236.691 de locuitori.

Între aceştia se află 189.021 de ucrainieni, 26.733 ruşi, 10.553 români şi 3.829 moldoveni (au fost împărţiţi pentru că după drepturile internaţionale ar fi fost o naţiune compactă şi ar fi trebuit să le fie conferite mult mai multe drepturi; însă în ultimele întâlniri România-Ucraina s-a convenit că sunt aceeaşi naţiune), 1.408 polonezi 1.308 evrei şi alţii 971.

 

Oraşul ocupă o arie de 150 km pătrţi şi este împărţit administrtiv în 3 sectoare (raioane): Sădăgura (Sădăgura, Jucica, Pohozna, Lencăuţi – suburbiile de la nord de Prut), Şevcenko şi 1 mai.

 

 

România a deschis în mai 1999 un Consulat General la Cernăuţi.

 

Istorie

 

În evul mediu timpuriu, pe partea opusă a Prutului faţă de actualul oraş a existat un mic castel Ţeţina, distrus de tătari. Aparent, locuitorii rămaşi în viaţă au decis reconstruirea localităţii pe partea sudică a râului, considerată mai uşor de apărat.

Atestat documentar la 8 octombrie 1408 într-un privilegiu acordat de Alexandru cel Bun, domn al Moldovei (1400-1432), negustorilor din Lemberg (azi Lvov), începând cu 1775, oraşul a făcut parte din Imperiul Habsburgic.

La recensământul din acel an au fost numărate în oraş 338 de familii. Autorităţile imperiale au colonizat la Cernăuţi populaţie de limbă germană, atât germani, cât şi evrei. În anul 1849 Cernăuţiul a devenit capitala Ducatului Bucovina, instituit prin Constituţia Austriei din 4 martie 1849.

Cei şase primari pe care i-a avut oraşul între 1864 şi 1914 au fost: un polonez, un armean, doi germani şi doi evrei. În anul 1875 a fost înfiinţată Universitatea Cernăuţi, o instituţie de învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar.

Când Austro-Ungaria s-a dezmembrat în 1918, Cernăuţiul a devenit parte a României.

În iunie 1940 orasul a fost ocupat de Armata Roşie a URSS, împreună cu nordul Bucovinei şi alocat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. După destrămarea URSS, a devenit parte a Ucrainei.

 

Crimele antiromâneşti din vara lui 1940

 

Ca urmare a celor două note ultimative date de Uniunea Sovietică în iulie 1940 prin care cerea României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, la 28 iunie, s-a hotărât evacuarea.

Aceasta a fost însoţită de manifestări şi asasinate antiromâneşti întreprinse de populaţia minoritară şi în special de comuniştii evrei.

Notele informative ale armatei române, cât şi mărturiile arată că la Cernăuţi „încă înainte de intrarea trupelor sovietice”, evreii au devastat biserici şi i-au împuşcat pe mai mulţi şefi ai autorităţilor [1].

Bandele de comunişti şi evrei au iniţiat acţiuni antiromâneşti împotriva armatei române şi a civililor români care se refugiau. Un astfel de caz este evocat de mărturia lui Raoul Volcinschi.

Aflat în faţa primăriei din Cernăuţi a văzut cum „în stradă zăceau 5 cadavre de soldaţi români al căror sânge se scursese pe praful de pe caldarâm”.

Interesându-se de ceea ce se întâmplă, i s-a spus că soldaţii români au fost ucişi „de ăia”, indicându-i-se un grup de 12-15 tineri evrei înarmaţi care se grăbeau să urce în 2 maşini.

Deoarece jucase cu ei fotbal i-a recunoscut pe toti, pe unii cunoscându-i chiar personal şi ştiindu-le şi numele: Aufleger Faibiş, Fişer, Abacumov, Eisinger, Siegfried. Printre ei l-a recunoscut şi pe torţionarul de mai târziu de la Securitatea din Cluj, pe Sigi Beiner (Bainer)[2].

 

Personalităţi

 

Născuţi în Cernăuţi

 

Radu Grigorovici (n. 1911), fizician, membru al Academiei Române
Traian Popovici (1892–1946), avocat român, primar al oraşului Cernăuţi, şi Drept între popoare
Maria Forescu (1875–1943), cântăreaţă de operă şi actriţă de film
Viorica Ursuleac (1894–1985), cântăreaţă de operă, de origine română

 

Locuitori

 

Gala Galaction, în original Grigore Pisculescu (1879–1961), scriitor.
Ciprian Porumbescu, compozitor român
Mihai Eminescu, poet român
Eudoxiu Hurmuzachi
Aurel Iencean
Aron Pumnul
Ion Nistor, istoric
Sextil Puşcariu (1877 – 1948), lingvist şi filolog român, decan al Facultăţii de Filosofie din Cernăuţi, în 1918.
Grigore Vasiliu Birlic
Ilasievici Ilie (1918-2001), recunoscut profesor de matematică

 

Note

1. Săptămâna Roşie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 175
2. Săptămâna Roşie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 170

 

 

Sursa: cernauti.ro

 

 

 

02/03/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

ZIUA UNIRII BUCOVINEI CU TARA MAMA – ROMANIA

 Harta Etnografica a Bucovinei de la 1910

Foto: Harta etnica a Bucovinei 1910 ( Foaia Nationala)

 

Pe 28 noiembrie este ziua Unirii Bucovinei cu Romania!

Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu Țara-Mamă. Acum 95 de ani, la 28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară Basarabiei – la 27 Martie – şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918.

În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă.

La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente.

Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucuresti, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judetul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Brosteni.

La 3/16 octombrie , împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie foarte incertă.

În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.

La  19 octombrie 1918  Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov pretindea  şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei.

În acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei ”, sub conducerea lui Sextil Puscariu , în care fruntaşii bucovineni publică editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document – programatic  pentru românii din Bucovina.

In decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Razboi Mondial, în timp ce Austro-Ungaria  se recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, romanii si ucrainenii din Ducatul Bucovinei  revendică simultan unirea ținuturilor unde erau majoritari, cu Regatul Romaniei și, respectiv, cu nou proclamata Republica Populara Vest-Ucraineana  , frontiera fiind în negociere deoarece ambele comunități revendicau orașe importante precumCernauti,Radauti sau Siret.

Pe 12/25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat Comitetul Regional Ucrainean, avându-l președinte pe Omelian popowicz, cu scopul de a reprezenta Bucovina în Rada Nationala Ucraineana .

Pe 19 octombrie/1 noiembrie 1918, la Liov, in Galitia  , Rada Națională Ucraineană a proclamat Republica Populara a Ucrainei Occidentale  Noul stat revendica și partea de nord-vest a Bucovinei, cu orașele Cernăuți,  Storojinet  și Siret.

 

În replică, pe 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Puscariu , la Cernăuți a fost convocată o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”, care, sub președinția fruntașului Dionisie Bejan , a ales un Consiliu Național format din 50 de membri din toate județele și păturile sociale, avându-l în frunte pe Iancu Flondor , care a hotărât “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat national independent”.

 

Pe 21 octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare publică la Cernăuți care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei și, pe 24 octombrie/6 noiembrie, a preluat „de facto” puterea în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în orașul Cernăuți, în timp de „de jure” Bucovina era încă sub autoritatea guvernatorului austriac Joseph Etzdorf .

 

La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, comisarii naționali ucrainean Omelian Popowicz și român Aurel Onciul, primul ales de Comitetul Regional Ucrainean, al doilea auto-proclamat, au semnat un acord cu privire la împărțirea Bucovinei, deși Onciul nu era împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român din Bucovina.

Guvernul ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din Cernăuți de către milițiile ucrainene, iar reprezentanții Radei Naționale Ucrainene l-au somat pe guvernatorul austriac Joseph Etzdorf să le predea puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum și în orașul Cernăuți.

Guvernatorul a cedat în fața forței și a semnat un proces-verbal prin care trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian Popowicz și Aurel Onciul, iar Popowicz a fost ales președinte al părții ucrainene a Bucovinei.

 Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România.

Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul , favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor.

Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz.

Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina.

Astfel, la 9 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a romana, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina,„pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”iar două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuţi, rezervându-li-se o primire entuziastă.

De acolo, ele ajung până la vechea graniţă a Bucovinei de la Ceremuş, Colacin şi Nistru.

La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand privind eliberarea Bucovinei.

Consiliul votează a doua zi “Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918 asupra puterilor Ţării Bucovina”, prin care îşi asumă întreaga putere în acest tinut romanesc.

Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 Noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”.

Congresul general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la Cernauti să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani).

În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan si Ion Nistor.

La propunerea lui Flondor, Congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi, cu sprijinul majorității reprezentanților  germani si polonezi,„Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

 

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranităţii naţionale,


Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Obcinile Bucovinei  în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu tara Mama , Romania, în aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.

 

Surse: Enciclopedia Romaniei, Wikipedia.ro.

 

 

28/11/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: