CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Moldovenii de dincolo de Prut și reglementarea istorică a denumirii limbii române

Basarabia - Wikiwand

Reglementarea istorică a denumirii limbii române

Când vorbim despre reglementarea istorică a denumirii de „limba română” în Republica Moldova (Moldova în acest articol), ne confruntăm inevitabil cu acte oficiale ale diferitelor autorități aflate la putere de-a lungul vremurilor. În mod evident, în ultimele două secole chestiunea nu a fost tratată în mod unitar, scrie revista https://limbaromana.md.

Într-un astfel de context, începutul se trage de la Regulamentele organice din 1831 pentru fiecare dintre cele două Principate. În cel pentru Valahia denumirea limbii era „rumânescă”, iar în cel pentru Moldova – „moldovenească”.

Nu se poate concluziona că a fost din neștiință ori incompetență a autorităților țariste: câțiva ani mai târziu, în 1841, într-un document al Ministerului Instrucțiunii Publice al Curții Imperiale Rusești, se constata însă că „… Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă…, o singură soartă comună…”.

Firesc, oficialitățile rusești n-aveau niciun interes ca la stânga Prutului limba locuitorilor să aibă altă denumire decât limba „moldovenească”, adică să fie ca şi în Principatul Moldovei.

Au trecut mai multe decenii și dincolo de Nistru a apărut Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Interesant însă în legătura cu denumirea de „limbă română” este că în 1924 un ziar tiraspolean relata: „s-a hotărât ca în şcoale, case și așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească”, însă fără a se indica cine a hotărât.

În 1932, noțiunea a obținut statut oficial. Dar în anii 1937-1938, politica națională sovietică pe malul stâng al Nistrului a impus expulzarea denumirii de „limba română”, a grafiei latine, a gramaticii și a limbii literare române.

Toate au fost înlocuite în RASS Moldovenească cu „limba moldovenească” în grafia chirilică.

Imagini pentru legea privind limba de stat în rss moldova 1990 photos

În 1940 a apărut un document al conducerii de partid sovietice în care, printre altele, se pune în aplicare o altă teză ideologică: „reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a RASS Moldovenești”.

În sfârșit a fost găsit un document în limba rusă: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 10 februarie 1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de a la alfabetul latin la rusesc” în care găsim următoarea mențiune: „Luând în considerație apelările cetățenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și a organizațiilor de partid, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a hotărât a trece, începând cu 01 martie 1941, scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Cât privește denumirea limbii, a fost imposibil de a găsi o decretare clară, în care să existe menţionarea faptului schimbării denumirii ei din „română” în „moldovenească”.

Probabil, pentru oficialităţile sovietice ori era de nedorit contrapunerea într-un document oficial a denumirilor uneia și aceleiași limbi: română și moldovenească; ori în această materie ele se simţeau moştenitoare ale decretării din Regulamentul organic al Moldovei din 1831 referitoare la denumirea „limba moldovenească”.

În partea a doua a secolului trecut, odată cu schimbările inițiate de M. Gorbaciov (perestroika și glasnost) și sub influența puternicei mișcări pentru independență, Parlamentul RSS Moldovenești, la ședința plenară din 31 august 1989, a adoptat Legea privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii, prin care limbii moldovenești i se atribuia statutul de limbă de stat care funcționează pe baza grafiei latine, adică fără revenirea la denumirea ei istorică si firească, anume aceea de „limba română”.

Au urmat noi încercări de a pune lucrurile pe făgașul normal. Astfel, la 29 februarie 1996, Adunarea Generală anuală a Academiei de Științe a Moldovei (AȘM) „a confirmat opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotarele ei, aprobată (la solicitarea Parlamentului) prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9 septembrie 1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională, examinând un set de sesizări privind interpretarea art. 13 din Constituție (datată 29 iulie 1994) în concordanță cu preambulul Constituției și al Declarației de Independență a Republicii Moldova (datata 27 August 1991), în sensul că sintagma „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, a hotărât (punctul 2) că „În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează”.

După aceasta, firesc ar fi fost să aibă loc modificarea corespunzătoare a Constituției. Cum şi se proceda/procedează în alte cazuri. Dar chestiunea a apărut pe ordinea de zi a legislativului abia la 1 noiembrie 2018, însă proiectul respectiv de lege nu a întrunit iarăși numărul necesar de voturi „pentru”. Astfel, în Constituție continuă să persiste denumirea limbii de stat ca fiind limba moldovenească, în ciuda contradicției vizibile dintre preambulul ei și art. 13.

În realitate, în toate sferele de viață din țară se folosește denumirea – limba română. Unii politicieni care n-au susţinut acel proiect din 1 noiembrie 2018, precum şi cei actuali care resping ideea corectării art. 13 din Constituţie, în fiecare an, la 31 august (zi nelucrătoare, care prin lege a fost decretată drept Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea română”) depun flori la monumentele lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei. De menționat că în societate, în școli, inclusiv cele superioare, în mass/media, în mediul de afaceri, în particular în sectorul financiar-bancar, foarte rar se mai poate întâlni utilizarea denumirii „limba moldovenească”. Numele ei firesc – limba română – și-a cucerit demult locul cuvenit în conștiința cetățenilor țării.

Păstrarea limbii românești în vremuri grele

Cu trei decenii în urmă, limba română și-a reluat calea anevoioasă în toate sferele vieții în Moldova*. Pentru Transnistria și Bucovina, acest proces a durat mai mult, nu este încheiat și va continua datori­tă unor factori geopolitici mai puternici decât limba română propriu-zisă. În 1954, Nicolae Corlăteanu, academician de prestigiu încă din vremurile socialiste, avându-l coautor pe Eugeniu Russev, a editat la Moscova un dicționar care putea contribui fundamental la păstra­rea denumirii de limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Dicționarul Rus-Roman (Русско-Румынский Словарь) a apărut la editura „Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей” din Moscova și conținea 45 000 de titluri-cuvinte din cele mai diverse domenii de activitate, inclusiv termeni economici și bancari. Având în vedere utilitatea practică generală, dicționarul, cu extinderea până la 60 mii titluri-cuvinte, a fost reeditat în 1967.

Tot atunci însă, la Chișinău a apărut o altă lucrare a acelorași doi autori, Русско-молдавский словарь (în română: Dicţionarul rus-moldovenesc), cu un volum de titluri-cuvinte ceva mai mare (trebuiau introduse în circuit și pe această cale multitudinea de neologisme aduse de epoca nouă, a socialismului de tip sovietic) şi, firesc, se mai deosebea de cel de la Moscova și din punct de vedere structural: conform orânduirii literelor alfabetului rusesc.

De menționat că primul dicționar rus-moldovenesc, în grafie chirilică, a fost publicat încă în 1946. Urgența necesității practice a acestui dicționar, fie și cu grafie chirilică, fie și utilizând denumirea „moldovenesc”, era una ardentă chiar şi pentru şcoala superioară. Aceasta se poate conclude şi dintr-un nu prea mediatizat eveniment.

La începutul lui 1947, N. Corlăteanu, pe atunci şef interimar al Catedrei de limba şi literatura moldovenească la Universitatea de Stat din Chişinău, reieşind din realităţile dramatice cu care se confruntase (în cadrul facultăţilor universitare făceau activitate didactică ori studii o mulțime de lectori şi studenți care, fiind veniţi din alte republici sovietice, nu cunoșteau „limba moldovenească”), i-a adresat un memorandum lui Ivan Leonov, primul rector al acesteia, privind „predarea cursului practic de limbă moldovenească la facultățile Universității”.

El, respectând şi utilizând cu corectitudine lozincile momentului, în particular, menționa: „Din… republicile frăţeşti… au venit în Moldova tineri entuziaşti…, dar tineretul acesta nu cunoaşte limba poporului moldovenesc. Ei nu se pot apropia de masele largi ale oamenilor muncii fără să ştie limba moldovenească”. Reacţia rectorului a fost pe cât se putea de rece: „Universitatea de Stat din Chişinău nu are din partea Ministerului Învăţământului Superior al URSS indicaţii cu privire la predarea limbii moldoveneşti”.

N. Corlăteanu era absolvent al liceului „Alexandru Donici” din Chișinău și licențiat al două facultăți ale Universității din Cernăuți, respectiv Facultatea de Literatură și Filozofie și Facultatea de Drept (cea de-a doua fiind terminată cu mențiunea „Magna cum laude”). Concomitent cu activitatea didactică la Universitatea din Chişinău, N. Corlăteanu avea și preocupări de cercetător științific, fiind și colaborator la Sectorul de limbă și literatură, care ulterior a devenit Institutul de Limbă și Literatură al viitoarei Academii de Științe (AŞ) a RSS Moldovenești. Unsprezece ani a fost la conducerea acelui Institut, dintre care aproape nouă ani a fost director.

A fost decorat cu înalte distincții ale guvernării sovietice (Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”, Ordinul „V. I. Lenin”) și cu cele ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia „Dimitrie Cantemir”).

Meritul deosebit al lui N. Corlăteanu este că a fost şi printre cei care de-a lungul timpului au readus în spațiul dintre Prut și Nistru și operele clasicilor români, știrile despre începutul scrisului în limba română în spațiul românesc, precum și despre primii cărturari și cronicarii moldoveni. Încă din 1948, elevii clasei a VIII-a au primit crestomația Literatura veche moldovenească, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu E. Russev și cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld).

A fost o ediție cu unele compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina tiparului, să treacă fără probleme filtrele ideologice de atunci fără amputări sau cu pierderi minime, în echipă a fost acceptat și un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „proveniența teritorială” (era din Tiraspol) și „apartenența de partid”, dar și ca scriitor mai „descătușat”, mai puțin îndoctrinat în chestiunea limbii. 

În cărțile și manualele școlare publicate (cum a fost în una dintre primele – Culegere de lucrări la ortografia limbii moldovenești. Pentru clasele V-VI ale școlilor de 7 ani și mijlocii, editată în 1948), N. Corlăteanu, în pofida împotrivirii, cu consecvență promova limba literară română, fără a utiliza termenul respectiv. În ele se scria deja, spre exemplu, „copil” și nu „copchil”, „copiați” și nu „perescrieţi”, „aceasta” și nu „aiasta”, „piele vie” și nu „chele jie”, „picioare” și nu „chişioare” etc.

N. Corlăteanu s-a stins din viață în 2005, lăsând o bogată moștenire științifică. Bibliografia lui începe cu 1945 și include 147 de titluri numai de cărți de autor, care îi poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai adesea pe E. Russev. De numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărți redactate, editate sub îngrijirea lui (printre ele o mulțime de dicționare bilingve), precum și studii, articole din ediții periodice. Post mortem a văzut lumina tiparului manualul Latina vulgară, în 2006, carte scrisă la finele vieții în colaborare cu Lidia Colesnic-Codreanca.

Întreaga activitate științifică a lui N. Corlăteanu (pentru care a fost criticat pe nedrept de nenumărate ori) și a multor altor intelectuali a contribuit fundamental la păstrarea limbii române în Moldova, această „comoara în adâncuri înfundată”, folosind expresia nemuritoare a lui Alexei Mateevici. Privite acum în contextul istoric (filologii erau „supt vremi”, oamenii se temeau să țină minte trecutul care putea fi periculos pentru viața lor de zi cu zi, amenințarea cu gulagurile, paza limbii „cu pușca” etc.) în care aceasta a avut loc, opera și activitatea acestor intelectuali apar de-adevărate ca fiind revoluționare.

Încercări de negare

Existența limbii române în Moldova a fost negata de multe ori, mai ales în perioada sovietică. Oamenii de elită științifică ai Moldovei erau adevărați patrioți (la fel ca și oamenii de rând, de altfel), se deosebeau printr-o înaltă cultură personală de comunicare. În decurs de decenii, din perioada sovietică, se crease însă o stare de umilință nemiloasă, care a lovit cu cruzime în oamenii de știință, în corpul didactic al școlilor superioare și în alți oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naționale între Prut și Nistru. În acele vremuri, mai era „un filtru”: pe o pagină vedem mențiunea: „sub redacția lui I. D. Ciobanu”. Acesta, cum se vorbea între oameni, era principalul vechil care veghea cu sârguință și păzea cu supra-vigilență „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni firești autohtoni în locul stâlciturilor aduse chiar și în manualele școlare cu un singur scop: „sî ni diosăghim de cii din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

Daca aceasta era atitudinea oficiala din timpurile sovietice, cu atât mai greu este de înțeles poziția unor așa-ziși oameni de știință moldoveni apăruți în spațiul literar după independenta țării în 1991.

Exemplul cel mai hilar în această privința îl reprezintă așa-zisul Dicționar Moldovenesc-Românesc, apărut în 2003, din prefața căruia rezultă clar ca negarea denumirii de limba româna pentru Moldova și moldoveni este determinată de așa-zisul pericol de înglobare a Moldovei într-o nouă Românie Mare. Așadar, niciun considerent lingvistic, ci doar unul geo-politic dictat, de data aceasta, de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, aflat la putere în acea perioadă. Acest dicționar a fost respins categoric de societatea moldovenească ca fiind un experiment pseudo-științific.

Rolul băncilor și al IFI-urilor în promovarea limbii române

Alături de mulți alți factori predominanți în promovarea limbii române moderne în Moldova (mass media, unele instituții guvernamentale, contactele comerciale cu oameni de afaceri de peste Prut etc.), băncile și alte instituții financiare din țară au jucat un rol important, mai ales la începuturile statalității, după proclamarea independenței țării pe 27 August 1991. Primele contacte oficiale ale acestora cu exteriorul au avut loc în anii 1991-1992, cu Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, în vederea aderării la aceste instituții financiare internaționale (IFI). Procesul de aderare a fost destul de anevoios, iar cauzele au fost multiple. Dintre acestea, bariera lingvistică a fost una dintre primele care a trebuit depășită. Terminologia și procedurile procesului de aderare ale acestor IFI-uri era, bineînțeles, disponibilă în limbile engleză și rusă. Acestea au fost traduse și explicate de reprezentații români din cele doua IFI-uri reprezentanților Ministerului Finanțelor din Republica Moldova (care a fost responsabil de pregătirea aderării din partea moldovenească) și ai Băncii Naționale a Moldovei (BNM). Se poate afirma că la încheierea procesului de aderare, pe 12 August 1992, reprezentații celor două instituții sus-menționate dobândiseră cunoștințe bogate (economice, bancare, legale și instituționale) direct în limba română. Aceste cunoștințe au fost folosite și la introducerea cupoanelor din 1991 și mai apoi a monedei naționale (leul moldovenesc), în noiembrie 1993. Aceste instrumente monetare aveau pentru prima dată toate elementele componente (denumire, paritate, emitent etc.) exprimate în limba română, după mulți ani de circulație a rublei sovietice inscripționate în limba rusă. Până și în Transnistria, care a menținut rubla transnistreană și inscripționarea moștenită de la fosta Uniune Sovietică, figura centrală a designului bancar de pe monedă era Mihai Eminescu, poetul național român.

Procesul de transmitere a cunoștințelor în limba română a continuat și în perioada 1993-1995, dar de data aceasta interlocutorii erau principalele bănci comerciale din Moldova. Tratativele pentru primele linii de finanțare au început în 1993 și s-au încheiat cu succes în 1995, când au fost semnate primele linii de credit cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Negocierile în limba română conduse de reprezentanții IFI-urilor au fost de asemenea un proces dificil. În afara standardelor de contabilitate complet diferite, toți termenii bancari (bilanț, active, pasive, acreditive etc., pentru a aminti doar câteva dintre noțiunile de baza) fuseseră moșteniți din limba rusă și ca atare erau aproape necunoscuți în limba română. Impactul educațional, atât asupra conducătorilor de bănci cât, mai ales, în ceea ce privește personalul băncilor respective și a miilor sau chiar sutelor de mii de clienți, deponenți, acționari etc., a fost extraordinar. Preocupările pentru asimilarea limbii române bancare au fost stimulate și prin apariția noilor dicționare ruso-române, care au jucat un rol pozitiv în consolidarea cunoștințelor și tehnicilor bancare direct în limba română. Au urmat, bineînțeles, și alte finanțări de la Corporația Financiara Internaționala (IFC) și multe alte IFI-uri care au avut un impact pozitiv în tranziția Moldovei la economia de piață. Se poate spune pe drept cuvânt că experiența de negociere direct în limba română, însușită deja de partea moldovenească, a fost un factor primordial în asigurarea succesului. Ca urmare, în prezent, în băncile Moldovei activează deja un personal bine instruit și cu temeinice cunoștințe de limbă română și gramatică românească.

* * *

Întregul demers al acestui scurt articol are în final un mesaj foarte simplu și anume re-amintirea testamentului de suflet al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) pentru urmașii săi: „…Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Şi-a patriei cinstire”.

Notă:

* Vezi și Grigore Furtună, Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naștere), http://www.infotag.md/populis-ru/284791/, publicat pe 13 mai 2020 

04/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Roadele inacțiunii în Transnistria sunt culese acum și de Ucraina.VIDEO

Generalul Ion Costaș: Ucraina culege roadele inacțiunii sale în ceea ce privește Transnistria

În timp ce lideri europeni se arată îngrijorați de desfășurarea de trupe ruse în apropiere de frontul din Donbas și în Crimeea anexată, experții avertizează că R.Moldova nu are niciun mecanism de răspuns în cazul în care o escaladare a conflictului din Ucraina s-ar extinde până la granițele R.Moldova, scrie https://gazetadechisinau.md, preluat de Romanian Global News. 

Cancelarul german Angela Merkel, declară că situația din Belarus, din estul Ucrainei și din Crimeea, din Transnistria, din Osetia de Sud, din Abhazia, din Nagorno-Karabakh este „mai mult decât alarmantă”.

Iar ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, anunță că tensiunile iscate de dislocarea masivă de trupe rusești la graniță cu Ucraina va deveni tema unei întâlniri trilaterale România-Polonia-Turcia, care va avea loc la București. În același timp, generalul Ion Costaș, fost ministru de Interne și al Apărării din R.Moldova, spune că autoritățile moldovene nu s-au arătat preocupate serios de această problemă.

Generalul Ion Costaș, fost ministru de Interne și al Apărării din R.Moldova, spune că autoritățile din R. Moldova nu s-au arătat preocupate serios de această problemă.
Întrebat de „Gazeta de Chișinău” dacă R.Moldova poate fi afectată de evenimentele legate de Ucraina, Ion Costaș a răspuns că: „O amenințare a existat, există și va exista până când avem o armată de ocupație pe teritoriul independent al statului suveran R.Moldova”.

Totodată, el nu crede că autoritățile de la Chișinău pot să facă singure față unei asemenea amenințări. Mai mult, în opinia sa, acum Ucraina culege roadele inacțiunilor sale în legătură cu separatiștii din Transnistria, până când nu a fost lovită de o problemă similară, în Crimeea și Donbas.
„Dar noi avem forțe care ar putea face față? Asta e o naivitate! Avem situația când timp de 30 și ceva de ani nu s-a făcut nimic, când partea ucraineană, în timpul războiului și când noi aveam probleme cu integritatea teritorială, a fost de partea Transnistriei și, împreună, în complot cu Rusia, juca cartea împotriva R.Moldova…

Până astăzi, când s-au trezit și ei cu o problemă în Donbas, pe care o avem și noi în Transnistria. Sigur că, în 30 de ani, se putea face foarte mult ca să se blocheze complet existența acestei Transnistrii din partea Ucrainei.

Cu părere de rău, ucrainenii nu au făcut nimic, au stat cu mâinile în sân și așteptau să se rezolve de la sine problema”, accentuează generalul Costaș, care a condus Ministerul Apărării din R.Moldova în timpul războiului din Transnistria, din 1992.

Menționăm în acest context că ministrul de Externe al României, Bogdan Aurescu, anunță că diplomații occidentali încearcă să găsească căi de dezescaladare a situației de la granița ruso-ucraineană, dar și că Rusia se folosește și de alte tactici, pe lângă masarea de trupe, inclusiv propaganda și dezinformarea prin canale de propagandă precum publicația Sputnik.

23/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

CUM AJUTĂ ROMÂNIA SĂ SE MENȚINĂ ÎN VIAȚĂ REGIUNEA SEPARATISTĂ TRANSNISTREANĂ

Imagini pentru transnistria map

ANALIZĂ-SURPRIZĂ: CINE MENȚINE ÎN VIAȚĂ REGIUNEA SEPARATISTĂ TRANSNISTREANĂ!

Transnistria a reprezentat în ultimele trei decenii una dintre cele mai mari enigme din Europa de Est și continuă să fie un studiu de caz aparte, fiind unul dintre primele conflicte înghețate din spațiul ex-sovietic și apoi un model pentru cele ce au urmat în jurul bazinului Mării Negre,potrivit unei analize realizată de VERIDICA.RO, preluat de Romanian Global News.

Dinamica supraviețuirii acestei entități este cu atât mai interesantă prin realitățile antagonice din teren. Dacă în aproape primele două decenii aceasta a existat datorită sprijinului economic acordat de Moscova, ultima decadă aparține, paradoxal, Uniunii Europene și Chișinăului.

O bază avansată de operații a bolșevicilor folosită și de Rusia post-sovietică
Situația actuală din regiunea transnistreană datează din 1992 și a rezultat, pe de-o parte, din Războiul de la Nistru, în care timp de câteva luni forțele Chișinăului s-au luptat cu rebelii regimului de Tiraspol, cărora li se alăturaseră voluntari și erau spriijniți unități ale Armatei a 14-a ruse și, pe de altă parte, din Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova din 21 iulie 1992.
Cu toate acestea, rădăcinile acestei entități își au originile încă din 1924, când în cadrul RSS Ucrainene a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.
Pe atunci, miza acestei fâșii de pământ era să exporte Revoluția bolșevică via România spre zona Balcanilor. Astăzi, această regiune separatistă are rolul de a funcționa ca o bază avansată de operații (din engl. „forward operating base”, FOB) a Moscovei în regiunea Odesa, Ucraina și la circa 100 de kilometri de granița UE și NATO cu România.
Regiunea separatistă reprezintă circa 11-12% din suprafața totală a Republicii Moldova.
În cei circa 28 de ani de așa-numită independență, Transnistria a funcționat, din punct de vedere economic, din rămășițele sovietice ale unei firave industrii plasate strategic pe malul stâng al Nistrului.
Totodată, regiunea transnistreană s-a menținut și datorită unei vieți economice subterane, aceasta fiind o platformă de contrabandă, în special cu țigări și băuturi alcoolice, dar și armament, în special cel din depozitul de la Cobasna, acolo unde sovietici au retras în anii `80 și începuturile anului ’90 circa 20.000 de tone de muniții din țări precum Germania și Cehoslovacia.
Din acest punct de vedere, corupția endemică de la Chișinău și afacerile unor politicieni și grupurile de interese interconectate de la Chișinău și Tiraspol au ajutat la menținea acestui status quo.

UE, Bucureștiul și Chișinăul aruncă colacul salvator pentru regiunea separatistă

În ultima decadă, economia transnistreană a comportat o serie de mutații interesante, povara fiind tranferată de pe umerii Moscovei pe cei ai Uniunii Europene.
Abordarea de tip „soft power” pe care Uniunea Europeană a implementat-o, inițial prin pârgille Parteneriatului Estic în 2009 și apoi prin semnarea Acordului de Asociere UE-Republica Moldova în iunie 2014, a jucat un rol decisiv în schimbarea balanței exporturilor regiunii separatiste.
Cifrele vorbesc de la sine. Astăzi, 30% din totalul exporturilor regiunii transnistrene ajung în circa 25 de țări ale UE.
Pe primele trei locuri în ponderea exporturilor din regiunea secesionistă se află metalele și produsele metalifere (circa 229 de milioane de dolari), resursele energetice și combustibilii (160 de milioane de dolari – livrate Moldovei) și nu în ultimul rând produsele alimentare (circa 96 de milioane de dolari, materii prime și confecții în regim „lohn” (52 de milioane de dolari). Totalul exporturilor din regiunea transnistreană în 2020 s-a cifratla 633.105.050 milioane de dolari, conform statisticilor oferite de Serviciul Vamal al regimului de la Tiraspol.
Paradoxal, România este principala destinație a mărfurilor transnistrene, după Republica Moldova, chiar dacă la nivel ideologic și propagandistic Bucureștiul rămâne cel mai mare inamic al Tiraspolul și ținta principală a retoricii negative.
În general, schimburile comerciale dintre regiunea separatistă și România se rezumă la produse metalifere care merg la prelucrare în combinatul siderurgic de la Râbnița din nordul regiunii.

Cele mai recente cifre furnizate de regimul de la Tiraspol arată că în 2020 Republica Moldova a fost destinația principală a exporturilor (în special energie electrică de la centrala de la Cuciurgan) cu 42,92% din cota de piață și o valoare de 271,7 milioane de dolari SUA (în creștere cu circa 10% față de 2019).
Pe locul doi s-a clasat România cu 14,91% (94 de milioane de dolari SUA) cu aproape 2% în creștere față de 2019. Urmează Rusia cu 11,05% din exporturi (aproape 70 de milioane de dolari).

Pe locul al patrulea se regăsește Ucraina cu 10,26% din exporturi (aproape 65 milioane de dolari).
De menționat România, alături de Polonia, Italia și Germania, înghit circa 80% din totalul exporturilor transnistrene în UE. O altă transformare interesată este că, începând cu anul 2015, România a preluat ștafeta de la Rusia în materie de prima destinație a exporturilor transnistrene.

Anexarea Crimeii, moment de cotitură

Dinamica exporturilor transnitrene a suferit modificări majore în ultima decadă.
Acest lucru s-a întâmplat mai pregnant după anexarea Crimeii de către Rusia, în 2014, și după embargo-ul impus încă din 2013Republicii Moldova de către Moscova. Cifrele arată că România a sărit brusc, în 2015, de la 18,6% la 30,5%, în timp ce Rusia a scăzut de la 22,9% la 15,2%.
Realitatea matematică este completată de o politică bine pusă la punct a Uniunii Europene care a permis regiunii transnistrene să exporte în continuare în UE, după semnarea Acordului de Asociere UE-Republica Moldova în iunie 2014, fără însă a face publice înțelegerile cu Tiraspolul.
România, ca cel mai apropiat stat din proximitatea regiunii separatiste, a preluat acest rol de stat-importator de produse transnistrene via Republica Moldova. Ceea ce este însă interesant este că relația nu a fost una reciprocă.

În ciuda înlesnirilor dinspre UE, Tiraspol a ridicat taxele pentru produsele importate din UE.
Bruxelles-ul și-a motivat politica relaxată față de Tiraspol pentru ca nu cumva o serie de incidente să se producă în regiunea separatistă ca urmare a unor blocade din partea Chișinăului și Kievului.

Acest lucru ar fi strangulat economia transnistreană și ar fi putut exista riscul unor confruntări armate.

La toate acestea, prezența militară rusă în republica secesionistă ar fi putut complica și mai tare situația din teren.
Trebuie să reamintim că, după anexarea Crimeii în martie 2014, Kievul și-a schimbat atitudinea tolerantă față de Tiraspol și a introdus treptat un embargo gradual, atât pentru mărfuri, cât și pentru circulația persoanelor și controalele pe punctele vamale comune s-au înăsprit.
Cum regiunea transnistreană nu dispune de un aeroport internațional și nici ieșire la mare proprie, „exporturile salvatoare” spre Rusia și-au diminuat din plin cantitatea și au fost reorientare spre țările prin bunăvoința Bruxellesului.

11/02/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: