CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Rusia şi apărarea imperiului său

 

 

 

 

 

 

 

Toate imperiile pe care le-a cunoscut omenirea de-a lungul istoriei sale, se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, trec prin perioade de expansiune şi de declin, sunt confruntate cu crize şi trec prin perioade de înflorire, dar toate, absolut toate, la un moment dat, pier.

Uneori, dispariţia unui imperiu este în urma unei lungi perioade de criză, poate de o pierdere a identităţii, sau este rezultatul cuceririi de către un alt imperiu. Nimeni nu face excepţie, istoria a demonstrat asta. Trecutul omenirii este plin de exemple, de imperii care au dominat lumea cunoscută, regiuni întregi până la o bună parte a globului, dar sfârşitul este inevitabil. Imperiile sunt sortite dispariţiei, unul după altul.

Chiar dacă un nou imperiu apare, în zorii ridicării sale sunt prevăzuţi deja germenii dispariţiei. Mai devreme sau mai târziu, imperiul va intra în declin şi va dispărea ca şi imperiu. Istoria nu ne dă excepţii de la regulă, toate imperiile care au strălucit şi au dictat mersul lumii, toate, absolut toate, au dispărut. Cauzele dispariţiei sunt încă studiate de istorici, antropologi, economişti şi toată pleiada de înţelepţi pe care omenirea i-a putut produce, sunt o sumedenie de teorii şi de idei, dar faptele rămân. Imperiile nu sunt făcute să dureze.

Fie că ne referim la zorii istoriei, la hitiţi, egipteni, romani, sau la evul mediu, cu imperiile bizantin, otoman, german, sau cele coloniale, ale spaniolilor, portughezilor, olandezilor sau britanicilor, rezultatul este acelaşi. Chiar şi în epoca modernă, care a văzut alte imperii, toate au sucombat, mai devreme sau mai târziu. Aşa a căzut imperiul francez, olandez, german, britanic, japonez, turc, austro-ungar, şi exemplele pot continua. Uneori, imperiile decad şi sucombă treptat, ca şi o evoluţie logică a mersului istoriei.

Dar, în majoritatea cazurilor, se prăbuşesc în urma unor cutremure geopolitice majore, care le zdruncină din temelii. Poate cel mai cunoscut şi mai plin de urmări a fost cutremurul geopolitic al anului 1918, în urma primului război mondial. Atunci s-au prăbuşit patru imperii dintr-o dată, într-un singur an: imperiul german, austro-ungar, turc şi rus. Faliile geopolitice ce au urmat au fost imense, teritorii şi regiuni întinse au rămas pradă haosului, au urmat războaie după război (de după primul război mondial) care au provocat victime în număr comparabil cu cele din prima conflagraţie mondială.

Ca şi un singur exemplu, pot spune că războiul civil din Rusia, care a durat patru ani, la fel ca şi primul război mondial, a înregistrat un număr de victime egal cu jumătatea celor din întreg războiul desfăşurat pe o arie mult mai mare, aproape pe întreg globul. La aceste victime se adaugă cele din războiul greco-turc, cu masacrele asupra populaţiilor civile, războiul sovieto-polonez, româno-ungar şi multe altele uitate astăzi. Un cutremur geopolitic major poate prăbuşi imperii, dar aduce victime şi războaie colaterale, în zonele de falie.

A urmat al doilea război mondial, cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1945, când Uniunea Sovietică şi-a împins stăpânirea peste jumătate din Europa, şi în alte zone din Asia. Al treilea cutremur geopolitic major a fost anul 1989, de fapt anii 1989-1991, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice. De atunci, din nou, vorbim despre Rusia, nu despre Uniunea Sovietică, deşi putem vedea o continuitate între Rusia, Uniunea Sovietică, apoi din nou Rusia, o continuitate bizară, dar constantă. Vorbim aici de mentalităţi şi temeri.

Logica imperială defensivă Rusia, de la începutul expansiunii sale, de când a devenit un imperiu, s-a confruntat cu justificarea motivelor cuceririi de noi teritorii. Fiindcă vorbim aici de o dinamică a expansiunii nemaiîntâlnită în istorie. „O istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza acestei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive… Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia (astăzi), realitate ce poate deveni materie primă pentru noi întrupări ale ideii imperiale…

Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de resentiment şi umilire din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei, care ar readuce în minţi vremurile de altădată (…suferim, dar cel puţin suntem mari şi temuţi). De aceea, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei, de modernizarea sa.” Când i-a cucerit pe tătarii din Kuban şi Astrahan, a spus că o face în numele creştinismului, în luptele cu polonezii, în numele ortodoxismului, când a cucerit popoare ortodoxe, în numele panslavismului, dar când a dat peste popoare slave, a găsit altă explicaţie. Anul 1917 şi următorii, au dat Rusiei, devenită Uniunea Sovietică, justificarea expansiunii, în numele comunismului. Conform lui Lenin şi Troţki, revoluţia comunistă mondială trebuia impusă, chiar cu forţa armelor. Expansiunea era justificată, chiar era o obligaţie, cea de a aduce „libertate tuturor proletarilor” din lume.

De a impune puterea şi dictatura proletariatului pe întreg mapamondul. De aici a decurs Războiul Rece, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Ciudat şi paradoxal, imperiul rus se teme. În ciuda expansiunii sale din decursul secolelor, imperiul rus se teme că va fi atacat şi cucerit de alţii. Se teme de răzbunarea istoriei, de momentul în care vor vedea reversul medaliei, prăbuşirea, deoarece sunt conştienţi că o asemenea expansiune extraordinară nu are cum să nu fie urmată de reflux. Această teamă s-a perpetuat timp de secole, menţinând până şi în ziua de astăzi mentalitatea de cetate asediată. Deşi în plină expansiune, împăraţii ruşi se temeau.

Numai astfel se justifică inclusiv alegerea unui alt ecartament al căilor ferate, odată cu apariţia acestui nou mijloc de transport în secolul XIX, de teamă că va fi folosit pentru transportul trupelor de invazie pe teritoriul imens al imperiului rus. Cu toate că între 1700 şi 1870, Rusia a dus doar două campanii defensive, din totalul de treizeci şi opt, conform citatului de mai sus. Această logică ar părea greu de înţeles, dacă nu am studia puţin scrierile autorilor ruşi. Leontieff făcea o largă expunere, la jumătatea secolului XIX, asupra vieţii imperiilor, încercând să justifice şi să impună preponderenţa imperiului rus, bineînţeles, aducând omagii absolutismului rusesc.

Alţi scriitori ruşi încercau să impună ideea de continuitate între imperiul bizantin şi cel rus, încercând să acrediteze ideea că Moscova este a treia Romă, un imperiu ce continuă tradiţia celui roman şi bizantin. Peste tot, doar o justificare a tendinţei imperiale, continuată sub formă comunistă, şi astăzi, sub orice formă la îndemână, panslavistă sau antioccidentală. În timpul Uniunii Sovietice, expansiunea era justificată ideologic. iar apărarea era structurată pe trei cercuri.

Nu vorbim doar de apărare aici, ci şi de direcţiile sau zonele din care se putea desfăşura un atac. Primul cerc era format din republicile sovietice, cele ce constituiau Uniunea Sovietică.

Că vroiau sau, erau în componenţa Uniunii Sovietice, ce se întindea pe două continente, un spaţiu imens. Al doilea cerc era format din ţările satelit din Europa de est şi din Asia. Iar al treilea cerc era constituit din ţările devenite socialiste sau prietene cu concursul diplomaţiei sau armamentului şi suportului sovietic. Aici intrau Cuba, dar şi unele state din Africa, America de Sud, Asia sau Orientul Mijlociu. Cutremurul geopolitic al anilor 1989-1991a schimbat mult situaţia. Al treilea cerc, nemaifiind susţinut de Uniunea Sovietică confruntată cu probleme economice, s-a prăbuşit. La fel şi al doilea cerc, în urma revoluţiilor din Europa de Est.

Primul cerc a căzut şi el, în urma imploziei Uniunii Sovietice din 1991. Mai mult, dintre cele cincisprezece state ce compuneau Uniunea Sovietică trei au intrat în UE şi NATO, respectiv ţările baltice: Lituania, Letonia şi Estonia.

Revoluţiile „portocalii” au aruncat o altă fostă republică în opoziţie cu imperiul, respectiv Georgia, în urma revoluţiei trandafirilor din 2003. Ucraina a încercat şi ea calea dizidenţei, în 2004, dar a revenit de curând, democratic, prin alegerea lui Victor Ianukovici ca şi preşedinte. Moldova, ţinută aproape timp de mulţi ani, schimbă partea încet, dar sigur, după „revoluţia twitter” din 7 aprilie 2009. Fostele componente ale Uniunii Sovietice din Asia Centrală, acum republici independente, gravitează în jurul Rusiei, dar au şi tendinţe de a ieşi din orbita ei, la fel cum am exemplificat într-un alt articol ).

Azerbaidjanul are şi el tendinţele de apropiere de Turcia şi interesul de a-şi vinde gazul şi petrolul mai competitiv, nu prin intermediul Rusiei, lucru care deranjează enorm Moscova, căreia îi ameninţă monopolul din regiune.

Aici aliatul fidel rămâne Armenia, temătoare de vecinătatea cu Turcia, cu care are probleme istorice nerezolvate şi dispute diplomatice, mai ales pe tema genocidului asupra armenilor în timpul primului război mondial. 

 

 

 

Imagini pentru imperialism rus photos

 

Apărarea imperiului astăzi 

Rusia poate fi considerată un imperiu chiar şi în ziua de astăzi, nu datorită întinderii sale, de altfel apreciabilă, ci prin prisma faptului că ţine între graniţele ei peste o sută de popoare în cadrul a 21 de republici autonome, în mare parte dintre ele ponderea ruşilor fiind mai mică de 5%, în unele sub 2%.

Nu este de mirare că mulţi dintre locuitorii de dincolo de Urali se declară mai nou siberieni. La fel, în Caucaz, ponderea ruşilor este redusă, (33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia) fapt care poate explica parţial mişcarea separatistă de aici.

De acum douăzeci de ani, de la implozia Uniunii Sovietice, Rusia se află în defensivă. A pierdut mult pe plan politic, a pierdut multe din teritoriile pe care le controla, atât direct, cât şi indirect. Din multitudinea de clienţi din lumea a treia, i-au rămas enorm de puţini, iar pe unii nu poate să-şi permită să-i susţină, fiindcă aceştia erau total dependenţi de Uniunea Sovietică. Cele trei cercuri defensive ale Uniunii Sovietice s-au prăbuşit, chiar şi cel interior are fisuri majore, după cum exemplificam mai sus. Rusia le-a înlocuit cu ce a putut, a mai cârpit pe ici, pe acolo, încercând să menţină ce mai putea din cele trei cercuri, sprijinind prin orice mijloace avea la îndemână regimurile din Siria  și Iran cu capabilităţi nucleare (în cazul celui din urmă),sau prin  vânzarea de  armament unor regimuri ca cel din Venezuela şi multe altele.

Ajutată de potenţialul său de export de materii prime, mai ales cu gaze naturale şi petrol, Rusia a început să creeze dependenţă mai ales în rândul ţărilor vest-europene dezvoltate, avide de aceste produse.

  Nu a fost uitat nici al doilea cerc, foştii sateliţi din grupul ţărilor foste socialiste, dar aici apare, pe lângă ideea de a le face dependente de gaze, şi tentaţia de a influenţa politic deciziile şi orientările acestora, treptat şi gradual. Se mai adaugă cumpărarea industriilor cheie ale acestor state, prin intermediul oligarhilor ruşi miliardari apăruţi peste noapte, dar obedienţi Kremlinului, care nu ezită să-i distrugă dacă nu se supun (vezi cazul Hodorkovski). În interiorul primului cerc, Rusia a avut mai multă marjă de manevră.

A creat pseudostate pe teritoriul fostelor provincii devenite independente, le-a susţinut şi le susţine economic şi material, şi intervine în forţă atunci când existenţa lor este ameninţată. Aici putem exemplifica cu Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah şi altele mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin potenţial explozive. În Asia Centrală a intervenit nu o dată cu trupe, cum a fost cazul în Tadjikistan. Susţinerea regimurilor dictatoriale favorabile sunt regula, chiar dacă lucrurile iau o turnură violentă, ca şi în Belarus, Uzbekistan sau Kirghistan, excepţii sunt doar acelea unde revoluţiile au reuşit, Georgia, Moldova şi pentru o scurtă perioadă Ucraina.

Dar această poziţie asumată de către imperiu este costisitoare, enorm de costisitoare. Atunci nu mai trebuie să ne întrebăm unde merg încasările uriaşe din petrol şi gaze, din moment ce, cetăţeanul de rând nu simte nicio ameliorare a condiţiilor sale de trai, serviciile publice sunt la fel de proaste sau chiar mai proaste ca şi acum douăzeci de ani, infrastructura continuă să fie la pământ.

Dar Rusia raportează cu mândrie noi şi noi arme, mai moderne şi mai puternice. Totuşi, începe să cumpere armament performant din Occident, fapt care pune unele întrebări. De ce? De ce Rusia îşi sabotează indirect propria producţie de armament şi credibilitatea pieţelor sale de export de armament, riscând să le piardă în favoarea altor competitori, care vor vedea în aceasta o recunoaştere indirectă a inferiorităţii produselor fabricate de propria industrie de profil, susţinută cu costuri imense? Se teme Rusia de ceva acum mai mult ca şi cu câţiva ani în urmă? Răspunsul este afirmativ.

Imperiul se pregăteşte de luptă

Sunt foarte puţine, chiar infime, cazurile din istorie în care un imperiu renunţă pur şi simplu la poziţia sa predominantă. Un exemplu îl constituie imperiul britanic, care a înţeles că nu mai are cum să-şi menţină imperiul său colonial imens, ce se întindea pe toate meridianele. Totuşi, a trebuit să sângereze înainte de a înţelege pe deplin asta. A făcut-o în Palestina şi în alte părţi, dar a avut conducători înţelepţi care au perceput mersul istoriei şi s-au retras elegant, chiar dacă retragerea lor a fost presărată din loc în loc cu cadavre. Dar a fost incomparabil un cost mai mic decât dacă ar fi încercat să se cramponeze de ceea ce nu mai puteau menţine.

Exemple opuse pot fi multe, francezii au fost nevoiţi să poarte războaie îndelungate şi sângeroase în Indochina şi Algeria până când a apărut Charles de Gaulle care a înţeles. Până şi cuvintele sale rostite de la un balcon din Alger, „J’y compris!”, adică “V-am înţeles!” sunt mult mai pline de substanţă decât au părut atunci. Rusia a avut parte de un caz special. Imperiul rus, pe întreaga sa perioadă de existenţă a fost un caz special.

Oricum, toate imperiile au propriile caracteristici deosebite, dar Rusia le întrece pe toate. În 1918, când patru imperii se prăbuşeau, Rusia intra în zodia războiului civil. Acest război civil a rezultat cu o ideologie învingătoare care s-a suprapus peste mentalitatea imperială, dându-i proporţii globale. Revoluţia bolşevică urma să cuprindă întreg mapamondul, nu doar regiunile la care aspira Rusia imperială. Pentru rusul de rând, lucrurile rămâneau cam la fel. Din iobag devenea proletar, dar tot asuprit şi tot condamnat la o viaţă de pe o zi pe alta. În plus se mai adăugau şi dimensiunile terorii ideologice conduse de Stalin, care a împânzit Siberia cu gulaguri. Războiul Rece a fost pierdut de către Uniunea Sovietică în primul rând economic. O economie de stat, planificată şi centralizată nu avea cum să facă faţă unei economii bazate pe proprietate şi concurenţă, ca şi cea occidentală. Cei din lagărul socialist, nefiind proprietari decât cu numele, nu aveau interes să muncească, din moment ce nu vedeau beneficiile muncii lor.

Iar concurenţa, care descătuşează energie, creativitate şi inovaţie, era inexistentă în lagărul socialist, unde totul era planificat. Economia socialistă nu avea cum să concureze cu cea capitalistă, bazată chiar pe concurenţă. Este o contradicţie chiar în termeni, cum să concurezi cu cineva bazat pe concurenţă. De aici apare rezultatul, economia capitalistă performantă a putut aloca bani mai mulţi pentru înarmare şi noi sisteme de armament, în timp ce economia socialistă nu a putut face acelaşi lucru. De aici a rezultat o inferioritate militară a taberei socialiste, inferioritate pe care aceştia, în doctrina lor militară, încercau să o suplinească printr-o superioritate numerică.

Dar asta cerea mai mulţi militari, care trebuiau scoşi din procesul economic, şi spirala a continuat. Breşa majoră în sistemul comunist a fost Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită şi Războiul Stelelor) iniţiată de preşedintele american Ronald Reagan, care prevedea edificarea unui sistem de apărare antirachetă în spaţiu, care reducea enorm potenţialul distructiv al rachetelor balistice nucleare sovietice. Astfel, ameninţarea nucleară sovietică era eliminată. Atunci a devenit clar pentru toată lumea că sovieticii nu mai pot ţine pasul. Uniunea Sovietică a avut parte atunci de un lider suficient de inteligent care a înţeles că a pierdut cursa înarmării, şi a încercat atunci să o câştige pe cea a dezarmării. Iar pentru asta a trebuit să slăbească şurubul dictaturii, şi totul s-a prăbuşit.

Odată dând frâu liber libertăţii, este greu să revii imediat la dictatură, fără să calci peste multe cadavre. Dar Rusia de astăzi a revenit pe ruinele a ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Şi nu vrea să cedeze fără luptă, chiar dacă trosneşte din toate încheieturile. Iar această pregătire de luptă este cu atât mai ciudată, cu cât nimeni din exterior nu ameninţă Rusia. Nimeni nu se înarmează ca să provoace Rusia, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, retorica belicoasă a Rusiei se îndreaptă şi spre Europa. Când s-a hotărât crearea sistemului antirachetă în estul Europei, un sistem defensiv, un înalt oficial rus a lăsat să-i scape porumbelul din gură, spunând că de fapt este preludiul unui potenţial atac asupra Rusiei. A trecut ceva vreme până când râsetele s-au potolit de la Atlantic la Marea Neagră. Totuşi, Rusia îşi menţine aceeaşi atitudine, de parcă mâine ar trebui să intre în război.

Ca şi vechea Rusie, ca şi Uniunea Sovietică, Rusia de astăzi se teme. Se teme în primul rând de ideile democratice care traversează frontiere prin reţelele internetului şi ajung peste tot, ameninţând conducerea autoritară rusească. Deoarece aceasta se teme, nu Rusia în ansamblu. La fel se teme şi conducerea chineză, care nu ezită să cenzureze internetul. Şi totuşi, ideile vin, traversează frontiere şi mobilizează oameni. În revoluţia română din decembrie 1989 nu a existat internetul, dar oamenii erau informaţi prin posturile de radio occidentale, ca şi „Europa liberă”. Astăzi, este mult mai uşor, chiar revolta de la 7 aprilie 2009 a fost parţial şi rezultatul unei mobilizări prin internet. Iar dovada că ideile circulă indiferent de restricţiile pe care le-ar putea impune un regim dictatorial se văd şi în ziua de azi prin revoltele din Tunisia, Egipt şi chiar în Libia, unde puţini ar fi putut crede că regimul forte al lui Ghadafi ar fi putut fi contestat. Şi Rusia ia măsuri. Una dintre ele este revigorarea şi exacerbarea naţionalismului pentru a-şi asigura o bază internă de susţinere.

Se găsesc sau se inventează duşmani externi care sunt gata să năvălească asupra Rusiei, coagulând forţele interne în jurul conducerii. Astfel a fost zgândărit diferendul cu Japonia pentru Kurile, publicând chiar discuţiile lui Medvedev cu ministrul apărării referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru protejarea acestui „teritoriu rusesc” de la extremitatea estică a imperiului. Totuşi, Rusia sângerează, nu de pe urma unui pericol extern, ci chiar din interior. Caucazul este o rană care se extinde, nu este de ajuns că luptele şi atentatele de aici nu încetează ci se intensifică, cuprinzând noi şi noi teritorii, dar teroriştii au ajuns să lovească dur şi în Moscova, cu zeci de morţi şi răniţi. Nu este de mirare că un sondaj neoficial arată că mai bine de jumătate dintre ruşi doresc retragerea din Caucaz. Ori, când poporul şi conducerea au viziuni opuse, există o problemă majoră.

De aceea conducerea încearcă să arate că este la datorie, apărând ţara împotriva ameninţărilor externe, chiar dacă acestea nu prea există, dar trebuiesc inventate, din moment ce cu ameninţările interne nu prea are succes, după cum se şi vede. Iar pentru a da greutate asigurărilor că este la datorie, Rusia trece la o înarmare fără precedent de la perioada sovietică. 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral. Este logică această importanţă dată componentei navale, din moment ce Marea Neagră, Marea Baltică, Ocenul Pacific şi cel Îngheţat sunt covârşitoare pentru securitatea Rusiei. Noile submarine (clasa Borei) vor fi dotate cu noile rachete balistice Bulava (SS-N-30), o versiune îmbunătăţită a rachetei Topol-M (SS-27) cu lansare de pe platforme submarine, dar care au picat până acum jumătate din testele la care au fost supuse. Capabilă să poarte 10 ogive nucleare la o distanţă de 8000 kilometri, Rusia speră ca această armă să fie capabilă de o reală descurajare. Politica existentă în ultimele decenii, în timpul Războiului Rece, se baza pe conceptul MAD (Mutual Assured Distruction), în sensul că ambele blocuri militare aveau suficiente capabilităţi nucleare încât în cazul unui război direct, care ar putea deveni nuclear, să nu poată exista învingători, ambele tabere fiind total anihilate.

Acest concept strategic a menţinut un echilibru şi a împiedicat degenerarea într-un război direct între supraputeri: circa 50000 de ogive nucleare, dintre care 95% în mâinile celor doi principali adversari, SUA şi URSS. După încheierea Războiului Rece, numărul lor a scăzut, în urma tratatelor de dezarmare nucleară, dar şi datorită faptului că întreţinerea lor costa enorm. Aceste sisteme se degradează în timp, şi menţinerea lor costă mult. După un număr de ani, nu mai poţi fi sigur că vor funcţiona. Mai ales în cazul celor sovietice, majoritatea păstrate în condiţii necorespunzătoare.

Este suficient să ne gândim la aceste rachete ca sisteme foarte complexe, dar o mare parte din dispozitive, ca şi motoarele lor, sunt mecanice, iar o cât de mică disfuncţionalitate poate genera un eşec. Mai mult, majoritatea rachetelor sovietice erau pe bază de combustibil lichid, mai predispuse eşecurilor, spre deosebire de cele bazate pe combustibil solid. Oricum, încă nimeni nu a încercat un război lansând o mulţime de rachete purtătoare de ogive nucleare, pentru a putea măsura rata de succes. Rusia are nevoie acum de o armă credibilă de a echilibra descurajarea adversarului, prin posibilitatea de a recurge la armament nuclear.

Deşi mai are din vremea sovietică circa 1131 de rachete cu 4944 ogive (faţă de 1326 rachete cu 8448 ogive americane), totuşi, pentru a putea da greutate argumentelor, are nevoie de o rachetă purtătoare mai credibilă, în locul celor deja existente, dar depăşite şi care ar putea fi interceptate de elementele scuturilor antirachetă. Aici apare rolul Bulava, de a putea depăşi scuturile antirachetă, inclusiv cel care va fi construit în Europa de Est, dând astfel greutate cuvântului Rusiei. În cazul unui schimb nuclear, fiecare va încerca să anihileze rachetele celuilalt înainte de a fi lansate. Asta înseamnă că primele vizate vor fi silozurile şi bazele de lansare ale adversarului, pentru a-i distruge şansa unei riposte prin distrugerea a cea mai mare parte din rachetele şi capabilităţile existente. Deci, cine dădea prima lovitură, era în avantaj. Pentru a minimiza aceste pierderi, s-a încercat, pe lângă construirea unui sistem defensiv antirachetă (Iniţiativa de Apărare Strategică, sau Războiul Stelelor al lui Ronald Reagan) şi dispersarea ţintelor, pentru a putea rămâne suficiente pentru ripostă.

Astfel au apărut rachetele tractate, care sunt dispersate şi ascunse în diferite puncte, dar gată să fie lansate la momentul oportun. Dar cel mai important factor îl constituie rachetele lansate de pe submarinele balistice. Submarinele, mai ales cele nucleare, pot sta în imersiune perioade de ordinul anilor, şi pot fi ascunse suficient de bine încât adversarul să nu ştie unde se află. Greu de detectat şi greu de urmărit, un astfel de submarin poate lansa fără veste rachete intercontinentale. De aceea Bulava vor fi armate pe submarinele clasa Borei. În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate.

ă fie distruşi. O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord. Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie.

Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui dispuse la adăpost de sonarele şi marina americană.

Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Se părea că scopul principal era abaterea atenţiei de la tragedia de la aeroportul Domodedovo, din februarie, când un atacator sinucigaş din Caucaz a detonat o bombă care a ucis 35 de oameni şi a rănit peste o sută. Dar mai era şi un alt motiv. Preşedintele Dmitri Medvedev a decis întărirea garnizoanei ruse din insulele Kurile (divizia a 18-a, 3500 militari), cu vehicule blindate şi elicoptere, deşi această divizie este destul de bine dotată, inclusiv cu tancuri T-80. Infrastructura va fi modernizată, inclusiv porturile pentru a putea găzdui porthelicopterul Mistral ce va fi alocat Oceanului Pacific. Aeroportul de pe insula Iturup va fi lărgit în aşa fel încât să permită decolarea şi aterizarea aeronavelor de transport Il-76, necesare pentru a aduce întăriri în caz de conflict. Deşi aeroportul militar de pe insula Sahalin, din vecinătate, găzduieşte un regiment de avioane de luptă ce poate interveni în câteva minute deasupra Kurilelor, garnizoana de aici va primi sisteme de rachete antiaeriene cu rază lungă de acţiune S-400, cele mai moderne din dotarea forţelor armate ruseşti.

Din cele 45 de regimente de rachete antiaeriene, numai unul este echipat cu S-400, cel destinat cu apărarea Moscovei (apropos, Moscova este singura capitală din Europa permanent apărată cu rachete antiaeriene, ceea ce spune multe despre paranoia rusească).

Al doilea regiment dotat cu S-400 va fi detaşat în Kurile: două divizioane cu câte opt lansatoare fiecare, fiecare lansator având opt rachete. De ce această înarmare a Kurilelor? Nu poate fi împotriva Japoniei, deoarece nu prea cred ca japonezii să atace Rusia prea curând pentru a-şi revendica stăpânirea insulelor. Nici chinezii.

Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces. Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea.

De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti. Rusia a simţit pe propria piele ce înseamnă să fii o ameninţare necredibilă.

În Marea Neagră, flota militară turcă depăşeşte flota rusă. Tot în Marea Neagră, Rusia intenţionează să doteze flota sa cu 15 fregate, 10 nave de suprafaţă de alte tipuri şi 5 submarine. Noile rezerve de gaze şi petrol şi rutele acestora necesită o sporită prezenţă militară. Mare parte din regimentele de apărarea antiaeriană ruseşti sunt dotate cu rachete S-300PT sau PS, nedigitale, datând din anii 80.

Aşa era şi regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova. Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldaţi, doar câteva cadre militare, respectiv ofiţeri şi subofiţeri care aveau în grijă lansatoarele şi rachetele. Efectivele armatei au scăzut de la 5,2 milioane de soldaţi în timpul URSS la 1 milion astăzi, în Rusia.

Confruntată în ultimii douăzeci de ani doar cu războaie în care adversarii nu puteau fi în niciun caz o ameninţare aeriană, Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel că s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de graniţă să nici nu fie monitorizate radar.

Astfel, în timpul războiului cu Georgia, trupele ruseşti s-au oprit la Poti nu numai în urma presiunilor diplomatice, dar şi prin recunoaşterea faptului că nu aveau cu ce să descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute şi sistemele antiaeriene lipsite de soldaţi, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusă?

Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readuşi din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fără ca Rusia să poată face ceva.

În Marea Neagră începuse desfăşurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, către Tbilisi.

Asta a fost forţa din spatele manevrelor diplomatice ale vestului care au oprit avansul Rusiei către Tbilisi. Iar acum Rusia nu mai doreşte să fie pusă în aceeaşi situaţie. Îşi dotează regimentele antiaeriene cu rachete şi militari, le comasează cu cele radar, cumpără armament performant din Occident, construieşte nave, corvete, submarine, fregate, ba chiar şi un portavion, rachete balistice etc.

Un program de 650 miliarde dolari în următorii zece ani, doar pentru menţinerea imperiului, deşi nimeni nu se gândeşte să-l atace. Dar Moscova uită că tot printr-o astfel de cursă a înarmării a fost falimentată şi s-a prăbuşit Uniunea Sovietică.

Iar în paranoia ei şi în goana după gloria şi statutul pierdut, Rusia îi calcă rapid pe urme.

http://cristiannegrea.blogspot.com/

Reclame

30/01/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Unirea Principatelor Române – actul politic de voință națională care stă la baza României moderne

 

File:Theodor Aman - Hora Unirii la Craiova.jpg

Th.Aman-Hora Unirii la Craiova

 

 

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române,astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavarsindu-se în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost  încununată de victorie.

Ideea de unire a fost exprimată clar şi puternic înca in  timpul revoluţiei de la 1848,iar după revoluţie,aceasta a devenit problema centrală, dominantă,a vieţii politice româneşti,o idee care a pus în mişcare toate paturile sociale.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care s-au distins: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Răspândiţi în diverse capitale europene (Viena,Frankfurt,Paris,Londra,Constantinopol), patrioţii romani au desfăşurat actiuni  laborioase si entuziaste, pentru creerea un curent international de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

 

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană.

 

In vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului Otoman, eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală,  inclusiv situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii.
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul,Ismail,Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească,fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.In Moldova insa,caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive .

Au fost de asemenea falsificate  listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, in urma carora Turcia a fost silita  să anuleze alegerile falsificate.Noile alegeri au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti,care cu două excepţii, au fost aleşi pretutindeni.Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.

In Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionoşti,revoluţionari de la 1848: Mihail Kogălniceanu,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Alecsandri,Vasile Mălinescu,Anastase Panu,în Moldova,C. A. Rosetti,fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu,A. G. Golescu,fraţii Ion şi Dumitru Brătianu,Chr. Tell,Gh. Magheru,în Muntenia.

Pentru prima dată,ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată,Tănase Constantin,Gheorghe Lupescu,Mircea Mălieru ş.a.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857,la Iaşi şi la Bucureşti.

Dezbaterile au demonstrat forta mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

 

 

 

Fişier:Divanul Ad-Hoc, 1857.jpg

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de  Szathmáry

 

 

Intr-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857 rezoluţii asemănătoare, în care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România,respectarea drepturilor,a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească care să reprezinte “toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost si ea prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări.

In jalba deputaţilor pontaşi moldoveni,al cărei prim semnatar era razesul Ion Roată din ţinutul Putnei,erau înfăţişate în imagini impresionante starea ţărănimii şi temeiurile revendicărilor sale.

Se cerea ca “săteanul să fie pus în rândul oamenilor”,să fie interzisă bătaia,să fie înlăturate boierescul (claca),beilicurile şi birul pe cap,iar satele să-şi aibe…dregătorii aleşi chiar din sânul lor”.

  Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise Comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport,pe care l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri,care s-au întrunit în mai 1858,la Paris.

Convenţia semnată la 7 august 1858,ca urmare a lucrărilor Conferinţei,prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Uite ale Moldovei şi Ţării Româneşti,fiecare cu câte un domnitor,guvern şi o Adunare Legiuitoare proprie si înfiinţarea unei Curţi de Casaţie comune pentru ambele Principate,cu sediul la Focşani.

Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor modernizarii tarii: desfinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor),responsabilitatea ministerială etc;se recomanda,de asemenea,o nouă lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani.

”Stiţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei,stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat.

Act internaţional, noua Convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate,ceea ce de fapt însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic.

Convenţia va rămâne în vigoare până în anul 1864.

Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră in intregime dorinţa fundamentală a românilor,exprimată prin Adunările ad-hoc,se impunea o acţiune internă a întregului popor,care să realizeze Unirea şi să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.

 

Infăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti
 

Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele antinationale, potrivnice Unirii.
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care restrângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.
In timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a Partidei Naţionale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea. 

 

 

 

Fişier:Alexandru Ioan Cuza at the Metropolitanate, 29 February 1860.jpg

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza.După alegerea din Moldova, privirile natiunii erau aţintite spre Bucureşti unde Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859.

Incă din prima zi, in Bucuresti,peste 30.000 mii de oameni mobilizaţi de tinerii unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc Adunarea electivă.

Erau prezenţi tăbăcari,măcelari,meseriaşi,negustori,ţărani din Bucuresti si in  satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa,elevi ai claselor superioare şi din  învăţământul de specialitate.

Mulţimea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare,care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.
In această atmosferă incendiara,în noaptea de 23/24 ianuarie,deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul “Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti, tot pe Alexandru Ioan Cuza,domnul Moldovei.
In dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11,reprezentanţii Partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului.

Propunerea făcută de Vasile Boerescu pentru  persoana lui Al. I. Cuza a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului.Unirea era condiţionată de alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească. Şi a fost ales, într-o explozie de entuziasm popular!

Trecându-se la vot,toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie în Moldova.
Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional !

“Unirea naţiunea a făcut-o”, avea să declare M. Kogălniceanu în 1862.

Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria Patriei noastre ca “Ziua renaşterii naţionale”.

Punând bazele României moderne,Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale,a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.

 Consolidarea Unirii

Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului  Cuza, a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.

In martie 1859,reprezentanţii Franţei,Rusiei,Sardiniei,Prusiei şi Angliei, l-au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.

Alexandru Ioan Cuza a dat o atenţie deosebită unificării armatei.Un prim pas în acest sens a fost concentrarea unităţilor militare moldovenesti si muntene într-o tabără militară unică la Floreşti,în primăvara şi vara anului 1859.

Ostirea unificată avea datoria să apere autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.
In domeniul afacerilor  externe se înregistrau de asemenea succese importante, politica înnoitoare dusa de domnitor avand  un mare impact in strainatate si conducand  la intensificarea activitatilor diplomatice ale Romaniei.

Principatele Unite,  deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman,au inceput sa duca tot mai mult o politică externă proprie si sa se manifeste din ce in ce mai puternic in concertul natiunilor lumii.

In anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.

Imagini pentru principele cuza photos 

Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia în septembrie acelaşi an. După tratative anevoioase, în noiembrie 1861,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862,  s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

http://g1b2i3.files.wordpress.com/2010/03/theodor-aman-unirea-principatelor.jpg?w=604

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Romaneasca şi-au încetat existenţa ca entitati statale de sine statatoare.

Au inceput sa fie aplicate o serie de reforme progresiste.A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

In  anul 1863 a incercat preluarea imenselor mosii detinute de manastiri, multe din acestea apartinand grecilor.

Reformele lui Cuza au intampinat o opozitie acerba din partea marilor proprietari si a inaltului cler,mai ales al celui grec, care isi vedea pierdute intinsele mosii acumulate in decursul timpului in Principatele romane.

Taranii nu aveau suficient pamant, plus ca trebuiau să plătească impozite și să practice clacă pentru boieri. Alexandru Ioan Cuza a sperat să îmbunătățească situația din țară prin reforma agrara. El a încercat secularizarea terenurilor monahale și, de două ori, să anuleze iobăgia și să reducă terenurile marilor mosieri, dar majoritatea parlamentară era formată din marii proprietari de pamant, care se opuneau.

 

Criza și soluția

 

Această parte a reformei sale nu a fost aprobată în Adunarea Legiuitoare. În această situație, Alexandru Cuza a dizolvat Parlamentul pe 2 mai si a dizolvat Adunarea electivă, promulgand  o nouă Constituție, numită de el Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea Domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală care sporea considerabil numărul alegătorilor.

 Dreptul de a vota s-a extins, fiind acordat si unei părți a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor.

La alegerile pentru a 2-a convocare a Adunării Naționale au învins suporterii domnitorului. Cu sprijinul noului parlament, au avut loc o serie de reforme necesare.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată legea rurala,a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.

În Occident, reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol  unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc. Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din tarile romane, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din Bucuresti si cea din Iasi .  

File:Romania 1859-1878.png

Harta Romniei intre 1859-1878

Abdicarea şi exilul

 

In urma măsurilor radicale luate,  Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi,unele organizate din exteriorul țării .

Totul a culminat cu lovitura de stat, in care domnitorul a fost fortat sub amenitarea  armelor  sa abdice, in urma unei asocieri politice de moment intre conservatori si liberali, cunoscuta in istorie sub numele de Monstruoasa Coalitie.

Complotiștii îl acuzau pe Domn că ar intenţiona să instituie un regim personal si au reuşit să-şi aduca la indeplinire planurile, atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei si a garzii personale a domnitorului.

Din partea unui gazetar, lui Cuza îi este adusă in seara dinaintea loviturii o telegramă, prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice . În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.

La ora 4 dimineaţă,in ziua de 22 februarie 1866, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula:

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 fevruarie 1866(stil vechi n.n.), cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor” .

 Este urcat într-o trăsură şi dus la locuinţa lui Costache Ciocârlan, apoi a doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.

La producerea acestei lovituri de palat a contribuit însuşi Al. I. Cuza care, nu numai că nu a luat măsuri împotriva  elementelor complotiste, dar  într-un discurs  s-a arătat  chiar dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe din afara tarii, fapt susţinut şi intr-o scrisoare adresată unui diplomat străin.

Dupa abdicarea fortata si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.

Initial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.

Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .

Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!

Miscarea a fost lichidata  cu brutalitate de fortele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a nascut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, in orasul Heidelberg din  Germania. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea  instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate romanesti .

Analizând suita de evenimente petrecute in acei ani, unele avand un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a nascut  Romania moderna .

Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară , în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.

Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

 

 

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

 

FIE CA ROMÂNIA NOASTRĂ SĂ TRĂIASCA ÎN VECI !

 

 

 

 

 

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866-Romania moderna

 

 

 

24/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ungurii nu pot pretinde pentru statul lor un teritoriu în care, etnic, ei nu acoperă decât o treime din suprafață…VIDEO

 

 

 

Chiar dacă nu au fost numiţi ca atare, marii noştri cărturari au fost şi geopoliticieni. Aşa au fost Iorga, Eminescu, chiar şi marele geograf Simion Mehedinţi, şi mulţi alţii. Dar astăzi am să-l aduc în discuţie poate pe cel mai mare geopolitician român, mă refer la Ion Conea. Şi nu oricum, ci publicând un material al său din 1941, intitulat Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, pentru a vedea ce însemna un studiu geopolitic atunci. Astăzi, nu mulţi reuşesc să mai scrie aşa.

Ţinând cont şi de contextul în care a fost scris, la un an după cedarea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ion Conea vine cu un răspuns pe măsură, cu argumente geopolitice, propagandei deşănţate „ştiinţifice” a ungurilor, pentru refacerea Ungariei Mari.

Unele dintre aceste argumente ale propagandei maghiare le mai găsim şi astăzi pe multe siteuri şi forumuri, precum şi printre afirmaţii ale unor organizaţii şi curente maghiare.

Iată extrase din acest articol :

 

 

 

 

Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:

„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.”

Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.

Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc    

”Orice Stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o regiune geografică organică în întregimea ei”. Basinul Dunării de mijloc, este o astfel de regiune, dar vecinii noştri Unguri nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru un Stat Unguresc ei sunt doar o modestă mică insulă etnică, ce se pierde în cadrul acestui mult prea larg pentru ei basin. – Şi n-ai dreptul să pretinzi pentru tine o regiune geografică organică întreagă decât atunci când neamul tău o umple în întregime. Altfel, trebuie să te mulţumeşti cu cât, din ea, ocupă masa neamului tău. – Iar Transilvania (o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică, care-ţi va cădea sub priviri), e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e în România Mare – şi nu piesă de margine, secundară, cum a fost – şi ar fi! – într-o Ungarie Mare.    

Principala formă de manifestare a Statului, glăsuieşte catehismul geopolitic, este lupta lui pentru spaţiu, faimosul ”Kampf um den Raum” al lui Ratzel. Spaţiul, spune acesta, este condiţia de grandoare a Statelor. Ca o buruiană rea, am zice, aşa caută Statul a se întinde, pe cât mai multă suprafaţă. Dar ceea ce e şi mai interesant în această fixare şi lăţire teritorială a unui Stat, este faptul că el caută a se prinde de ceea ce se cheamă un ţinut organic. Orice Stat, spune Kjellen, are această tendinţă: să devină ţinut organic.

Iată cuvintele lui: ”Ceea  ce observăm aici este, în fond, nimic altceva decât tendinţa pe care o au Statele de a deveni ţinuturi organice. Ele umblă după un ţinut organic, cu care vor să se cunune, pentru că, după aceea, prin această căsătorie, ţinuturile lor să devină tot mai mult organice.”

Dar ce este acel ţinut sau aceea regiune geografică naturală, organică, după care Statul umblă să o găsească, să se fixeze pe ea, şi să o acopere toată, ca mânat de o forţă nevăzută? Tot Kjellen: ”Observaţia tot mai aprofundată în această direcţie, a arătat că acest concept de ţinut natural organic constă din două elemente: în afară, ţinutul să aibă hotare naturale, înăuntru – să aibă o articulaţie organică. În ambele aceste direcţii, legea aceasta a individualizării geografice a Statelor s-a dovedit a fi tot mai puternic activă” (în decursul vremii).

Iar ceea ce dă conţinut conceptului de ”ţinut natural organic” nu este uniformul, ci armonicul sau cu alte cuvinte, conţinutul regiunii naturale cu care Statul se va ”cununa”, nu va fi unul pe care să îl caracterizeze uniformitatea , ci atât în ceea ce priveşte relieful, cât şi produsele lui de sol şi subsol, unul cât mai variat cu putinţă. Totul, însă, să se închege, printr-o corelaţie strânsă, într-un întreg cât mai unitar şi, am zice, cât mai organic. Regiunea aceasta naturală să fie, adică, alcătuită dintr-o sumă de unităţi geografice naturale mai mici care, ca relief, să se îmbine într-un chip cât mai armonic şi mai strategic cu putinţă, iar sub aspectul economic să realizeze autarchia…

Să privim teritoriul Statului românesc din punct de vedere al structurii şi al articulaţiei lui lăuntrice, să considerăm cu alte cuvinte, conţinutul conturului, adică ceea ce Kjellen numeşte das Reichsgebiet. Şi să facem aceasta, spre a înţelege şi mai bine construcţia geografică a  acestui pământ, s-o facem comparând România mare de azi cu Ungaria mare de ieri. 

Într-un recent studiu apărut la Budapesta şi intitulat „Biograpgie des frontieres politiques du Centre-Est europeen”, d. Andre Ronai de la Universitatea din Budapesta, prezintă în acest chip pământul Ungariei Mari, adică al Ungariei de dinainte de Trianon: „C’est …le territoire d’Eta le plus parfait, le plus uni et le plus harmonieux de toute la region quo nous examinons et peut–etre meme du monde entier”. O fi! Dar – şi vom vedea mai jos îndreptăţirea noastră de a ne pune o astfel de întrebare – ce le poate ţine aceasta de cald Ungurilor? Vrem şi spunem: Ce le pasă Ungurilor de aceasta, odată ce teritoriul de care-i vorba nu-i al lor sau, mai exact, nu-i numai al lor?

Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:

„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.” Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.

  

            În adevăr, poate că fiecare Stat, dac-ar privi peste hotarele lui, ar descoperi teritorii limitrofe care s-ar articula şi mai organic în cadrul lui dacât în al Statului vecin respectiv. Urmează de aici, numaidecât că vecinul acesta trebuie invitat să… evacueze,  spre a ţi-l lăsa ţie, teritoriul acela, pe simplul motiv că acestui teritoriu i-ar sta mai bine, cartografic, în cadrul Statului tău? Da, şi aceasta, însă într-un singur caz: când acel teritoriu, deşi stăpânit de altul, este populat cu oameni de ai tăi! Dar… acesta să fie cazul Ungurilor, atunci când ei îşi aruncă ochii şi pretenţiile… dincolo de Munţii Apuseni? Adevărat este că acea regiune naturală pe care o concepe şi o vrea (mai ales!) geopolitica drept temelie geografică pentru o alcătuire de Stat – este totdeauna  (sau… ar fi mai bine să fie!) alcătuită dintr-o sumă de alte regiuni naturale mai mici  (după cum la rându-i, chiar acea regiune naturală, s-ar putea integra într-o alta şi mai întinsă, în aşa fel încât unitatea geografică de un ordin şi mai superior, rezultată din această integrare, să fie şi mai armonică pentru ochi, şi mai completă ca organism economic, şi mai redutabil din punct de vedere strategic.) Dar… ce are a face una cu alta? Pretenţiile acestea într-un singur caz… merg: când le susţine etnicul. Pentru că, dacă e numaidecât necesar, cum spuneţi, ca Statele să acopere, ca arie geografică, fiecare câte o regiune naturală, atunci socoteala e simplă: Fiecare Stat va acoperi regiunea (sau complexul de regiuni naturale) pe care le acoperă (dacă le acoperă!) poporul a cărui expresie politică el este. Aceasta, însă, încă odată, dacă pretenţia geografică e susţinută, pe dedesubt, de suportul masei etnice.

Dar când dintr-un complex armonic de regiuni naturale tu ocupi ( cum prin excelenţă, ca să zicem aşa, era cazul Ungurilor în cadrul Statului ungar de până la Trianon) cînd ocupi un singur mădular al lui, în virtutea cărui principiu de etică şi, dacă vreţi, estetică geopolitică, pretinzi autoritatea ta de Stat întinsă şi peste celelalte mădulare, pe care alte neamurile ocupă şi locuiesc?    

            Nu uniformul ci armonicul – am văzut ce spunea Kjellen – trebuie să caracterizeze regiunea organică, acel Naturgebiet (de fapt termenul cel mai potrivit şi care ar traduce cel mai bine gândul lui Kjellen ar fi aici acela de organisches Gebiet) cu care tinde să se „cunune”, cartografic, organismul unui Stat. Conţinutul lui geografic şi economic trebuie să fie cât mai variat, şi dacă se poate, într-o repartiţie spaţială cât mai simetrică şi cât mai strategică. Aceasta este, însă, încă odată, idealul.

Hartă din lucrarea citată în text a d-lui A. Ronai: Carpaţii româneşti ai Munteniei şi Moldovei ies în evidenţă cu un alt lanţ Himalaia , pe câtă vreme Apusenii mai că nu există. primii trebuie să fie „hotar” – ceilalţi, dacă s-ar putea, să dispară cu desăvârşire. În plus, această hartă ar avea să spună că fizionomia şi litologia podişului Transilvaniei sunt identice (!?) cu ale pustei ungureşti!

            O examinare a hărţii pământului românesc, nu poate însă, să nu impună oricui, de la prima vedere, că el se încheagă într-un tot de o armonie aproape unică, pe cât de variat în structura lui de amănunt, pe atât de unitar prin chipul quasi-organic în care mădularele lui se încheagă între ele: Un mare podiş în mijloc, închis într-o centură de munţi cari cad spre exterior în trepte concentrice din ce în ce mai joase până în şesurile şi luncile din margini, pentru ca totul să sfârşească în rotunda îmbrăţişare a celor trei ape din margini.

O hartă geologică a acestui teritoriu, hartă în care diversitatea rocelor este exprimată prin coloraţiuni diferite, ne arată aceeaşi simetrie inelară, aceeaşi dispoziţie în amfiteatru concentric a formaţiilor litologice care se succed spre exterior cu regularitatea cu care s-au succedat una pe alta şi în vreme , în epocile de formaţie şi depunere geologică. Atât harta fizică, cât şi cea litologică a pământului românesc am putea spune că se prezintă ca o continuă îmbrăţişare concentrică.

„Dacă n-aş fi francez – a spus cândva un om de ştiinţă, prieten al ţării noastre după ce o străbătuse de la un capăt la altul, aş face mărturisirea că România Mare este ţara cea mai frumoasă şi mai simetric construită.” Şi era acela om de ştiinţă ce venea din ţara despre care acum două mii de ani scria Strabo că este „un organism compus ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente.”

            Şi dacă e vorba de cetăţi geo-istorice predestinate (cum proclamă ungurii că era Ungaria de ieri: câmpii la mijloc, munţi pe margini!) atunci să ne dea voie vecinii noştri să constatăm că greu se mai poate închipui o cetate ca a pământului românesc, în totalitatea lui. Astfel considerându-l observăm că inima îi este ca un fel de înălţime izolată, din acelea pe care le căutau cu predilecţie aşezările româneşti în vremurile vechi. Este ca un uriaş dunnum, ca să amintim şi de acest faimos apelativ celtic, care designa piscurile pe care popoarele vechi îşi construiau cetăţile şi-şi cuibăreau centrii vitali de rezistenţă în faţa inamicului…

După cum, dacă vreţi, la fel putem spune că pământul românesc este ca un castel medieval, înconjurat cu şanţ de ape şi cu citadela donjonului în inimă, adică drept în centrul corpului de construcţie. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât acest caracter de cetate a trecut cu succes un mare examen istoric: şi-a dovedit, adică, eficacitatea şi destinul ca atare. Şi, citadelă centrală a pământului nostru, mai ales Transilvania este aceea care a conservat neamul românesc, în tot lungul evului mediu, în vremea când năvălirile se succedau fără întrerupere.

 Aici este de răspuns mai întâi la întrebarea: cât este de drept să se întindă un Stat în spaţiu, ce suprafaţă de pământ e drept să acopere el? Credem că răspunsul acesta nu comportă în el nicio dificultate, pentru nimeni: Un Stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde neamul sau poporul a cărui expresie politică el este.

            Să reţinem şi să subliniem acest adevăr, asupra căruia nu poate plana nicio controversă: Suprafaţa, ca şi forma sau conturul unui Stat, trebuie să le dicteze nu suprafeţele şi formele diverselor regiuni naturale, câte apar şi unde apar acestea pe suprafaţa pământului, ci trebuie să le decidă, în primul rând, aria şi forma de expansiune în spaţiu a neamului sau a naţiunii respective. Vor, Ungurii, hotare naturale? Dar mai naturale hotare decât cele etnice, care altele pot fi? N-au Ungurii, care citesc geopolitică, n-au decât să deschidă orice tratat de geopolitică vor – şi vor afla, de acolo, că hotarele etnice sunt cel puţin tot atâta de „naturale” cât şi Alpii sau Himalaia,( şi mai ales, cât… Carpaţii. Oare într-un recent vestit arbitraj, n-au cazut chiar munţii în faţa criteriului etnic?

            Autorii Unguri repetă mereu argumentul cu unitatea geografică a basinului panonic cu cingătorile lui concentrice, de munţi. Şi spun: prea e unitar acest pământ: daţi-ni-l. Bine, dar unitate naturală e şi Europa toată, luată în ansamblu: atunci să ceară (că tot atâta de motivată le-ar fi pretenţia!) să ceară întreg continentul pentru ei. Ba, chiar, unitate geografică naturală e şi Africa şi este, la urma urmei, întreg pământul unit de naturală. Că aşa e cu aceste unităţi geografice. încep de la aceea minusculă, a unui mic basin intramuntos şi se înşirue, mereu mai mari, şi îmbucându-se mereu cele mai mici în cele mai mari imediat următoare, până ce termină cu pământul întreg. Concluzia: trebuie să te mulţumeşti, pe plan geopolitic, cu cât şi cu ce a cuprins din pământ dinamismul demografic nesiluit al neamului tău, fiindcă altfel – rişti să ajungi a pretinde chiar pământul ântreg pentru tine, uitând că, afară de neamul tău, mai sunt şi câteva altele pe lume.

            În cazul Statului românesc, însă, al României Mari, hotarul politic nu face altceva decât să acopere aria etnică a poporului românesc.

Şi mai tranşant va fi, decât cele de până acum, contrastul care rezulta din comparaţiile geo-etnice între România Mare de azi şi Ungaria Mare de ieri. Am reprodus, în acest scop, imaginea cartografică a celei din urmă, odată goală de conţinutul ei etnic şi a doua oară plină de acesta; şi am reprodus şi imaginea cartografică a Statului românesc o singură dată (fiindcă nu e nevoie ca în cazul Ungariei, de două ori): umplută aproape în întregime de masa aceluiaşi popor. Şi ce găsim dacă ne permitem să umblăm prin teritoriul vechiului Stat unguresc? Vrem să spunem: ce găsim ca element uman? Găsim aşa cum harta ne arată, că din circa 300000 km² câţi avea el, masa etică ungurească umplea o arie care abia depăşea o treime: în jurul unui biet sâmbure unguresc gravitau naţiunile slave, pe o suprafaţă de cel puţin 200000 km².

Pe câtă vreme, în cazul Românilor, nu e greu de observat că masa lor se sprijină pe Nistru, pe Dunăre, şi aproape că se reazemă de Tisa. Cazul românesc este, aşadar, unul din acelea în care se constată că o naţiune a ajuns să umple aproape exact o regiune naturală, care regiune, astfel, se va trăda ca o haină firească pe măsura ei (la urma urmei şi Ungurii umplu o astfel de regiune: pusta,aleasă chiar de ei, atunci când au poposit în ea venind din altă pustă, numai că vecinii noştri nu vor să se declare mulţumiţi numai de ea !). Şi este, potrivirea sau corespondenţa aceasta geo-etnică realizată în cadrul României Mari, este cu adevărat extraordinară; şi extraordinară nu numai în realitatea şi înfăţişarea ei actuală, sub ochii noştri, ci mai ales în ceea ce priveşte perpetuitatea ei în timp: în antichitate, în evul mediu, astăzi, totdeauna. Iar rolul principal, geo-etnic şi geo-politic, l-a avut Transilvania.

 Şi care este, în cadrul Statului românesc de astăzi, funcţionarea geopolitică a Transilvaniei (fiindcă aceasta este… esenţa problemei!)?

 

 

 

 

În lucrarea „Geopolitik” a lui Richard Henning, alăturată schiţă cartografică vrea să spună că Transilvania este, prin excelenţă, una din acele piese geografice a căror menire e să fie şi să rămână totdeauna „inimi de ţară” (piesă centrală vitală, aşa cum ne apare în funcţia ei în cadrul României Mari, nu piesă secundară de margine, cum era în Ungaria).

 

 

 

            În Ungaria de ieri, Transilvania juca rolul unei piese geo-economice şi geo-politice periferice, pe când în România de azi Transilvania a revenit la ceea ce trebuie să numim destinul ei uman de totdeauna: de a fi piesă de centru, vitală, aşa cum  fost pentru Dacia lui Decebal şi cum a fost şi pentru Dacia felix romană.

Autorii geopolitici unguri nu pot concepe Transilvania decât în cadrul unui Stat cu inima la Budapesta. Noi, la fel cu toţi slujitorii din lume ai Geopoliticei, n-o putem vedea şi înţelege decât ca un Horststaat (Henning, în geopolitica sa, o dă ca exemplu de atare), deci ca un punct de plecare, ca un sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de Stat, firească şi viabilă.  Eroarea de perspectivă geopolitică ungurească vine din aceea că ei, Ungurii, văd în Carpaţi un hotar natural predestinat (între noi şi ai!) în vreme ce noi vedem în Carpaţi ceea ce vedea geograful H. Grothe încă din 1906: o coloană vertebrală a pământului şi poporului  – şi, deci, şi a Statului românesc ( e vorba bineînţeles numai de Carpaţii răsăriteni şi de cei meridionali, nu şi de cei Apuseni, de existenţa cărora geografii unguri cam uită, când pun şi discută problema unui hotar natural între ei şi noi.) 

 

 

 

 

Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală).

 

 

  În 1934, unul din cei mai de seamă antropologi ai Europei de astăzi, Victor Lebzelter de la Viena, a întreprins un studiu antropologic asupra Românilor. Una din concluzii sună aşa: „În Munţii Apuseni avem tipul aşa numit al Moţilor (eu i-aş spune mai degrabă tipul dacic); nicăiri în România, după părerea mea, nu persistă aşa de fidel tipul antropologic, al populaţiei băştinaşe, din a cărei contopire cu coloniştii romani s-au născut Românii, nicăiri ca aici în Munţii Apuseni. Aşadar, după antropologul german, o vatră de orgoliu românesc ( pentru că o vatră de origine şi continuitate etnică naţională prin excelenţă), aceşti Munţi Apuseni.

Iar în 1940, un alt cercetător de autoritate – pornit tot din Viena, dar poposit în culmea carierei sale ştiinţifice la universitatea din Berlin – d-l Gamillscheg, ajunge şi dânsul la concluzia că Munţii Apuseni sunt cel mai sigur şi mai viu nucleu geografic de continuitate daco-romană şi românească, din antichitate până azi. Şi tot astfel, în sfârşit, sună – şi încă cum, zău! – şi concluziile Atlasului Limbii Române. După cum la fel sună – ba ce frumos! şi cu ce argumente noi! – şi concluziile unui studiu, fruct al unor cercetări de peste 20 de ani, pe care d-l Giuglea de la universitatea din Cluj îl va pune în curând sub tipar.

Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală)

            … Undeva, în această revistă chiar, d. A. Golopenţia reproduce câteva impresionante rânduri scrise acum 70 de ani de un membru al Academiei maghiare, în legătura cu revoluţia lui Horia: ”Există, scria Fr. Szilaghi, o fatalitate, o dreptate pedepsitoare în viaţa inşilor, a neamurilor şi a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic şi răzbunător pedepseşte păcatele părinţilor la fii, până în nepoţi şi strănepoţi (II Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viaţa Transilvaniei răscoala lui Horia. Ţinerea veacuri de-a rândul a poporului vlah în afara legilor şi în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creştină, această Nemesis înseamnă: „Dumnezeu este prezent în istorie”.

            Dumnezeu este prezent în istorie!

 

 

 

 

 Sursa: 

Ion Conea şi Transilvania

Citiți articolul integral accesând :  http://cristiannegrea.blogspot.com/search?updated-max=2012-03-21T16:20:00%2B02:00&max-results=7&start=3&by-date=false

 

 

 

 

21/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: