CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tragica soartă pe care au avut-o la curtea Moscovei, Domniţa Elena (Olena) Voloşanca şi fiul său Dimitrie, fiica şi nepotul marelui Ştefan voievod

 

 

Картинки по запросу Stefan cel Mare Elena Voloșanca

 

Foto: Extras de pe tabloul votiv al bisericii Sf.Nicolae Domnesc din Iaşi : Prima din stanga, Domniţa Elena (Olena), fiica lui Ştefan cel Mare şi a Evdochiei de Kiev.

 

CUM AU FOST OMORÂȚI LA CURTEA MOSCOVEI FIICA  ȘI NEPOTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE  

 

 

Politica de alianţe a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare împotriva pericolului turcesc a fost o constantă a întregii sale domnii. Pentru această cauză a încercat să se apropie de curtea Moscovei, nepregetând să ofere mâna fiicei sale, Elena, fiului Cneazului Ivan al III-lea.

Aceasta avea însă să sfârşească tragic, căzând victimă intrigilor de la curtea cneazului, ratându-se astfel unica şi nerepetabila şansă ca ţarii ruşi să coboare din apărătorul creştinătăţii.

Cu aproape o sută de ani în urmă, Alexandru Papadopol-Calimachi prezenta într-o şedinţă a Secţiunii Istorice a Academiei Române o lucrare amplă despre Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin XII Paleolog, şi Domniţa Elena(1465 – 1505), fiica Voievodului Moldovei Ştefan cel Mare.

Era prima încercare a unui istoric de reconstituire a tragicului destin al fiicei Domnului Moldovei, care căzuse victima unor uneltiri şi încâlcite interese politice de la curtea Cneazului Moscovei.

Nicolae Iorga a preluat şi el o parte din ideile şi concluziile lui Papadopol despre această dramă în „Istoria lui Ştefan cel Mare”, iar mai târziu, Constantin Gane în „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, fără prea multe informaţii suplimentare.

Prin deceniul şapte al secolului trecut, apar date noi, rezultate din cercetarea bibliografiei ruseşti, în monografia „Ştefan cel Mare”, scrisă de Alexandru V. Boldur, după care subiectul a fost practic uitat.

Cu câţiva ani în urmă, tragicul destin al Domniţei Elena a fost readus în actualitate, cu date noi, de către istoricul Maria Magdalena Szekely.

O scrisoare neterminată

 

 

„Slăvitului şi prin darul lui Dumnezeu fericitului şi de Hristos iubitului şi de Dumnezeu binecuvântatului cu mare cinste, încununatului şi în toate ţările prea măritului şi singur stăpânitorului, iar pentru noi prea dulcelui şi scumpului domn şi dragului părinte Ioan Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, închinăciune adâncă şi dragoste credincioasă şi adevărată de la iubita fiică a Domniei Tale şi Domniţă Elena, Mare Cheaghină a Moscovei.

Întru aceasta, scumpe şi iubite Domn al nostru şi drag părinte, cerând mila lui Dumnezeu, am fost bucuroşi până acum să auzim despre a Domniei Voastre viaţă şi bună sănătate, pentru care noi, auzind despre viaţa şi buna sănătate a Domniei Voastre, cu sârguinţă aducem laudă milostivului Dumnezeu şi ne bucurăm din suflet, şi întru aceea rămânem în mulţumire şi vă ţinem pe toţi în cinste, şi tot astfel, scumpe Domn şi prea dulce părinte al nostru, dau ştire Domniei Voastre că doresc ca milostivul Dumnezeu şi Prea Cinstita Maica Domnului să vă aducă Domniei Voastre fericire…”

Iată un fragment de scrisoare neterminată pe care Domniţa Elena a început să o scrie acum o jumătate de mileniu, „din îndepărtatele şi neprimitoarele ţinuturi ruseşti”, cum spune doamna Szekely, părintelui ei, Ştefan cel Mare. Nu se ştie din ce motive epistola nu a fost expediată şi nici terminată. Ea s-a păstrat într-o arhivă, ajungând până în zilele noastre.

Să fi vrut domniţa să-i comunice tatălui ei drama pe care o trăia la curtea din Moscova? Să fi dorit să-l roage să intervină pentru a-i curma suferinţele? Să fi răbufnit în sufletul ei dorul mistuitor faţă de părintele pe care îl iubea atât de mult, căruia îi brodase pe steagul de luptă chipul Sfântului Gheorghe? Întrebări la care este greu să dai un răspuns.

 

Un mariaj cu substrat politic

 

Domniţa Elena era rodul căsătoriei, din 5 iulie 1463, a lui Ştefan cel Mare cu Evdochia de Kiev, sora Cneazului Simeon Olelkovici. Numele ei apare, pentru prima dată, într-un document din 10 mai 1466. Elena mai este numită uneori şi Olena, în forma rutenească a numelui dat de părinţi. Aşadar, ea s-a născut în intervalul 1464-1466.
Abia ridicată din leagăn, Elena rămâne orfană de mamă, la 25 noiembrie 1467.
În 1479, s-a ivit ocazia ca tânăra domniţă să contracteze o căsătorie cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului ei, într-o Europă dominată din ce în ce mai mult de turci.

În acest scop, Ştefan face apel la sora răposatei sale soţii, Cneaghina Teodosia. În aprilie 1480, aceasta îi trimite o scrisoare Domnului Moldovei, în care îi comunică faptul că atât Marea Cneaghină, cât şi Marele Cneaz au binevoit „că să vrea să ia pentru fiul său pe fiica ta. Şi Marea Cneaghină şi Marele Cneaz au poruncit ca să poruncesc către tine ca tu cu acest lucru cu tot să trimiţi la Marele Cneaz pe omul tău bun”.

O logodnă, ca un adio

Nu se ştie din ce motive Ştefan a tergiversat un an de zile tratativele pentru această căsătorie. În 1481, el trimite totuşi o solie la Moscova, după ce, în prealabil, îl rugase pe Craiul Cazimir al Poloniei să lase liberă trecerea „prin Marea Cnejie a Litvei” a soliilor lui către „Cneazul Moscovei”.

Un an mai târziu, o solie moscovită, formată din Andrei şi Petre Plesceev şi Ivan Zinovievici, soseşte la curtea lui Ştefan cel Mare, unde s-a şi săvârşit logodna Elenei, „probabil în Biserica Mirauţilor, în care-şi odihnea trupul doamna Evdochia, mama miresei”, după cum crede istoricul Maria Magdalena Szekey. Solia de la Moscova avea să plece de la curtea lui Ştefan cu mireasa.

Din acel moment, Elena nu avea să-şi mai vadă niciodată tatăl şi ţara.

Un alai de mare prinţesă

Drumul pe care l-a străbătut alaiul tinerei mirese poate fi reconstituit după descrierea din salv-conductul (permisul de liberă trecere) dat de regele Poloniei, Cazimir, la 28 martie 1482.

Astfel, Elena era însoţită de o suită de soldaţi, de nobili, oameni cu stare, care şi cai. Alaiul a trecut prin Sniatin, Trembovla, Liov, Belz, Chelm şi Brest-Litowsk.

Domniţa Elena a ajuns la Moscova spre sfârşitul anului 1482, după sărbătoarea Sfântului Filip, plecarea ei din Moldova făcându-se mult mai târziu, după data la care intra în vigoare salv-conductul de la regele Poloniei.

Prinţesa a fost primită la Moscova de bunica logodnicului său, mama lui Ivan al III-lea, şi cazată la Mănăstirea Voznesenskaia, unde a rămas până la oficierea căsătoriei, la 6 (sau 16) ianuarie 1483.

 

 

 

 

Viaţa secretă a fiicei lui Ştefan cel Mare. Drama Olenei, prinţesa moldoveancă implicată în lupte dinastice la Moscova şi în secte religioase interzise

 

Detaliu din giuglgiul brodat care înfăţişeaza încoronarea lui Ivan cel Tânăr, soţul Olenei Voloşanca. În imagine s-ar afla şi fiica lui Ştefan cel Mare.

 

 

 

Căderea în dizgraţie a Domniţei

 

La 10 octombrie anul următor, Elena dădea naştere unui fiu, botezat cu numele de Dimitrie. Toate lucrurile păreau a merge bine „pentru mlădiţa Marelui Ştefan, numai că la 7 martie 1490, soţul ei, Ivan, murea fie de podagră, cum s-a spus, fie, mai sigur, de otrava strecurată de medicul evreu din Veneţia, Leon”, este de părere Maria Szekely.

Din acel moment, viaţa Domniţei Elena a început să se transforme într-un calvar, din cauză că Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan al III-lea, nu vedea cu ochi buni atenţia pe care Marele Cneaz o acorda nurorii şi nepotului său.

„Mai mult, ea dorea cu orice preţ ca Elena şi Dimitrie să cadă în dizgraţie, iar fiul ei, Vasile, să devină moştenitor al tronului. Aceste manevre au declanşat ceea ce istoricii au numit „criza dinastică moscovită din intervalul 1497-1502”, spune doamna Szekely. Situaţia era deosebit de gravă pentru că, până la această dată, niciodată la curtea rusească nu se pusese problema alegerii moştenitorului între urmaşul primului născut (acesta din urmă fiind deja mort) şi cel mai mare supravieţuitor dintre fiii prinţului domnitor. Acest impas a fost creat din pricina Domniţei Elena şi a fiului ei.

Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?

Aflând despre situaţia creată la Moscova, Ştefan cel Mare cere în 1496 principelui lituan Alexandru cale liberă spre Rusia pentru solii săi, „ca să se încredinţeze de sănătatea fiicei sale, a Marii Cneaghine şi a nepotului său”.

În această perioadă, la curtea lui Ivan al III-lea, Sofia Paleolog împreună cu o parte dintre boierii ruşi puneau la cale un complot, care în cele din urmă a fost dejucat de Marele Cneaz, care l-a proclamat pe Dimitrie Mare Cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi Novgorodului. Liniştea Elenei avea să dureze doar trei ani. Sub influenţa soţiei sale, Ivan al III-lea şi-a îndepărtat în cele din urmă nora şi nepotul, închizându-i în temniţă, numindu-l pe Vasile moştenitor al tronului.

Ştefan era la curent cu ceea ce se întâmplase la curtea cuscrului său. De aceea, în septembrie 1502, la puţin timp după întemniţarea Elenei şi fiului ei, cerea informaţii despre aceştia de la hanul tătar Mengli Ghirei, întrebându-l:

„Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?” Din necunoaştere sau din dorinţa de a-l menaja, hanul tătar îl informează pe Domnul Moldovei că nimic nu este adevărat, că „aceasta tot e minciună, neadevăr”.
În 1504, Ştefan avea să treacă la Domnul, întunecat de grija fiicei şi nepotului său, neştiind exact care era soarta lor.

Înainte de marea plecare, dezamăgit de faptul că mult dorita alianţă cu Moscova nu s-a concretizat şi că Europa catolică nu-i acorda un sprijin concret, de pe patul de suferinţă, caută întelegerea cu turcii şi lăsa urmaşilor ţara liberă, în pace.

La 18 ianuarie 1505, greu încercata Domniţă Elena îl urma în veşnicie pe tatăl său, atât de drag, după o lungă suferinţă trăită într-un turn, legată în fiare, după cum consemnează o cronică rusească.

Dizgraţia şi moartea „Voloşancăi”

Căderea în dizgraţie a „Voloşancăi”, cum o alinta socrul său Ivan al III-lea pe Domniţa Elena, a făcut obiectul analizei mai multor istorici. Alexandru Papadopol-Calimach o punea exclusiv pe seama intrigilor Sofiei Paleolog şi a complotului boierilor.

În ultima vreme, s-a mai conturat o ipoteză ciudată, legată de apartenenţa Elenei la secta iudaizanţilor, apărută la Novgorod şi răspândită repede şi la Moscova.

Un sobor al Bisericii ruse, întrunit în 1504, a condamnat erezia iudaizanţilor.

Imediat, au început arestările, multe mănăstiri unde aceasta pătrunsese fiind închise sau chiar arse. În ceea ce o priveşte pe Domniţa Elena, se pare că ea ar fi fost convertită de Ivan Maximov la această sectă. Istoricul George Vernadsky, care s-a ocupat de subiect, este cel care a emis această ipoteză.

El este de părere că ascensiunea la putere a Elenei, prin fiul său, ar fi însemnat şi ridicarea iudaizanţilor, căderea ei marcând începutul sfârşitului acestei erezii.

Un manuscris rusesc din secolul al XVI-lea cuprinde trei miniaturi, în care sunt înfăţişate scene din ultimii ani de viaţă ai Elenei: căderea în dizgraţie a domniţei şi fiului ei Dimitrie, proclamarea ca moştenitor a lui Vasile Ivanovici, arestarea Elenei şi a lui Dimitrie şi moartea Elenei.

Dintr-un text explicativ, aflăm că ea a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia, cu titlul de Mare Cneaghină, iar alteori cu numele de Elena „Voloşanca”, cum o numea socrul ei….

 

 

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/09/o-istorie-a-zilei-de-9-decembrie-video-4/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/31/fiica-lui-stefan-cel-mare-al-moldovei-olena-elena-volosanca1465-%E2%80%93-1505/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/09/ziua-de-9-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

Surse:

http://ziarullumina.ro/sfarsitul-tragic-al-domnitei-elena-fiica-lui-tefan-cel-mare-7998.html

http://basarabialiterara.com.md/?p=35394

 

 

Reclame

09/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Istorie în vechile pământuri româneşti de peste Nistru

 

 

 

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi retragerea periodică a influenţei bizantine de la nord de Dunăre, teritoriile mai ales de la est de Carpaţi, Moldova de astăzi în special, au căzut pradă populaţiilor de stepă, care le-au inclus în stăpânirile lor vremelnice şi de multe ori formale.

Astfel, Moldova înaintea lui Dragoş, Bogdan şi a Muşatinilor a fost rând pe rând stăpânită de bulgari, pecenegi, cumani sau tătari.

Cu toatea acestea, vechile izvoare istorice, prezintă şi altă realitate. În acest teritoriu dominat de războinicii stepelor, se ridicau şi comunităţi de vlahi care se dezvoltau independent şi ţineau piept invaziilor. Totodată, în vechile cronici apar şi o serie de populaţii misterioase, războinice, cu apucături de mercenari, care se implică în conflictele din aceea zonă.

  Istoricii, dar si dovezile arheologice atesta ca teritoriul de la est de Carpaţi, Moldova de astăzi, a fost populat,   neîncetat timp de câteva milenii. Populaţia dacică amestecată în cadrul diverselor comunităţi şi culturi cu cea germanică, slavă şi pe alocuri sarmatică a continuat să locuiască teritoriul chiar şi în timpul marilor invazii ale călăreţilor de stepă.

  După cum arată istorici reputaţi, precum Eugen Zaharia sau Ion Nistor, populaţia stră-românească era în principal ruralizată, locuind în mici comunităţi săteşti (adev.ro/pbg9ay)

 Prin români transnistrieni înţelegem pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.

Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre.

Începuturile întinderii marginii estice a românității la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageți (geții de la Tyras sau Nistru), deci între supușii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia și românii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucraineni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase.

Despre ei s-a spus că sunt la origine vlahii, bolohovean venind de la voloh, valah. Ei ar fi locuit pe un teritoriu întins, vorbindu-se în vechile cronici ruseşti de o adevărată ”Ţară a bolohovenilor”, cu oraşe înfloritoare şi care se întindea din zona de nord a Moldovei până către râul Dniepr. Bolohovenii apar în letopiseţul Ipatievskaia din secolul al XII lea. Mai precis, se povesteşte că la 1150, ”Vladimir a trecut Bolohovo”.

Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci

2. Istoricul ucrainean V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.

3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.

4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.

5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.

6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie

7 elementul românesc a cunoscut iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.

 

Despre Țara Bolohovenilor și drepturi românești în Transnistria

În sec. XII și XIII cronicile rusești amintesc, în vecinătatea principatelor rusești din Halici, Volhinia și Kiev, de o țară a bolohovenilor, care nu este altceva decât o Țară a Românilor, deoarece, cum am spus, cronicele sunt rusești, iar rușii ne numesc pe noi, Volohi sau Bolohi.

Țara Bolohovenilor, adică a Românilor, se cuprindea între isvoarele Nistrului, Pripet și Nipru, situată deci pe Bug, în fostul guvernământ al Podoliei, în drumul de la Kiev la Haliciu.

Prima mențiune despre această țară datează de la 1150.În jurul acestui an, cnezii bolohoveni – adică români – se luptau contra voievodului de la Kiev.

De fapt voievodatele bolohovene apar înaintea anului 900 și dispar ca organizații politice, după anul 1257, când le ia locul voievodatul rutean de la Halici.

Parte din elementele vlahoromâne ce formau voievodatele bolohovene, strâmtorate de slavii ruteni, s-au coborât mai spre sud, adică în Transnistria de mijloc.Pe la 900 aceste voievodate bolohovene se întindeau până la Nipru, cum reiese din harta maiorului german Wedell.Din aceste voivodate face parte și voievodatul din sudul Transnistriei, cu capitala la Perișani.

 Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. 

 Primele menţiuni ale bolohovenilor sunt din 1150, 1172 iar din 1231 principii bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul, polonezii, tătarii La 1231 cnezii bolohoveni ajută pe regele ungur, Andrei II, împotriva princepelui Daniil  Romanovici al Volhiniei, iar la 1235 iau parte la războiul dintre principele Cernigov și Volhinieni, fiind aliați cu primul.

Principatele slave din vecinătate nu aveau nici o putere să ocupe aceste voievodate. Nu numai că nu puteau face asta, dar în luptele dintre acești principi slavi, bolohovenii joacă un rol important, pentru că la năvălirea tatarilor (1241), ei s-au supus de la început, cu obligația de a le da grâu și mei, în timp ce cnezii și populația slavă fugeau în fața năvălitorilor.

Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca românii din ţara brodnicilor şi bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul maramureşenilor.Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV.

În Volânia, Podolia, Kiev şi Galiţia se găsesc sute de denumiri care arată o concentrare a elementului românesc pe care slavii îl numeau volohi, bolohi, vlahi, vlasi, etc.Identitatea denumirilor de râuri şi localităţi din Moldova şi zona amintită poate fi explicată ori prin aducerea lor în Moldova din nord ori invers.

Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow.Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei.În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, cneazul rus al Haliciului.

Amănuntele permit să se admită că ţara voievodului român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi.Puterea principatului de la Kiev s-a manifestat târziu, când a primit creștinismul… Cronica lui Ipatie scrie că principele Daniil Romanovici al Volhiniei, și el supus al tătarilor, profitând de un moment când tătarii erau ocupați în alte lupte, a atacat la 1257 pe bolohovenii dintre Kiev – Halici – Volhinia, însă nu i-a putut supune.

Cu această ocazie, li s-au luat bolohovenilor mai multe orașe, până la orașul Jedacev, cetatea de judecată a Vlahilor. (A.S. Petrușevici, citat de P. Șt. Iliin, Transnistria).

Despre acest oraș scrie A.S. Petrușevici, într-o carte apărută în 1899 la Liov, că este o localitate veche de judecată a localnicilor de acolo, a bolohovenilor, adică a românilor, de unde și denumirea de Jidacev (în sec. XIII se numea Judacev).

Numele este latin și vine din “judicium”, adică scaun de judecată, ceea ce înseamnă că românii erau organizați pe scaune de judecată.Voievodul bolohovean a avut capitala la Bolechov, în Galiția, ce apare cu mențiunea “Villa Valahorum”, oraș cu 100.000 de locuitori, pe lângă alte 7 orașe bolohovene.

Pentru bisericile lor, bolohovenii primeau ajutor de la domnii și boierii moldoveni. Episcopia Hotinului exercita puterea bisericească și asupra teritoriului din “Terra Blahorum”, Țara Românilor.Voievodatele dispar ca organizație politică, după anul 1257, când le ia locul voievodatul rutean de la Haliciu.În situația aceasta vor rămâne bolohovenii, până ce pământurile Podoliei și Kievului intră sub stăpânirea statului lituanian (P. St. Illin – Transnistria).Cronicarul polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,ruteni, valahi şi lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.

În documentul obţinut de Drăgoşeştii din Maramureş de la patriarhul Constantinopolului ca protectori ai ortodoxiei se îngrijeau ca legea românilor să fie respectată şi în Galiţia unde existau numeroase sate de ,,drept valah“.Sunt și alte știri, care pomenesc de Românii din țara, numită în cronicile rusești a “Bolohovenilor”.

Intre cele mai vechi atestări ale românilor la răsărit de Carpaţi este cea prezentă în cronica lui Nicetas Choniates din secolul al XIII-lea. În această cronică este prezentată evadarea in 1164 a lui Andronic Comnenul, varul imparatului Manuil Comnenul, din temniţa unde stătea închis şi încercarea sa de a ajunge în principatul rusesc de Halici.

Aventura prinţului bizantin avea loc în 1164 şi cronica arată că „a fost prinsla hotarele Galiției de către Vlahi”, care locuiau în zona de astăzi a Moldovei.

Dar “Vlahii” lui Choniates nu sunt altceva decât Români din “Țara Bolohovenilor”, în care cade regiunea de la “hotarele Galiției”, așa cum tot români sunt și “Blakumenii” din inscripția de la Sjonhem, pentru că numele de “Blakumen” nu este decât forma germană a numelui de “Blah” / “Vlah”, adică de Români, iar drumul de la “Vistula spre Bug” cade în “Țara Bolohovenilor”, adică în Transnistria nordică de azi.

 

 

 

Din literatura medievală scandinavă timpurie aflam ca vikingii au ajuns să-i cunoască pe românii din Moldova.   In cronica scandinavului Snorri Sturnlluson, numită ”Saga Sfântului Olaf”, este pomenita o tara a vlahilor la est de Carpati. Menţionată apare ”ţara vlahilor”de la est de Carpaţi şi în scrierea scandinava ”Cercul lumii” din secolul al XIII-lea.

În localitatea Sjonhem din Gotland, o insulă a Suediei, în Marea Baltică, s-a găsit o inscripție cu rune (litere ale alfabetului vechi germanic), în care se spune că un tânăr nordic (adică din Nordul Europei) a fost ucis, în drumul său de la Vistula spre Bug, de  “BLACUMENI” – ( pe la finele sec. al XI-lea – sec. al XII-lea). ( C.C. Giurescu, Ist. Rom. vol. I).

  Despre bolohoveni s-a spus că sunt  vlahi, bolohovean venind de la voloh, valah. Ei au locuit pe un teritoriu întins, vorbindu-se în vechile cronici ruseşti de o adevărată ”Ţară a bolohovenilor”, cu oraşe înfloritoare şi care se întindea din zona de nord a Moldovei până către râul Dniepr.

Bolohovenii apar în letopiseţul Ipatievskaia din secolul al XII lea. Mai precis, se povesteşte că la 1150, ”Vladimir a trecut Bolohovo”.

 În acest pasaj, Bolohovo este capitala acestei ţări a Bolohovenilor. Totodată, aceşti bolohoveni par implicaţi în luptele care au loc în zonă, fiind aliaţi ai diferitelor facţiuni şi având o putere militară apreciată. Astfel, la 1231, bolohoveni iau parte la războiul dintre regele Ungariei Andrei al II-lea şi cneazul Haliciului Daniil. Bolohovenii luptă de partea ungurilor. Bolohovenii sunt implicaţi în numeroase conflicte în secolul al XIII-lea.

  Asediază de exemplu Kamenetzul sau luptă împotriva princepului Boleslav al Mazoviei. Sfârşitul stăpâniri bolohovenilor este consemnat în anul 1241, când cneazul Daniil al Haliciului dă foc oraşelor bolohovene, care au dat ajutor tătarilor.(adev.ro/pbg9ay).

Istoricul Victor Spinei, specialist al evului mediu, scrie ca  că teritoriul brodnicilor, vecin cu cel al bolohovenilor acoperea spaţiile aflate astăzi în sud-vestul Buceagului, teritoriul de azi al Ucrainei, dar şi judeţele Vrancea şi Galaţi.
 

Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.

 Este vorba de o populaţie atestată în sudul Moldovei, de mai multe documente medievale. La începutul secolului al XIII-lea, mai multe diplome papale le semalează prezenţa. Se adaugă şi un document al regelul maghiar Andrei al II-lea emis la 1222, care arăta că teritoriile date teutonilor se întindeau până la est de Carpaţi în teritoriile brodnicilor.

Despre ocupaţiile lor vorbesc cronicile ruseşti care îi arată a fi fost populaţii de mercenari care intrau în slujba cnezilor ruşi.

  La 1216 se aflau, de exemplu, în serviciul prinţului de Suzdal, iar mai apoi, la 1223, trec de partea mongolilor. Bineînţeles, numeroşi învăţaţi români interbelici, printre care amintim pe Popa-Liiseanu, au susţinut ca şi în cazul brodnicilor şi bolohovenilor, originea românească a acestora.

Ulterior, spre sfarsitul sec. al XIII-lea, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, un etnonim similar cu românii .

Cazacii români

Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români. Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareș.

A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnișori” – fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuși să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei și același noroc și-l vor încerca și alți români din fruntea cazacilor: Alexandru și Constantin Potcoavă , Petre Lungu, Petre Cazacu.

Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deține dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chișcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloșanin (Românul), Ion Șărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu și eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independența Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Pușcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju și Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitrașcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhățel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rașcov), Petru Apostol (în Lubensk).

Alți mari comandanți de unități căzăcești dintre „dacii transnistrieni” sunt: Țopa, Scapă, Țăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeț, Chigheci, Grigoraș, Bogdan, Radul, Focșa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulți din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654 , iar alții precum generalul Ciorbă și coloneii Mândra, Ghinea și Brânca vor intra în servicul Rusiei.

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii (13) vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei și Ucrainei”, împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei și rostul de hatman și administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie și acte redactate în românește. Dacă până acum doar hotarul etnic depășise Nistrul, Duca va duce și hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpați și Nipru. După el au mai deținut conducerea Ucrainei, Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici, iar cu mari funcții au fost și Simeon Paliș și Sandu Colțea.

Consecință a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curți domnești la Țicanova pe Nistru și Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze și malul stâng al Nistrului (18).

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruși la Oceakov (la a cărei construcție Petru Șchiopu participase cu 15.000 salahori și 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriță, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 și apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din orașele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romanești .

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ținutul gravita și bisericește spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotonisește pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov . Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării și al Nistrului și al întregii Ucraine a hanului”. În câteva rânduri ținutul dintre Nistru și Bug a intrat sub jurisdicția episcopiei Hușilor. 

După 1792 (dată la care rușii ating Nistrul) Transnistria va aparține bisericește de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeași mitropolie Chișinăul, Hotinul și Oceacovul „fiindcă în ținutul Oceacovului precum și în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari și coloniști de diferite neamuri, iar ruși sunt foarte puțini”. Din 1837 se va înființa eparhia Chersonului și Tauridei cu reședința la Odessa.

Pe malul stâng al Nistrului și pe alocuri și în stepa Chersonului până la Bug, erau așezări în care ființau cam 100 de biserici moldovenești, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităților de dincolo de Nistru: Singuri, Voloșovca, Cioban, Beseni, Voloșschie, Caracinți-Valahi, Cotiujani, Ușița, Voloșcovța, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbași, Alexandria, Perepelițino, Șantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsați, Curecni (între Cigirin și Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmerița, Șelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcași, Cantacuzinca, Moldovca Brașoveanovca, Pădureț, Urâta, Șerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădinița, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coșuri, Gușa, Șura-Bondureni, Buda, Soroca, Chișleac, Bursuci, Odaeva, Șura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfățișează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldovenești: Iasca, Grădinița, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăiești, Floarea, Tei, Coșarca, Buturul, Perperița, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Tașlâc, Doroțcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca și Cantacuzinovca. Același aromân Burada în 1906 găsește în Podolia satele românești: Lescovăț, Ruda, Ivaneț, Rogozna, Studenița, Ușița, Lipciani, Serebia, Bușa, Coșnița, Grușca, Ocnița, Camenca, Lăpușna, Sărăței, Râbnița, Botușani, Pietrosul, Slobozia, Domnița, Balta, Moșneagul, Senina, Bursucul.

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson și Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat românești .

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate „Nouroaia”) numește ca ultime sate ale zonei compact românești spre răsărit Glodoși – cam la aceeași paralelă cu Cernăuțiul și Șerbani – la o paralelă cu Iașul însă la 200-250 km de la Nistru.

Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreținea prin donații uriașe „Pavel Gălăgan”. La fel de vestiți erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta și o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaș, Gredescu etc.

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Ingulețul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocnița, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Bușa, Tătrani, Humor, Merla, Ușița etc.

 

 

 

CITITI SI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/18/o-istorie-a-zilei-de-18-noiembrie-video/

 

 

 

 

 

 

Surse:

18/11/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

9 octombrie 1621 – Polonia restituie Moldovei ţinutul şi cetatea Hotinului

 

 

Sultanul Osman II Paşa (1618-1622)Radu Mihnea, domn al Valahiei, participant la Războiul Otomano-Polon (1621)

Marele Hatman al Poloniei, Jan Karol Chodkiewicz (n.1560 – d.24 sept. 1621)

Sultanul Osman II Paşa (1618-1622)

Radu Mihnea, domn al Valahiei, participant la Războiul Otomano-Polon (1621)

 

Spre sfîrşitul secolului XVI, Moldova era integrată în sistemul politic al Republicii Nobiliare Polone. Intervenţiile militare polone aduc la domnia Moldovei pe Ieremia Movilă (1595-1606), instaurînd dinastia Movileştilor, care nu avea legături de sânge cu vechea dinastie care a stăpânit această ţară.  

În Moldova a urmat o perioadă de instabilitate şi dese schimbări de domnii în urma  intervenţiilor Otomanilor şi Poloniei.

În acelaşi timp, relaţiile dintre Poartă şi Polonia s-au deteriorat, iar neînţelegere s-au înteţit şi datorită atacurilor frecvente ale cazacilor zaporojeni şi tătarilor.

În urma unei expediţii otomane împotriva cazacilor, în fruntea căreia s-a aflat Iskander Paşa, s-a  încheiat Pacea de la Jarucha (Busza) 1917, prin care urma să fie sistată ingerinţa militară poloneză în arealul dunăreano-pontic.

Poarta s-a pregătit să atace pentru prima dată în istorie Polonia.

Gaspar Graziani (cca 1575 – 1620)

Noul domn al Moldovei, Gaspar Graţiani (1619-1620), un maurovlah din Dalmaţia, a fost numit de Poartă din dorinţa de a calma spiritele nemulţumite din cauza întăririi infruenţei otomane în principatele române .

Cunoscând planurile Porţii şi dorind să le zădărnicească, Graţiani le-a comunicat boierilor pentru a le putea zădărnici,dar nu a fost ascultat nici măcar de raumura filopoloneză a boierimii din Moldova.

Principele transilvănean Gabriel Bethlen (1613-1629) l-a denunţat pe Graţiani Porţii Otomane care intenţiona să-l mazilească pe acesta.

 Graţiani a încercat să se retragă cu oastea spre Polonia în direcţia Mohylow, unde în noaptea de 6/7 octombrie 1620, trupele moldo- polone reunite au suferit o  înfrângere zdrobitoare, în urma ciocnirii cu cele otomano-tătare  comandate de Iskander Paşa.

Atât hatmanul polonez  cât şi domnul Moldovei şi-au pierdut în luptă viaţa.

A fost prima confruntare directă armată între oştile otomane şi cele polone.

Victoria de la Mohylow (Mohilău) l-a încurajat pe sultanul Osman II-lea să întreprindă personal o masivă campanie împotriva Republicii Nobiliare Polone împreună cu tătarii, şi oştile domnului Valahiei – Radu Mihnea şi noului domn al Moldovei – Alexandru Iliaş.

Efectivul otoman număra 100 000 oameni, trupe combinate, din care 12 000 ieniceri, spahii, cuirasaţi, tunari, la care se adăugau 80000 tătari, în frunte cu hanul Djanibek Ghirai şi 6 000 ostaşi a domnului Valahiei – Radu Mihnea.

Obiectivul principal al sultanului era cucerirea Poloniei şi transformarea acesteia într-o bază de atac împotriva Imperiului Habsburgic.

Oastea polonă număra 30 000 ostaşi conduşi de marele hatman al Coroanei, Jan Karol Chodkiewicz. Aceştia urmau să facă pe Nistru joncţiunea cu 20 000 de cazaci şi au intrat  în Moldova prădând până la Iaşi totul în cale, după care s-au retras la Hotin.

În oastea polonă se afla şi feciorul lui Simion MovilăPetru Movilăpretendent la domnia Moldovei, care mai tîrziu avea să devină mitropolit la Kiev.

 

 Cetatea Hotin

 

 

Otomanii au asediat fără răgaz  oastea polonă la Hotin, între 24 august / 3 septembrie şi 19/29 septembrie 1621.

Neînţelegerile dintre paşale, precum şi nesupunerea unor mari detaşamente de ieniceri jigniţi de comportamentul sultanului, au diminuat efectele asediului asupra  Hotinului.

Deşi sultanul a obţinut un succes militar, acesta nu a putut fi fructificat prin pacea încheiată ulterior, pentru că ambele părţi nu vor respecta tratatul respectiv.

Domnul Valahiei, Radu Mihnea, îl convinge pe sultan să nu ierneze în Moldova şi îl convinge să semneze tratatul de pace cu Polonia. 

Prevederile Tratatului de pace de la Hotin (9 octombrie 1621), ca şi cele ale păcii de la Jaruha (1617), interziceau orice intervenţie polonă în Ţările Române.

Pentru că ambele părţi au interpretat tratatul în mod diferit, acest act va fi considerat ulterior a fi fost în fapt un armistiţiu.

În urma Păcii de la Hotin, această regiune este restituită de polonezi Moldovei, iar influenţa Poloniei în principatele române a fost slăbită, fapt care a permis întărirea dominaţiei  otomane în Moldova şi Valahia,  care s-a manifestat şi prin pătrunderea a numeroase elemente greco-levantine în conducerea lor.

Cu ocazia acestei campanii a Turciei împotriva Poloniei, otomanii au ocupat samavolnic localitatea moldovenească Reni şi câteva sate care ţineau de ocolul Galaţilor.

 

 

SURSA: Istoria md.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/09/o-istorie-a-zilei-de-9-octombrie-video-4/

09/10/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: