Au trecut 29 de ani de când trupele ruse au intrat în Moldova, 13 ani în Georgia și 7 ani în Donbas. Și mai este și Crimeea…

Rusia nu este pregătită să-și îndeplinească obligațiunile asumate cu privire la retragerea trupelor ruse din regiunea transnistreană a R. Moldova. Declarații în acest sens au fost făcute de asistentul adjunct al secretarului de stat al SUA pentru afaceri europene și eurasiatice, George Kent într-un interviu acordat pentru postul de radio Europa Liberă.

Potrivit diplomatului american, Rusia este un stat agresor. „Rușii au început războiul în Ucraina și nu este un conflict – este chiar un război. Rusia are datoria să pună capăt acestui război, și nu Ucraina. Pentru că este un război în Ucraina, dar nu războiul Ucrainei. 100% este războiul Rusiei”, a remarcat oficialul.

În context, George Kent s-a referit și la relația Rusiei cu statele din regiune care au conflicte „înghețate” pe teritoriile lor – Republica Moldova și Georgia.

„Am fost în regiunea transnistreană cu o lună în urmă. Reprezint America în acest proces – în procesul de negocieri 5+2 din Transnistria. Și este clar că Rusia pur și simplu nu este pregătită să își îndeplinească obligațiile. Președintele rus Boris Elțin a promis în timpul unei reuniuni OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) de la Istanbul, în urmă cu 22 de ani, că toate trupele ruse vor fi retrase din Moldova până la sfârșitul anului 2001. Deci, anul acesta este a 20-a aniversare a promisiunii neîmplinite a președintelui Rusiei. Și este clar că au existat promisiuni similare ale lui Putin către președintele francez Nicolas Sarkozy în 2008 cu privire la situația din Abhazia, când Putin ar fi spus că va fi un război scurt. Așadar, au trecut 29 de ani în Moldova, 13 ani în Georgia și 7 ani acum în Donbas. Și mai este Crimeea”, a declarat George Kent..

Amintim că asistentul adjunct al secretarului de stat al SUA pentru afaceri europene și eurasiatice, George Kent, a vizitat Republica Moldova în perioada 11-12 iulie, pentru a participa la discuțiile în formatul 3+2 privind reglementarea conflictului transnistrean sub egida OSCE și pentru a discuta cu liderii de la Chișinău și Tiraspol.

În opinia înaltului diplomat de la Washington, comunitatea internațională trebuie să exercite presiuni mai mari asupra regimului de la Moscova :

---

„Cred că noi, împreună, toate țările – Ucraina, Statele Unite, Germania, Franța și altele – trebuie să facem presiuni asupra Rusiei. Și trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru ca Ucraina să fie o țară de succes, astfel încât cetățenii ucraineni care trăiesc încă în teritorii ocupate temporar din Donbas și Crimeea să știe că într-adevăr guvernul Ucrainei crede că ei sunt, într-adevăr, cetățeni ai Ucrainei.”

ISTORIE: Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS

ANALIZĂ / Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 este un document epocal, un document de o mare încărcătură politică, economică, juridică, culturală şi istorică.

Ea a devenit un mare eveniment istoric, a format o cumpănă de departajare a cronologiei istorice care se poate asemăna cu căderea Bastiliei, răsturnarea jugului turco-fanariot, unirea Ţărilor Române şi formarea României moderne din 1859, sau unirea Basarabiei cu România din 1918 şi eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa din 22 iunie-30 iulie 1941 de către Armata Română. Despre aceasta ne vorbesc faptele istorice.

După 1985, în politica internă a RSSM s-au conturat două direcţii de activitate. S-au format două forţe de luptă. Prima o alcătuiau forţele progresive naţionale, democratice, care aveau o susţinere socială a circa 80% din toată populaţia Moldovei, şi a doua forţă o alcătuiau elementele imperiale, coloniale, rusofone, antiromâneşti, care se prezentau ca exponenţii a 20% din populaţia Republicii Moldova. Populaţia autohtonă a luptat pentru restructurare, transparenţă, democratizarea sistemului colonial sovietic.

Către 1991 s-a ajuns până la demolarea şi descompunerea Uniunii Sovietice. La această luptă au participat foarte activ intelectualitatea, oamenii de bună-credinţă, precum Alexandru Moşanu, Valeriu Matei, Gheorghe Ghimpu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Ion Vatamanu, Andrei Vartic, Constantin Tănase, Valeriu Saharneanu, Tudor Ţopa, Dumitru Matcovschi, Nicolae Mătcaş, Lidia Istrati, Nicolae Costin, Anatol Ciobanu şi mulţi alţii.

Noi am constatat că la lupta de eliberare naţională au participat peste 350 de mii de profesori, medici, lucrători ai frontului cultural, scriitori, artişti, istorici, filologi, jurnalişti, jurişti, agronomi etc.

Tot ei reprezentau voinţa a peste 3,5 mln. de români basarabeni, dintre care peste 700.000 au participat la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 şi au aprobat Declaraţia de independenţă.

A fost o alegere istorică. Totodată, trebuie subliniat că în Republica Moldova a existat şi mai există în prezent un balast, o forţă socială, politică şi imperială care a luptat împotriva restructurării, transparenţei, democratizării şi proclamării independenţei Republicii Moldova.

Lucrez în prezent cu studenţii, susţin mai multe cursuri universitare şi am observat că unii studenţi nu înţeleg că pentru independenţa R.Moldova s-a luptat cu acele forţe imperiale care şi astăzi controlează pe deplin politic, economic şi informaţional Republica Moldova, luptă cu independenţa, cu forţele politice naţionale autohtone, duc o politică antiromânească şi antiumană.

În primul rând, e vorba despre fosta conducere a URSS – CC al PCUS, Sovietul Suprem al URSS, KGB-ul sovietic, armata sovietică, elita administrativă, politică şi militară din fosta URSS. Mihail Gorbaciov, Anatoli Lukianov, Vladimir Kriucikov, Dmitri Iazov, Boris Pugo, generalii Varennikov, Pavel Graciov, Aleksandr Lebed, I.Morozov, Ghennadi Iakovlev etc. – care deveniseră duşmani de moarte ai independenţei Republicii Moldova.

În Declaraţia Secretariatului CC al PCUS privind evenimentele din R. Moldova din 3 noiembrie 1990 s-a menţionat că PCUS „se declară categoric împotriva oricăror manifestări de naţionalism/şovinism şi separatism, indiferent din partea cui ar porni ele” (Sovetskaia Moldova, 1990, 3 noiembrie).

În acelaşi timp, M.Gorbaciov, A.Lukianov, D.Iazov, D.Kriucikov, B.Pugo au susţinut formarea pe teritoriul R.Moldova a aşa-numitelor „republici găgăuză şi nistreană”.

În al doilea rând, au luptat împotriva independenţei Republicii Moldova CC al PCM, elita comunistă din Moldova.
Majoritatea lor au luptat nu pentru independenţă, ci pentru „afirmarea consecventă a suveranităţii reale a RSSM în componenţa Federaţiei sovietice înnoite” (Poziţia, 1991, p. 49). Ei cereau renunţarea la „aşa-zisele planuri de unire cu România” (Cuvântul, 1991, p. 49). Mai mult luptau pentru păstrarea URSS şi a PCUS. La 27 octombrie 1990 CC al PCM a propus direct „intrarea republicii în Uniunea înnoită a statelor suverane” (Cuvântul, 1990, 27 octombrie).

Toată presa comunistă din acea perioadă , inclusiv „Nezavisimaia Moldova”, „Comunistul Moldovei”, „Moldova socialistă”, „Cuvântul”, „Dnestrovskaia pravda” etc., au promovat o politică proimperială, prosovietică şi destructivă, antiromânească.

În al treilea rând, în Parlamentul Republicii Moldova a activat un mare grup de deputaţi rusofoni şi unii moldoveni deznaţionalizaţi şi mankurtizaţi care s-au împotrivit adoptării Declaraţiei de independenţă.

Aceştia erau, după cum scria Nicolae Dabija, „nişte hoţi de speranţe”. Ei au răpit speranţa românilor moldoveni în independenţă şi unirea cu România. Deputaţii rusofoni nici nu doreau să audă de limba română, de independenţă, de istoria românilor, de istoria R. Moldova din componenţa URSS.

Când auzeau de România, parcă le punea cineva sare pe rană. De acum la 17 martie 1991 conducerea URSS a organizat aşa-zisul „referendum unional”, prin care se preconiza să ţină în chingile Imperiului Sovietic toate republicile sovietice, să depăşească proclamarea independenţei acestor foste republici unionale.

Însă Parlamentul R. Moldova, discutând această problemă la 12-13 februarie 1991, a respins ideea referendumului preconizat pentru 17 martie 1991.

Autorii lucrării „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre” (Chişinău, 2004, p. 386) au răspândit nişte minciuni precum că „pentru menţinerea URSS au votat 950 de mii de cetăţeni ai R. Moldova”. În realitate, după datele Comisiei electorale, în 1990 erau înscrişi 2,9 mln. de alegători.

În cadrul adunărilor săteşti organizate în 1076 de sate cu o populaţie de 2,04 mln. de alegători, 86,3% din toţi alegătorii s-au pronunţat contra „referendumului unional”, iar în 202 localităţi cu 324 de mii de locuitori, 13,7% au pledat pentru păstrarea URSS (Tudor Ţopa, Cutezanţă înaripată, Chişinău, 2012, p. 431-432).

Foarte agresiv s-au comportat în Parlament deputaţii Ghimn Pologov, Viktor Konstantinov, Aleksandr But, Valentin Cicikin, Grigori Evstrati, Vasili Iakovlev (Spânu), Mihail Kodin, Nikolai Ostapenko, Andrei Safonov, Valentin Burduja, Stepan Kuroglo, Maria Vasilioglo, Grigori Valovoi, Piotr Volkov, Aleksandr Morozov, Vlad Râleakov, Anatoli Bolşakov, Vitali Glebov, Anna Volkova, Leonid Ţurcan etc.

După datele publicate de Tudor Ţopa, în primul parlament democrat au fost aleşi 371 de deputaţi, inclusiv 259 de moldoveni, 57 de ruşi, 35 de ucraineni, 13 găgăuzi şi 8 bulgari. Dintre toţi aceştia 278 de deputaţi au votat pentru independenţă, iar 93 de deputaţi n-au votat. Unii au lipsit din cauze motivate, iar alţii au votat contra sau n-au dorit să vină la şedinţa Parlamentului din 27 august 1991.

Mai mulţi deputaţi rusofoni au fost susţinuţi de mişcarea şovinistă şi interfrontistă numită „Uniunea-Edinstvo”, de Partidul Socialiştilor din Moldova, Garda transnistreană, a lui Stepan Kiţak, Consiliul Muncitoresc Unit (OSTKA). Ei au încercat să torpileze independenţa R. Moldova. Peste 170 de întreprinderi, inclusiv uzinele „Mezon”, „Sciotmaş”, „Alfa”, „Vibropribor”, au organizat anumite greve.

Clasa politică rusofonă din Moldova nu numai că s-a împotrivit proclamării independenţei R. Moldova, dar a şi susţinut activ puciul de la Moscova din 19-21 august 1991. Unii deputaţi s-au încadrat direct în operaţiile puciştilor, s-au folosit de lupta pentru independenţă pentru a consolida separatismul sovietic imperial în Transnistria.

Un rol foarte mare în neutralizarea acestor forţe separatiste l-a jucat generalul Ion Costaş, ministru de Interne al R. Moldova.

Sub comanda acestui mare patriot au fost arestaţi la 22-23 august separatiştii Grigori Popov, Vladimir Bodnar, Ghimn Pologov, Aleksandr Porojan, Ilia Suliman, Stepan Topal, Mihail Kendighelean şi alţii. La 29 august 1991 Igor Smirnov a fost arestat de către grupul special de luptă contra terorismului al Ministerului de Interne al R.Moldova şi adus la închisoarea din Chişinău.

La această operaţie militară, antiteroristă au participat: locotenent-colonelul C.M.Panteleev, ofiţerii Valeriu Apostol, Tudor Odobescu, Alexandr Zelinski (Ion Costaş, „Dni zatmenia. Hronika neobiavlennoi voinî”, Chişnău, 2010, p. 264-272). Aceşti bravi ofiţeri merită astăzi un cuvânt de laudă în legătură cu ziua independenţei Republicii Moldova. Istoria trebuie să-şi cunoască eroii.

De menţionat că majoritatea deputaţilor comunişti şi separatişti care au luptat contra independenţei R. Moldova au devenit mai târziu mari „patrioţi”, de fapt, afacerişti, speculanţi, jefuitori ai economiei naţionale a R. Moldova.

Foştii lideri au participat activ la privatizare şi formarea fondurilor, asociaţiilor economice. Foştii deputaţi din Transnistria au pus stăpânire pe toată industria acestei regiuni, care alcătuia 40% din toată industria Republicii Moldova. Smirnov, Maracuţa, A.Maiorov, V.Zagreadski, A.Belitcenko, S.Topal, A.Porojan, N.Bogdanov, Anna Volkova, V.Emelianov, A.Bolşakov, V.Râleakov şi alţii s-au folosit de condiţiile separatismului velicorus şi s-au îmbogăţit.

Deputatul rus Baturin a primit un anumit număr de acţiuni în procesul de privatizare a Centralei Termoelectrice de la Kuciurgan. După unele date, la Chişinău au fost create mai multe structuri economice, fiind finanţate de către Igor Smirnov.

Suntem de acord cu părerea generalului Ion Costaş privind faptul că o judecată corectă ar trebui să aibă loc astăzi, în conformitate cu art. 67 al Codului penal al R. Moldova, împotriva acelora care au ocupat raioanele din estul R. Moldova.

Crima separatiştilor trebuie pedepsită inevitabil. Aşa ne învaţă istoria şi credem că aşa trebuie să fie.

Anton MORARU,
dr. hab. în istorie, prof. univ.
ARHIVA TIMPUL
27 august 2013

Resentimentele și disprețul românilor față de Rusia – o lungă istorie care continuă până astăzi

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Gravele incidente dintre România şi Rusia, petrecute după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878 și înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute, scrie https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare.

După ce a fost salvată de la înfrângere în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei domnitorului Carol şi a clasei conducătoare române, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Foto: Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul…

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război.

„O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin.

România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei:

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”.

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, încartea sa „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță.

Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia.

Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: Rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA:

“Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Foto: Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot.

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România.

În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă:

“Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină.

„Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“.

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

„ Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 23 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români.

Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina.

A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text a fost publicat , pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.