RUSIA NU ARE MONOPOLUL MODIFICĂRII HĂRȚII. Trăim unul dintre acele mari evenimente care crează premisele unor schimbări posibile o dată la o sută de ani

Unirea României cu R. Moldova nu mai trebuie ocolită

Chișinăul se confruntă acum cu ceea ce oficialii de peste Prut sugerează a fi cea mai gravă criză pe care o traversează țara de la războiul transnistrean încoace, constată Laurențiu Mihu în Universul.net.

Și tot acum, dictatorul din proximitate, Vladimir Putin, care de când a ajuns la Kremlin încalcă non-stop un acord vechi de aproape trei decenii plus un angajament de aproape un sfert de veac, privind retragerea trupelor de pe teritoriul Republicii Moldova, face teste nucleare. 

Un gest de aparentă forță al Moscovei, dar care în realitate maschează o profundă slăbiciune și care vine la capătul câtorva luni de amenințări de la cel mai înalt nivel cu dezlănțuirea focului atomic, amenințări proferate cu atât mai isteric cu cât forțele sale convenționale sunt decimate pe frontul ucrainean.

Situația în care se găsește acum Republica Moldova este gravă, nu e surprinzătoare, și deschide noi orizonturi.

Nu este surprinzătoare, având în vedere ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei decenii cu Republica Moldova:

• A trăit cu un război înghețat pe teritoriul său și trupe ruse (oficiale și neoficiale) prezente 24/24, amenințându-i integritatea și suveranitatea clipă de clipă, inevitabil și inhibându-i dezvoltarea.
• A fost expusă non-stop șantajului energetic, prin levierul separatist de la Tiraspol și manevrele neîntrerupte făcute de Moscova, direct și indirect, în acest sens.
• A fost expusă șantajului economic multilateral (pârghia exporturilor moldovenești în Rusia a fost folosită de către Moscova până s-a tocit – producătorii agricoli de peste Prut, de pildă, știu pe pielea lor ce a presupus asta, PIB-ul țării s-a resimțit constant).
• A fost raiul propagandei ruse și al industriei putiniste de spălare a banilor.
• A fost raiul agenților de influență moscoviți și a spionajului rus, infiltrați în toate ungherele societății moldovenești și ale statului moldovean.
• A fost gestionată direct, în anumite momente, de regimurile-marionetă înființate, finanțate și coordonate de Moscova (cazul Dodon e doar „cel mai” evident).
• A fost mereu privată de un angajament real al europenilor pe linia eliminării problemei separatiste, marile cancelarii occidentale păcătuind printr-o convenabilă scenetă a negocierilor „obiective” în celebrul Format 5+2, în care toată lumea se prefăcea „inteligent” că în miezul dosarului sunt separatiștii transnistreni nu Rusia de-a dreptul (aspect ce a permis Kremlinului adoptarea a două posturi de lux: să ignore obligația de a-și retrage militarii și muniția, respectiv să pozeze în arbitru și nu în jucător profund implicat și interesat).

Acuma, lăsând la o parte ceea ce a fost, merită punctate câteva aspecte esențiale legate de ceea ce ar trebui să se întâmple.

În esență, României și Republicii Moldova, Occidentului și Republicii Moldova, nu le rămâne decât să inventarieze (pasul 1) și să repare (fundamentalul pas 2) greșelile comise în ultimele trei decenii , imputabile tuturor părților.

Asta înseamnă multe. Printre cele mai importante, s-ar număra:

• Lăsarea la vatră a „podului de flori” româno-moldovean și trecerea la edificarea podurilor energetice și de infrastructură de toate tipurile între București și Chișinău.
• Incisivitate fără precedent a Bucureștiului și lobby agresiv pe lângă cancelariile care pot furniza un sprijin critic pe dimensiunea unirii României cu Republica Moldova.
• Tratarea de către UE, NATO, SUA a efectelor conflictului transnistrean drept ceea ce sunt ele în realitate, nu conform ficțiunii livrate peste 30 de ani de Moscova: implicații nemediate ale unui neîntrerupt război hibrid de agresiune dus de ruși în Republica Moldova (lucru valabil, de altfel, și pentru dosarul „Georgia”, alt conflict înghețat creat de ruși, manipulat tot de ei).
• Desprinderea statelor europene (în primul rând a statelor europene) de confortul tratării celor două teritorii de peste Prut ca fiind entități separate.
• Reevaluarea abordărilor conformiste și obsolete ale ideii de lărgire a NATO și UE, prin adaptarea lor la noul context geopolitic (unul încă în mișcare, e drept, dar cu linii principale deja conturate).
• În siajul aliniatului de mai sus, înâelegerea faptului că o nouă politică e îngrădire a Rusiei presupune, în mode real și realist, plasarea de „gardieni” de mai mari dimensiuni, nu atomizați – Ucraina (ca teritoriu, armată și motivație e deja ceea ce trebuie), dar dublarea ei de o Românie care să aibă în componența teritorială, politică, economică și culturală teritoriul Republicii Moldova nu poate decât să potențeze eforturile (oricum colosale) de a „tampona” o Rusie ce va rămâne pe mai departe imprevizibilă, chiar dacă va pierde războiul dus cu vecinul și declarat Vestului.
• Mini-plan Marshall pentru Republica Moldova, conceput și livrat în matricea mai largă a înțelegerii și asumării faptului că România e țara cel mai bine plasată (istoric, geografic, politic, cultural și economic) pentru pilotarea lui.

Criza pe care începe să o traverseze Republica Moldova e unul dintre acele mari evenimente care pun premisele schimbărilor de paradigmă și care sunt posibile o dată la o sută de ani. Bucureștiul, Chișinăul, UE, NATO și Washingtonul n-au voie să o rateze.

Războiul din Ucraina demonstrează că e inacceptabil ca schimbările de paradigmă și modificarea hărții europene să rămână monopolul Rusiei.

Publicitate

DOUĂ POSIBILE SCENARII ÎN CAZUL UNUI RĂZBOI ÎN TRANSNISTRIA

ANALIZĂ: Ce ar însemna pentru România un război în Transnistria ?

Zilele acestea, tensiunile din regiunea separatistă Transnistria au atins cote alarmante. După o serie de explozii despre care președintele R. Moldova, Maia Sandu, a spus că au fost provocate de forțe pro-război din interiorul regiunii transnistrene, acum așa-zisul minister al Apărării de la Tiraspol a convocat mobilizarea tuturor bărbaţilor cu vârste cuprinde între 18 și 55 de ani. Totul pare a fi o operațiune sub steag fals.

 Agențiile de presă ucrainene apreciază că Rusia ar putea pregăti o ofensivă înspre Odesa, din Transnistria. Dezghețarea conflictului din Transnistria ar pune România într-o situație complicată în plan regional.

Importanța strategică a Transnistriei

Transnistria reprezintă în bună măsură o creație artificială. În 1945, Romania a pierdut Basarabia și nordul Bucovinei, ambele teritorii fiind anexate de Uniunea Sovietică. Odată cu trecerea Basarabiei la URSS, teritoriul va face parte din RSS Moldovenească.

În perspectiva căderii comunismului peste tot în Europa în 1989, iar Uniunea Sovietică se clătina, autoritățile de la Moscova au încercat să prevină o eventuală unire între România și R. Moldova. Comuniștii radicali de la Moscova au creat un pol alternativ de putere la Tiraspol profitând și de faptul că Transnistria are o populație rusă numeroasă.

Ulterior conflictul dintre Transnistria și R. Moldova a fost exploatat de Rusia pentru a menține un control asupra R. Moldova. Din cauza acestui conflict înghețat dezvoltarea economică și politică a R. Moldova a fost îngreunată.

Acum, în perspectiva conflictului din Ucraina, Transnistria poate juca un rol strategic chiar mai avansat pentru Rusia. Ofensiva rusă în sudul Ucrainei a întâmpinat o rezistență acerbă. Odesa, ultimul port strategic liber al Ucrainei la Marea Neagră nu a putut fi cucerită de armata rusă.

Lucrurile s-ar putea schimba însă dacă Rusia ar încerca un atac concentric asupra Odesei din două direcții – de la Est, dinspre Crimeea și de la Vest dinspre Transnistria, acolo unde rușii staționează forțe militare.

Mișcarea de clește asupra Odesei ar putea duce la căderea orașului și la eliminarea ultimului port liber ucrainean la Marea Neagră.

Pe de altă parte, un astfel de scenariu ar putea duce apoi și la proclamarea independenței Transnistriei pe modelul republicilor separatiste Donețk și Luhansk din Ucraina.

Lucrul acesta ar putea reprezenta o recompensă dată de Putin forțelor separatiste transnistrene. Dar în acest caz, lucrurile ar putea lua o turnură abruptă în R. Moldova.

România, două scenarii în cazul unui conflict în Transnistria.

Prelungirea conflictului din Ucraina prin deschiderea unui nou front în R. Moldova ar complica serios lucrurile pentru România.

În acest scenariu am avea nu unul, ci două conflicte majore la granițele noastre.

Mai mult decât atât, din cauza culturii, limbii și istoriei comune, un conflict militar între Chișinău și Tiraspol ar determina România să facă o alegere aproape imposibilă: să sprijine sau să ignore conflictul?

Forțele unioniste ar cere implicarea României, invocând aceste elemente culturale comune.

Problema principală e că România este stat membru NATO în timp ce R. Moldova nu. Ori atragerea unui stat membru NATO într-un conflict de genul acesta ar risca să degenereze într-o confruntare mai largă între Rusia și NATO.

Din acest motiv, așa cum a preciza și ministrul Apărării, Vasile Dîncu, România nu ar putea să se amestece în conflict.

Cu alte cuvinte, din perspectiva României, problema majoră în cazul declanșării unui conflict în Transnistria, ar fi legată de modul în care autoritățile de la București ar trebui să răspundă. Ajutorul umanitar ar veni aproape sigur imediat.

Dar un ajutor militar ar fi problematic pentru că ar putea implica România, ca stat membru NATO, într-o confruntare militară, fie cu forțe sprijinite mai mult sau mai puțin direct de către Rusia, fie chiar cu forțe militare ruse.

Legătura specială dintre R. Moldova și România ar reprezenta în acest caz o adevărată piatră de moară pentru autoritățile de la București care nu vor putea privi pasive confruntarea fără să nu sufere costuri politice semnificative.

RĂZBOIUL DIN ORTODOXIE și lupta pentru sufletele noastre…

Foto: Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Patriarhul Kiril al Rusiei 

RĂZBOIUL  ORTODOXIEI

Vechile rivalităţi politico-teritoriale româno-ruse încep să-şi spună cuvântul şi în domeniul credinţei religioase. Războiul pentru acapararea sufletelor noastre este pe cale să reînceapă.

• Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a reactiva Episcopia Dubăsarilor şi a toată Transnistria survine într-un moment marcat de numeroase atitudini antiromâneşti, astfel încât putem spune că momentul politic nu pare a fi deloc prielnic unei victorii a ortodoxiei româneşti
• Patriarhia Ortodoxă de la Moscova anunţa opinia publică internaţională că Biserica Ortodoxă Română a început să revizuiască rezultatele celui de Al Doilea Război Mondial, dinamitând echilibrul de forţe stabilit în Europa de Est
• Înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată Transnistria a prilejuit un val de acuzaţii referitoare la “epoca Antonescu”, epocă de ocupaţie româno-germană a spaţiului dintre Nistru şi Bug
• Undeva în Est, războiul pentru acapararea sufletelor noastre pare să fie etern dar şi aducător de primejdii nebănuite.

  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în perioada 22-24 octombrie 2007,a hotărât să recunoască reactivarea a trei noi eparhii ale Mitropoliei Basarabiei, dintre care una pe teritoriul “Republicii Moldoveneşti Nistrene” (Transnistria), fapt care a declanşat un imens scandal în spaţiul ortodoxiei răsăritene.

 Declaraţiile pro şi contra acestui gest al BOR relevă începutul unei confruntări acerbe pentru controlul canonic al unui spaţiu geografic extrem de disputat de-a lungul ultimelor secole.

Cele trei noi eparhii nou înființate ale Mitropoliei Basarabiei erau Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului), cu sediul în oraşul Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-Ismail), cu sediul în oraşul Cantemir, şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria), cu sediul la Dubăsari. Ultima Episcopie reprezintă mărul discordiei între ortodoxia românească şi cea rusească.

Mass-media a consemnat, după acest eveniment, declaraţii extrem de dure împotriva BOR venite de la Tiraspol, Chişinău şi Moscova. 

Episcopul Tiraspolului şi Dubăsarilor, Iustinian (foto), supus canonic Patriarhiei Ruse, a declarat presei ruse că nu poate decât să-l bucure înmulţirea lăcaşelor ortodoxe, în cazul în care aceasta se face pe calea tradiţională, canonică.

Dar atunci când se anunţă crearea a trei eparhii româneşti noi pe un teritoriul ce intră în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, cu care Biserica română are în mod oficial o comunicare frăţească – acest lucu poate fi calificat fără exagerare drept hoţie la drumul mare”, a spus Iustinian, potrivit corespondentului NewsIn de la Chişinău.

Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei Ruse, a calificat decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind un “un amestec direct şi agresiv în teritoriul canonic al altei entităţi bisericeşti”.

Mitropolia Moldovei a cerut Bisericii Ortodoxe Române să-şi revizuiască decizia de înfiinţare a noilor eparhii “pentru a evita confruntările între credincioşi şi cler”.

Mitropolitul Vladimir al Moldovei a declarat că gestul Patriarhiei de la Bucureşti este o lovitură dată ortodoxiei unite, care este constituită după criteriul statalităţii, dar unită într-o singură credinţă şi o singură orânduială canonică.  

Patriarhia Ortodoxă Rusă a apreciat iniţiativa Bisericii Ortodoxe Române de reactivate a trei episcopii în Republica Moldova, considerat teritoriu canonic al Patriarhiei Moscovei, drept o ameninţare la adresa unităţii lumii creştin-ortodoxe.

„Este o expansiune nepotrivită, cu tentă naţionalistă, un act care va conduce la o separare a lumii creştin-ortodoxe. (…) Avem impresia că Biserica din România este o «jucărie» în mâinile politicienilor cu înclinaţii naţionaliste şi este surprinzător că Biserica Română a apucat-o pe acest drum”, a declarat episcopul de Egorievsk, Mark, vicepreşedintele Oficiului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse. Episcopul Mark a acuzat BOR de filetism, în sensul influenţei ideilor naţionaliste asupra concepţiilor religioase, calificând decizia privind cele trei eparhii ca fiind „un exemplu grăitor al modului cum ierarhii români, urmând acest principiu vicios, distrug unitatea bisericească”.

Episcopul Mark afirmă că decizia BOR vizează atât teritoriul Republicii Moldova, cât şi pe cel al Ucrainei, fiind vorba, în opinia sa, nu doar de pretenţia de a crea ceea ce el numeşte “Moldova Mare”.

El a făcut o paralelă cu decizia Vaticanului de a înfiinţa pe teritoriul rus o eparhie catolică, în titulatura căreia figura denumirea japoneză a insulei Sahalin, amintind că aceasta a provocat la vremea respectivă un scandal nu doar bisericesc, ci şi diplomatic.

În faţa valului de acuzaţii venite din spaţiul ex-sovietic, Patriarhia Română a informat opinia publică că cele trei eparhii reactivate de Mitropolia autonomă a Basarabiei au fost înregistrată oficial de Guvernul Republicii Moldova, reapariţia lor fiind în acord cu prevederile canonice şi juridice.

„Această reactivare a fost consecinţa firească a faptului că anterior, printr-o hotărâre definitivă a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 2004 şi prin modificările înregistrate la Statutul de organizare şi funcţionare a Mitropoliei autonome a Basarabiei, aceasta a fost recunoscută drept «succesoare spirituală, canonică, istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv», cu eparhiile ei componente, Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria”, se arată în comunicatul oficial al BOR.

„Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a făcut altceva decât să ia act cu binecuvântare de recunoaşterea juridică a respectivelor eparhii ale Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile de stat ale Republicii Moldova”, concluzionează Patriarhia de la Bucureşti.

Iustinian Ovcinnikov, episcopul de Tiraspol şi Dubăsari, episcopie subordonată canonic Mitropoliei Moldovei, a declarat că înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată Transnistria constituie, de fapt, o întoarcere la “epoca Antonescu”, epocă de ocupaţie româno-germană a Moldovei, în care a activat respectiva misiune ortodoxă. El a mai spus că va lua măsuri pentru “a zădărnici provocarea Patriarhiei României”.

Această Misiune a activat în spaţiul Transnistriei în perioada 15 august 1941 – 1944 având drept obiectiv readucrea creştinismului într-un spaţiu complet bolşevizat. Sarcină asumată în nişte condiţii extrem de dificile, generate de război, şi într-o situaţie de natură politico-juridică extrem de delicată. Pentru a putea înţele în toată dimensiunea ei drama acestui spaţiu al ortodoxiei răsăritene, cu o importantă comunitate românească, precum şi temerile legate de posibilitatea izbucnirii unui “război al credinţei” şi nu numai, se cuvine a face apel la istoria acestui spaţiu.

Întâmplător sau nu, aceste evenimente desfăşurate după trecerea la cele veşnice a ÎPF Patriarh Teoctist par să confirme pesimismul celor care vorbeau, la vremea respectivă, despre o serie de frământări care vor domina viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Frământările nu mai aparţin acum doar BOR, care se reorganizează, ci şi întregii lumi ortodoxe răsăritene. O lume ce pare subordonată mai mult, acum ca şi în trecut, unor comandamente naţionale şi mai puţin aceleiaşi unităţi întru credinţă şi speranţă.

Această Misiune a activat în spaţiul Transnistriei în perioada 15 august 1941 – 1944, având drept obiectiv readucrea creştinismului într-un spaţiu complet bolşevizat. Sarcină asumată în nişte condiţii extrem de dificile, generate de război, şi într-o situaţie de natură politico-juridică extrem de delicată.

Pentru a putea înţelege în toată dimensiunea ei drama acestui spaţiu al ortodoxiei răsăritene, cu o importantă comunitate românească, precum şi temerile legate de posibilitatea izbucnirii unui “război al credinţei” şi nu numai, se cuvine a face apel la istoria acestuia.

În anul 1359 se întemeiază Ţara Moldovei, ca stat independent, care cuprinde teritoriul situat între Munţii Carpaţi, Dunărea de jos, Nistru şi Marea Neagră. Patriarhia Ecumenică din Constantinopol îl recunoaşte, în 1401, pe Iosif I Muşat ca mitropolit canonic al Moldovei, cu reşedinţa la Suceava, având jurisdicţia asupra întregului  teritoriu al Ţării Moldovei iar în 1403 se înfiinţează, în cuprinsul Mitropoliei Moldovei, o episcopie la Rădăuţi care are în subjurisdicţie şi Hotinul din Basarabia.

În anul 1598, Aron Vodă înfiinţează Episcopia de Huşi care avea jurisdicţie şi asupra ţinuturilor din stânga Prutului: Cahul, Tighina, Lăpuşna, Orhei, Soroca, trei mari târguri şi 40 de sate româneşti din interfluviul Nistru-Bug. Episcopia de Huşi era cea de-a patra Episcopie a Moldovei după Iaşi, Roman şi Rădăuţi, creată pentru “înlesnirea privegherii şi administraţiei bisericeşti în partea despre răsărit a ţării, care era mai mult ameninţată de mahomedanism” şi se compunea din:

1) ţinutul Fălciului din dreapta şi din stânga Prutului cu rezidenţa la Fălciu;

2) ţinutul Lăpuşnei cu capitala la Tighina apoi în târguşorul Lăpuşna unde se aflau pârcălabi domneşti care administrau ţinutul;

3) ţinutul Orheiului, cu reşedinţa în târgul Orhei şi

4) ţinutul Sorocei, cu reşedinţa în Soroca.

În perioada anilor 1546-1595 se înfiinţează, la Brăila, Mitropolia Proilaviei cu scopul ca ţinuturile cucerite de turci şi despărţite de lumea creştină ortodoxă să nu rămână fără de îngrijire spirituală. 

Mitropolia Proilaviei îşi exercita autoritatea canonică asupra tuturor teritoriilor stăpânite de Imperiul Otoman în părţile moldoveneşti, cuprinzând sudul Basarabiei cu Delta Dunării şi ţinutul dintre Nistru şi Bug, numit “Ucraina Hanului”. Ea va dispărea după pacea de la Adrianopol din 1829.

Episcopia Huşilor va înceta să fiinţeze în 1813 când, odată cu ocuparea Basarabiei, este anexată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Cu privire la unitatea bisericii româneşti din principatul Moldovei de până la 1812 Vasile Vasilachi, arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, scria:

“Cât priveşte Episcopia Huşului, ea îşi avea Eparhia nu numai peste cele trei judeţe ale Fălciului, Vasluiului şi Tutovei, ci stăpânirea ei duhovnicească era peste Basarabia pe când Moldova era una. Iacob Stamate, ca episcop de Huşi, la sfârşitul sec.al XVIII-lea, adesea spun cronicile că se ducea să viziteze oraşe şi sate din Moldova de peste Prut, unde se aflau şi lagăre de prizonieri pe care el i-a răscumpărat şi care i-au şi atras curând alegerea ca Mitropolit al Moldovei, direct de la Huşi, fără să mai fie înainte la Roman, cum era orânduirea istorică. Şi pe acelaşi fir al istoriei s-a mers când după unirea Basarabiei cu România în 1918, episcopului Nicodim de Huşi îi revine locotenenţa ca Arhiepiscop al Chişinăului.”

“Ucraina Hanului” sau “Ţinutul Oceacovului”, după cum i s-a spus mai târziu, este ţinutul dintre Nistru şi Bug căzut în stăpânirea Imperiului Otoman după pacea de la Buceask din 1672.

Denumirea şi-o trage din faptul că nu era condus direct de către turci, ci de vasalii lor tătari, prin hanul din Crimeia.

Târgul Dubăsari era cel mai însemnat centru al “Ucrainei Hanului”, deoarece aici îşi avea reşedinţa reprezentantul (hatmanul) hanului din Crimeia, fiind, totodată, şi un important centru bisericesc.

 Timp de 120 de ani acest ţinut a fost sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Proilaviei, cu mici întreruperi când Episcopia Huşilor îi va prelua atribuţiile canonice, până la pacea din 1791, de la Iaşi, când acest teritoriu este anexat de către Imperiul Ţarist. 

Conform unor mărturii ale unui contemporan, colonelul Andrei Meyer, acest ţinut avea o populaţie de 120.000 de locuitori, în anii 1783-1791, respectiv: moldoveni, valahi, polonezi, greci şi armeni. Ucrainienii nu erau menţionaţi deloc. Deşi depindea de Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Mitropolia Proilaviei a fost considerată, de către Mitropolitul Gavriil Calimah al Moldovei şi Grigorie al II-lea al Ungro-Vlahiei, ca fiind “dintru început a fi din hotarul pământului şi din păstoria Moldovei”.

În timpul ocupaţiei ruseşti asupra Principatelor Române din anii 1787-1791, Mitropolia Proilaviei a fost desfiinţată iar teritoriile ei canonice, inclusiv regiunea dintre Nistru şi Bug, au fost date exarhatului Moldo-Vlahiei, înfiinţat de către ruşi pentru administrarea bisericească a celor două Principate.

După 1791, Mitropolia de la Brăila pierde definitiv jurisdicţia canonică asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug, iar după 1812 şi asupra sudul Basarabiei şi al Hotinului. Spaţiul transnistrean intră sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse. Hrisoavele vremii consemnează existenţa unor animozităţi şi certuri între Mitropolitul Proilaviei şi Episcopii de Huşi, în anii 1716 şi 1745. certuri care vizau dreptul de stăpânire canonică asupra târgului Dubăsari unde Episcopii de Huşi încercau să-şi extindă dominaţia canonică. Istoricii consemnează faptul că supuşii Mitropoliei Proilaviei erau moldoveni (români), slujbele religioase se ţineau în limba moldovenească (românească) şi chiar şi corespondenţa se făcea în moldoveneşte (româneşte). 

Trebuie subliniat că Mitropolitul Ioachim al Proilaviei se intitula, ca şi urmaşul său Chiril, “din mila lui Dumnezeu, mitropolit al Proilaviei, a toată Basarabia şi a toată Ucraina”.

Oraşul Dubăsari de astăzi a fost, în acele timpuri, reşedinţa protopopului şi pentru o scurtă vreme şi a Mitropolitului Chiril al Proilaviei. Biserica cu hramul “Adormirii Maicii Domnului” din Dubăsari a purtat multă vreme numele de “catedrală”. Se poate concluziona că “Ucraina Hanului” sau “Ţinutul Oceacovului” s-a “adăpat de la lumina creştină a Moldovei, fie de la Brăila, fie de la Huşi”, astfel încât se poate spune că noi românii nu am păşit ca misionari, în 1941, pentru prima oară pe acele meleaguri.

Regiunea nordică a Transnistriei, numită în trecut Podolia, a avut legături bisericeşti cu Principatele Române, deşi ţinutul a fost dominat de prigoane catolice, până la 1793 când este anexat de către Imperiul Ţarist, precum şi încercarea polonezilor de a-i converti pe ortodocşi la unirea cu Roma.

În timpul primei ocupaţii ruseşti a Principatelor Române (1788-1791) a murit Mitropolitul Leon Gheucă al Moldovei, în 1788. Patriarhul Constantinopolului porunceşte să se procedeze la alegerea unui nou mitropolit. Ruşii nu respectă jurisdicţia Constantinopolului şi numesc Exarh al Moldo-Vlahiei pe rusul Ambrozie Serebreanikov, episcop de Ecaterinoslav.

La 26 decembrie 1791, ţarina Ecaterina a II-a îl numeşte episcop al Benderului şi Leucopoliei (Akkermanului) pe Gavriil Bănulescu-Bodoni , supus canoniceşte lui Ambrozie.

 La 11 februarie 1792, după pacea cu Imperiul Otoman, Bodoni este numit de Ecaterina a II-a ca mitropolit al Moldo-Vlahiei.

La cererea domnitorului Alexandru Moruzi, Patriarhul de la Constantinopol a convocat Sinodul şi l-a caterisit pe Gavriil Bădulescu-Bodoni.

A fost dus cu forţa la Constantinopol, eliberat apoi de către ruşi. În 1793 este numit arhiepiscop al Ecaterinoslavului, iar în 1799 mitropolit al Kievului, membru al Sinodului rusesc (1801).

În anul 1808, odată cu cea de-a doua ocupaţie a Principatelor Române, Gavriil Bădulescu-Bodoni este numit de către ruşi în calitatea de Exarh pentru Moldova şi Muntenia în locul mitropolitului Veniamin Costache, cu scopul de a supune biserica Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse.

În 1812, Gavriil Bănulescu-Bodoni se retrage cu armatele ruseşti în Basarabia anexată. Având însărcinare de la stăpânirea rusă, să înainteze Sinodului un proiect de organizare a vieţii bisericeşti în Basarabia, Gavriil avea să susţină idea că în regiunea nou alipită trebuia înfiinţată o eparhie nouă, separată, motivând că Basarabia se află la o mare depărtare de eparhiile vecine, iar clerul şi populaţia se deosebesc prin limbă, moravuri şi obiceiuri.

În Basarabia existase o eparhie a Hotinului în locul căreia trebuia să se înfiinţeze o eparhie care să cuprindă toată Basarabia, dar şi o parte din eparhia Ecaterinoslavului – stepa Oceacovului dintre Bug şi Nistru, care până la 1791 făcea parte din Basarabia şi cuprindea din gubernia Ecaterinoslavului oraşele Tiraspol, Dubăsari, Ovidiapol şi Odessa, iar din gubernia Herson – oraşul Oceacov.

Motivaţia era dată de faptul că în stepa Oceacovului, ca şi în Basarabia, locuiau valahi, greci, bulgari precum şi pribegi de diferite naţionalităţi, iar ruşii sunt foarte puţini. La 21 august 1813, prin Ucazul ţarului Alexandru I, ia fiinţă Eparhia Chişinăului şi a Hotinului sub jurisdicţia Sinodului de la Sankt-Petersburg.

“Biserica pentru guvernul rus a fost şi este o armă de rusificare a popoarelor subjugate aşa că, punând mâna pe Basarabia, prima grijă a Imperiului Rus a fost deznaţionalizarea clerului şi rusificarea poporului român prin ajutorul bisericii”, scria Zamfir Arbore.

Foto: Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a jucat un rol atât pozitiv cât şi negativ în istoria Bisericii şi a neamului românesc din Basarabia. Meritul lui constă în faptul că datorită planului său de întemeiere a Episcopiei Chişinăului şi Hotinului, provincia anexată nu a fost împărţită canonic prin feluritele gubernii ruseşti. Teritoriile dintre Bug şi Nistru locuite în mare parte de români au fost încorporate în noua eparhie.

În 1837, ţinuturile de dincolo de Nistru au fost despărţite pentru totdeuna de eparhia Chişinăului. După moartea Mitropolitului Gavriil procesul de deznaţionalizare atinge cota maximă, când pentru a înăbuşi definitiv năzuinţele românilor, guvernul rus a trimis în Basarabia o serie de specialişti în materie de rusificare şi deznaţionalizare dintre care cel mai fără milă a fost episcopul Pavel Lebedev.

În urma evenimentelor din perioada 1917-1918, Basarabia s-a reîntors în trupul ţării-mamă prin hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918. După 106 ani de subordonare canonică, şi nu numai, Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, rămasă fără chiriarh după plecarea de la Chişinău în mai 1918 a ultimului ierarh rus Atanasie Gribanovschi, a fost preluată sub oblăduire de către episcopul  Nicodim al Huşilor. Biserica Ortodoxă Română din Basarabia rupea, astfel, legătura cu Biserica Ortodoxă Rusă, restabilindu-se vechea legătură canonică şi legală cu scaunul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.

Din ordinul ÎPS Nicodim se procedează la o reorganizare instituţională, deoarece după 1812 în Arhiepiscopia Chişinăului au fost create o serie de instituţii care nu aveau nimic în comun cu tradiţia şi mentalitatea românilor. Au fost create două eparhii noi, a Cetăţii Albe – Ismailului şi a Hotinului.

Limba română a fost introdusă în multe biserici şi în seminarul teologic, preoţii, diaconii şi cântăreţii au fost obligaţi să înveţe limba română la cele mai apropiate cursuri, basarabenii obţinând astfel dreptul legitim de a asculta serviciul divin şi de a studia în limba maternă.

La sosirea sa în Chişinău, ÎPS Arhiepiscopul Nicodim, luând în considerare lacunele dar şi dorinţele exprimate de Congresele Eparhiale din aprilie şi august 1917, a organizat provizoriu şi o nouă administraţie în locul celei vechi care avusese o misiune de rusificare a clerului, a credincioşilor de rând, dar şi a altor pături ale populaţiei.

La 30 decembrie 1919, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în alcătuirea căruia au intrat toţi ierarhii provinciilor româneşti reunite cu ţara-mamă, întrunit în sesiune extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca, după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti (Basarabia, Bucovina, Ardealul şi Banatul) la România, tot astfel să se realizeze şi unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Bisrică Autocefală Ortodoxă.

 Congresul general al Bisericii Ortodoxe din Basarabia, întrunit la Chişinău în ziua de 21 februarie 1920, a ales pe arhiereul Gurie Botoşăneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, ca arhiepiscop al acestei arhiepiscopii. La 21 aprilie 1928, potrivit hotărârii Sfântului Sinod, prin decret regal, arhiepiscopul Gurie fusese ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei.

RASS Moldovenească

Din păcate, în urma evenimentelor petrecute în spaţiul fostului Imperiu Ţarist, după izbucnirea revoluţiei din februarie 1917, teritoriul dintre Nistru şi Bug a rămas sub ocupaţia politico-militară şi religioasă a Noului Imperiu cu capitala la Moscova. Trupele bloşevice au ocupat Transnistria în 1920 şi au împiedicat, astfel, orice posibilitate de unire cu ţara. La cererea unui grup de emigranţi politici români, în majoritate reprezentanţi ai mişcării comuniste din Basarabia şi ai Partidului Comunist din România, Biroul Politic al CC al PC (b) din Rusia a adoptat, la 23 iulie 1924, decizia de constituire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM).

Din considerente politice, decizia comuniştilor de la Moscova prevedea delimitarea populaţiei moldoveneşti (basarabene) într-o republică autonomă în componenţa RSS Ucrainene.

 La 12 octombrie 1924, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina a adoptat hotărârea cu privire la formarea RASSM în componenţa RSS Ucrainene. 

RASSM includea 11 raioane (Ananiev, Balta, Birzula, Grigoriopol, Dubăsari, Codâma, Camenca, Ocna Roşie, Tiraspol, Râbniţa şi Slobozia), cu o suprafaţă de 8,1 mii km² şi o populaţie de 545.000 de locuitori (34,2% moldoveni/basarabeni, 50,4% “ucraineni”, 5,7% ruşi, 4,8% evrei). Capitala RASSM a fost oraşul Balta, iar din 1929 oraşul Tiraspol.

Episcopia ortodoxă moldovenească de la Balta avea să fie subordonată Patriarhiei de la Moscova şi va fi condusă de către episcopul Gavriil Rohut. Episcopia moldovenească de la Balta avea să facă parte din ceea ce s-a numit, în contextual marilor frământări religioase din spaţiul sovietic, “Biserica Vie”.

Biserică care lupta, mai cu seamă în spaţiul ucrainean, împotriva bisericii conduse de către patriarhul Tihon şi urmaşii săi “tihonieni” care erau anticomunişti.

După arestarea episcopului Gavriil Rohut, în 1938, Epicopia de la Balta a fost desfiinţată iar sufletul moldovenilor de dincolo de Nistru a rămas la cheremul stăpânirii bolşevice.

La 28 iunie 1940, ca urmare a Pactului Molotov-Ribentrop, încheiat la 23 august 1939, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost anexate la Uniunea Sovietică. Mitropolia Basarabiei este desfiinţată şi întreg teritoriul ei ajunge, din nou, sub jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe de la Moscova. 

Regimul sovietic de ocupaţie va declanşa imediat şi în forţă mecanismele deznaţionalizării. URSS a decis, la 2 august 1940, ca şase raioane din componenţa RASSM (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol) împreună cu şase judeţe din Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) să formeze o republică unională cu denumirea de RSS Moldovenească, respective Republica Moldova de azi, care nu avea ieşire la Marea Neagră şi la limanul Nistrului.

 Celelalte opt raioane din componenţa RASSM au fost oferite, fără nici un temei de drept istoric sau juridic, RSS Ucrainene. În urma reocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către URSS, în anul 1944, s-a revenit la organizarea administrativă stabilită prin decizia de la 2 august 1940 fiind reconfirmată, totodată, decizia ca un teritoriu în suprafaţă de 15.000 km² (judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin) să fie încorporat RSS Ucrainene. Orice încercare a liderilor comunişti basarabeni, în anii care au urmat, de-a obţine, din partea centrului de decizie politică de la Moscova, returnarea teritoriului basarabean anexat Ucrainei, s-a soldat cu un insucces total datorită puternicului naţionalism ucrainean prezent în sânul conducerii RSS Ucrainene, dar şi la nivelul liderilor Kremlinului.

Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate “Sud” reprezintă câteva din motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor: trecerea Nistrului în iulie 1941. Schimbarea de direcţie a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România prin faptul că dacă Germania era victorioasă în Rusia, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un braţ către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două braţe germane (unul fiind cel care pleacă din Sudeţi prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic), ceea ce ar fi dus la înghiţirea poporului român.

Ion Antonescu

„Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (…) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa şi deci să ne prindă aceste două braţe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german”, mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului şi la acceptarea administrării teritoriului transnistrean.

În clipa instaurării regimului comunist în Transnistria, în acest teritoriu se aflau în funcţiune 1.017 biserici şi case de rugăciuni, 13 mănăstiri şi schituri în care îşi desfăşurau activitatea de provodăduire religioasă 890 de preoţi şi 384 de călugări.

În 1941, autorităţile române augăsit în transnistria doar o singură biserică în stare de funcţiune: biserica cimitirului nr. 2 din Odessa condusă de către preotul Vasile Braga. Statistica era înfricoşătoare: 363 de biserici fuseseră închise sau transformate în depozite, cluburi, centre de agitaţie comunistă etc., 269 biserici au fost distruse parţial, iar 258 distruse în întregime.

Nici una din cele 13 mănăstiri şi schituri de până la 1917 nu mai funcţiona în 1941. Într-un astfel de context geopolitic a fost înfiinţată Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria, la 15 august 1941, cu misiunea de a reface aici viaţa creştină după un sfert de veac de propagandă comunisto-ateistă.

Cel care a avut ideea reevanghelizării teritoriului de la est de Nistru a fost Mitropolitul Basarabiei, Gurie Grosu (1928-1936). Peste 250 de preoţi misionari, 50 de ieromonahi şi 15 cântăreţi, în mare parte cunoscători ai limbilor română, rusă sau ucraineană, au fost trimişi, într-o primă etapă, în Transnistria.

Deoarece, Mareşalul Ion Antonescu nu a făcut niciodată o declaraţie de anexiune, spaţiul religios din Transnistria nu putea face parte din structura Bisericii Ortodoxe Române, însă misiunea de recreştinare a spaţiului dintre Nistru şi Bug a fost considerată la nivelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca o prioritate religioasă, dar şi naţională în acelaşi timp. Tocmai de aceea, Misiunea Ortodoxă Românească din Transnistria nu cădea doar în grija Bisericii, ci şi în responsabilitatea Statului Român. Sediul iniţial al acestei misiuni a fost stabilit la Tiraspol, iar mai apoi, în octombrie 1942, s-a transferat la Odessa.

În fruntea misiunii s-au aflat ÎPS arhimandrit mitrofor dr. Iuliu Scriban (15 august 1941-16 noiembrie 1942), professor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Mitropolitul Visarion Puiu (16 noiembrie 1942-14 decembrie 1943)  şi arhimandritul dr. Antim Nica (14 dec. 1943- ianuarie 1944).

Începând cu luna octombrie 1941, în Transnistria au venit şi alte echipe de preoţi şi monahi misionari, între aceştia mulţi din Episcopia Hotinului, Arhiepiscopia Chişinăului şi Mitropolia Olteniei. Alţi ierarhi care au efectuat vizite canonice în cuprinsul Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost: Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, Mitropolitul Olteniei, Nifon, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăchescu, Episcopul Oradei, Nicolae, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail, Policarp Moruşca, şi Episcopul Armatei, Partenie Ciopron. Misiunea a cuprins iniţial 13 protopopiate de judeţ şi una a municipiului Odesa.

Cele 14 protopopiate cuprindeau 64 de subprotopopiate. Mitropolitul Visarion Puiu o reorganizat provincia, în 1943, din punct de vedere administrativ-canonic în trei noi eparhii ortodoxe şi anume: 1) Balta, în nord, 2) Odessa, în sud, şi 3) Tulcin, în centru.

În condiţiile în care Biserica Ortodoxă Rusă, ca instituţie, era desfiinţată şi înalta ierarhie bisericească inexistentă, fără a mai pune la socoteală faptul că preotul fusese înlăturat complet din viaţa satului, Biserica Ortodoxă Română a avut, astfel, un prilej unic pentru a face cunoscut, prin faptă şi cuvânt, idealul creştin şi a răspândi învăţătura Evangheliei în spaţiul sovietic.

În primul an de activitate a Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost redeschise 12 mănăstiri şi schituri, au fost tipărite 10.000 de calendare bisericeşti în limba rusă şi 10.000 de cărticele de rugăciuni în română şi rusă, au fost botezaţi peste un milion de suflete, s-au înfiinţat două aşezăminte de învăţământ bisericesc (Seminarul Teologic Ortodox din Odessa, cu predare în limba rusă, şi Seminarul Teologic Ortodox din Dubăsari, cu predare în limba română), iar în unele localităţi au fost organizate cursuri preoţeşti. 

Totodată, la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi au fost deschise grupe cu predarea în limbile ucraineană şi rusă pentru pregătirea unei noi generaţii de preoţi originari din Transnistria. Religia a devenit materie obligatorie în şcolile publice şi a fost predată, în afară de preoţi, şi de peste 200 de profesori de religie care au urmat la Odessa cursuri pregătitoare organizate de Misiune cu participarea unor profesori universitari din interiorul României.

Au fost reparate, sfinţite şi redate cultului 474 de biserici (dintre acestea 22 de biserici parohiale şi 3 mănăstireşti doar în municipiul Odesa), 118 biserici se aflau în curs de reparaţie în 1944, iar 41 de biserici noi în construcţie, 119 paraclise în funcţiune şi 16 paraclise în curs de amenajare.

Doar 258 de biserici mai rămâneau în ruină. Misiunea a tipărit reviste religioase bilingve româno-ruse („Foaia de zidire sufletească”, „Revista pentru copii”, „Transnistria creştină”, „Foaia Duminicală” şi „Viaţa creştină”), peste 60.000 de exemplare de cărţi de rugăciune în limba rusă şi peste 10.000 de exemplare în limba română, manuale de religie pentru cursurile obligatorii din toate şcolile primare, Cântările Sfintei Liturghii, calendare bisericeşti, tablouri instructive şi diverse broşuri cu caracter religios.

Au fost înfiinţate ateliere pentru confecţionarea obiectelor de cult necesare bisericilor din provincie, de la veşminte preoţeşti şi vase liturgice, la clopote, candelabre şi iconostase. Misiunea a mai organizat o farmacie şi un ambulatoriu şi 12 cantine sociale.

Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria s-a bucurat, totuşi, de aprecierea Bisericii Ortodoxe Ruse, extrem de vitregită în perioada regimului stalinist, pentru opera de creştinare desfăşurată în spaţiul dintre Nistru şi Bug. Aceasta explică faptul că după 23 august 1944, membrii acestei Misiuni, cu excepţia Mitropolitului Visarion Puiu rămas în Occident, s-au bucurat de o oarecare linişte, în ciuda anticomunismului lor.

Autorităţile de la Kremlin doreau să transforme Biserica Ortodoxă Română într-o contrapondere la catolicism şi nu doreau să intre în conflict direct cu Biserica imensei majorităţi a populaţiei, în condiţiile în care dominaţia lor nu era suficient consolidată. Biserica Ortodoxă Rusă era şi ea chemată la realizarea acestor interese ale Kremlinului.

După 1944, viaţa religioasă în spaţiul dintre Prut şi Bug avea să fie extrem de dificilă. În 1940 în Basarabia erau 1.090 de biserici şi 28 de mănăstiri cu peste 1.500 de preoţi şi călugări. În 1989 mai rămăseseră doar 150 de biserici, o singură mănăstire şi mai puţin de 700 de preoţi. Restul bisericilor fuseseră demolate sau transformate în depozite, restaurante, cinematografe, grajduri. Muzeul de Istorie şi Arheologie bisericească de la Chişinău, cel mai mare din toată România, a fost desfiinţat, iar biblioteca mănăstirii Noul Neamţ din Chiţcani a fost arsă în piaţa oraşului.

Evenimentele petrecute în spaţiul sovietic, după 11 martie 1985, aveau să favorizeze renaşterea vieţii religioase a românilor de dincolo de Prut. La 14 septembrie 1992, la Chişinău se constituie adunarea eparhială care hotărăşte reactivarea Mitropoliei Basarabiei, având ca locţiitor de mitropolit pe ÎPS Petru, Episcop de Bălţi. O delegaţie alcătuită din clerici şi mireni, împreună cu episcopul, pleacă la Bucureşti pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea de a fi primiţi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române.

La 19 decembrie 1992, printr-o declaraţie sinodală solemnă este recunoscută Mitropolia Basarabiei ca autonomă şi de stil vechi, făcând parte din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Până la alegerea titularului, ÎPS Petru, Episcop de Bălţi este recunoscut ca locţiitor de mitropolit. Arhiepiscopul Vladimir a plecat la Moscova să-l reclame pe Episcopul Petru că a cerut Bisericii Ortodoxe Române să reactiveze Mitropolia Basarabiei şi că Sfântul Sinod le-a aprobat cererea.

La 22 decembrie 1992 el a fost ridicat la rangul de mitropolit. Mitropolitul Vladimir al Moldovei a cerut la Constantinopol autonomia eparhiei Chişinăului sub jurisdicţie Constantinopolitană. Patriarhul Bartolomeu a refuzat să-l primească, deoarece Patriarhia de la Constantinopol n-a recunoscut niciodată actele din 1806 şi 1813 prin care Biserica Ortodoxă Rusă şi-a anexat pur şi simplu creştinii din Basarabia. Reacţia Moscovei a fost vehementă. Patriarhul Alexei al II-lea a acuzat Biserica Ortodoxă Română de amestec în jurisdicţia canonică a Patriahiei Moscovei.

Reactivarea Mitropoliei Basarabiei în anul 1992, în frunte cu ÎPS Petru, Episcop de Bălţi, sub jurisdicţia Patriarhiei Române a determinat tensiuni în relaţiile cu autorităţile Republicii Moldova şi cu reprezentanţii Mitropoliei Moldovei, condusă de Vladimir Cantarean, sub autoritatea Patriarhiei de la Moscova. Autorităţile Republicii Moldova au refuzat iniţial recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, supunând credincioşii şi clericii ei persecuţiei metodice şi sistematice.

La 26 ianuarie 1999, Mitropolia Basarabiei s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând încălcarea dreptului la libertate religioasă de către autorităţile Republicii Moldova. La 13 decembrie 2001, CEDO a constatat încălcarea prevederilor articolelor 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către autorităţile Republicii Moldova şi a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Mitropolia Basarabiei, recunoscută şi înregistrată la 30 iulie 2002, revendică restituirea in integrum a imenselor sale proprietăţi confiscate, naţionalizate, spoliate sau ridicate în orice alt fel de către regimul sovietic de ocupaţie şi deţinute în prezent de guvernul Republicii Moldova.

Autorităţile de la Chişinău au invocat în permanenţă, în efortul lor de a împiedica renaşterea Mitropoliei Basarabiei, faptul că: 1) nu a existat niciodată o unitate administrativ-teritorială denumită Basarabia; 2) Mitropolia Basarabiei a fost transformată în Eparhia Vhişinăului şi a Moldovei în 1940, toate parohiile ortodoxe din Republica Moldova fiind înregistrate în componenţa Mitropoliei Moldovei şi 3) inexistenţa bazei juridice pentru înregistrarea Mitropoliei Basarabiei deoarece nu a fost prezentat procesul verbal de constituire a acesteia şi nu au fost nominalizaţi fondatorii.

            După rememorarea acestor pagini de istorie, putem observa că lupta pentru acapararea sufletului credincioşilor trăitori în spaţiul dintre Prut şi Bug a fost o permanenţă a acestor locuri. Reactivarea Eparhiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată Transnistria reia un efort, oprit în 1791, de a controla canonic un spaţiu creştin ortodox în care se află oaze de românism şi români.

Chestionat asupra acestui eveniment, Vlad Cubreacov (foto),un reputat analist și om politic apropiat al Mitropoliei Basarabiei, a declarat că această Episcopie Ortodoxă a Dubăsarilor este o episcopie istorică sufragană, aşa cum specifică şi Statutul de organizare şi funcţionare a acestei eparhii.

Ea a fost reactivată la 25 noiembrie 2004 şi înregistrată de Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova prin Ordinul nr. 182, din 15 noiembrie 2006.

Episcopia subordonează canonic totalitatea credincioşilor, clericilor şi comunităţilor Mitropoliei Basarabiei din raionul Dubăsari, municipiul Tiraspol şi localităţile din stânga Nistrului. Episcopia îşi va desfăşura activitatea, practic, într-o zonă în care ultima prezenţă canonică a Bisericii Ortodoxe Române datează din perioada războiului, respectiv Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria (1941-1944).

Spiritele s-au inflamat rapid iar acuzaţiile au început să curgă. Binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române faţă de reactivarea şi înregistrarea juridică a acestei eparhii a Mitropoliei Basarabiei a survenit într-un context geopolitic extrem de delicat.

Autorităţile comuniste de la Chşinău sunt mai mult decât ostile Mitropoliei Basarabiei, şi oricărei idei de românism, şi, totodată, nu îşi pot exercita autoritatea politică, juridică şi militară asupra raioanelor din stânga Nistrului. Adică exact asupra zonei pe care va trebui să controleze, din punct de vedere canonic, noua Eparhie a Dubăsarilor.

Potrivit statutului Mitropoliei Basarabiei şi a legislaţiei în vigoare, activitatea cultului se desfăşoară în întreg cuprinsul Republicii Moldova şi nu poate fi îngrădită pe motive de separatism teritorial.

Vlad Cubreacov a declarat extrem de clar: “Mitropolia Basarabiei, care a trecut prin zece ani de prigonire metodică din partea autorităţilor de la Chişinău, nu va ceda însă în faţa regimului separatist şi îşi va desfăşura lucrarea ei mântuitoare la răsărit de Nistru. Conflictul Mitropoliei Basarabiei cu regimul separatist din Transnistria este de natură geospirituală şi va constitui un test de patriotism şi loialitate şi pentru autorităţile de la Chişinău”.

Lipsa unei strategii politice şi economice a României, faţă de Republica Moldova, dezavantajează acest efort de reîntoarcere al BOR într-un spaţiu canonic de unde lipseşte de foarte multă vreme.

Prezenţa unor trupe ruseşti în acest spaţiu transnistrean, precum şi a unei importante armate transnistrene, complică posibilitatea ca Republica Moldova să poată favoriza, chiar şi sub presiune internaţională, activitatea Eparhiei Dubăsarilor în zonă. Anunţul făcut de către episcopul Iustinian de la Tiraspol privind posibilitatea ca autorităţile de dincolo de Nistru să ia o serie de măsuri menite să contracareze „acţiunile abuzive” ale Patriarhiei Române, ar trebui să provoace îngrijorare.

„Episcopia de Tiraspol va adopta, în colaborare cu organele puterii executive ale Transnistriei şi cu reprezentanţii societăţii civile, un set de măsuri tranşante menite să zădărnicească provocarea Patriarhiei României, care urmăreşte dezbinarea spirituală a poporului din stânga Nistrului”, a specificat episcopul Iustinian.

Conflictul transnistrean poate fi uşor adaptat la această nouă situaţie, calificată de către clerul de la Tiraspol, dependent de Patriarhia de la Moscova, ca fiind o “cruciadă împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse” şi un “act de tâlhărie la drumul mare”.

Cum vom reuşi să ne impunem  canonic dincolo de Nistru: cu ajutorul autorităţilor de la Chişinău şi al organismelor internaţionale sau cu duhul blândeţii ?

Istoria locurilor şi a faptelor oamenilor ne oferă puţine şanse de optimism. Cine a decis să se reactiveze Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria) ?

A fost luată în considerare încărcătura simbolică a gestului făcut în condiţiile unei relaţii extrem de dificile între BOR şi Bisericile Ortodoxe de la Moscova şi Kiev ?

Cum vom putea exercita jurisdicţia canonică asupra satelor din Transnistria în condiţiile existenţei unor relaţii proaste între Tiraspol şi Chişinău ?

Care a fost rolul “partidei naţionale”, extrem de divizată şi contestată, din Republica Moldova în decizia Mitropoliei Basarabiei de a reactiva Episcopia de la Dubăsari ?

Sunt întrebările care rămân obsedante, în urma luării acestei decizii religioase, şi al căror răspuns ar putea să ne ofere, sau nu, un sentiment de linişte şi mulţumire sufletească. Undeva în Est, războiul pentru acapararea sufletelor noastre pare să fie etern dar şi aducător de primejdii nebănuite.

Autor Constantin CORNEANU – romaniabreakingnews.ro

* Material apărut în cotidianul “INTERESUL PUBLIC”, Anul I, nr. 49, luni 5 noiembrie 2007