DESPRE AȘA-ZISUL SUCCES al narațiunii „gândirii începând cu sfârșitul”, un clișeu popular care sună bine, dar care în conflictul cu Rusia ne induce în eroare

Die Zeit :„Trebuie să gândim războiul începând cu sfârșitul”.

Autori: Frank Sauer și Elvira Rosert

Tradus din germană de Dana S. Trif

Scurtă introducere a traducătorului:

Textul de față a fost publicat într-unul din cele mai respectate și mai bine văzute ziare din Germania, Die Zeit, la finalul anului trecut.

Este o luare de poziție împotriva a ceea ce autorii numesc „Vom-Ende-her-Denken” sau „gândirea începând cu sfârșitul”, o narațiune des întâlnită printre apărătorii unei atitudini împăciuitoare față de războiul de agresiune al președintelui Putin, precum și printre cei care se împotrivesc livrărilor de arme nemțești în Ucraina.

Anul (2022) s-a sfârșit, războiul merge mai departe. Când și cum se vor termina luptele în Ucraina, rămâne încă o necunoscută. De această incertitudine vor profita mulți în 2023 pentru a repeta o cerere des întâlnită în 2022: „Trebuie să gândim războiul începând cu sfârșitul”.

Propoziția sună bine, sună în ton cu o gândire strategică și vizionară după rețeta de succes atribuită des Angelei Merkel. Însă în contextul războiului din Ucraina, această cerere reprezintă mai degrabă cifrul unei vederi înguste.

În spatele formulei se ascund în discursul contemporan anumite presupuneri. Una dintre ele este că nimeni nu poate câștiga un război împotriva Rusiei. Mai presus de toate însă, dacă „gândim începând cu sfârșitul”, concesiunile făcute președintelui Putin ar fi de neevitat.

La urma urmei acesta ar putea, dacă ar fi pus sub o presiune prea mare de o Ucraină înarmată cu arme vestice, să escaladeze conflictul la un nivel nuclear.

Acest sfârșit, de la care trebuie să gândim războiul, este deci definit cum urmează: sau renunță în sfârșit Ucraina la lupta pentru independență și renunță în favoarea Rusiei la anumite teritorii, și astfel se evită un atac nuclear rusesc.

Sau Ucraina continuă lupta, cu mari pierderi de vieți omenești, doar pentru ca până la urmă să fie tot înfrântă, o înfrângere venită la pachet cu o catastrofă nucleară.

Este de domeniul posibilului ca Rusia să încalce tabuul nuclear, iar efectele ar fi epocale. Teama de escaladare este așadar rațională; riscul nuclear nu trebuie ignorat de nimeni.

Întrebarea însă, cum ar trebui procedat politic cu un astfel de scenariu tip „probabilitate neștiută, impact ridicat”, rămâne încă fără răspuns.

Din care motiv ne regăsim din nou la problema principală a „gândirii începând cu sfârșitul”: conceptul definește  „sfârșitul” drept pivot al dezbaterii, lăsând pe dinafară faptul că parcursul unui război este imposibil de prezis.

Războiul nu este un fenomen al naturii, ci un fenomen social; parcursul său depinde de mulți factori, de acțiunea sau inacțiunea oamenilor, care încearcă să se influențeze unii pe alții, precum și de presupunerile, convingerile și temerile lor.

Din această cauză observă președintele Putin cu foarte mare atenție atitudinile vestice despre acest război și încearcă să le manipuleze în interesul lui. Pentru ca o cât mai mare parte din ceea ce se face sau nu se face să servească intereselor rusești.

Amenințarea cu escaladarea nucleară ([https://www.zeit.de/2022/40/russland-atomwaffen-wladimir-putin-drohungen]) aparține deci activității de bază.

Jocul așteptărilor și al atitudinilor era deja evident în jurul datei de 24 februarie. Numai puțini experți se așteptau la o invazie rusească; majoritatea decidentelor și decidenților politici au sesizat fără îndoială amenințarea, dar au considerat totuși un atac ca fiind improbabil.

Din această cauză au fost omise tentative robuste de prevenire, deși o înarmare suficientă a Ucrainei ar fi putut opri ofensiva rusească.

După începutul invaziei au jucat din nou estimări greșite un rol semnificativ – și cu atât mai mult corecția lor. La fel precum nimeni nu prevăzuse războiul de agresiune, tot așa numai puțini luaseră în calcul slăbiciunea forțelor rusești desfășurate. Surprinzător a fost de asemenea cât de deștept și de hotărât s-au apărat ucrainenii.

Ambele greșeli au avut consecințe: Abia când a devenit evident cât de dispuși și capabili să reziste sunt forțele de luptă ucrainene și poporul ucrainean, a venit un sprijin mai intens din partea Occidentului, ceea a crescut din nou șansele acestora de reușită, iar ele la rândul lor au stabilizat disponibilitatea de ajutorare vestică.

Pentru Putin este mult mai folositoare amenințarea nucleară decât fapta în sine

Formulat altfel: un sfârșit alt războiului – și apropo unul care era de la început dezirabil – a devenit pas cu pas nu doar posibil ci și din ce în ce mai realist, prin acțiuni adecvate și consecințele lor, și in pofida celor care popularizau cifrul „gândirea începând cu sfârșitul”.

Totul e frumos și bine, ar putea spune cineva, dar riscul nuclear cu toate acestea rămâne actual. Așa este. Cu toate acestea există argumente împotriva unei astfel de abordări, ca toată „gândirea începând cu sfârșitul” să fie dictată de acest risc.

Istoria erei nucleare sugerează că nu există un final al posibilității utilizării armelor nucleare.

State nucleare, printre care și Rusia, au pierdut deja războaie fără să escaladeze nuclear.

La fel, utilizarea armei nucleare nu este pentru Rusia singurul mijloc rămas de escaladare; mai degrabă va escalada Rusia în viitor non-nuclear: prin dezinformare, sabotări și bombardarea masivă a statelor ucrainene.

În plus, o reconstrucție a amenințărilor nucleare ale lui Putin arată că până în prezent vorbele nu au condus la fapte, deci nu au existat mișcări care să fie altceva decât exerciții de rutină în arsenalul nuclear rusesc.

Toate acestea nu sunt surprinzătoare, dat fiind că pentru Putin amenințarea este mult mai folositoare decât fapta în sine (https://www.zeit.de/2022/42/atomare-drohung-russland-ukraine-krieg).

Acest lucru poate să nu rămână așa, dar se lucrează la asta, ca situația să nu se schimbe: Guvernul american a transmis de mai multe ori public și mai puțin public un semnal clar lui Putin, că o escaladare nucleară nu va duce la o victorie a Rusiei ci la o înfrângere – impuse de Statele Unite ale Americii și NATO prin mijloace diplomatice, economice și convențional militare.

În plus, există indicii că o lovitură nucleară ar afecta și mai mult poziția internațională a Rusiei, ducând până la izolarea sa completă, chiar și din partea unor state precum India și China.

Chiar și cancelarul Olaf Scholz, cel care se teme de o escaladare mai mult decât de orice altceva, a recunoscut între timp că pericolul utilizării armelor nucleare este pentru moment mai degrabă „un țăruș băgat în pământ” (n.trad. o modalitate de a reclama ceva).

Președintele Putin nu se poate așadar aștepta la niciun beneficiu în urma escaladării nucleare, dar trebuie să ia în calcul costuri exorbitante.

Pentru „gândirea începând cu sfârșitul” o concluzie se impune mai presus de toate: în timpuri de o incertitudine masivă – ca în acest război – „gândirea începând cu sfârșitul” nu poate fi utilizată ca o scurtătură deterministă către un singur sfârșit posibil, și nici ca un calcul de probabilitate pseudo-matematic. „Gândirea începând cu sfârșitul” nu poate fi decât un fel de „posibilistică”, o gândire sistematică a războiului din perspectiva unor scenarii de final diferite.

Chiar și politicul, care poate nu doar să gândească, ci și trebuie să acționeze, ar trebui să înțeleagă viitorul ca un spațiu de posibilități diverse, iar în acest spațiu să identifice obiective demne de urmărit și să lucreze pentru ele.

Pe scurt: politicul nu trebuie doar să aștepte viitorul, ci și să îl modeleze.

Așadar care finaluri imaginabile ale războiului împotriva Ucrainei sunt demne de urmărit, adică avantajoase din punct de vedere strategic și cerute de dreptul internațional, și ce putem să facem pentru a le promova?

Altfel decât atunci când vorbim despre „improbabilul” sau „inevitabilul” final al războiului, la o astfel de întrebare se conturează răspunsuri legitime: demn de urmărit este viitorul în care există o Ucraină suverană, eliberată de ocupația rusească posibil total, care să poată fi sigură pe termen lung de integritatea sa teritorială.

Cancelarul Scholz și Președintele Steinmeier au exprimat în repetate rânduri acest interes german și european. Totuși, spre deosebire de ministra de externe Annalena Baerbock, niciunul din cei doi nu a declarat în mod deschis condiția prealabilă pentru aceasta: pentru a ne apropia de obiectiv avem nevoie în continuare de victorii militare.

Asta nu înseamnă că, în mod necesar, forțele de luptă ucrainene trebuie să elibereze toate regiunile ocupate. Înseamnă însă cu siguranță schimbarea, pe termen mediu și lung, a echilibrului de forțe militar și teritorial atât de mult în favoarea Ucrainei, încât Rusia să recunoască inutilitatea campaniei sale de cucerire și să își retragă forțele de luptă sau cel puțin să intre în negocieri serioase.

Acesta ar fi, să o spunem pe șleau, sfârșitul dezirabil, dintre multe altele posibile, spre care trebuie să ne îndreptăm, ținând cont tot timpul de riscul nuclear.

Printre cunoscuții „gândirii începând cu sfârșitul” este și o modă de a se prezenta – vorbim în mare parte de bărbați aici – ca „realiști”. Pragmatismul retoricii „realiste” este că imunizează împotriva criticii.

Pentru că argumentele împotriva acestui mod de gândire sunt în mod automat percepute ca iluzii pline de naivitate. Dar un lucru pe care orice studentă și orice student de științe sociale îl învață deja în programa de bază: nu doar realitatea determină anumite posibilități de acțiune, ci și acțiunile fac posibilă o nouă realitate. Exact acest lucru l-au demonstrat cu prisosință lunile anterioare.

De ce totuși prinde cifrul acestei „gândiri începând cu sfârșitul” în Germania? In primul rând probabil pentru că hrănește speranța unui sfârșit rapid al războiului, pe care și noi cu siguranță o împărtășim.

La aceasta se adaugă teama unei escaladări nucleare. Dar și aversiunea față de costurile politice domestice joacă un rol.

Este nevoie de mai mult decât curaj politic pentru a afirma deschis în Germania că armata – adică livrările de arme – nu stă în calea diplomației, ci mai degrabă creează condițiile necesare pentru o soluție diplomatică. Ceea ce se cere este de asemenea disponibilitatea de a aștepta adevăruri neplăcute de la cetățene și cetățeni referitoare la clișeele obișnuite despre război și pace.

Probabil ca o cauză și mai adânc înrădăcinată în cultura noastră politică este moștenirea celor 16 ani la putere ai Angelei Merkel.

Așa-zisul succes al „gândirii începând cu sfârșitul” promovate de Merkel consta exact în această așteptare, urmată de încercarea de a se acomoda ulterior cu o situație devenită una „lipsită de alternative”.

Această înțelegere reactivă a politicii, devenită un prost obicei, face să fie atât de dificilă în „Germania începutului de secol” mult întârziata schimbare „epocală” de mentalitate.

————

Articolul original, în limba germană, a fost publicat în 28 decembrie 2022 în ziarul Die Zeit. Titlul original este: „Wir müssen den Krieg vom Ende her denken”. Über eine populäre Floskel, die gut klingt, aber im Konflikt mit Russland in die Irre führt. Von Elvira Rosert und Frank Sauer, 28. Dezember 2022.

Sursă: https://www.zeit.de/2023/01/ukraine-krieg-ende-verhandlungen-eskalation?utm_referrer=https%3A%2F%2Fwww.google.com%2F

---

Publicația online contributor.ro care a publicat articolul de față, scrie că Frank Sauer și Elvira Rosert sunt doi experți în securitate internațională care demontează, cu argumente, acest mod devenit de-a dreptul clișeic de interpretare a războiului.

Despre autori:

Elvira Rosert este lector la Institutul pentru Studiul Păcii și al Politicii de Securitate, Facultatea de Științe Economice și Sociale, Universitatea din Hamburg.

În semestrul de iarnă 2022/2023, Elvira Rosert a fost profesor vizitator de relații internaționale la Institutul pentru Studii Politice Otto Suhr al Universității Libere din Berlin (Freie Universität Berlin). Este expertă în relații internaționale, controlul armelor și dezarmare precum și în drept umanitar internațional.

Frank Sauer este Senior Research Fellow la Universitatea Armatei Federale a Statului German (Bundeswehr University Münich) din München, specializat în arme nucleare, terorism, securitate cibernetică, precum și aplicații militare de inteligență artificială.

Este membru al Panelului internațional pentru reglementarea armelor autonome/International Panel on the Regulation of Autonomous Weapons (iPRAW) și al comisiei de experți pentru utilizarea responsabilă a tehnologiei în „Viitorul sistemul de combatere aerian” european/The European ‘Future Combat Air System’ (FCAS).

Publicitate

Războaiele informaționale, combaterea ideilor nocive și contracararea trolilor

Contracararea trollilor (și a ideilor nocive din războaiele culturale)

Puterea ideilor și convingerilor – inclusiv greșite – a fost conștientizată de omenire de mult timp, atât pentru scopuri bune, cât și pentru scopuri de-a dreptul toxice.

De aici s-a născut interesul pentru influențarea modului în care oamenii gândesc pentru ca ideile și, în pasul doi, comportamentele să fie cât mai apropiate de rezultatul dorit.

Până la un punct, e un aspect care face parte în mod natural din viața tuturor, de la interacțiuni în familie sau la locul de muncă – la unele activități educaționale, politice, religioase, culturale, sociale sau comerciale întâlnite în mod relativ obișnuit cam în orice țară,constată juristul Lucian Bondoc în publicația online https://www.contributors.ro.

Punctul respectiv a fost, însă, depășit de mult timp. Prima țară care nu doar că a depășit acel punct, dar a și dus abordarea la un cu totul alt nivel – organizat sistemic – a fost URSS[ii].

Au fost 3 motive principale:

• Modificarea societății și dezvoltarea „omului nou” la nivelul întregii populații erau chiar obiective majore declarate ale comunismului. Acestea necesitau și promovarea de politici culturale pentru a „modela” societatea și omul nou respectiv în sensul dorit (într-un context în care se eliminase fizic concurența de idei și de modele alternative cu care s-ar fi putut compara);
• După primele decenii de ascensor social mai larg, discrepanța în creștere dintre realitate și discurs în comunism a necesitat manipularea largă și în alte direcții.

Adică, dacă nu s-a putut ridica realitatea la nivelul sloganului, s-a încercat schimbarea percepției realității / modului de gândire pentru (i) a se vedea ce ne înconjoară ca fiind mai bun decât este sau (ii) pentru a se crede că problemele care încă se mai observau și după manipularea respectivă sunt cauzate în principal, dacă nu chiar exclusiv, extern, de adversarii „din afară” ai modelului comunist (de vreme ce acesta era proclamat ca fiind cel mai bun posibil).

• Deși URSS a realizat în cele din urmă că e dificil să manipulezi larg mult timp oameni să creadă și să acționeze în direcții ce sunt contrazise frecvent de realitatea obiectivă din jur, a descoperit că e mai ușor să-i manipulezi să nu creadă în ceva și să nu acționeze pozitiv la scară largă sau să se frustreze în direcții în bună parte manipulate, concentrate pe falși vinovați sau pe vinovați de o mică parte a problemelor.

Descoperirea de mai sus a fost pusă la treabă pentru subminarea din interior a modelelor de societate concurente din lume.

Încă din anii 80’, foști spioni sovietici fugiți în Vest dezvăluiau, astfel, faptul că aproximativ 85% din bugetul și timpul serviciilor secrete sovietice în străinătate erau, de fapt, dedicate războiului cultural – practic, distorsionării modului de a gândi al adversarului. Doar 15% erau alocate spionajului clasic.

Este clar că nici după 1990 nu s-au schimbat multe lucruri în această privință, precum și că nu doar Rusia, ci și multe alte forțe din lume, inclusiv non-statale, au avut/au abordări similare (de aici și importanța unor politici culturale solide de contracarare pentru orice țară care se respectă). 

Unul dintre foștii spioni respectivi, Yuri Bezmenov, care lucrase chiar în aparatul de propagandă al KGB sublinia, mai concret, că războiul cultural de subversiune implica planificări și activități organizate pe perioade lungi de peste 15-20 de ani.

Acestea includeau recrutarea sau manipularea de artiști, educatori, jurnaliști, producători de filme, regizori, autori, politicieni, filozofi și alte tipuri de „influenceri” (inclusiv tineri care „promiteau” în direcțiile respective) pentru promovarea sau propagarea de mesaje care ținteau direct sau indirect ideile, structura și modul de viață dintr-o țară pentru deșirarea/subminarea din interior.

Bezmenov a și sintetizat țintele, liniile de acțiune și rezultatele scontate ale planificării respective într-un tabel.

La orice citire cât de cât atentă, elementele din tabelul de mai sus par ciudat de familiare și la noi dacă ne gândim la perioada ultimelor decenii.

Și în prezent vedem în România în spațiul public, inclusiv în social media și în multe comentarii la mai toate platformele publicistice mai răsărite din România, numeroase exemple de idei nocive și mesaje toxice fix pe structura de mai sus (majoritatea trollilor folosind și mai multe pseudonime).

Desigur, idei/mesaje în sensul celor menționate în tabelul de mai sus nu sunt automat rezultatul manipulărilor externe.

De exemplu, interzicerea exmatriculării unui elev (practic, aproape indiferent de ce face) în proiectul legii educației preuniversitare publicat anul trecut nu este, probabil, opera unui troll, ci a unui incompetent în materie de politici publice și de educație care preferă să afecteze clase întregi și să submineze profesori decât să mute un golan în școli dedicate unde să aibă colegi tot ca el și profesori special formați pentru cazuri de tipul respectiv (sper ca interzicerea respectivă să fie scoasă din forma finală a legii).

De asemenea, mai toți simțim din când în când nevoia de a ne spune „oful”.

Abordarea clasică a unui troll ar fi, însă, aceea de a stimula și specula orice aspect care poate servi vreunuia din obiectivele din tabel prin încurajare, popularizare, accelerare, orientare într-o direcție de dezbinare sau de pasivitate socială și contrazicerea celor care s-ar opune.

Astfel, critica fără finalitate, mai ales cea generală ca formulare, care nu ajută la înțelegerea cauzelor concrete (de genul – e dezastru în țară și nici nu se poate face nimic) este/va fi întărită sau lăudată aproape sistematic pentru că ea întreține demoralizarea și pasivitatea și mai și încurajează autorul criticii să continue în direcția respectivă (că doar a fost lăudat/validat de alți cititori, nu?).

Libertatea de exprimare și critica sunt esențiale pentru sănătatea unei societăți și pentru eficiența politicilor publice. Deci, ideea nu este deloc aceea de a nu mai critica situații/decizii decât dacă s-ar și propune soluții alternative „la cheie”, ci de avut în vedere mai larg ce mesaje se dau per total, de fapt, care este utilitatea lor și pentru cine.

Cu caracter mai general, pentru contracararea trollilor (în sensul tabelului lui Bezmenov) și a ideilor nocive trebuie înțelese cel puțin 3 aspecte:

• Conștientizarea e importantă, dar – în sine – are doar efect limitat, pentru că este ceva strict de nivel individual. Adică, citirea unor analize sau comentarii cu tabelul de mai sus în minte e instructivă, dar nu va schimba larg societatea, chiar dacă îl va ajuta pe cel care procedează astfel să fie mai selectiv, să ia decizii mai raționale și să înțeleagă mai bine lumea din jur.
• Deși se promovează frecvent contrariul în spațiul public în prezent, este ilogic să crezi că situația se va îmbunătăți cât de cât rapid dacă nu se face ceva diferit.

A rămâne la stadiul de lamentație nu are, astfel, cum să schimbe ceva, ci doar să faciliteze perpetuarea situației care nemulțumește și să lase câmp larg de acțiune celor care fac, de fapt, ceva, chiar dacă contrar interesului general.

• Atât din motivul de mai sus, cât și din cauza faptului că trollii și ideile nocive în general sunt promovate proactiv, contracararea acestora nu se poate face eficient decât tot proactiv.

Sfatul larg răspândit în România de a nu reacționa/interacționa (a “nu hrăni trollii/ do not feed the trolls”) – este, astfel, profund eronat.

Acesta ar avea sens în relația cu postaci motivați de unele probleme psihice, dar nu și față de trollii de tipul descris în tabelul de mai sus, de vreme ce aceștia urmăresc programatic tocmai să domine piața de comentarii și reacții pentru a transmite nestânjeniți mesajele de demoralizare/destabilizare de mai sus și a și sugera că sunt majoritari în a gândi astfel (deși reprezintă, de fapt, proporții minuscule din populație).

Nu este, desigur, nevoie să se răspundă fiecărui troll sau comentariu de troll (la unii nici nu ar fi timp fizic), dar a reacționa pentru a arăta modelul promovat este, pur și simplu, necesar pentru contracararea direcțiilor de ansamblu promovate de aceștia. De regulă, cu cât trollii sunt mai activi, sau agresivi, cu atât mesajele inițiale sunt mai preocupante pentru ei.

A fi proactiv nu e la îndemână ca reflex – mai ales după decenii de activități de demoralizare care au urmărit tocmai pasivitate, descurajare, neîncredere umană și scepticism.

Dincolo de demoralizarea acumulată la noi, trollii speculează și niște reflexe ancestrale ale creierului pe care trebuie să le gestionăm mai bine dacă vrem să ajutăm la îmbunătățirea situației din jur.

a) Reflexul de a crede mult mai ușor teorii negative/conspiraționiste, decât pozitive
Înclinația spre a crede știri conspiraționiste/negative e una naturală, facilitată evolutiv. Acum mii de ani, dacă cineva spunea că urmează un atac al unui trib vecin sau al unui leu sau că cineva îți vrea răul, era destul de imprudent să nu-l crezi. De aceea știrile negative și circulă de aproape 7 ori mai repede și mai mult decât cele pozitive.
Câteva decenii de producere organizată și largă de știri false nu au actualizat încă suficient mecanisme ancorate în genele noastre perioade mult mai lungi. Trollii fructifică acest fond cât pot cu tot felul de «dezvăluiri» și frânturi de raționamente care să ducă spre neîncredere sau antagonizare. 

b)Reflexul de a vedea mai prudent/suspicios pe cei din afara propriului «trib» – practic, mai tot ce e în afara oamenilor pe care-i cunoști mai bine
Timp de sute de mii de ani, când un trib se întâlnea cu un altul pentru prima dată, rar se schimbau amabilități. Pentru că perioade foarte lungi a fost, astfel, mai sănătos să fi prudent și să pui răul înainte, mai ales în relația cu alte „triburi”, e mult mai la îndemână psihologic să crezi/bănuiești lucruri negative despre oameni pe care nu-i cunoști direct (adică, nu sunt din „tribul” tău imediat) și să nu faci ceva constructiv cu ei, decât să faci.

Tentația de a-i vedea mai suspicios pe cei pe care nu-i cunoști direct e un aspect ancorat, așadar, tot în subconștientul nostru configurat în perioade foarte lungi de experiențe cu privire la sursele de pericol și probabilitatea lor.

Studiile comportamentale au arătat că până și copiii repartizați prin tragere la sorți în echipe sportive tind statistic să-i reevalueze în sens negativ pe cei din echipa «cealaltă».

Acest aspect îl potențează pe cel de mai sus (legat de reflexul mai general de a crede mai ușor teorii negative/conspiraționiste, decât pozitive).

Adică, nu doar că tindem să credem mai ușor știri/zvonuri negative în general, dar facem asta cu atât mai mult în relația cu persoane pe care nu le cunoaștem foarte bine.

Într-o mass-medie globalizată, trollii au avantajul faptului că atunci când atacă direct sau indirect pe cineva (sugerând că acesta are vreun interes ascuns, face parte din vreun grup cu conotație negativă, are vreun trecut problematic etc), numărul celor care cunosc direct persoana respectivă este, de regulă, mult sub numărul celor care pot citi mesajele trollilor respectivi.

Trollii și formulează de multe ori comentariile într-un mod care sugerează că ei țin partea celorlalți cititori sau sunt la fel ca ei – gen, «încercați să induceți în eroare» (adică ei fac parte din același «trib» cu alți cititori și semnalează vigilent ce rău vrea să facă cel atacat care ar fi «din afara tribului»). Când cineva promovează, de fapt, mesaje utile pentru trolli (inclusiv de demoralizare pură), dimpotrivă, mesajele  respective vor fi întărite și susținute de aceștia (de regulă, într-un mod cât mai polarizant).

Desigur, o citire atentă a ce se spune, versus ce se comentează, rezolvă, de obicei, multe dileme, dar trollii tot încearcă, mai ales în lipsa unor acțiuni de contracarare.

c) Reflexul de a tăcea/de a nu ieși în evidență

Viața în sălbăticie nu era una care te încuraja să ieși în evidență. Creierul nostru nu s-a schimbat prea mult de atunci. Nici comunismul nu a ajutat.

Desigur, problema este aceea că, în lumea actuală, lipsa de implicare sau reacția întârziată duce rareori la dispariția problemei de plecare (cum era cazul de multe ori în natură), ci, frecvent, la agravarea și multiplicarea ei.

d) Reflexul de a te feri de tensiune, inclusiv verbală/scrisă

E parțial legat de cel de mai sus. Chiar dacă decidem să ne exprimăm, tindem să ne ferim de contrazicere/tensiune. Numeroși trolli (dar și politicieni etc de la noi), sunt tupeiști tocmai pentru că, de regulă, încă este ceva avantajos tactic în România.

Astfel, majoritatea oamenilor înclină să dea curs reflexului ancestral de ocolire a conflictelor – inclusiv de a nu intra în tensiune verbală/scrisă și evită continuarea unei discuții în contradictoriu.

Este, de multe ori, o abordare eronată care îi lasă, în practică, pe tupeiștii respectivi să influențeze în continuare mult mai mult decât ar permite, altfel, numărul lor sau logica a ceea ce spun.

e) Reflexul de a nu te gândi și a nu acționa pe termen mediu sau lung, ci, de regulă, doar pe termen foarte scurt

Nu este ceva prea flatant, dar tendințe în sensul de mai sus avem toți. E unul din motivele pentru care ne este greu sa mâncăm mai puțin, să facem exerciții fizice regulat sau să citim mai des.

Ca o justificare cumva, statutul de vânători-culegători timp de sute de mii de ani pur și simplu nu a încurajat gândirea pe termen lung. Era o viață în mare parte de oportunități de scurtă durată și de destule pauze între acestea.

Astfel, de pe o parte, dacă găseai ceva «bun», era bine să acționezi rapid pentru că, altfel, fie fugea, fie îl lua altul (om sau animal), fie se strica. Pe de altă parte, dacă nu apărea ceva foarte motivant pentru acțiune (precum efortul pentru hrană, fuga de un pericol etc), tendința era de economisire a energiei (pentru cheltuirea ei doar pentru mize care par că merită pe termen scurt). Aceasta a fost întipărită în gene timp de mii și mii de ani tot ca esențială pentru supraviețuire. Numărul de calorii zilnice la îndemâna strămoșilor fiind redus, aceștia trebuiau să fie atenți pe ce le cheltuiau.

A face ceva pentru o nevoie care nu pare presantă pe termen scurt nu este, astfel, la îndemână (de aceea, majoritatea studenților învață doar în sesiune).

Trecerea recentă istoric la agricultură și păstorit și, ulterior, la revoluțiile industriale, a necesitat din ce în ce mai multă planificare, dar încă nu a trecut suficient timp pentru a contracara la nivel larg perioada istoric lungă de viață de vânători-culegători.

Majoritatea oamenilor continuă, astfel, să cedeze frecvent reflexelor de termen scurt, deși contrar intereselor lor de termen mai lung din lumea actuală.

De vreme ce – după cum a detaliat Bezmenov – o campanie de demoralizare e concepută pe 15-20 de ani, e mai dificil, astfel, să fim atenți la unele lecții nou introduse la școală într-un an, la ofuscarea față de prea multă disciplină în licee din alt an, la mesajele împotriva oricărei forme de autoritate din numeroase filme și care prezintă infractorii ca fiind „cool”, la mesajele periodice care divizează familiile, generațiile, etniile din aceeași țară etc, la ideile din unele prelegeri, piese de teatru sau cărți din ani diferiți, la oferirea de spațiu majoritar de emisiune unor idioți sau tupeiști etc,  – mai ales că destule schimbări se alimentează reciproc de la un punct încolo și sunt facilitate și de unele tendințe globale mai largi.

Cu alte cuvinte, pentru că reflexul de termen scurt este să evităm contraziceri/tensiuni și chiar orice efort care nu pare musai, iar pe termen mai lung sunt mai greu de întrezărit efectele negative și agregate, pasivitatea e mai la îndemână, chit că foarte păguboasă.

Raportat la toate cele de mai sus, contracararea trolilor și ideilor mai nocive (cele care implică deșirarea unei societăți sau văitat continuu fără a se propune nimic constructiv în loc) este, de fapt, destul de simplă.

Dincolo de o serie de măsuri de combatere a „fake news” în general la nivel european, aceasta implică:

1. Conștientizarea reflexelor de pasivitate de mai sus pentru buna lor gestionare;
2. Realizarea faptului că doar o abordare proactivă poate schimba ceva;
3. Înțelegerea faptului că aceasta nu implică cine știe ce efort – postarea unui comentariu sau de „dislike-uri”/”like-uri” sau reacționarea la comentarii ale unor trolli în funcție de corelarea unor intervenții sau comentarii, a unor filme, articole, spectacole sau proiecte de acte normative etc cu tabelul lui Bezmenov;
4. Folosirea tabelului respectiv ca o cheie de citire mai largă pentru ce se scrie sau se spune în jur;
5. Responsabilizarea moderatorilor de platforme pentru filtrarea celor care în mod evident sunt trolli. În contextul evoluțiilor tehnologice precum ChatGPT3, acest aspect va deveni foarte curând necesar;
6. La nivel de educație în școală, o materie dedicată înțelegerii regulilor minimale de funcționare a oricărei societăți de succes și contracarării trollilor și fake news în general ar fi foarte utilă (mult mai utilă decât destule secțiuni de materii care se predau în școli în prezent);
7. Pentru că modalitățile de atacare a țintelor din tabelul de mai sus pot lua multe forme mai greu de reperat în arhitectură agregată, promovarea proactivă a substanței țintelor respective în societate poate fi foarte utilă. Adică, ideea ar fi nu doar de reacționat la propuneri, poziții, mesaje de trolli în mod cumva defensiv, ci de întărit substanța obiectului atacurilor (desigur, acolo unde are sens, fără a se băga gunoiul sub preș sau a se ignora necesitatea și de schimbare).

La nivel de politici publice, posibilitățile de acțiune coerentă și eficientă ar fi vaste.

Oricum, campaniile de tipul sintetizat de Bezmenov pot avea și efecte surprinzătoare și ironice.

De exemplu, URSS/Rusia a făcut, într-adevăr, „progrese” importante în subminarea democrațiilor din interior și generarea de mult emoțional în dauna ponderii raționalului (și pe fondul altor factori despre care am vorbit cu alte ocazii) – dar cred că progresele respective au jucat, de fapt, per total mai mult împotriva Rusiei în 2022.

Astfel, Putin a crezut probabil că „Occidentul” e foarte aproape de faza de destabilizare și chiar de criză (și în anumite privințe, nu părea hazardat să creadă asta). Dar partea emoțională mărită a societăților occidentale a facilitat, de fapt – după invadarea Ucrainei – o escaladare politică și a societății în relația cu Rusia, chiar dacă logica rusească nu o anticipa ca fiind prea rațională pe scară largă, mai ales pentru UE.

Pentru că partea militarizată a lumii occidentale a rămas suficient de puternică (fiind și mai conservatoare prin natură și mai lent permeabilă la războaie culturale), așteptările tactice ale Rusiei au fost în mare parte înșelate până acum.

Iar, în punctul în care s-a ajuns, chiar și rațional nu mai poate fi lăsată Rusia să câștige prin forță.

Desigur, Putin pare să meargă pentru moment pe o abordare de încercare de menținere a presiunii și chiar de ridicare a mizei, contând probabil pe faptul că susținerile populației de tip emoțional sunt mai volatile și au, de obicei, și o viteză de epuizare mai rapidă, precum și pe ideea că etapele finale ale planului de destabilizare ar avea încă șanse.

Reziliența mentală parțial artificial fundamentată este, însă, tot un fel de reziliență, și cred că SUA și UE mai au resurse și timp chiar dacă trebuie să schimbe destule lucruri în intern. De asemenea, conflictele au, în general, un efect de medicament puternic pentru „spălări pe creier” anterioare.

În fine, problema în ultimă instanță este aceea că războaiele culturale de tipul de mai sus nu trec de la sine și pot face mult rău. Poziția de spectator nu aduce avantaje reale, ci doar duce la confruntarea unor probleme mult mai mari în pasul doi. Seamănă cu situația copiilor mici care își acoperă ochii și cred că nu sunt văzuți.

În contextul actual al războiului din Ucraina, miza războaielor culturale este și mai mare decât de obicei. De exemplu, în cazul Rusiei, în plus de agenda obișnuită, Putin fiind pragmatic, eforturi mari par a fi concentrate în România nu în direcția de a-i face pe ruși mai plăcuți, ci în aceea de a nu fi văzuți bine ucrainenii. Ideea nu este aceea că nu ar fi și subiecte de discutat cu Ucraina, dar ar fi mult mai păgubos și greșit tactic să fie abordate fragmentat sau naiv implicațiile în pasul doi.

Se observă, însă, deja o conștientizare din ce în ce mai largă la nivelul multor segmente de elite occidentale cu privire la implicațiile acestor războaie și necesitatea unor politici de reziliență.

Să sperăm că vom vedea foarte rapid în România o strategie adaptată și coerentă pe subiect pentru că timpul nu joacă în favoarea celor ce întârzie în astfel de privințe și noi avem și de recuperat. Ce se vede pentru moment e foarte departe de necesar.

*******

---

NOTE

[i] În afara celor menționate expres în articol, alte lucrări în care se pot regăsi aspecte avute în vedere în analiză includ cărți ale lui David Eagleman (Creierul, Incognito), Robert M. Sapolsky (Behave, Biologia fiintelor umane in ipostazele lor cele mai bune si cele mai rele), Daniel Siegel (Mintea, o călătorie spre centrul ființei umane), Amy Blankson (Viitorul fericirii), Alain de Botton (Știrile), colecția Science et Vie/Science et Avenir precum și unele aticole anterioare, cum ar fi Homo Cliens si Homo Iratus sau Societățile și Conectorii. Unele explicații și exemple la tabelul lui Bezmenov, inclusiv de mai jos, pleacă de la cartea acestuia Love Letter to America & World thought Police.

[ii] Deși sovieticii au introdus conceptul de război holistic, cele de mai sus nu mai reprezintă de mult monopolul de gândire doar al unui stat.

[iii] De ex., (a) implicarea în campanii electorale amestecă foarte mult misticul cu profanul și antagonizează, (b) supra-dependența de atragere de fonduri duce la promovarea celor mai buni vânzători, nu a celor mai buni credincioși, (c) folosirea de catedrale pentru concerte rock amestecă planurile și subminează, de fapt, masiv religiosul.

[iv] În Love Letter to America &World thought Police, se explică că expresia e împrumutată din cartea “Socialism as a Historical Phenomenon”. (YMCA Press, Paris, 1977) a dizidentului rus Igor Shafarevich – acesta considera că toate marile civilizații (ref. Egypt, Maya, Mohenjo-Dara, Babylon etc) se stinseseră după îndepărtarea de divin și încercarea de implementare a justiției sociale pe principii socialiste.

[v] Inclusiv prin proceduri greoaie care afectează artificial drepturile pe fond sau prin prezentarea în filme a polițiștilor ca persoane mai puțin inteligente, înclinate spre violență, corupție etc.

[vi] De ex, prin prezentarea largă ca incompetenți, corupți, alcoolici, rău intenționați, în timp ce infractorii sunt supra-protejați legal și sunt prezentați des ca fiind aproape «cool» etc.

[vii] Aici ideea este că dacă nu faci eforturi pentru a ține aproape propria familie sau comunitatea imediată e puțin probabil să o faci pentru un nivel mai îndepărtat, cum este statul.

[viii] Societatea nu mai funcționează normal, se caută un salvator, un guvern puternic – poate evolua și în război civil sau invazie externă.

[ix] Fie de o putere străină, fie de un grup local de stânga – cuvântul provine din sintagma folosită de presa moscovită după înăbușirea revoluției din Cehia din 1968 („situația din Cehoslovacia s-a normalizat”). Mișcările radicale sunt eliminate, pentru că puterea este déjà deținută de un grup de stânga controlat.

UN FOST EXPERT KGB ÎN DEZINFORMARE, MANIPULARE ȘI DIVERSIUNE AVERTIZEAZĂ ASUPRA PRIMEJDIILOR RĂZBOIULUI PSIHOLOGIC

George Edward Griffin (născut la 7 noiembrie 1931) este un american autor, regizor și teoretician al conspirației ale cărui scrieri promovează o serie de opinii de dreapta și teorii ale conspirației. El l-a intervievat în 1985, cu câțiva ani înainte de prăbușirea URSS, pe spionul Iuri Bezmenov un fost dezertor locotenent colonel în KGB-ul sovietic, care a explicat de ce America are dificultăți să reziste unei agende socialiste.

Iuri Alexandrovici Bezmenov s-a născut în 1939 într-o suburbie a Moscovei. Era fiul unui ofițer de rang înalt al armatei sovietice și fost educat în școlile de elită din Uniunea Sovietică și a devenit un expert în cultura indiană și limbi indiene.

A avut o carieră remarcabilă la Agenția Novosti, care s-ar putea spune că a fost agenția de presă oficială a Uniunii Sovieticeși o oficină a spionilor KGB.
A evadat în Occident în 1970, după ce a fost total dezgustat de sistemul sovietic și a făcut asta riscându-și viața. El este cu siguranță unul dintre experții cei mai buni la nivel mondial în ceea ce privește propaganda, dezinformarea și măsurile active practicate de sovietici.

„Subversiunea ideologică” e o noțiune pe care mulți americani nu o înțeleg.
De fapt, subversiunea ideologică nu este niciun mister. Nu are nimic de-a face cu spionajul. Poate strângerea de informații despre spionaj pare mai romantică și probabil de aceea producătorii de la Hollywood sunt atât de înnebuniți după genul de filme James Bond. În realitate, accentul principal al KGB-ului NU este deloc în zona inteligence.

După părerea lui Bezmenov și a multor dezertori de calibrul lui, doar aproximativ 15% din timpul, banii și forța de muncă sunt cheltuite pentru spionaj ca atare.

Restul de 85% este un proces lent numit fie subversiune ideologică sau măsuri active, fie război psihologic, fiind în esență o acțiune menită să schimbe în rândurile americanilor percepția asupra realității astfel încât,în ciuda abundenței de informații, nimeni să nu poată ajunge la concluzii în interesul de a se apăra pe ei înșiși, familiile, comunitatea și țara lor.
Este un proces extraordinar de spălare a creierelor care se desfășoară foarte lent în timp și care este împărțit în patru etape de bază.
Prima etapă este aceea de „demoralizare” a populației țintă. Este nevoie de 15 până la 20 de ani pentru a demoraliza o națiune. De ce atâţia ani? Pentru că acesta este numărul minim de ani necesari pentru a educa o generație de studenți în țara inamicului tău. Cu alte cuvinte, ideologia marxism-leninismului este pompată în creierele a cel puțin 3 generații de studenți americani, fără a fi contestată sau contrabalansată de valorile de bază ale americanismului și patriotismului american.

Cea mai mare parte a activității departamentului [KGB] a fost de a compila o cantitate/volum uriaș de informații, despre indivizi care au jucat un rol esențial în orientarea opiniei publice. Editori, editori, jurnaliști, actori, educatori, profesori de științe politice și membri ai parlamentului, reprezentanți ai cercurilor de afaceri.

Majoritatea acestor oameni au fost împărțiți în aproximativ două grupuri: cei care acceptau să fie manevrați de politica sovietică, care erau promovați în poziții de putere prin mass-media și manipulare publică; [și] cei care refuzau influența sovietică în propria lor țară care erau asasinați din punct de vedere politic SAU executați fizic în timpul revoluțiilor.

Așa s-a întâmplat în micul oraș Hue din Vietnam de Sud,unde câteva mii de vietnamezi au fost executați într-o singură noapte, când localitatea a fost capturată de comuniștii Viet Cong timp de doar două zile. CIA americană nu și-a putut da seama niciodată – cum au putut comuniștii într-o singură noapte să identifice și să aresteze într-o singură noapte și să împuște împușcați pe toți cei care nu simpatizau comuniștii.
Răspunsul este foarte simplu. Cu mult înainte ca comuniștii să ocupe orașul, aici exista o rețea extinsă de informatori, cetățeni vietnamezi locali care știau absolut totul despre persoanele esențiale în formarea opiniei publice – inclusiv frizerii și șoferii de taxi. Toți cei care simpatizau cu Statele Unite au fost executați. Același lucru s-a făcut sub îndrumarea Ambasadei Sovietice la Hanoi și același lucru făceam și agentul sovietic Bezmenov în New Delhi. Spre groaza lui, a descoperit că în existau dosare cu oameni sortiți execuției care conțineau nume de jurnalişti pro-sovietici, cu care era în relații personale de prietenie.
Erau comuniști de stânga cu o gândire idealistă, care făcuseră mai multe vizite în URSS; și totuși KGB-ul a decis că atunci când va veni Revoluția sau se vor produce schimbări drastice în structura politică a Indiei – vor trebui să fie înlăturați.

Pentru că ei știau prea multe. Pur și simplu, pentru că IDIOȚII UTILI stângii care cred în mod idealist în frumusețea sistemului sovietic, comunist sau socialist sau orice alt sistem, când devin deziluzionați, devin cei mai mari dușmani. De aceea, instructorii KGB spuneau : „Nu vă deranjați niciodată cu stângiștii, uitați de aceste prostituate politice – țintiți mai sus”.

Încercați să intrați în mass-media conservatoare consacrată. Ajungeți la cineaști bogați, la intelectualii din așa-numitele cercuri academice. Oamenii cinici, egocentrici, care vă pot privi în ochi cu o expresie angelică și vă pot spune o minciună, sunt cei mai recrutați oameni. Sunt oameni cărora le lipsesc principiile morale – care fie sunt prea lacomi, fie suferă de o exaltare a importanței personale și cred că contează foarte mult. Aceștia sunt oamenii pe care KGB și-a dorit foarte mult să-i recruteze.
Stângiștii din [Statele Unite], toți acești profesori și toți acești frumoși apărători ai drepturilor civile, nu servesc un anumit scop ci doar scopului general de destabilizare a unei națiuni. Ei sunt esențiali în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza o naţiune.

Când acțiunea este finalizată, nu mai sunt necesari. Ei știu prea multe. Unii dintre ei, când devin deziluzionați după ce marxism-leninismul ajunge la putere, vor fi aliniați la perete și împușcați.
Alții s-ar putea să se transforme în cei mai înverșunați dușmani ai marxist-leniniștilor atunci când vor ajunge la putere; și asta s-a întâmplat în Nicaragua. Ne amintim că cei mai mulți dintre acești foști marxisti-leniniști au fost fie aruncați în închisoare, dar unii dintre ei lucrează acum împotriva sandiniştilor. S-a întâmplat și în Grenada când marxistul Maurice Bishop, a fost executat de noii marxişti. Același lucru s-a întâmplat în Afganistan, când Taraki, a fost ucis de Amin, apoi Amin a fost ucis cu ajutorul KGB de Karmal. Același lucru sa întâmplat în Bangladesh, unde Mujibur Rahman, foarte pro-sovietic de stânga, a fost asasinat de propriii săi camarazi militari marxist-leninişti. Este același tipar peste tot.

În momentul în care marxiștii își ating scopul, toți idioții utili marxişti cu minte idealistă, sunt executați în întregime,sau exilați, sau băgați în închisori. Mulți foști marxişti sunt în Cuba în închisoare.
Deci, practic, America trebuie blocată, demoralizată. Dacă se începe acum ”educarea” noii generații de americani – va dura 15 până la 20 de ani pentru a schimba percepția ideologică a realității în legătură cu normalitatea și patriotismul.
Rezultatul? Rezultatul îl vedeți – cei mai mulți dintre cei care au absolvit în anii ’60,ocupă acum pozițiile de putere în guvern, serviciul public, afaceri, mass-media și sistemele educaționale. Societatea nu poate scăpa de ei, este contaminată.Făcând aluzie la Pavlov, ei sunt programați să gândească și să reacționeze la anumiți stimuli într-un anumit model. Nu pot fi făcuți să se răzgândească chiar dacă sunt expuși la informații autentice, și chiar dacă li se demonstrează că albul este alb și negrul este negru, tot nu le poți schimba percepția de bază și logica comportamentului.

Cu alte cuvinte, pentru acești oameni procesul de demoralizare este complet și ireversibil.Pentru a scăpa societatea de acești oameni, ai nevoie de încă 15 sau 20 de ani pentru a educa o nouă generație de oameni în spiritul patriotismului și bunului simț, care ar acționa în favoarea și în interesul societății .
Și totuși aceștia sunt tocmai oamenii care ar fi desemnați în majoritatea lor pentru exterminare.Pur și simplu pentru că șocul psihologic prin care vor trece când vor vedea ce înseamnă în practică frumoasa societate a EGALITĂȚII și justiției sociale, evident că se vor revolta.

Vor fi oameni foarte nefericiți și frustrați, iar regimul marxist leninist nu îi tolerează pe acești oameni. Evident că se vor alătura rândurilor dizidenților.

Nu va fi loc pentru disidență în viitoarea Americă marxist-leninistă.Acum poți deveni popular ca dizident însă pe viitor, acești oameni vor fi pur și simplu striviți ca gândacii pentru că au criticat guvernul. Nimeni nu le va plăti nimic pentru ideile lor frumoase și nobile de EGALITATE.Acest lucru nu este înțeles de ei și asta va fi desigur cel mai mare șoc pentru ei.
Procesul de demoralizare din Statele Unite este practic finalizat deja. De fapt, s-a împlinit peste măsură pentru că demoralizarea ajunge acum în astfel de zone în care nici măcar tovarășul Andropov și toți experții săi nu ar visa la un astfel de succes extraordinar.

Cea mai mare parte a americanilor este demoralizată datorită lipsei standardelor morale. După cum am menționat anterior, expunerea la informații adevărate nu mai contează. O persoană care a fost demoralizată nu este în măsură să evalueze informații adevărate. Faptele nu-i spun nimic, chiar dacă i se pun la dispoziție informații, dovezi autentice, documente și poze.

Chiar dacă ar fi dusă cu forța în Uniunea Sovietică și i s-ar arăta lagărele de concentrare… el va refuza să creadă… până când va primi o lovitură grea în fundul gras. Atunci va înțelege.Dar nu înainte de asta. Asta e tragedia stării de demoralizare.
A doua etapă este destabilizarea… de data aceasta, sbversionistului nu îi pasă de ideile tale și nici de tiparele tale de consum. Nu mai contează dacă mănânci mâncare nedorită și te îngrași sau slăbești. Durează doar 2 până la 5 ani pentru a destabiliza o națiune.

De data aceasta ceea ce contează este esențialul: economia, relațiile externe și sistemele de apărare. Și puteți vedea destul de clar că în unele… domenii sensibile, cum ar fi apărarea și economia, influența ideilor marxist-leniniste in Statele Unite este absolut fantastică. E incredibil cât de repede a mers acest proces.
A treia etapă este desigur, criza, care poate dura doar până la 6 săptămâni pentru a aduce o țară în pragul crizei.

Iar după criză, odată cu schimbarea violentă a structurii puterii și a economiei, aveți perioada așa-numitei „normalizări”.
Normalizarea este o expresie cinică, împrumutată din propaganda sovietică. Când tancurile sovietice s-au mutat în Cehoslovacia în 1968, tovarășul Brejnev a spus „Acum, situația din Cehoslovacia frățească este normalizată”.

Acesta este ceea ce se va întâmpla în Statele Unite dacă li se permite tuturor nenorociților să aducă țara în criză. Să promită oamenilor tot felul de bunătăți și paradisul de pe Pământ. Să fie destabilizată economia pentru a elimina principiul concurenței pe piața liberă și să se pună un guvern de frate mai mare la Washington DC; cu dictatori binevoitori care vor promite o mulțime de lucruri …Nu contează dacă promisiunile sunt îndeplinite sau nu.

Nu contează că el va crea false iluzii că situația este sub control. Situația NU va fi sub control. Situația va fi scăpată de sub control.

Cei mai mulți dintre politicienii americani, mass-media și sistemul educațional formează o altă generație de oameni care cred că trăiesc pe timp de pace. Fals.
Statele Unite sunt în stare de război, un război total nedeclarat împotriva principiilor și fundamentelor de bază ale acestui sistem comunist mondial sau conspirația comunistă mondială. Indiferent dacă unii oameni se sperie sau nu, nu interesează. Ce se întâmplă de fapt acum este faptul că bomba cu ceas ticăie. Cu fiecare secundă, dezastrul se apropie. Nu vei avea unde să te refugiezi, decât dacă vrei să trăiești în Antarctica cu pinguinii. America este o țară a libertății unde trebuie să existe un efort național foarte puternic de a educa oamenii în spiritul patriotismului REAL.

De asemenea, trebuie să fie explicat pericolul real al guvernului socialist, comunist și al statului Big Brother. Dacă oamenii nu reușesc să înțeleagă pericolul iminent, nimic nu va ajuta niciodată Statele Unite. Vă puteți lua la revedere de la libertate care va dispărea în 5 secunde.
În momentul în care cel puțin o parte din populația Statelor Unite este convinsă că pericolul este real, ea va trebui să împiedice progresul comunismului…Iar Bezmenov nu se referă la trimiterea de scrisori, semnarea petițiilor și toată această activitate frumoasă și nobilă.

El vorbește despre FORȚAREA guvernului Statelor Unite să se împotrivească acestui asalt.