CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Actorul și regizorul Dan Puric spune că se urmărește crearea de conflicte interne între cetățenii României

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este dan-puric.jpg

Dan Puric: Când se distruge un popor? Când nu mai e în același Duh. Ce voia Eminescu? Să fim în aceeași cugetare, în același Duh. De ce se fac astăzi eforturi din partea preşedinţiei şi guvernului şi a tuturor acestor marione­te ca noi să nu mai fim în același Duh?

Actorul și regizorul Dan Puric spune că se urmărește crearea de conflicte interne între cetățenii României. Apreciatul artist consideră că acest lucru se face intenționat, pentru dezbinarea românilor.

De ce se fac astăzi eforturi din partea preşedinţiei şi guvernului şi a tuturor acestor marione­te ca noi să nu mai fim în același Duh? Cum spunea Demostene, acum 2.500 de ani, către atenieni:

„Asta vi se face: vi se taie privirea către viitor şi sunteţi puşi să vă certaţi între voi”. Problema României astăzi este dacă eşti vaccinat sau nu eşti vaccinat, asta este problema! Noi trăim în mod pasiv şi sinucigaş. Suntem, cum spunea Kierkegaard, „poporul public”, domnule!

„Când se distruge un popor? Când nu mai e în același Duh. Ce voia Eminescu? Să fim în aceeași cugetare, în același Duh.

De ce se fac astăzi eforturi din partea preşedinţiei şi guvernului şi a tuturor acestor marione­te ca noi să nu mai fim în același Duh? Cum spunea Demostene, acum 2.500 de ani, către atenieni:

„Asta vi se face: vi se taie privirea către viitor şi sunteţi puşi să vă certaţi între voi”. Problema României astăzi este dacă eşti vaccinat sau nu eşti vaccinat, asta este problema! Noi trăim în mod pasiv şi sinucigaş. Suntem, cum spunea Kierkegaard, „poporul public”, domnule!

Asistăm pasivi la disoluţia noastră. Este ceva inimaginabil! S-au creat conflicte interne între cetăţeni”, a explicat Dan Puric într-un interviu acordat revistei Familia Ortodoxă.

Autorul „Omului frumos” spune că la nivel european, se urmărește izolarea tradițiilor. Dan Puric spune că toate reformele operate în educație au avut ca scop îndepărtarea copiilor de tradiție.

„Ce să mai păstrăm, din moment ce trăim o dezertare în masă?! Dacă o luăm aşa, toate reformele învăţămân­tului s-au făcut tocmai ca să-i îndepărteze sufleteşte pe copii de tradiţii. Părinții aceștia marcați de multinaționale și de multitasking, toți acești homo connecticus, ce moștenire dau ei mai departe, când ei sunt primii care sabotează tradiţia? Noi suntem primii sinucigaşi, dacă stăm să ne gândim.

În general, Comunitatea Europeană vrea să facă din tradiţii un fel de rezervaţie, cam cum au făcut americanii din bieţii indieni. Dar tradiţia nu se păstrează în rezervaţii, ci tradiţia se respiră. Eminescu ţinea tot timpul cont de acest suflu, spunând că un stat, un guvern „trebuie să ţină cont de mişcările sufleteşti ale poporului”.

Aceste mişcări sufleteşti provin din nişte adâncuri tainice, și se coagulează la suprafaţă în tradiţie. Dar noi, dimpotrivă, vom face încă cinci muzee de tradiţii, fără să mai avem acces sufletesc la ele”, a continuat el. (via R3Media).

12/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , | Un comentariu

ERA NECREDINȚEI ȘI UNIVERSUL GOLIT DE DUMNEZEU

Post Apocalyptic Background - 1600x900 - Download HD Wallpaper -  WallpaperTip

Profesorul Ilie Bădescu: Era necredinței. „Scrisori din continentul Paranoia”

De 200 de ani omenirea a pășit într-o „eră a necredinței”, cum o definește Eagleton, însă examinarea profilului fenomenologic al unei asemenea epoci este destul de timidă scrie https://www.activenews.ro , reluat de FLUX ON-LINE.

Pe fondul acestei timorări se accentuiază latura agresivă a apostolilor necredinței. În această dizabilitate a spiritului modern putem diagnostica o slăbiciune nu a „credincioșilor”, câți au mai rămas într-o lume necredincioasă, ci a „științificilor”.

Într-o asemenea lume, științificul este cel chemat să se confrunte cu universul gol, vidat de sens și deci de Dumnezeu (cu lumea fără de credință).

Științificul ar trebui să dovedească, prin vocația lui, ne spune Max Weber, ”curajul să–și ațintească privirea în vid” (*1)

O face el astăzi? Mult prea puțin, fiindcă epoca l-a dezputernicit pe el însuși, i-a slăbit puterile sufletești. Dacă ar fi să ne asumăm chemarea de-a  arunca o privire în vidul lumii fără de sens (căci este fără de Dumnezeu), ce-am putea descoperi? Cum arată, la o atare privire epoca necredinței și ce efecte psihospirituale poate să genereze ea?

Epoca necredinței este cea în care, pe de o parte, existența întreagă este vidată de sens, căci Dumnezeu nu este în miezul ei, și, pe de altă parte, lucrurile toate și toate entitățile sociale ajung să fie vidate de sens.

Pentru abundența de necredincioși, odată cu „moartea lui Dumnezeu” în inimile și sufletul lor, moare și sensul lucrurilor, în frunte cu sensul vieții. Rațiunea, arta, cultura, spiritul, națiunea, umanitatea sunt acolo pentru ei, dar fără de vlagă, fiindcă sensul nu mai palpită în miezul lucrurilor. Sunt lucruri moarte.

Credința în aceste entități și arderea pentru ele nu se constituie într-un surogat al Ființei Supreme decât dacă acestea sunt ridicate mai presus de Dumnezeu, ca în idolatriile de orice fel. Epocile credincioase au fost epoci în care lumea și lucrurile, universul și entitățile erau pline de sens, ca într-o copleșitoare explozie florală. Epoca credincioasă este epoca florală a tuturor acelor entități denumite popoare, națiuni, rațiune, umanitate, artă, cultură, limbile pământului, satul și burgul, capitala și ținutul etc.

Toate sunt copleșite de abundență florală, universul și lumea strălucesc într-o varietate florală de sensuri și credințe. Epoca modernă, ca eră a necredinței, este una în care toate aceste entități intră într-un ciclu de ofilire, sensurile se ofilesc, petalele florale ale fiecărui lucru cad, se descompun, apar apostolii viziunii infectate, care aruncă asupra entităților ieri înfloritoare grămezi de epitete fetide, preschimbând peisajul lumii, care, din luminos și înmiresmat devine dezgustător și grețos.

În locul bucuriei și al iubirii, apostolii vidului propun scârba, greața, disprețul. Prețuirea entuziasmată lasă locul disprețuirii plictisite și agasate. Peste lumea cu entitățile ei se așterne pâcla unui plictis dens, sufocant, care face locul acela de sub petecul de cer sub care te afli un loc al pustiului, un hotel de fugitivi. Cine se mai arată mândru de locul lui, de clasa lui, de familia lui, de neamul lui?

Totul capătă caracter tranzitoriu și anonim, adresele devin interimare, identitățile se schimbă mai ușor decât o  haină. Lumea toată devine anonimă și insul nu mai poate „străbate de-atâta străinătate”: legile și instituțiile îi par mult prea abstracte și cu totul rupte de sufletul lui, de înțelegerea lui, de nevoile lui cele de toate zilele. Pierderea credinței în Dumnezeu aduce după sine retragerea sensurilor din lucruri, din lume și din alcătuirile ei, iar vidarea de sens aduce după sine, la rândul ei, nesimțirea cea împietrită și uitarea de Dumnezeu.

Dumnezeirea existenței și sensurile din textura lumii sunt ca vasele comunicate. Este Dumnezeu în sufletele noastre, este sens în lume și în lucruri. L-am alungat pe Dumnezeu din sufletele noastre s-au ofilit și sensurile din țesătura existenței.

În lumea fără de Dumnezeu se instaurează nu tragedia ci ceva mai grav decât tragedia, absurdul însuși. Lumea devine absurdă, fără de sens și atunci, la pragul maximei absurdități se petrece ceva neașteptat: ne amintim de Dumnezeu, dar nu cu frică, nici cu regret, nici cu rușine, nici cu pocăință, ci cu dușmănie.

Faza a doua a necredinței este amintirea cu dușmănie de Dumnezeu. Îl învinuim pe Dumnezeu de toată neputința noastră, de toată anarhia din viețile noastre, de toată nevolnicia lumii, de toată boala și necazul, de toate nenorocirile care ne lovesc, uitând că Dumnezeu n-a mai fost de mult în lumea noastră, în viețile noastre, în sufletele noastre, în trupurile noastre, din care am făcut casa spurcăciunilor, a pornografiei, a viciilor celor cu multă patimă.

Uităm că noi am stricat pragurile de avertizare pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a pus în tot și în toate, că am ridicat toate stăvilarele, ba chiar le-am distrus, căci ni s-a părut nedrept să fim noi, noimea noastră cea fără de Dumnezeu!, opriți de la ceva, de la orice.

Am uitat că de 200 de ani am folosit libertatea, darul cel mai mare de la Dumnezeu, atât împotriva firii cât și împotriva lui Dumnezeu. Că am stricat, am stricat, am stricat!

Și-n fața celor stricate, în fața lumii devastate, în loc să ne cuprindă spaima și părerea de rău, ne lăsăm copleșiți de o altă răbufnire drăcească, de furia împotriva lui Dumnezeu, de dușmănirea lui Dumnezeu.

În starea noastră de adâncă imbecilitate și idioțenie sufletească strigăm: „de ce Doamne? De ce ai făcut asta Doamne?!” uitând că noi am săvârșit nemernicia, că a noastră este pustiirea și dezastrul, fiindcă pe Dumnezeu l-am alungat din sufletul nostru, din trupurile noastre, din familiile noastre, din lucrurile noastre, sălbăticindu-ne pe noi și lumea noastră, dezdumnezeind existența și toată alcătuirea ei.

Eul nostru s-a gonflat cu tot vidul dinlăuntrul lui, pe care psihologii îl denumesc trufie, mândire de sine. Toată închipuirea aceasta se preschimbă într-o penibilă egolatrie, forma cea mai de jos, absolut mediocră a idolatrizării. Iar când cineva ori ceva ne amintește totuși că suntem ai lui Dumnezeu, ni se face rușine și-n loc să recunoaștem cu teamă și nădejde că suntem creștini respingem cu fățărnicie din documentele pe care voim să le punem la temelia Europei, adevărul simplu și salvator: că suntem creștini.

Așa s-a conceput ineficientulul Tratat de la Lisabona, un petic de hârtie pe care elitele Europei au refuzat să scrie: „creștini”. Să nu-i supărăm pe frații noștri musulmani și pe frații noștri atei, au șoptit mințile incendiate ale Europei dezbisericite. Câtă fățărnicie!

Atunci s-a schițat planul unei case fără temelie, fără de profunzime, zidită pe nisip.

Căci, precum spune Eagleton: „Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”. „Nu poți afecta fundațiile și apoi să te aștepți ca clădirea să reziste. … Concepțiile noastre despre adevăr, virtute, identitate, autonomie, sensul istoriei ca fiind armonioasă și coerentă, toate au rădăcini teologice profunde. Este fără temei să-ți imaginezi că ele pot fi rupte de aceste rădăcini și să rămână intacte” (T Eagleton, în op. cit.).

Omul acesta nou, fără de Dumnezeu, este un om plat ca și societatea lui, căci, suprafața n-are profunzime, cum credea Nietzsche. Vidul lumii rămâne vid căci nu-l poate umple „profunzimea suprafeței”, ne spune același filosof și bioetician creștin.

Weber are dreptate să pună concluzia că lumea fără Dumnezeu și deci fără de sensuri este moartă, dar ratează să adauge că este moartă și este fără de sensuri doar lumea celor pentru care „Dumnezeu este mort”. Pentru aceștia lumea este vidă, moartă, și moartea însăși este fără de sens.

Pentru creștini, însă, lumea e plină de sens și moartea este cea mai încărcată de sens, cum remarcă același teoretician britanic. Filosoful lumii în care „Dumnezeu a murit” este Nietzsche dar el, nefericitul, a fost victima unei teribile iluzii, autoînșelări. El a confundat lumea însăși și mersul istoriei universale cu civilizația obosită și nihilistă a modernității, care este doar un fragment de lume și numai un ciclu din marea istorie a omenirii de mâine.

„El a sesizat că civilizația este în proces de alungare a divinității în timp ce încă se agăța de valorile religioase” (ibidem) lăsând să răzbată unei minți lucide concluzia unei „rele credințe”, a unei fariseice credințe, și atunci a pus înfricoșătoarea sa concluzie pentru tot destinul omenesc: „Dumnezeu a murit”!.

Sentința aceasta era accesibilă și cumva potrivită pentru peisajul unei civilizații istorice care l-a alungat pe Dumnezeu din miezul ei, dar cine să aibă îndreptățire să se considere pe sine așezat pe scaunul de la marginea lumii însăși, de la capătul ei, ca să poată formula asemenea sentințe? Numai un om nebun, un mare paranoic.

Nietzsche se mutase ori fusese transmutat de dinamismele secrete ale civilizației moderne pe simbolicul continent Paranoia și o parte a  scrierilor lui sunt aidoma unor „Scrisori din Continentul Paranoia” (Paul Anghel), mărturiile unei stranii și absurde maladii sufletești care a și devenit epidemia lumii moderne și postmoderne.

Lumea omului modern și posmodern este una vidată de sens, cu toate ale ei coborâte în ruină, fiindcă cerul ei este unul gol, vidat de Dumnezeu.

Peste lumea aceasta s-a așternut un ger sufletesc pe care nu-l va putea alunga decât căldura binefăcătoare a unei lumi reîmbisericite, care l-a rechemat pe Dumnezeu în sufletul locuitorilor ei, pe toate căile, cu toată pocăința și nădejdea.

Dar căile spre limanul acesta restaurat trebuie încă cercetate iar fioroșii gardieni ai porților de scăpare din lumea și din anotimpul gerului sufletesc trebuie încă studiați ca să știm cum sunt și să putem deosebi chipul lor repetat în numărul uriaș de replicații pe toată întinderea vieții și a planetei noastre.

1) Cf Terry Eagleton, Un Unbelieving Age, in:https://www.commonwealmagazine.org/ unbelieving-age, Martie, 10, 2014 (”As long as there appears to be some immanent sense to things, one can always inquire after the source from which it springs.

Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”).

30/03/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , | Un comentariu

2 martie 1716 – A apărut „Descriptio Moldaviae“, opera domnitorului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. VIDEO

302 ani de la „Descriptio Moldaviae“

  S-au împlini 302 ani de la apariţia în 1716 a lucrării cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae“, opera principelui cărturar  Dimitrie Cantemir .

Având o importanţă istorică deosebită, „Descpriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină, este prima lucrare completă şi detaliată despre geografia, organizarea politică şi administrativă, despre religie, despre graiul, slovele, etnografia şi folclorul Moldovei, într-o perioadă în care teologia era însăşi cultura vremurilor, ca expresie a tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii.

 

La 11 iunie 1714, fostul domnitor devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia şi limba poporului român.

Cartea a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai târziu şi în limba rusă în anul 1789.

Traducerea românească s-a făcut la mai bine de un secol după moartea autorului, tipărindu-se sub titlul „Scrisoarea Moldovei“ la Mănăstirea Neamţ în 1825.

Lucrarea este alcătuită din trei părţi şi era însoţită de prima hartă a Moldovei.

 Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Părinţii: Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685-1693, şi Ana, născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă, i-au dat pruncului chiar numele Sfântului zilei în care s-a născut, după calendarul ortodox.

Se cuvine deci, alături de Izvorâtorul de Mir să ne amintim şi de Izvorâtorul de cărţi Dimitrie Cantemir, din ale cărui multiple preocupări n-a lipsit nici teologia.

E chiar surprinzător cum, încă de tânăr, s-a simţit atras spre astfel de teme, el, un laic, fecior de domn, frate de domn şi domn el însuşi în două rânduri în Ţara Moldovei. Dar teologia era pe atunci cultura vremii.

Era o dovadă de mare înzestrare să ştii să te descurci în problemele controversate ale teologiei care devenise de mult polemică şi care, pe plan civic, în Ţările Române era de mult bun al tradiţiei naţionale, instrument al apărării continuităţii, al independenţei faţă de «păgâni», a credincioşiei faţă de strămoşi“.

 Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti îl prezintă drept „domn al Moldovei, istoric, filosof, geograf, muzicolog, orientalist, teolog. Studii în casa părintească cu teologul şi iatrofilosoful cretan Ieremia Cacavelas, apoi la marea şcoală a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol“.

În timpul domniei fratelui său, Antioh, Dimitrie Cantemir a trebuit să meargă capuchehaie la Constantinopol, perioadă în care a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice. Aici a deprins tainele ortodoxiei, după cum mărturiseşte dascălul său, Ieremia Cacavelas: „Are un rost minunat…, înţelesuri înalte…, învăţătură cu totul ortodoxă…, o împărţire foarte judicioasă a părţilor după subiecte, o exprimare limpede, foarte plăcută şi retorică, pe măsura limbii locale a moldovenilor, foarte bogată în argumente din Scriptura veche şi cea nouă“.

Din memoriile lui Moreau de Brassey, ofiţer francez din suita lui Petru cel Mare, ne-a rămas un portret al lui Dimitrie Cantemir:

„Acest domnitor era un om de mică statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe“.

Nicolae Iorga afirmă că Dimitrie Cantemir a lăsat posterităţii o „operă largă, variată, plină de o dorinţă imensă de a şti mai mult, a unui om cari a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie pe cari de două ori soarta i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet cari putea fi mândru de atâtea cunoştinţe şi de atâta muncă, dar cari nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, dar cari a rămas şi în locuri atât de depărtate un om al ţării sale“.

Descrierea Moldovei, cu titlul original „Descriptio Moldaviae”, este prima lucrare monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla exilat în Rusia, la moşia Dimitrovka şi a fost tradusă în româneşte abia în 1825.

Lucrarea s-a impus prin acurateţea metodei folosite, vastitatea informaţiei şi concepţia modernă monografică, referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural şi etnografic al Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relaţie cu istoria şi economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.

Descrierea Moldovei, creaţie de prim rang în cultura românească, a cunoscut pe parcursul secolelor XVIII-XX o largă circulaţie în Europa, atît sub formă de manuscris, cît şi în numeroase ediţii, care în totalitatea lor au contribuit la cunoaşterea aprofundată nu numai a celebrei scrieri cantemiriene, dar şi a ţării descrise. Aceste aspecte vor constitui obiectul de studiu al unor compartimente speciale ale lucrării noastre. Alături de Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei este lucrarea ce a contribuit mult la întărirea faimei în lume a savantului român.

 

 

 Opera şi denumirea ei

DESCRIEREA MOLDOVEI - Cantemir

 

Dimitrie Cantemir a ocupat scaunul voievodal al Moldovei în două rânduri: între 19 martie şi 8 aprilie 1693 şi între 18 noiembrie 1710 şi 11 iunie 1711.  

Întrucît manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii Moldovei de D. Cantemir nu a fost descoperit pînă în prezent, nu putem stabili cu exactitate cum l-a intitulat iniţial autorul. Denumirea Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae) este doar unul din titlurile date de autor în perioada de concepere a operei, care cu timpul s-a impus tot mai mult, devenind astfel unanim recunoscut.

Se ştie că în procesul de lucru la monografia sa despre Ţara Moldovei D. Cantemir a avut cîteva variante de titlu, unele dintre care s-au dovedit a fi provizorii. Astfel, referindu-se la Descriere…, în Hronic… autorul o numeşte Geografia noastră pentru Moldova (p. 106), Geografia Moldovei (p. 131, 249), Hotărîrea Moldovei. Cu tabla geografică(p. 179) ori Cartea Hotărîrii Ţării Moldovei (p. 471), iar cînd în acelaşi Hronic… vorbeşte de “boierimea Ţării de Sus”, arată că “pentru podanii (supuşii, populaţia – n.n., A.E.) Moldovei avînd noi deosebit dzis în Descripţia Moldovei (n.n., A. E.) mai mult nu avem a zice” (p. 325).

Într-un captivant studiu introductiv la Vita Constantini Cantemyrii… Andrei Pippidi arată, pe bună dreptate, că Dimitrie Cantemir pe parcursul elaborării Descrierii… era în căutarea unei denumiri cît mai adecvate a operei sale.

Astfel, dacă pe la 1714 Dimitrie Cantemir îşi intitulase lucrarea în curs de elaborare Historia Moldaviae, apoi în 1716 o numea Descriptio veteris et novae Moldaviae.

 Însă şi această denumire s-a dovedit a fi temporară, deoarece căutările lui Dimitrie Cantemir au continuat şi după data respectivă, ceea ce ne-o demonstrează titlurile din manuscrisele latine ajunse pînă în zilele noastre.

S-a constatat că nici unul din manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei, cunoscute pînă în prezent, nu poartă aceste titluri. În cele ce urmează vom încerca să stabilim cum şi-a intitulat D. Cantemir manuscrisul original autograf definitivat şi de unde provine denumirea cea mai răspîndită şi, de fapt, cea consacrată – Descrierea Moldovei.

Cel mai vechi manuscris latin cunoscut al Descrierii… este cel păstrat astăzi în Arhiva Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, secţia din Petersburg (Fond. 25, D. 7), intitulat Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae.

 Aşadar, iniţial acest manuscris avea titlul Historia Moldovei, pentru ca apoi cuvîntul Historia a fost înlocuit cu Descriptio. Deoarece manuscrisul este datat încă din timpul vieţii lui D. Cantemir, nu este exclus, ca redactarea titlului să fi aparţinut chiar autorului (amintim de un “autographum auctoris in margine” de pe acest manuscris).

Al doilea manuscris, deţinut de aceeaşi arhivă, datează din 1727 fiind, prin urmare, o copie, şi poartă un titlu desfăşurat: „Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae. Descripta antiqui et hodierni status Moldaviae, descripta ex apographo, quod ejus filius mecum communicavit (Dimitrie Cantemir, principele Moldovei. Descrierea stării antice şi actuale a Moldovei”.

Un alt manuscris, ce se păstrează în Biblioteca regională din Odesa (Ucraina), este intitulat „Moldaviae Descriptio in tres partes distincto”, adică Descrierea Moldovei în trei părţi distincte.

Ediţiile germane (din 1769-1770 şi 1771) au fost intitulate deviindu-se de la denumirile întîlnite în manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei. Denumirea pe fila de titlu: „Demetrii Kantemirs. Historische-geographische und politische Beschreibung der Moldau”… (Dimitrie Cantemir. Descrierea istorică-geografică şi politică a Moldovei) şi denumirea prescurtată de pe copertă Beschreibung der Moldau (Descrierea Moldovei).

Prima ediţie rusă (Moscova, 1789)14  şi prima ediţie românească (Mănăstirea Neamţ, 1825)15, fiind traduceri ale celei germane din 1771, au reprodus şi titlul acestei versiuni. Ediţiile ulterioare din România, iar mai tîrziu şi cele din Republica Moldova apar cu titlul propus de Constantin Negruzzi – Descrierea Moldovei, acesta înlocuindu-l pe cel de la 1825, Scrisoarea Moldovei.

Astfel, în majoritatea ediţiilor, indiferent de limba în care au văzut lumina tiparului, lucrarea a rămas ca Descrierea Moldovei.

Sistematizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) nu este altceva decît una din variantele de titlu propuse chiar de Dimitrie Cantemir în procesul compunerii şi definitivării scrierii sale. Aşadar, titlul lucrării pare să fi fost dat de autor, la redactarea efectuată în manuscrisul original autograf, şi să se fi încetăţenit mai tîrziu pe deplin în ştiinţă şi în numeroase manuscrise şi ediţii.

Structura operei

Descrierea Moldovei este structurată în trei părţi, conform aspectelor relevate în fiecare dintre ele:

  • Partea geografică are 7 capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conţinutul acestuia: Despre numele cel vechi şi cel de acum al MoldoveiDespre apele MoldoveiDespre munţii şi mineralele Moldovei etc.

  • Partea politică este cea mai întinsă, conţinând 19 capitole, fiecare având un titlu care explică aspectele politice şi etnografice ilustrate: Despre alegerea domnilor în MoldovaDespre oastea moldoveneascăDespre legile Ţării MoldoveiDespre năravurile moldovenilorDespre obiceiurile de la logodnă şi de la nuntăDespre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni etc.

  • Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova cuprinde 5 capitole, Despre religia moldovenilorDespre tagma bisericeascăDespre mănăstirile din MoldovaDespre graiul moldovenescDespre literele moldovenilor.

Prima parte, cea geografică a lucrării se referă, în cele 7 capitole, la hotarele ţării, vecinii, clima, apele, ţinuturile şi târgurile cele mai importante, munţii şi bogăţiile subsolului, câmpiile şi pădurile, precum şi fauna sălbatică şi domestică a Moldovei, schiţând pentru prima oară harta Moldovei.

În partea a treia, primele trei capitole tratează viaţa bisericească moldavă: „Despre religia moldovenilor“, „Despre ierarhia bisericească“ şi „Despre mânăstirile Moldovei“, cartea încheindu-se cu capitolele despre limba şi literele moldovenilor. 

Foto: Moldova la 1700. Hartă realizată de un cartograf anonim, după harta originală a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui August Gotlob Boehm;harta a fost inclusă în prima ediţie în limba germană a lucrării Descriptio Moldaviae (editor:Büsching, 1769-1770)

Harta Moldovei   (în latină Tabula Geographica Moldauiae) a lui Dimitrie Cantemir a fost terminată în jurul anului 1716 și tipărită în anul 1737, la Amsterdam, prin grija fiului său, prințul Antioh Dimitrievici Cantemir, și a apărut ca anexă la lucrarea Descriptio Moldaviae. În concepția lui Cantemir, harta (Tabula Geographica) și textul (Descriptio Moldaviae) se întregesc reciproc. Harta este localizarea clară a tuturor denumirilor geografice din text, iar textul nu este decât un admirabil comentariu al hărții.

  Această hartă a fost descoperită de geograful George Vâlsan, în anul 1926, la Biblioteca Națională a Franței din Paris, în colecția lui Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, care conținea o copie olandeză , din 1737, într-un singur exemplar. Data tipăririi a fost rasă cu cuțitul de către un anticar ca să ridice valoarea hărții (în secolul al XVIII-lea o hartă era mai valoroasă dacă era mai recentă) – prin reproducere fotografică a apărut data reală: 1737.

Ulterior, în anul 1928, P. P. Panaitescu a dscoperit o copie a hărții lui Cantemir, întocmită de J. B. d’Anville. Această copie, considerată de cartografi cea mai clară și mai fidelă, se găsește tot la Biblioteca Națională a Franței din Paris[2]. Harta era căutată mai demult. Astfel în anul 1881, V. A. Urechia se întreba: „ce muzeu sau bibliotecă fericită posedă acea prețioasă, din îndoite puncte de vedere, operă a Voievodului Moldav?”. Din păcate, originalul hărții nu a fost descoperit încă.

Originalul hărţii, 510×385 mm, se află în incinta Bibliotecii Naţionale din Paris cu titlul Principatus Moldaviae nova § accurata Descriptio delineate Principe Demetrius Cantemirio [Descrierea Principatului Moldovei nouă şi exactă desenată de Principele Dimitrie Cantemir].

 În spaţiul românesc, harta a fost reprodusă în 1872, volumul I: Opere, Societatea Academică, iar mai apoi în Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, t. VI, 1927, în ediţia „Descrierea Moldovei”, Editura Academiei RSR, 1973.

Harta a fost publicată prima dată în 1769 – 1770 în Magazin für die neue Historie und Geographie, partea a III-a şi a IV-a, ediţia în limba germană a Descriptio Moldaviae îngrijită de Büsching.

De aici a fost preluată în ediţia în limba română Operele principelui Demetriu Cantemiru typarite de Societatea Academica Romana, tomu II. Descrierea Moldaviei tradusa din textulu originale latinescu aflatu in museulu asiaticu alu Academiei imper. scientifice de la St. Petropole, cu charta geographica a Moldaviei si unu fac-simile. Bucuresci, Typografia curtii (lucratorii associati), 12, Passagiulu Romanu, 12, MDCCCLXXV.

  Valoarea hărții a fost recunoscută pe plan internațional ca fiind opera de referință a tuturor geografilor vremii. Harta a fost citată de vestitul geograf și cartograf francez, ale cărui opere cartografice sunt considerate cele mai bune din secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, în lucrarea „Memoire sur les peuples qui habitent aujourd’hui dans la Dace de Trajan”.

Tot el, în anul 1771, a conceput realizarea unei mari hărți a României și a propus pentru aceasta și folosirea hărții Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino și a hărții Moldovei a principelui Dimitrie Cantemir.

Deși d’ Anville n-a tipărit această hartă, totuși hărțile și atlasele timpului apărute, în special, în Europa occidentală, au avut ca documente de bază cele două „monumente cartografice românești

George Călinescu scrie că era „un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru”, a fost cooptat în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, una dintre cele mai vechi loje francmasonice europene din timpurile premoderne, lojă din care făcea parte înaltul său prieten şi protector, Ţarul Petru cel Mare, cel care l-a şi iniţiat personal pe Cantemir.

Este instructiv de menţionat că, pe la începutul anilor ’90, într-un interviu acordat unei publicaţii din România, Michel Barrat, pe atunci Venerabilul Marii Loje a Franţei, făcea în mod public precizarea că Dimitrie Cantemir este considerat primul francmason român, din punct de vedere istoric, şi că documente care atestă acest fapt se găsesc în arhiva Marii Loje a Franţei ce are sediul la Paris…

Care ar fi relevanţa unui asemenea amănunt? El dovedeşte îndreptăţirea următorului scenariu istoric. Gerard Şerbănesco afirmă, în tratatul citat deja de noi, că mai mult de jumătate dintre membrii Senatului Academiei din Berlin făceau parte din „Ordinul Rozei-Cruci” sau din „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, adică două loje masonice înfrăţite. Cu alte cuvinte, nu întâmplător academia berlineză i-a comandat o carte lui Dimitrie Cantemir, deoarece această solicitare a venit pe filieră francmasonică, la iniţiativa şi cu diligenţele „oculte” ale lui Petru cel Mare!

Înţelegerea fraţilor masoni era ca, în urma scrierii studiului, autorul să devină membru al respectivei academii, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca o dovadă suplimentară în explicarea acestui „gentlemen agreement” francmasonic, acelaşi Gerard Şerbănesco se întreabă retoric de ce, oare, Academia din Berlin nu i-a solicitat o lucrare şi filosofului german Leibniz, care se număra, în aceeaşi epocă, la rândul său, printre intelectualii care frecventau Curtea Ţarului Rusiei, fiind încă unul dintre protejaţii lui Petru cel Mare şi amic al fostului domnitor român?! Răspunsul este de la sine înţeles:Leibniz nu era francmason…

„Dimitrie Cantemir a fost un om al Renaşterii […], unul dintre aceşti oameni creatori, de cultură completă. Istoric, geograf, filozof, orientalist, cunoscător al problemelor de teologie, inovator în muzică, amator de artă, avea pretenţii de specialist în fizică şi matematică.

În filozofie are fără îndoială idei noi, în geografie, concepţii vaste despre materia de studiu şi este, în acelaşi timp, primul cartograf al Moldovei, în orientalistică studiile sale asupra vieţii musulmane rămân un izvor pentru cercetările de azi.

Dar în mijlocul acestor preocupări diverse, rămâne totuşi, înainte de toate, un istoric. Chiar Descrierea Moldovei, opera lui geografică prin excelenţă, se vede bine că este o scriere geografică datorată unui istoric.

Istoric al românilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat urme adânci în cultura istorică a posterităţii” (P.P. Panaitescu – Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera).

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2652

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/francmasonul-dimitrie-cantemir-si-obiceiurile-moldovenilor-din-secolul-luminilor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-descriptio-moldaviae-prima-enciclopedie-a-moldovei/

https://1md.online/ro/m/comentariu/dimitrie-cantemir-descrierea-moldovei-carte-fundamentala-eseu-rezumat

http://crispedia.ro/descrierea-moldovei-de-dimitrie-cantemir-comentariu-literar-rezumat-literar/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Harta_Moldovei_-_Dimitrie_Cantemir

02/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: