CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

R.Moldova – ținta unui război hibrid dus de zeci de ani de Moscova

7 DECEMBRIE, CAMERA DE COMERT, INDUSTRIE SI AGRICULTURA BRAILA - “ECONOMIA  ROMANIEI IN CONTEXTUL RAZBOIULUI HIBRID” - MDpress

Războiul hibrid contra Moldovei, declanșat de către regimul sovietic încă la sfârșitul anilor ’80 și continuat de autoritățile ruse după 1991, nu a încetat în aceste trei decenii nici pentru o clipă, luând diferite forme.

Fiecare din aceste forme urmărea anumite scopuri, pe care le vom specifica în continuare,scrie Ruslan ȘEVCENCO în https://www.limbaromana.md.

Prima dintre aceste forme ale războiului hibrid merită să fie nominalizată forma clasică a acestuia – războiul „fierbinte”.

Ea a fost aplicată de către Rusia împotriva Moldovei o singură dată, în timpul războiului transnistrean.

Scopul acestei forme de război a fost crearea imaginii „criminale” a Moldovei în ochii locuitorilor de pe malul stâng al Nistrului. Țara noastră era prezentată permanent în mass-media drept dușman și „ocupant”, împotriva căruia populația regiunii trebuie să lupte, pentru a obține „independența” de „naționaliști” și a exclude reîntregirea Moldovei o dată și pentru totdeauna.

Pregătirile către acest război au început încă în anii 1989-1990. Atunci separatiștii organizau „referendumuri” ilegale cu privire la „intrarea în componența RMN” a anumitor localități, în cazul creării acesteia.

Când cei de la Tiraspol s-au convins că autoritățile Moldovei și-au ales calea strict formală, anulând deciziile criminale ale separatiștilor, ei au făcut încă un pas înainte, creând în septembrie-noiembrie 1990 structurile puterii locale, paralele cu cele constituționale ale Moldovei.

Cu ajutorul trupelor armatei a 14-a, la sfârșitul anului 1990 – începutul lui 1992, separatiștii acaparau depozitele cu armament și muniții, pe care le aplicau în confruntările cu poliția, iar din mai-iunie 1992 – și cu armata Moldovei, în special la 13 noiembrie și 13 decembrie 1991, și în procesul lichidării organelor de forță ale Moldovei pe malul stâng al Nistrului (MAI și MSN) (septembrie 1991 – martie 1992).

În martie-iulie 1992 ei au declanșat, cu susținerea directă a Rusiei, război contra autorităților constituționale ale Moldovei, lichidând, cu excepția câtorva sate, prezența puterii centrale a Moldovei peste Nistru. Totodată, ei au reușit preluarea sub control și a unui sector al malului drept al Nistrului (cu satele Merenești, Gâsca, Chițcani ș.a.).

Rusia a recunoscut că a condus acțiunile separatiștilor, semnând la 21 iulie 1992 Tratatul moldo-rus, care a oprit războiul transnistrean.

Ukraine helps Moldova regain control over border in Transnistrian  regionEuromaidan Press | News and views from Ukraine

Peste 1500 de morți și răniți, circa 108 000 de refugiați, inclusiv peste 50 de mii – pe malul drept al Nistrului, distrugerea a 28 de instituții preșcolare, 41 de instituții de studii medii speciale, 12 miliarde de ruble au costat pierderile în urma războiului și 15 miliarde de ruble s-au cheltuit la restabilirea localităților care au suferit (întreg venitul național al Moldovei în 1991 a constituit 15,4 miliarde de ruble) – acestea sunt rezultatele dramatice ale războiului moldo-rus, care a permis propagandei ruse crearea mai multor mituri despre „crimele” armatei și poliției Moldovei în lupta cu separatiștii.

Dar și după 1991 Rusia nu a lăsat Moldova în pace și continuă procesul formării pe teritoriul nostru a mai multor grupări de extremiști și teroriști potențiali, înrolează cetățenii noștri în războiul contra Ucrainei în Donbas și pentru apărarea lui B. Asad în Siria. Din păcate, nu vedem o ripostă adecvată la aceste acțiuni criminale ale Rusiei din partea autorităților Moldovei.

Forma economică a războiului hibrid se efectua în aceste 3 decenii prin metode diferite. Începând cu 1 aprilie 1991 separatiștii au interzis tuturor întreprinderilor și organizațiilor regiunii transnistrene se efectueze alocări în bugetul de stat al Moldovei (în acea perioada Transnistria dădea 24% din venitul național al țării).

Între 20 iunie și 10 august 1992 separatiștii, ca răspuns la ofensiva Armatei Naționale și a poliției la Tighina, au deconectat partea centrală a Moldovei, inclusiv Chișinăul, de la alimentarea cu gaze naturale, iar la 3-10 iulie 1992 Hidrocentrala de la Dubăsari a încetat să ofere electricitate pe malul drept al Nistrului.

Cu ajutorul Rusiei, în martie-aprilie 1991 a fost organizată separarea structurilor financiare ale regiunii, inclusiv a secțiilor bancare. Autoritățile ruse au blocat atât conturile cetățenilor Moldovei, cât și ale întreprinderilor ei în „Vneșekonombank” al URSS.

După încheierea războiului, separatiștii din Tiraspol, pe parcursul anilor ’90, de mai multe ori au încercat să șantajeze autoritățile Moldovei cu deconectarea repetată de la gazoduct, în cazul în care puterile centrale nu vor face cedări. Sub presiunea Moscovei, aceste cedări se efectuau.

Spre exemplu, la începutul anului 1996, Tiraspolul a obținut exemplarele ștampilelor vamale ale Moldovei, valabile atunci, pe care le-a folosit pentru lărgirea comerțului său extern ilegal.

Următoarea etapa a războiului economic contra Moldovei poate fi considerată etapa martie 2006-noiembrie 2007. După introducerea de către autoritățile Moldovei a noilor ștampile vamale, ceea ce a limitat considerabil „comerțul extern” al separatiștilor, Rusia a încercat să impună conducerea țării noastre să ofere ștampilele vamale și Tiraspolului, și a introdus, la 27 martie 2006, embargoul la producția vinicolă a Moldovei.

Dar, în pofida pierderilor esențiale economice, conducerea Moldovei de atunci, în frunte cu V. Voronin, nu a cedat, și Tiraspolul nu a obținut noile ștampile vamale. Acest lucru a impus structurile economice ale Transnistriei să se înregistreze la Camera de Înregistrare a Moldovei, iar Moscova, în noiembrie 2007, a fost nevoită să continue importarea vinurilor moldovenești. Astfel, Rusia putinistă a recunoscut înfrângerea sa rușinoasă în fața Moldovei.

În anii 2010, 2013, 2014 Rusia a introdus embargoul la importarea producției agricole din Moldova, încercând să impună noua conducere a țării să facă noi cedări Tiraspolului și să accepte „suveranitatea” și „independența” acestuia, dar nici de data aceasta nu a obținut succes.

Forma politico-diplomatică a războiului contra Moldovei a fost declanșată de către Rusia practic imediat după recunoașterea independenței Moldovei și stabilirea relațiilor diplomatice cu țara noastră. Scopul principal al acesteia, la etapa inițială, a fost impunerea conducerii Moldovei să accepte existența „independentă” a regiunii transnistrene și să legifereze această situație prin acordarea unui „statut special”.

Pentru prima dată această părere a fost exprimată de separatiști încă în anul 1992 și până în prezent este apărată și promovată de Kremlin.

Însă, în pofida încercărilor de a soluționa conflictul printr-un compromis (spre exemplu, Acordul de la Moscova (8 mai 1997), care a legiferat activitatea separatiștilor în domeniul comerțului extern), această încercare a eșuat, pentru că Moscova insista asupra „egalării în drepturi” a autorităților legale și a separatiștilor transnistreni.

Însă în acest document se afla o constatare importantă a Kremlinului – Rusia a confirmat integritatea statului nostru în frontierele existente la 1 ianuarie 1990, adică până la începerea războiului, recunoscând prin aceasta ilegalitatea „drepturilor” regiunii la oarecare „independență”.

Sub presiunea organizațiilor internaționale, Rusia a fost nevoită să semneze documentele de la Istanbul, care prevedeau retragerea armatelor ruse din Transnistria (noiembrie 1999), dar a sabotat realizarea în practică a acestui act și nu l-a executat nici până în prezent. În 2002-2003 Moscova din nou a încercat să „egaleze” Transnistria cu autoritățile centrale ale Moldovei prin paragrafele Planului Kozak, care acorda Tiraspolului dreptul de veto la toate deciziile principale ale autorităților centrale și permitea ieșirea lui din componența Moldovei într-un mod „legal”.

Acest plan nu a fost realizat numai datorită presiunii din partea ambasadorilor străini. Dar presiunea Moscovei asupra Moldovei a continuat. La 18 martie 2009, V. Voronin, la insistența Kremlinului, a semnat cu liderul separatist I. Smirnov și Președintele Rusiei D. Medvedev o declarație în care a susținut prezența armatelor ruse pe teritoriul Transnistriei „până la reglementarea politică definitivă a conflictului”.

Dar, după plecarea de la putere a PCRM, noile autorități ale Moldovei au continuat încercările de a obține integritatea țării și au început să apeleze intens la organizațiile internaționale.

Rezultatul eforturilor lor au fost două rezoluții: ale APCE (9 iulie și 2 octombrie 2012), prin care au fost condamnate „alegerile” ilegale în organele puterii locale din regiune și din nou se exprima solicitarea de retragere a armatei ruse din Moldova, și rezoluția Asambleii Generale a ONU din 22 iunie 2018, care, la fel, a cerut retragerea necondiționată a trupelor ruse. În pofida ignorării prevederilor acestor documente de către Rusia, este evident că presiunea internațională asupra regimului lui Putin în problema transnistreană nu va înceta.

Forma cultural-lingvistică a războiului hibrid pe parcursul a câtorva decenii a suportat și ea modificări esențiale. Dacă la etapa inițială forțele proruse în Moldova cereau în mod necondiționat asigurarea „bilingvismului moldo-rus”, după adoptarea legislației lingvistice, care a acordat limbii ruse „doar” statutul de limbă de comunicare interetnică, ei și-au schimbat tactica. Acum ei promovau ideea precum că în Moldova s-a instaurat regim de „segregare lingvistică” și eliminare a vorbitorilor de limbă rusă din viața social-politică și culturală a Moldovei.

După 1990 aceste forțe au declanșat procesul de eliminare completă a limbii române din circulație pe teritoriul regiunii transnistrene. În locul ei a fost declarat formal „trilingvismul” (limbile rusă, ucraineană, română) cu dominația totală a limbii ruse, în realitate. Această politică este promovată de către pseudoautoritățile regiunii și în prezent.

Dar în privința autorităților legale ale Moldovei separatiștii permanent atrag atenția Moscovei la „slăbirea pozițiilor limbii ruse”. Deși acest proces este evident, pentru că URSS, în care cunoașterea limbii ruse era obligatorie, a dispărut de pe scenă, iar în Moldova au rămas circa 18% de alolingvi (din care doar 4% sunt ruși).

În afara acestuia, războiul hibrid se desfășoară și în sfera culturii și a istoriei. Propaganda rusă în Moldova permanent afirmă că în țara noastră, chipurile, are loc „lichidarea relațiilor multiseculare istorice cu Rusia”, westernizarea culturii naționale, ruperea de trecutul său. Deoarece autoritățile Moldovei practic nu întreprind eforturi pentru a contesta aceste afirmații false, noi suntem martori cum rezultatele propagandei ruse își pune rădăcinile în creierii concetățenilor noștri, transformându-i în servitori ordinari ai intereselor Rusiei. Eforturi similare Rusia întreprinde și în sfera istoriei, încercând să dezrădăcineze din istoria noastră faptele, care confirmă legăturile strânse ale Moldovei medievale cu Europa și să redirecționeze atenția locuitorilor țării, în special a tineretului, la „legăturile prietenești cu Rusia”.

Pentru obținerea acestui scop, Ștefan cel Mare și D. Cantemir sunt declarați de către propagandiștii ruși drept „prieteni” ai Rusiei, deși anume Ștefan cel Mare, în 1502, a rupt toate legăturile cu Rusia, iar D. Cantemir scria în Descrierea Moldovei că în timpul lui, rușii în Moldova, împreună cu ungurii, erau doar sclavi. Se impune teza falsă despre „eliberarea” Moldovei de Turcia, în 1812, de către Rusia și, respectiv, în 1940 și 1944 – de către România și Germania.

Prin aceste afirmații se ignoră total dispozițiile și dorințele populației și chiar faptul plebiscitului, propus României de către URSS în 1924, pentru a afla dispozițiile reale ale populației între Prut și Nistru.

Sunt falsificate zeci și sute de fapte și evenimente istorice și politice, legate în trecutul nostru cu Rusia și URSS în favoarea acestora. Trebuie de constatat că, în ultimii ani, această formă a propagandei devine tot mai dură și mai agresivă.

În acest context, istoricii Moldovei nu trebuie să se limiteze în cercetările sale doar la studierea aspectelor, cu privire la foamete și deportări, pentru că ele, în prezent, nu trezesc reacția așteptată din partea populației, ci să găsească noi mărturii, care contestă argumentat falsurile propagandei ruse despre Moldova.

Altă formă a războiului hibrid contra Moldovei este cea informațională. Acesta este un element al războiului hibrid care poate duce la anumite schimbări de ordin politic și juridic. Și acest mecanism a fost declanșat de regimul sovietic, iar după 1991 – promovat și de autoritățile ruse.

Propaganda rusă încearcă permanent să dovedească „legalitatea” separării Transnistriei, să infiltreze în creierii moldovenilor ideea că orice rezistență opusă separatiștilor, nemaivorbind de război, este o „crimă”.

Propaganda rusă necontenit promovează ideea slăbiciunii Moldovei, care „este o țară mică și nu are niciun viitor”, și argumentează, totodată, teza, că influența Occidentului este doar negativă, care nu aduce nimic bun Moldovei și locuitorilor ei. În urma acesteia, propagandiștii ruși creează artificial situația, în care moldovenii, chipurile, au doar două căi de dezvoltare – ori cu „Occidentul degradat”, sau cu Rusia, care este legată cu Moldova „prin legăturile de prietenie multiseculară”.

Sunt complet ignorate orice neajunsuri ale Rusiei, eșecurile ei politice și economice, este tabuizată critica la adresa dictatorului rus V. Putin. Cu toate acestea însă este permisă orice critică, orice insultări la adresa Occidentului, ponegrirea Ucrainei, unde „guvernează banderoviștii”, iar în ultimul timp și a Belarusului, pentru că aceste țări au respins ideea „frăției popoarelor slave” sub conducerea „marelui popor rus”, urmărită de V. Putin.

În urma acestei propagande, o bună parte a cetățenilor noștri, orientați spre Rusia, au devenit practic coloana a 5-a în Moldova, „omuleții verzi” în haine civile, care sunt gata și fără transformarea Moldovei în cel de-al doilea Donbas, în mod benevol să cedeze Rusiei și agenturii ei locale toate pârghiile puterii în Moldova.

Acești „omuleți” se află nu doar printre vorbitorii de limbă rusă, dar și printre unii moldoveni, care s-au rusificat atât de tare, că interesele Rusiei pentru ei sunt mai importante decât interesele Patriei noastre – Moldova.

Anume acest fapt, în opinia noastră, este una din principalele cauze ale continuării războiului hibrid contra Moldovei.

Și doar conștientizarea pericolului care vine din partea acestei categorii de cetățeni, luarea măsurilor hotărâte și eficiente pentru contracararea influenței propagandei ruse asupra cetățenilor Moldovei poate, într-adevăr, să îmbunătățească situația internă în țara noastră.

23/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ştefan cel Mare vorbea româneşte, dar ce limbă credea el că vorbea ?

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473) - 24  PH Arte

Istoricul Lucian Boia de la Bucureşti s-a declarat convins că Ştefan cel Mare vorbea moldoveneşte şi că „dacă i-am fi spus că e român, n-ar fi înţeles ce spunem”.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sunt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive.

Foto: Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473).

Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare, scrie istoricul George Damian în  adev.ro/nnlszu preluat de https://www.timpul.md.
Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, deşi la sfârşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă limbile popoarelor europene.

Primul document în limba română păstrat până în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia istoricului Lucian Boia este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii român-moldovean. 

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Românie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începând din anul 1924.

 Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Când vorbim de identitatea etnică medievală a românilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii.

Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de români, iar documentele scrise de români mai apoi sunt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hârtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor).

Nu putem decât să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gândeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea „ex valahico in latinum versa est” – „a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească „valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare? 

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de „limbă moldovenească”. 

Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era „valahă” – sau mai bine zis românească, „valah” fiind numele dat românilor de străini. 

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală?

Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli? Este greu de răspuns la această întrebare câtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor.

Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sunt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pârâu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lână Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mândrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea pârcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vâlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cârlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s-ar înţelege fără probleme cu un oltean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea româneşte – sau cel puţin s-ar fi înţeles cu un român – dar ce limbă credea el că vorbea?

Tătarul şi legea românească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redau în rândurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi românii după legea românească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pârî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea românească.

Fragmentul necesită câteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar.

În original, „legea românească” este redată prin „voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi „legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu-l zăpăci într-o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să-i vrobească de „Valahia Minor”. 

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început „domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia „legea moldovenească” – însă a preferat „legea vlahă” sau „legea românească”. 

În cazul de faţă, când discutăm despre „legea românească” în opoziţie cu „legea robilor” şi „legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea românilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

„Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de „zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica românilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de „jus valahicum” din Transilvania, aflat în viogoare până târziu în secolul al XVIII – răspândirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme jurdice îndreptăţindu-ne să folosim termenul de „legea românilor”.


Moldovean vorbitor de limbă română

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cât se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică. În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau români care vorbeau limba română. 

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său: „Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şunt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera având aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu românii din Transilvania şi Ţara Românească. 

„Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

„Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească” – acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, fragment ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani.

Însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.


08/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SLUGA RUSEASCĂ IGOR (KREMLINOVICI) DODON RECUNOAȘTE CĂ NU SÎNT DIFERENȚE ÎNTRE LIMBA ROMÂNĂ ȘI AȘA ZISA ”LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ”. VIDEO

Dodon a vrut să iasă pe cal alb, dar a ieșit pe o mîrțoagă | VOXPUBLIKA

Fostul ”prezident” al R.Moldova o ține una și bună că el respectă constituția țării și ca atare vobește ”moldovenește”.

Numai că în orice stat al lumii, Declarația de independență prevalează Constituției, iar în cazul unei neconcordanțe, Constituția trebuie aliniată Declarației. Pentru că Declarația nu mai poate fi modificată, dar Constituția da. Dealtfel există și o decizie a Curții Constituționale în acest sens, nerespectate de clasa politică moldovenistă cea atât de confuză cu privire la Statul de Drept.

Nici măcar Academiei Moldovei nu i de dă ascultare, doar educația sovietică a politicienilor de la Chișinău fiind mai presus decât orice,ocolind adevărul care deranjează, anume că suntem și noi și basarabenii suntem români pentru că vorbim limba română.

Până la urmă însă, sluga rusească Dodon a recunoscut cu jumătate de gură, că nu există deosebiri între limba română și cea așa zis ”moldovenească”…

18/06/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: