CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A FOST IMPUSĂ UNIREA DE LA 1918 ?

Motto:„Cititorule, dacă îți vei pune întrebarea:
cine a făcut Unirea Basarabiei

cu țara-mamă, istoria îți răspunde: vocea sângelui.

Dimitrie BOGOS

FOTO // Actul Unirii de la 1918, scris pe o pânză veche de aproape un secol,

Foto: Copie de epocă cu titlul: ”Actul Unirii. Votat de Sfatul Țării la 27 Martie 1918” deținută de Muzeul Național de Istorie a României

Dacă adepții tezelor istoriografiei sovietice sau apologeții moldovenismului primitiv contestă însăși noțiunea de „unire”, înlocuind-o cu termenul impropriu „anexare” sau, în cel mai bun caz, cu eufemismul „alipire”, atunci unii istorici angajați politic, precum și pretinși formatori de opinie încearcă să justifice inepția că Unirea de la 1918 ar fi fost impusă, scrie istoricul Ion MISCHEVCA în prestigioasa revistă, Limba romana.md.

În cele ce urmează, vom combate cu argumente ambele aserțiuni, deopotrivă false și pernicioase.

Alexandru D. Xenopol, într-o lucrare dedicată filosofiei istoriei, făcea distincţia dintre faptele ce se desfăşoară în natură, pe care le defineşte ca fiind „coexistente” (adică se produc în același spațiu și pot fi reproduse în condiţii de laborator), şi faptele istorice, adică „succesive” (care se desfășoară în decursul timpului și nu mai pot fi reproduse în aceleaşi condiţii)1.

Dar Unirea de la 1918 nu este doar un fapt, ci și un proces istoric, care a demarat cu recunoașterea României ca subiect de drept internaţional (1856-1864) şi obținerea independenţei de stat (1877-1878).

Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, Unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. De asemenea, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859)2 a fost, în esenţă, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii), respectiv consecinţele acelui act sunt definitorii pentru anul 1918.

Firește, nu trebuie să cădem în extreme, afirmând că unirea românilor reprezintă „urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani”3, dar nici să eludăm „unitatea românească”4 și jertfa adusă pentru înfăptuirea idealului național.

Spre deosebire de profesorul bucureștean Lucian Boia,5 care în tentativa de demitizare a istoriei românilor nu a făcut decât să amalgameze, să reinterpreteze sau pur și simplu să distorsioneze orice demers istoriografic autohton, credem cu fermitate că „unitatea politică a românilor nu se putea realiza nici în secolele XIX şi XX, dacă nu existau românii, dacă romanitatea era o iluzie”6. Conștiința națională nu este un dat sau un rezultat al epocii moderne, dar este adevărat că anume în „secolul națiunilor” s-a cristalizat ideea de unitate politică la popoarele care erau divizate în mai multe state (spre exemplu, germanii, italienii, românii).

„Conştiinţa naţională modernă la români nu se confundă niciodată complet cu ideea statului naţional, deşi aceasta din urmă avea să devină în secolul al XlX-lea o componentă de bază a conştiinţei naţionale. Conştiinţa naţională modernă românească este o convingere intimă a originii, limbii, spiritualităţii comune, a unităţii românilor, convingere manifestată activ prin lupta, pe căi diferite, pentru emancipare naţională.

Conştiinţa naţională este stimulul luptei naţiunii pentru legitimarea sa între celelalte naţiuni. Nici conştiinţa naţională modernă franceză sau engleză nu sunt «idei ale statului naţional», fiindcă statele naţionale francez şi englez erau formate din punct de vedere teritorial şi chiar al solidarităţii numite naţiune încă din finalul Evului Mediu.

Epoca modernă nu a făcut decât să omogenizeze statele respective în funcţie de criteriul naţional, să le centralizeze, să le doteze cu instituţii naţionale. Elita intelectuală românească din secolul al XVIII-lea a fost animată de conştiinţa naţională modernă, dar nu încă de ideea statului naţional sau a organismului politic românesc unic. Evident, aceasta nu ne dă motiv să negăm existenţa conştiinţei naţionale la anumite niveluri sau straturi ale naţiunii.

Oamenii politici (clerici şi dascăli de meserie), intelectualii şi chiar ţăranii au avut fiecare propria soluţie de emancipare naţională, chiar dacă aceste soluţii nu au fost mereu convergente, nici corelate. Elitele politice (politico-religioase) au ales, în parte măcar, calea unirii cu biserica Romei şi calea petiţiilor (supplex-urilor), înaintate cu zecile către diverse foruri, în principal către Curtea vieneză; intelectualii de marcă au ales soluţia specifică lor, a creaţiei istorice, filologice, ştiinţifice, beletristice etc. din cadrul curentului cultural numit Şcoala Ardeleană. Ţăranii, majoritatea analfabeţi, s-au dezlănţuit în timpul Răscoalei lui Horea, oferind chestiunii naţionale o dezlegare proprie, prin cerinţa impusă nobilimii de a trece la «legea românească»”7.

Revenind însă la chestiunea „impunerii” Unirii de la 1918, trebuie să precizăm că actul istoric în sine a fost precedat de o serie întreagă de evenimente, unele declanșatoare/cauzatoare, iar altele preparatoare/complementare. În prima categorie includem factorii externi, iar în cea de a doua – pe cei interni.

După cum remarca Alexandru Boldur, „înainte de a se termina războiul, izbucnește în martie 1917 revoluția rusă. Ea lansează idei și lozinci noi, dintre care de un deosebit succes în rândul popoarelor, încorporate în statul rusesc, s-a bucurat lozinca autodeterminării popoarelor”8. Similar, pentru românii din Imperiul Austro-Ungar, cele 14 puncte ale președintelui american Wilson conțineau același îndemn al reajustării frontierelor după principiul autodeterminării națiunilor. Prin urmare, românii din teritoriile înstrăinate nu au făcut decât să se conformeze tendințelor, profitând de dezintegrarea statelor multinaționale și pregătind terenul pentru înfăptuirea idealului național.

Criticii de serviciu și „demistificatorii” obiectează că unirea ar fi fost impusă tocmai din considerentul că semnalul a fost dat din afară, din exterior. Că, de fapt, românii basarabeni, bucovineni și transilvăneni nu și-ar fi dorit să trăiască într-un stat național unitar. Dar această abordare denotă diletantism sau rea-voință.

Or, de la pașoptiști încoace și chiar mai înainte, în unele cazuri izolate, elita intelectuală românească a revendicat dreptul la unitate politică. Dacă în Evul Mediu statul era perceput ca proprietatea Domnului, care își legitima puterea de la providență („din mila lui Dumnezeu”), iar locuitorii țărilor medievale românești erau considerați supuși, atunci începând cu Revoluția Franceză apare noțiunea de „cetățenie”, care, împreună cu introducerea regimurilor constituționale, a asigurat cadrul propice pentru unificarea politică.

Este absurd și anacronic să cerem de la înaintașii noștri din sec. XIV-XVIII să aibă convingerile pe care le-au avut pașoptiștii sau cele pe care noi le avem astăzi. Însă aceasta nu înseamnă că elita de atunci nu-și iubea neamul sau că nu vroia să-l vadă într-un singur stat, dar concepțiile politice ale vremii se împotriveau unor asemenea idei. Tradiția dinastică și mentalitatea medievală erau mai importante decât unirea.

Un alt motiv pentru perpetuarea separatismului politic al Moldovei față de Țara Românească (și viceversa) îl constituia echilibrul de forțe. Având aproximativ aceeași suprafață, aceeași populație și aceleași tehnici de luptă, niciuna dintre ele n-o putea cuceri pe cealaltă.

 Or, în Evul Mediu unificarea se producea prin forța armelor, nu prin alegeri sau plebiscite (Rusia a apărut după ce Moscova a cucerit Novgorodul și celelalte cnezate rusești). Ștefan cel Mare a purtat războaie fratricide cu muntenii nu pentru că vedea în ei un pericol la adresa „statalității” Moldovei, ci pentru că dorea să-și impună hegemonia în regiune.

Nu în ultimul rând, și marii noștri cronicari, moldoveanul Miron Costin și munteanul Constantin Cantacuzino, deși evocau originile comune ale românilor, se opuneau unificării lor politice.9 Prin urmare, lipsa unor elite „unioniste” a tergiversat înfăptuirea acestui deziderat. Până și Mihai Viteazul a înfăptuit prima unire mai degrabă din motive personale, decât din considerente naționale.

Într-adevăr, circumstanțele externe au favorizat, la mijlocul sec. al XIX-lea și la începutul celui de-al XX-lea, crearea statului național și, respectiv, a statului național unitar român. Dar dacă în teritoriile înstrăinate nu ar fi existat populație majoritar românească, conștientă de apartenența sa națională, și elite curajoase care s-o reprezinte și să-i revendice drepturile naționale, niciun fel de lozinci sau principii enunțate din exterior nu ar fi realizat unirea.

În acest sens, Gheorghe Brătianu spunea că „din toate provinciile românești care au suferit dominația străină, Basarabia era cea în care o conștiință națională avea cele mai puține șanse să se dezvolte. Efortul meritoriu al câtorva intelectuali, Vasile Stroescu, Paul Gore, nu părea să poată depăși orizontul local”10. Iată de ce Constantin Stere, cel mai consecvent și insistent susținător al cauzei basarabene în disputa dintre antantofili și germanofili, afirma că: „Astăzi însă e prea târziu; nu mai avem deschisă decât o singură cale: împotriva Rusiei și pentru Basarabia! Altfel, vom pierde și Basarabia și vom rămânea și fără Ardeal. Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte”11.

Cu certitudine, situația dintre Prut și Nistru nu era una îmbucurătoare la începutul sec. al XX-lea, dar nici chiar lipsită de speranță. Pe parcursul a peste un veac de ocupație țaristă, românii basarabeni au fost supuși deznaționalizării, dar „politicile de rusificare ale regimului nu au afectat identitatea majorităţii moldovenilor, întrucât în mare parte ei au rămas ţărani analfabeţi”12. De altfel, Dumitru C. Moruzi consideră că „e de neînchipuit puterea de rezistenţă etnică a elementului românesc din satele basarabene! Ce nu s-a făcut, ce mijloace nu s-au întrebuinţat pentru deznaţionalizarea lui, şi toate au rămas zadarnice. Ţăranul din 1905 e tot ţăranul din 1812. (…) Aşadar, nici prin căsătorii,13 nici prin colonizări, nici prin biserică,14 nici prin şcoli, nici prin interese materiale şi creare de noi interese de politică locală, nu s-a putut ajunge la deznaţionalizarea ţăranului basarabean. Temelia neamului a rămas neatinsă: limba, portul, moravurile, datinile sunt neclintite şi chiar aspectul general al satelor e acelaşi ca înăuntrul Moldovei”15. La fel de revelatoare este concluzia formulată de către istoricul Gheorghe Negru, conform căreia cauza insuccesului rusificării ţărănimii rezidă din „proverbialul conservatorism” al acesteia, precum şi din faptul că „la sate, opresiunea limbii ruse se resimţea mai slab, măsurile de rusificare ale autorităţilor (în special în biserică şi şcoli) îşi pierdeau efectul în faţa determinării ţăranilor de a-şi urma tradiţiile. (…)

După cum se spunea într-un document alcătuit de unul dintre agenţii Direcţiei de jandarmi din Basarabia: „moldovenii, aflându-se sub stăpânire rusească, nu numai că nu s-au rusificat, dar au moldovenizat şi continuă să moldovenizeze elementele slave”16.

Despre răspândirea limbilor printre minorităţi, Petre Cazacu declară că „grecii şi armenii în Basarabia învăţau întâi şi mai bine limba moldovenească (subl. n.) de la ţărani; ruseşte ajungeau să vorbească a doua sau a treia generaţie şi o vorbeau bine numai după şcoală”17.

Până și exponenții istoriografiei țariste, printre care la sfârșitul sec. al XIX-lea s-a remarcat P. N. Batiușkov, semnalau românizarea populației alogene din Basarabia: „dacă noi dorim ca populaţia rusă să nu se românizeze (arumânivalasi) mai departe în acest ţinut, ca Basarabia, într-adevăr să devină, dar nu numai să fie considerată gubernie rusă, să nu devină în continuare obiectul râvnelor româneşti şi chiar agitaţie şi să fie legată organic cu Rusia întreagă, pentru aceasta trebuie ca prin intermediul şcolii să-i facem cunoscuţi pe ţăranii moldoveni cu limba bisericească slavonă şi de a-i face pe ei ruşi cel puţin o jumătate după limbă”18.

În momentul intrării României în prima conflagrație mondială, românii basarabeni recrutați în armata țaristă participau deja de doi ani la lupte. Conform unor documente din arhivă, „la prima etapă a acțiunilor militare urmau a fi încorporați din Basarabia (cu excepția județului Hotin) 55.622 de rezerviști și ratnici”19.

„Trezirea unei conștiințe naționale la românii din Basarabia și dorința lor de a se uni cu România au fost rezultatele războiului și ale revoltei rusești. Soldatul moldovean făcuse deja destule campanii pentru țar: în Crimeea, în Balcani, în Manciuria. De data aceasta, neprevăzutul operațiunilor militare l-au pus față-n față cu alți români, în rândul armatei austro-ungare care îi era opusă, sau a armatei române cu care combătea alături. Află că românii din Regat participau la război pentru a-și elibera frații de sub dominație austriacă și maghiară. (…) Avu deodată conștiința unei aceleiași limbi care depășea frontierele imperiului rus și ale regatului aliat, a unei naționalități mai întinse, mai bogate căreia el însuși îi aparținea”20. În mod firesc, anume ostașii moldoveni, care au îndurat ororile războiului și erau conștienți de dezintegrarea imperiului Rusiei și de pericolul instaurării anarhiei sau a unui nou regim de ocupație, au organizat un Congres la Chișinău, în perioada 20-25 octombrie 1917, la care au participat 989 de delegați (soldați și ofițeri). Prin Rezoluția Congresului era proclamată autonomia teritorială și politică a Basarabiei, dar și constituirea organului său legislativ. Dacă ar fi să comparăm rezultatele îndoielnice ale recensământului din 1897 cu distribuția mandatelor în Sfatul Țării, remarcăm totuși o proporționalitate: din totalul de 156 de deputați, 105 erau români moldoveni (47,6% din populație, conform recensământului), 15 ucraineni (19,6%), 14 evrei (11,8%), 7 ruși (8,1%), 2 bulgari (5,2%), 2 nemți (3,1%) ș. a. Prin urmare, reprezentativitatea organului legislativ al Basarabiei rămâne incontestabilă: 58 de deputați au fost aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale, 44 – din rândurile soldaților, iar 36 – din partea țărănimii21.

În timpul lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), au existat voci care au contestat vehement unirea Basarabiei cu România. Exponenții cei mai de vază ai acestui grup totuși marginal au fost Pavel Miliukov și Alexandru Krupenski. În opinia acestora, organul legislativ al Basarabiei era „organizație bolșevică cunoscută drept Sfatul Țării, un fel de soviet care și-a arogat puteri dictatoriale și stimula dezordinea și anarhia în această provincie. (…) Sfatul Țării era compus aproape în totalitate din soldați revoltați, țărani nerăbdători să-și însușească proprietățile altor oameni și un număr de agitatori bolșevici”22. Dar asemenea afirmații sunt contrare realității și frizează ridicolul, căci cum ar fi putut o organizație bolșevică să voteze unirea Basarabiei cu monarhia regală a României? Bineînțeles că în componența Sfatului Țării erau infiltrați și câțiva agenți sau pur și simplu adepți ai sovietelor, dar dânșii reprezentau o minoritate: „După manifestările lor pe arena vieții publice, ele (principalele curente politice – n. n.) pot fi înșirate, după cum radicalismul lor social scădea și naționalismul lor creștea, în modul următor: 1) Bolșevicii; 2) Partidul social-democrat, inclusiv „Bundul” evreiesc și partidul social-revoluționarilor; 3) Centrul stâng (fracția țărănească sau radical democratică); 4) Centrul drept (blocul național moldovenesc); 5) Proprietarii mari. În Sfatul Țării, centrul avea două treimi din numărul total al deputaților, și anume blocul național moldovenesc – 47% și fracția țărănească – 20%. Restul de 33% revenea celorlalte grupări (în partea lor covârșitoare social-democraților și social-revoluționarilor) și proprietarilor”23.

Ardeleanul Onisifor Ghibu remarcase fazele mișcării revoluționare din Basarabia: dacă inițial era inspirată de puciul de la Petrograd și dedicată aproape în totalitate problemei agrare (împroprietărirea țăranilor), atunci în vara-toamna anului 1917 aceasta obține o tentă națională, în care principala revendicare devine dreptul la autodeterminare. Acest fapt se explică prin veleitățile crescânde ale ucrainenilor: „dar primejdia care amenința Basarabia nu era numai din partea socialismului, tot mai mult bolșevist de la Petrograd; la un anumit moment au început să se ridice nori grei și din partea Ucrainei, care, în tendințele ei spre autonomie, se gândea să-și fixeze hotarele ei spre Apus la Prut”24. Și politicianul Ion G. Duca, la fel un contemporan al acelor evenimente, consemna în memoriile sale: „Mai întâi lozinca a fost „Basarabia – factor component dintr-o Rusie democratică și federativă”. Pe urmă, paralel cu mișcarea de descompunere a autorității de stat rusesc, au început să se accentueze mișcările de separatism ale diferitelor ținuturi nerusești. (…) Românii noștri basarabeni au urmat și ei diferitele faze ale acestei evoluțiuni și, din etapă în etapă, ajunseseră la sfârșitul lui noiembrie 1917, pe când Rusia oficială a lui Lenin și Troțki ne trăda și ne obliga să cerem și noi germanilor un armistițiu, la convocarea unui parlament, Sfatul Țării, ieșit, ca de-altminteri și Rada ukraineană și celelalte adunări similare, din voturile diferitelor comitete, organizațiuni, congrese profesorale și naționale, parlament care preluase întreaga conducere legiuitoare și politică a Basarabiei. Era evident că de acum încolo se aștepta numai un moment prielnic spre a se ajunge la unirea definitivă și formală cu patria mumă”25.

Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la 21 noiembrie 1917. Președinte a fost ales Ion Inculeț, iar în fruntea Consiliului Directorilor (a Executivului) a fost numit Pantelimon Erhan. La 2 decembrie este proclamată Republica Democratică Moldovenească. Dar anarhia cauzată de retragerea dezordonată a trupelor rusești îngreuna organizarea puterii. Atât bandele descompuse din fosta armată țaristă, cât și așa-numitele „gărzi roșii” prădau depozitele cu provizii și muniții, devastau și incendiau conacele, comiteau omoruri. Istoricul Gheorghe Bezviconi a redat în detalii tabloul oribil al atrocităților la care s-au dedat bandele de soldați dezertori, agitatori și provocatori.26 Au fost asasinate de către soldații ruși mai multe personalități: S. Murafa,
I. Hodorogea, M. Razu. „Degeaba Consiliul din Chișinău a chemat în ajutor proaspăt înființatele unități de soldați moldoveni: prea puține și prost instruite, acestea nu erau capabile să mențină ordinea”27. La 5 ianuarie 1918, bolșevicii ocupă Chișinăul, iar membrii Sfatului Țării sunt persecutați, unii dintre ei fiind chiar arestați și executați. În atare condiții, „blocul moldovenesc” a solicitat repetat intervenția armatei române în Basarabia (prima dată Consiliul Directorilor s-a adresat autorităților de la Iași pe 8 decembrie 1917).28 La 13 ianuarie 1918, divizia a XI-a română sub comanda generalului E. Broșteanu intră în Chișinău. Chiar dacă unii diminuau29, iar alții exagerau30 adeziunea populară față de intrarea trupelor române în Basarabia, misiunea acestora, de restabilire a ordinii și de protecție a populației, a fost îndeplinită.

Exponenții curentului revizionist, în speță albgardiștii aflați în exil, au lansat supoziția că armata română ar fi instituit „o cameră de tortură” în incinta Seminarului Teologic din Chișinău (sic!) și că soldații moldoveni care refuzau să jure credință Regelui Ferdinand erau împușcați31. Dacă aceste acuzații pe cât de grave, pe atât de nefondate ar fi avut măcar un gram de adevăr, atunci populația trebuia să se răscoale, iar Sfatul Țării să solicite sprijin de la inamicii României (care nu erau puțini), și nu să proclame independența Basarabiei la 24 ianuarie 1918. Ba dimpotrivă, „din diferite colțuri ale Basarabiei încep a veni cereri, adresate Sfatului Țării, și rugăminți, adresate la Iași, pentru Unire”32. Astfel, studențimea basarabeană lansează un manifest33, iar apoi Zemstvele ținuturilor Bălți (la 3 martie), Soroca (la 13 martie) și Orhei (la 25 martie) adoptă declarațiile prin care cer Unirea cu Regatul României. În consecință, la ședința Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918, la care au participat 125 de deputați, 86 au votat pentru unire, 3 împotrivă și 36 s-au abținut. Alexandru Marghiloman, prim-ministrul României, prezent la deschiderea ședinței, dar nu și la procedura de vot, notează în jurnalul său următoarele: „La 3 jum. ne ducem la Sfat: ar fi voit să mai întârzie un ceas, dar mă opun. Fără escortă și numai cu civilii, în plus Mircescu. Când intrăm, sala întreagă aclamă; câțiva îndărătnici stau nemișcați pe locurile lor, dar fără să protesteze sau să manifeste. Pronunț un discurs vibrător, puternic aplaudat și dau citire condițiunilor formulate; pentru a respecta suveranitatea lor declar că părăsesc palatul, dar îi rog să pășească la acte. (…) Când urcăm scările, în mijlocul unei emoțiuni de nedescris, ni se anunță că, prin 86 de voturi, contra 3, plus 35 abțineri, unirea a fost votată. Vreau să felicit pe Stere: o criză de lacrămi îl aruncă în brațele mele. Cazacu plânge. Generalii se îmbrățișează cu deputații. Hârjeu, cu ochii umezi, îmi spune că nu va uita niciodată că i-am permis să trăiască alături de mine această oră de neuitat. Toți sunt așa de mișcați, încât nu pot vorbi. Eu însumi, amintindu-mi tot ce m’au făcut să îndur, nu pot să descleștesc dinții”34.

Paradoxal, legitimitatea Sfatului Țării este adesea contestată, deși asemenea organe legislative au existat în toate regiunile românești înstrăinate (Consiliul Național și Congresul General pentru Bucovina, Consiliul Național Român pentru Transilvania), precum și în cazul altor popoare europene (cum ar fi Consiliul Provizoriu de Stat și ulterior Consiliul de Regență al Poloniei, „Tariba” Lituaniei sau Rada Ucrainei35). Spre sfârșitul primului război mondial, dezintegrarea iminentă a imperiilor, precum și avântul mișcărilor de eliberare națională au generat premisele apariției unor instituții capabile să realizeze transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea națională. Celor care nu le convin deciziile și însăși existența Sfatului Țării ar trebui să prezinte alternativele mai legitime și mai reprezentative din acea perioadă. Or, primul Parlament al Basarabiei a fost constituit prin voința populației locale, liber exprimată în cadrul congreselor militarilor, pedagogilor, țăranilor și preoților, spre deosebire de soviete sau alte organizații reacționare.

A le reproșa membrilor Sfatului Țării că nu au acționat democratic, în sensul actual al acestei noțiuni, adică a le imputa că nu au organizat un plebiscit referitor la unire, este deopotrivă anacronic și aberant.

Or, nici imperiul țarist nu i-a întrebat pe moldoveni la 1812, și nici Uniunea Sovietică nu a organizat un referendum când a reanexat Basarabia la 1940 și 1944.

Cei care se pretează asupra „impunerii” Unirii de la 1918 desconsideră meritele și profanează sacrificiile unei generații întregi, care nu a cedat tentației de a se menține la putere, de a-și păstra privilegiile și de a-și pune interesele mai presus de idealul național. Într-adevăr, „Unirea a fost o încoronare a unei mișcări naționaliste, benevole, idealiste și dezinteresate”36, iar oricine afirmă contrariul este fie incult, fie rău-intenționat.

Note:

1 A. D. Xenopol, Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi, 1900, p. 10, 22, 25-26.

2 A se vedea: N. Iorga, Apelul către unire al lui Cuza-Vodă la 1859 // Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XII, mem. 8.

3 I. Lupaș, Istoria unirii românilor, Fundația culturală regală „Principele Carol”, București, 1938, p. 8.

4 A se vedea: Gh. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, ediţie de Stelian Brezeanu, Bucureşti, 1988; N. Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Editura Academiei R.S.R., București, 1983; I. Toderașcu, Unitatea românească medievală, București, 1988.

5 L. Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997, 2011.

6 I.-A. Pop, Istoria, adevărul și miturile, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 145.

7 Idem, p. 31-32.

8 Al. Boldur, Basarabia românească, București, 1943, p. 127-128.

9 P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 108.

10 Gh. Brătianu, Basarabia: drepturi naționale și istorice, Editura Semne, București, 1995, p. 51-52.

11 C. Stere, Publicistică, Editura Universul, Chișinău, 2006, p. 375.

12 I. Livezeanu, Cultural politics in Greater Romania: regionalism, nation building, and ethnic struggle, 1918-1930, Cornell University Press, New York, 1995, p. 94.

13 N. Iorga susţine că înrudirile cu ruşii începuseră în scurt timp după anexare: „căpitanul de stat major Vişnevski ia pe Maria Andrieş, sora medelnicerului Manolachi pameşcic din Basarabia” (Neamul românesc în Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 295)

14 A se vedea: Pr. N. N. Topologeanu, Încercarea rușilor de a desnaționaliza Basarabia prin Biserică, Tiparul Tipografiei „Cozia” a Sf. Episcopii, Râmnicu Vâlcea, 1933.

15 D. C. Moruzi, Ruşii şi românii, Editura Museum, Chişinău–Bucureşti, 2001, p. 90-94.

16 Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 78.

17 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 153.

18 P. N. Batiuşkov, Bessarabja, istoriceskoe opisanie, Sankt-Petersburg, 1892, p. 174.

19 A. Emilciuc, Mobilizarea generală din anii primului război mondial în Basarabia, planuri și realizări. În: Primul război mondial și Basarabia (1914-1918), Chișinău, 2015, p. 24.

20 Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 52-53.

21 Șt. Ciobanu (coord.), Basarabia. Monografie, Imprimeria statului, Chișinău, 1926, p. 151.

22 A. N. Krupenski, The Roumanian occupation in Bessarabia. Documents, University of California Libraries, p. 3.

23 Al. Boldur, op. cit., p. 134.

24 O. Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. CXL.

25 I. G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1982, p. 27.

26 Gh. Bezviconi, Patruzeci de ani din viața Basarabiei (1877-1917). În: Din trecutul nostru, anul VII, august, Chișinău, 1939, p. 84-89.

27 Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 56.

28 I. Nistor, Istoria Basarabiei, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991-1992, p. 280-281.

29 O. Ghibu, op. cit., p. CLVI.

30 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 275.

31 P. Miliukov, The case for Bessarabia: a collection of documents on the rumanian occupation, Russian Liberation Committee, Londra, 1919, p. 12.

32 Al. Boldur, op. cit., p. 137.

33 D. Bogos, La răspântie, Moldova de la Nistru (1917-1918), Întreprinderea editorial-poligrafică „Știința”, Chișinău, 1998, p. 149-150.

34 Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927, p. 458-459.

35 P. Cazacu, op. cit., p. 59.

36 Al. Boldur, op. cit., p. 130.

26/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românitatea Basarabiei ȘI POLITICA RUSEASCĂ DE DEZNAȚIONALIZARE A BĂȘTINAȘILOR ACESTUI STRĂVECHI PĂMÂNT ROMÂNESC

 Pămîntul dintre Nistru şi Prut a fost şi continuă să fie împuţinat ca zestre strămoşească a băştinaşilor, care la început erau numiţi geto-daci, iar cu trecerea timpului – daco-romani, mai apoi devenind, cum sînt pe drept şi în prezent, români munteni (la miazăzi, lîngă Marea Neagră) şi moldoveni (în restul teritoriului, pînă la nord, spre Bucovina).

Multora dintre locuitorii de astăzi, băştinaşi ai ţinutului, le-a fost şters din memorie izvodul rădăcinilor – să nu mai ştie că se trag din viţă geto-dacică, să nu mai ştie nimic despre daco-romani, să uite chiar că sînt români (cu vorbă, port şi obiceiuri de ale românilor munteni şi moldoveni).

Pentru ca să uităm rădăcinile neamului din care ne tragem, pentru ca să vorbim cu cît mai multe expresii deocheate, inculte, ni se bagă pe gît calupuri de Istorieintegrată, Moldovenii în istorie, Dicţionar moldovenesc-românesc…

Republica Moldova sărbătorește 30 de ani de independență. Președintele  Klaus Iohannis, prezent la ceremoniile de la Chișinău | Digi24

BASARABIA ROMÂNĂ

Pînă spre sfîrşitul veacului al XV-lea hotarele estice ale Ţării Munteneşti (a dinastiei domnitorilor Basarabi) cuprindeau interfluviul pruto-nistrean, de către Mare, cu cetăţile Chilia, Smil (Ismail) şi Cetatea Albă.

 Ulterior, această importantă fîşie de pămînt a intrat sub stăpînirea Moldovei, continuînd a se numi Basarabia, în amintirea domnitorilor ei de pînă atunci.

În lucrarea Basarabia, din martie 1878, M. Eminescu, referindu-se la respectiva realitate istorică, scria: „După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valachia, între 1465-1475, părţile de sud, cîte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi a[u] păstrat numele distinctiv a[l] dinastiei primae occupantis  (primă posesoare), a Basarabilor”1 (sublinierile în fragmente şi titluri citate ne aparţin – n. n.).

Locuitorii de baştină ai acestei zone vorbesc şi astăzi, în secolul XXI, graiul muntenesc (nu moldovenesc) al aceleiaşi, cu a moldovenilor, limbi române.Munteneşti – ca formă de expresie orală populară – sînt cuvintele arabá şi armán, de exemplu, astfel pronunţate de mulţi locuitori autohtoni ai primordialei Basarabii.

În graiul moldovenesc, acestor cuvinte li se zice harabá şi harmán.

Alte cuvinte munteneşti, cum ar fi: chédină (uruioc), chilér (cămară), cotléţ (ochi în iţe), canvéi (aţă de legat caierul), dert (necaz), duén (tăvălug), duşég (saltea), lin (vas-jgheab de lemn în care se pisează strugurii), potnóg (tălpig), práştină (tescovină), trîmbī (valuri de pînză), zămăcríş (brînză de vacă nestrecurată; chişleag) ş.a., pe care le auzim astăzi de la românii perimetrului Cetatea Albă (Белгород-Днестровский) – Reni – Ismail – Chilia, nu au forme dialectale de grai moldovenesc, ele păstrînd, solitare, îndepărtatul ecou al vorbirii româno-Basarabe

Ocupanţii ruşi de la 1812 ai spaţiului dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi Hotin – Cernăuţi, insensibili faţă de subtilităţile istorice ale denumirilor geografice, au zis întregului ţinut ocupat Бессарáбия – Basarabia 1 (o primă eroare).

Fișier:Bessarabia map BE.JPG - Wikipedia

Mai apoi, în vremea satrapului comunist-bolşevic Stalin, cu sprijinul trădătorilor de patrie locali, de la est de Prut, ruso-sovieticii s-au ambiţionat să bage în cap tuturor locuitorilor autohtoni ai ţinutului (şi moldoveni, şi de origine munteană) ideea că ei nu sînt vorbitori de limba română, ci de altă limbă, ne-română, una moldovenească (a douaeroare)

Prin această strădanie, ocupanţii dovedind încă o dată ne-cunoaşterea specificului etnic al teritoriului, întrucît moldoveni sînt şi în dreapta Prutului, nu mai puţini la număr şi pe un spaţiu nu mai mic, vorbitori ai aceleiaşi limbi române. Concomitent, prin extinderea numelui Basarabia asupra întregului spaţiu pruto-nistrean, ocupanţii, fără să vrea, nu au făcut decît să fortifice memoria istorică a populaţiei despre strămoşii ei sudici – Basarabii Ţării Româneşti.

Căznindu-se din răsputeri să contorsioneze adevărul istoric şi lingvistic în folosul ideologiei ocupanţilor din răsărit, „istoricul”, „filologul” şi „scriitorul” Vasile Stati (cel citat cu benemerenti în ale dialectologiei) elaborează un dicţionar, în opinia sa moldovenesc-românesc (apogeu al ignoranţei lingvistice1, „punctul fulminant al prostiei”2), o Istorie a românilor moldoveni (consideraţi de V. Stati ca ne-români şi anti-români), iar mai recent, o carte despre domnitorul românimii de est, Ştefan cel Mare, pe care îl numeşte „voievodul Moldovaniei”; cu ţară deci de moldovani, sugerează autorul, cît mai aproape de rusescul молдавáны (moldavá); toate aceste isprăvi-operéle – nişte odioase încercări de întunecare a conştiinţei naţionale a tinerei generaţii, afaceri josnice, de croială stalinistă.

Deoarece filozofia volumelor în cauză este expusă concentrat în articolul-manifest Cine l-a furat pe Ştefan cel Mare?, apărut cu semnătura Vasile STATI, pe două pagini de publicaţie (aşa zic redactorii ei – nici ziar, nici revistă, ci „publicaţie”) neocomunistă „Nistru”, din 24 iunie 2004, poate că e cazul să jertfim din timpul scump al fiecăruia dintre noi, pentru a sesiza ce fel de istorie şi cultură propagă acest neostalinist.

I. ALERGIE FAŢĂ DE TOT CE E ROMÂNESC

 „Istoricul” şi „lingvistul” Stati are alergie furibundă faţă de însuşi cuvîntul român.

Pentru dînsul, „în veacurile XIVXV atare cuvînt nu exista! (…) nu erau cetăţeni români nici chiar în al XIX-lea [secol]”; „abia în 1878 Turcia va permite coloniei sale să se numească România” – conchide cu mult aplomb „expertul” Stati, fără a lămuri de unde luase „coloniştii” turci, pentru etnicii principatelor dunărene, vocabula România (din Coran, din pod? 

Ei doar le aveau pe Ak-Iflak pentru Muntenia şi Kara-Iflak sau Bogdan-Iflak pentru Moldova, puteau zice „coloniei”nou-create AkKara/Bogdan-Iflak).

 Realmente, etnonimul român a existat dintotdeauna la toţi românii. În urma studierii graiurilor şi a dialectelor limbii române, s-a putut constata prezenţa etnonimului român rumân odată cu formarea acestei limbi, a românei, în baza latinei populare, ca transformare a latinescului romanus[1].

Conform opiniei savanţilor-filologi ai Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (9 sept. 1994), „glotonimul limba română a fost moştenit din latină de la etnonimul romanus, «care ţine de Roma». […Cuvîntul] romanus în pronunţare populară a devenit român.

Glotonimul limba românească (română) a fost denumirea vorbirii populaţiei romanizate de pe tot teritoriul celor două mari grupuri dialectale romanice din nordul Dunării – muntenesc şi moldovenesc, păstrîndu-se aici şi după formarea celor trei principate: Transilvania, Muntenia şi Moldova.Deşi în izvoarele istorice medievale se utiliza şi termenul limba moldovenească, cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin această denumire un subdialect (grai) al limbii române comune…”[2].

În toponimia şi onomastica românească termenul român este cunoscut cel puţin din secolul IX[3].În ceea ce priveşte folclorul – „prezenţa termenului românîn creaţia orală este o realitate artistică şi culturală de mare dimensiune, fiind opera întregii colectivităţi etnice din cadrul Romaniei[romanităţii]orientale[4].

Numai pentru Stati cuvîntul respectiv nu era „nici chiar” în secolul al XIX-lea. Dar ce spun alte surse documentare?

În secolul al XV-lea istoricul polonJan Długosz (nu Ian Dlugosz, cum ortografiază „istoricul” şi „lingvistul” citat; o astfel de transcriere a numelor date e cam cum i-ai zice lui Stati nu patriot moldovean, ci patrihoţ moldoivan) în Historia Polonica, unde scrie şi despre evenimentele din ţările române, inclusiv de la 1476, menţionează printre altele următorul detaliu: „Oastea munteneascăavînd aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri [linguam et mores eosdem] cu moldovenii (…)”[5].

Aşadar, încă din secolul al XV-lea, şi în străinătate (Polonia, de exemplu) se ştia că locuitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti sînt vorbitori de aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri.

În prima jumătate a sec. al XVI-lea, la 1536, Nicolaus Olahus, secretarul Curţii regale a Ungariei, în lucrarea sa Hungaria et Atila, scrie, în limba latină (de rezonanţă internaţională), că moldovenii,muntenii şitransilvănenii sînt de acelaşi neam[6].

Din anul 1564 sînt cuvintele diaconului munteano-transilvănean Coresi, în Tîlcul evangheliilor, lucrare alcătuită pe înţelesul tuturor vorbitorilor de română (nu în slavona cărţilor de pînă atunci):„amscris (…) rumâneşte (…) voao, fraţilor, rumânilor, să fie pre învăţătură (…)”[7].

În preambulul Palieide la Orăştie, tipărite în 1582, citim despre „cărţi creştineşti (…), românilor poftind tot binele, ispăsenie creştinilor români”, „scoasem (…) pre limba românească 5 cărţi (…) şi le dăruim voo, fraţilor rumâni”, „voo, (…) românilor[8].

Avem în această sursă ambele forme de pronunţare a cuvîntului-etnonim – român şi rumân.

Mitropolitul moldovean Varlaam îşi intitulează Cazania (tipărită la 1643) „Carte românească de învăţătură” (el, moldoveanul, nu a zis moldovenească, ci românească), avînd această carte ca titlu de prefaţă Cuvînt împreună cătră toată semenţia românească (inclusiv deci cea moldovenească), iar mai jos acest autor scrie despre lucrarea dată că este un „dar limbii româneşti, carte pre limba românească” (nu într-o moldovenească necunoscută cărturarului din prima jumătate a sec. al XVII-lea).

Aşadar: „toată semenţia românească” (munteni, moldoveni, transilvăneni) este de acelaşi neam, avînd „aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri”.

„Habilitatul în istorie” Stati citează cîteva nume de autori care, în opinia sa, îşi „formulaseră concluziile (…) privind naţiunea moldovenească şi limba moldovenească”, altfel zis, nume de moldoveni ne-români: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Sadoveanu ş.a.

Spaţiul nu ne permite să aducem exemple de românism din toţi autorii moldoveni enumeraţi de V. Stati.Vom aminti, pe scurt, că moldoveanul Miron Costin, în De neamul moldovenilor… (sec. al XVII-lea),scrie:

„Moldovei şi Ţărîi Munteneşti numile cel direptŭ,demoşie,ieste rumân…”[9]. (Deşi unora li se zice moldoveni, iar altora – munteni.)

Moldoveanul Dimitrie Cantemir, în Despre numele antice şi de astăzi ale Moldovei şi Historia Moldo-Vlahica (sec. al XVIII-lea)scrie (exact ca pentru alde Stati): „întregul nostru neam românesc (…) păstrează chiar şi astăzi cu tărie vechiul nume al romanilor (…); chiar dacă tot acest [neam] a fost împărţit în trei ţinuturi de căpetenie (…), totuşi toţi se cheamă cu acelaşi nume de români,(…) dînd de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de popoarele barbare (…). Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre – nu dacică, nici moldovenească (…), ci românească[10].

Fișier:Dimitrie Cantemir - Foto01.jpg - Wikipedia

Auziţi, voi, falsificatori de istorie, vorbele simple şi înţelepte ale moldoveanului nostru, savant enciclopedist de renume european Dimitrie Cantemir, cum că „noi, moldovenii”, sîntem români, iar ”limbii noastre” nu moldovenească, ci românească îi spunem!

Contrar certitudinii lui Cantemir, V. Stati e de părere că valahii„s-au rebotezat «români» mult după moartea [în 1837, a poetului rus Puşkin]” (iată deci data morţii unui rus ca punctder eper pentru istoria românilor!).

Ce crezi dumneata, dragă Cititorule: Stati-machiavelicul, sau Cantemir-savantul au dreptate în această privinţă?

Cărturarul Ianache Văcărescu (sec. al XVIII-lea) a scris şi a publicat, la 1787, cea dintîi gramatică a limbii române, pe care a numit-o Gramatică românească; el, ca poet, ne-a zis testamentar: „Las vouă moştenire: / Creşterea limbei româneşti / Ş-a patriei cinstire”[11].

Mai încoace, între anii 1829-1849, un mare ctitor de cultură, moldoveanul Gheorghe Asachi, editează în capitala Moldovei, la Iaşi, gazeta „Albina românească” (nu moldovenească).  Poetul moldovean Constantin Stamati scrie poemul Dorul de patrie, cu precizarea: Dedicat României, precumşi Imnul lăutei româneşti.

Ca pentru alde Stati îşi expuse patriotul moldovean de origine basarabeană Mihail Kogălniceanu, în Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională (noiembrie 1843), următoarea mărturisire: „eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi (înainte de sfîşierea ei), a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”[12].

Cred că e clar pentru V. Stati ce avea în vedere Kogălniceanu prin Moldavia întreagă, pe cine îi considera sfîşietori (la 1812) ai acestei Moldavii.

Scriitorul moldovean Constantin Negruzzi, în poemul-cîntec, intitulat sugestiv Eu sînt român (din august1853), scrie:

„Francez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut, / Pămîntul tău e bine-a nu uita; (…) / Eu sînt român şi-mi place ţara mea”; cu fraza Eu sînt român încheind fiecare dintre cele cinci strofe-octave ale creaţiei[13].

În septembrie 1853 filozoful german Karl Marx, descriind amestecul ruşilor „în Moldova şi Ţara Românească” din timpul său, menţiona un important detaliu pentru familiarizarea cititorului european (şi nu numai) cu specificul etnic al populaţiei acestor principate dunărene:

„Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi”, „provincia Basarabia” constituind, scrie savantul, „aproape ½ din Moldova”[14].

Din martie 1855 e poezia-cîntec Limba românească a poetului moldovean Gheorghe Sion, cu refrenul-îndemn: „Vorbiţi, scrieţi româneşte, / PentruDumnezeu!”.

Una dintre lucrările profund patriotice ale moldoveanului basarabean Alecu Russo, publicate în „România literară” din Iaşi, la 1855, are ca titlu: Cîntarea României[15].

Savantul rus de origine bulgară Spiridon Palauzov publică la Sankt Petersburg, în 1859, un amplu studiu, pe 300 pagini – „Domniile române Valahia şi Moldova din perspectivă istorico-politică”.

Atît titlul cărţii, cît şi conţinutul ei, inclusiv referinţe de felul: oamenii acestor ţări „se numesc ei înşişi români” (p. 1), „românii, locuind pe spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre, Tisa şi Nistru” (p. 9), „populaţia românească  Basarabiei” (p. 14), „letopiseţele româneşti”, alcătuite de Miron Costin, Nicolaie Costin, Radu Greceanu (p. 3), confirmă indubitabil părerea autorului străin faţă de numirea corectă a poporului celor două domnii-regiuni – Valahia şi Moldova[16].

Manifestări organizate cu ocazia zilei lui Ion Creangă - 7est.ro - Stiri  Iasi, stiri locale, nationale si internationale Articole

Ion Creangă (foto) – „cel mai moldovean dintre scriitorii români, (…în anii 18601870) a făcut manuale de limba română, nu de moldovenească”[17].

Lingvistul, istoricul şi scriitorul român basarabean B. P. Hașdeu se confesa cu multă mîndrie: „Sînt român!… Pentru români / Sînt gata să mă jertfesc / Cu braţul, cu mintea, cu sufletul!”.

PORTRET: Bogdan Petriceicu Haşdeu – unul dintre cele mai uluitoare genii pe  care le-a zămislit neamul românesc, şi marea sa tragedie – Radio România  Cultural

Ca pentru Stati a scris B. P. Hașdeu (foto), la 1865, următoarele cuvinte:

„Răuvoitorii românilor reprezintă acest fenomen [al unirii ţărilor române sub Mihai Viteazul] ca o consecinţă a unei antipatii, care ar fi despărţit din timpii cei mai vechi pe munteni de moldoveni (…). Muntenii se băteau cu moldovenii, precum în antichitate atenienii se bătuseră cu beoţienii, spartanii cu arcadianii, toate oraşele Eladei unul cu altul, fără a rupe prin atare «petreceri» legămîntul frăţiei grece”.

Şi mai departe: „Ştefan cel Mare strivise în mai multe rînduri pe munteni; dar el ilustrase prin eroismul său numele tuturor românilor; şi muntenii (…) cîntau cîntece în onoarea-i (…). Cronicele muntene (…) pretind că viteazul Moldovei ar fi domnit şasesprezece ani asupra Ţării Româneşti. Unde dară fost-a vreodată antipatie? Numai doară în (…) halucinaţiunile Turciei)!”[18] (şi ale „istoricului” V. Stati – n. n.).

Mihai Eminescu - 167 de ani de la naștere » Vancouver Romanian Association

Geniul poeziei române, moldoveanul bucovinean Eminescu, scria la 1870: „Sîntem români,vremsărămînem români…”[19].Şi mai încoace, în 1908, istoricul şi publicistul rus Nikolai Durnovó, un bun cunoscător al anexării frauduloase a Basarabiei de către Rusia ţaristă, în lucrarea sa – Politica panslavistă rusă, afirma cu subliniată certitudine: „scriu pentru a mia şi una oară că Basarabia trebuie să fie românească”[20](nu rusească).

Doi ani mai apoi, în 1910, un general rus, Alexei Kuropatkin, dezvăluia următoarele „secrete”: Poporul român din Basarabia, anexată acum o sută de ani, trăieşte izolat şi separat de naţiunea rusă. (…) Într-un viitor apropiat nouă, unirea poporului român este iminentă”[21].

(Bravo generale! Încă în plin ţarism, cu opt ani! înainte de producerea evenimentului Unirii, a înţeles inevitabilitatea acestuia.)

Câmpina, cu bune şi rele: CĂRŢI DIN BASARABIA. Alexei Mateevici, Versuri de  la Mărăşeşti

La sfîrşitul anului şcolar 1914-1915, poetul basarbean Alexie Mateevici (foto), în calitate de cadru didactic al Seminarului Teologic din Chişinău, avea să afirme: „Cu românii formăm una şi aceeaşi familie”[22].

La 31 ianuarie 1918, alt moldovean, Mihail Sadoveanu (figurînd la Stati, cum am zis, pe lista moldoveniştilor), semna o chemare înflăcărată către toţi basarabenii pentru unire cu PatriaRomână[23], iar în „Adevărul literar şi artistic” din 25 martie 1934 scrie cuvinte frumoase despre Moldova, numind-o „patria cronicarilor şi istoricilor vechi, care cei dintîi vorbiseră, pentru noi şi pentru străini, despre unitatea neamului românesc[24].

O mare poetă rusă – Marina Ţvetaeva, într-un poem despre Puşkin (din iulie 1931), referindu-se la exilarea de către ţarul Rusiei a poetului Ţiganilor în Basarabia din anii 1821-1823, a scris, cum se zice, negru pe alb, că Puşkin „былсосланв румынскую область” („  românesc”)[25].

Anume aceste cuvinte ale Marinei Ţvetaeva – Пушкин… был сослан в румынскую область Puşkin… a fost exilat în ţinut românesc – se cuvin gravate pe bustul lui Puşkin din Chişinău, nu una dintre multiplele sale injurii la adresa românilor basarabeni şi a ţinutului lor, care ţinut, la sigur, nu era o „pustietate” (vorbă de-a lui Puşkin), odată ce ruşii îl ocupaseră, în 1812; şi în care s-au tot oploşit de-a lungul anilor, îndesindu-se pe acest colţişor de pustietate basarabeană, cu cîte 121 de oameni pe kilometru pătrat, fără a se mai întoarce în patria lor care le este „широка страна моя родная” („necuprinsă-i ţara mea natală”), cu 8 oameni pe kilometru pătrat (injuriile lui Puşkin însă plac moldoivanului Stati, citîndu-le, repetat, cu multă bucurie răutăcioasă*).

Despre moldovenibasarabenibucovineni – ca români – a scris între anii 1959-1990 (mult mai apropiat cronologic) şi renumitul scriitor dizident anticomunist rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Aleksandr Soljeniţîn[26].

Observăm deci că ruşilor S. Palauzov, N. Durnovo, A. Kuropatkin, M. Ţvetaeva, A. Soljeniţîn le este cunoscută românitatea Basarabiei şi istoria ocupării ei, la 1812, de către conaţionalii lor, iar basarabeanului nostru V. Stati („scriitor” nistrean, „habilitat în istorie”) nicidecum nu-i vine la socoteală simplul adevăr: Basarabia e pămînt românesc.

 Cred că nu e cazul să mai aduc dovezi din autori autohtoni şi străini care înţelegeau şi explicau esenţa românească a etnicităţii tuturor moldovenilor din dreapta şi stînga Prutului, inclusiv a basarabenilor, ca urmaşi-continuatori ai daco-romanilor, ai Basarabilor şi Muşatinilor, ai lui Cantemir-savantul, ai marelui poet şi publicist Eminescu. 

Pentru V. Stati, plin de ură furibundă faţă de tot ce e românesc, o afirmaţie ca: „Ion Druţă, scriitor român”[27] este un sacrilegiu, o batjocorire a limbii materne a moldovenilor, o confiscare a valorilor culturale moldoveneşti.

Efectiv, nici una dintre acestea reală – scriitorul numit fiind unul de limbă română, originar dintr-un sat românesc al României anului 1928, cu realizări notabile în mediul cultural din Republica Moldova şi al Federaţiei Ruse, cunoscut şi peste hotarele acestor state; membru de onoare al Academiei Române.  

II. STATI CA „LINGVIST” pledează pentru denumirea de moldovenească a limbii românilor moldoveni de la est de Prut (citez): „aşa cum le-au juruit strămoşii, adică moldovenească”, pentru că (urmează argumentul „forte”) „moldovenii, ca şi belgienii, croaţii, pakistanezii, luxemburghezii şi multe alte popoare, n-au nevoie de indulgenţa cuiva pentru a-şi numi limba maternă aşa cum le-au testat părinţii – moldoveni [sic!]”.

Evident, în finalul vînjoasei fraze statice, după linia de pauză ( – ) urma a fi tipărit cuvîntul moldovenească, nu moldoveni (oare unde au fost ochii şi mintea vigilentului autor moldovanist?).

Logica frazei citate sugerează existenţa pe glob a unor limbi ca belgiana şi pakistaneza, iar de aici – deducţia: moldovenii „ca şi” (zice cacofonic „lingvistul” Stati) belgienii, „ca şi” pakistanezii, trebuie să aibă limbă în consens cu denumirea statului – moldovenească, aceia avînd belgiană şi, respectiv, pakistaneză.

Silogistic parcă ar merge, de nu ar fi la mijloc o gravă eroare –

1) limba pakistanezilor nu e „pakistaneza”, ci urdú (vorbită în India şi Pakistan)[28]; aşa cum şi a moldovenilor, de facto, nu e „moldoveneasca”, ci româna (vorbită în România şi Republica Moldova; cu limba pakistanezilor a cam dat cu oiştea în gard „lingvistul” nostru);

2) belgienii de asemenea nu au o limbă corespunzătoare numelui ţării, ei au trei limbi oficiale (şi nici una „belgiană”): olandezaflamandăfrancezavalonă şi germana[29].

Cum de belgienilor nu „le-au testat părinţii” (vorba lui Stati) denumirea de limbă „belgienească”?

Oare pakistanezii şi belgienii „nu s-au constituit (Stati, alineatul următor) în entităţi statale”, ca românii moldoveni, „care să contribuie la închegarea, afirmarea şi ocrotirea conştiinţei de sine naţionale, deci a unor însemne etnice identificatoare: etnonime, lingvonime”?

Dar limba americanilor din Statele Unite – cum se numeşte? Americănească? Sau poate statiunitiamericanî (mai în consens cu Dicţionarulmoldovenesc allui Stati)?

Deşi se numesc americani, ei vorbesc engleza, asemenea englezilor din Marea Britanie, ţară de peste un mare ocean, Atlantic (nu doar de peste un rîu ca Prutul, de cîţiva metri lăţime) şi încă pe alt continent (Europa)! Vorbesc însă cu „accent american” cei din America, remarcă fonetiştii; aşa cum „accent moldovenesc” (nu oltenesc, să zicem) au românii de la Iaşi, Botoşani, Bălţi, Chişinău; din toate celelalte localităţi moldovene

.Cum nu au şi ei un Stati, Doamne, americanii aceştia?! Nici pakistanezii, nici belgienii nu au cîte un Stati. Cine să-i pună la cale cum să-şi numească limba statului în care trăiesc?…

Din perspectiva lui Vasile Stati, moldovenii satelor Costuleni, Pogăneşti, Sculeni din dreapta Prutului şi cei ai satelor Costuleni, Pogăneşti, Sculeni de pe malul stîng al aceluiaşi rîu vorbesc limbi diferite: unii – româna, alţii – ne-româna (moldoveneasca). Halal perspectivă !…

 Este important a sesiza, după cum explică şi filologii Academiei de Ştiinţe de la Chişinău, că „nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu denumirea statului.

În cazul Republicii Moldova au fost multe premise şi argumente care au condus la proclamarea statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută comunitatea de limbă cu România).

Existenţa acestui nou stat n-o pune la îndoială nici o ţară din lume, inclusiv România.

Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea din circulaţie a termenului limba română.”[30]

III. MĂSLUIRILE „ISTORICULUI” STATI

În cursul anului 2004, împlinindu-se cinci secole de la trecerea în nefiinţă a lui Ştefan-vodă al Moldovei, înmormîntat la mănăstirea Putna (România), al cărei ctitor este, mii de oameni vizitează mormîntul celui care a fost viteazul domnitor al românilor moldoveni.

Unul Stati, care a publicat o carte pidosnică despre Ştefan cel Mare, zice/scrie că „dacă m-ar pofti pe mine[sic, vorbă de „filolog”: mar pofti pe mine] cineva” [şi numai aşa, nepoftit (cum se duce multă lume) – nu!], i-ar fi greu să dea curs poftirii de a vizita mormîntul domnitorului, şi nu pentru că ar conştientiza că prin scrierile sale s-a făcut persona non grata în ochii românilor, ci, invocînd pricini ridicol-excentrice.

Una din acestea – că nu-i iese din cap „cîteva rînduri” scrise în sec. al XVIII-lea de un cronicar muntean, cu vervă poetic-sarcastică (în stilul moldovenilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir-„ieroglificul”), despre nişte soldaţi turci, moldoveni şi unguri, învinşi în războaie de Mihai Viteazul, citez: „oricît m-aş strădui, nu pot uita cîteva rînduri din Istoriile Ţării Rumâneşti [sic] de Radu Popescu (1729): «Mihai Vodă (Viteazul) care au supus domnia sa pă turci [sic], pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pă nişte măgari pă toţi»”.

Iată deci cauza de ne-vizitare de către Stati a mormîntului domnitorului Ştefan cel Mare (dacă l-ar pofti cineva): ar simţi oriunde, la Putna şi în alte locuri din România (aici, în Republica Moldova, nu simte) şfichiul calificativului ironic de măgar, spus la plural, veacuri în urmă, despre nişte cete de soldaţi turci, moldoveni şi unguri, învinse în război de Mihai Viteazul.

Felul de citare şi interpretare de către Stati a momentului dat este caracteristic scrisului său în genere.Mai întîi, citarea unui document istoric:

1) cronica lui Radu Popescu s-a păstrat în cel puţin 25 de manuscrise. V. Stati citează după un manuscris mai defectuos, cu prezenţa de 5 ori în frază a prepoziţiei pe, pronunţată , ne-moldoveneşte! (sugerează moldovanistul; dar, de fapt, nici munteneşte sau ardeleneşte, fiind vorba de o pronunţie periferică a limbii române); în celelalte manuscrise ale cronicii şi în ediţia academică (Bucureşti, 1963*), la care se cuvenea să apeleze „istoricul habilitat”, prepoziţia dată în fragmentul respectiv figurează ca pe.Conform sursei pe care am mai citat-o – Texte dialectale…, în mai 1961 cercetătorul-dialectolog V. Melnic a fixat pe hîrtie prepoziţia dată, în zicerea , de 29 de ori (!), pe parcursul a patru textişoare din Dolinskoe – Ismail;

în anul următor,la9aug. 1962,o femeie din Plavni – Ismail, de 57 de ani, se adresa tînărului V. Stati (şi acesta cercetă-tor-dialectolog) cu următoarele cuvinte:

„Mai înainti, (…) băiatule, (…)  furculiţĭ am urzit, am pus-o [cînepa toarsă]  sul. (…) dipi ci-am gătit-o di urzit, am pus-o pi sul” (avem deci alternarea lui pă cu pî şi pi).

A doua zi, în aceeaşi localitate, un bărbat (56 de ani), povestindu-i lui V. Stati cum se treiera „înainte vreme”, la un moment dat zice: „Scîrta (…) singur nu poţ s-o facĭ. Trebui[e] sî fiĭī om  scîrtî” (aşadar, avem acest pă nu undeva în vestul Ţării Româneşti a cronicarului muntean din vreo trei secole trecute – Radu Popescu, ci chiar acum, aici, „sub coastele casei noastre” moldoveneşti);

2) titlul cronicii nu este Istoriile Ţării Rumâneşti, cum citează „lingvistul” şi „istoricul” Stati, ci Istoriile domnilor Ţării Româneşti;

3) începutul frazei, în expunerea „filologului” Stati, este anapoda, fără cursivitate logică – nu Mihai (Viteazul) care au supus domnia sa pă turci (…), dar: [pe] Mihaiu vodă, cu înşelăciune l-au omorît; care au supus în domnia lui pe turci (…).

În al doilea rînd, interpretarea vorbelor din citatul expus incorect şi tendenţios:

1) pentru V. Stati prin măgarii expresiei metaforice „ca (…) neşte măgari” nu se au în vedere, cum e corect, cetele de turci, moldoveni şi unguri, învinse în luptele voievodului Mihai Viteazul, ci popoarele: turc al Turciei, moldovean al Republicii Moldova şi maghiar al Ungariei, din trecut şi pînă astăzi; tocmai de aceea Domnia sa, ca cetăţean al Moldovei din stînga Prutului, nu-şi poate permite să depună o floare la mormîntul lui Ştefan cel Mare din România – drept cine îl vor considera urmaşii cronicarului „muntean (român)”? „Măgar”, desigur – judecă V. Stati. (Cum de s-au decis turcii să dăruiască românilor copia sabiei cu care viteazul voievod moldovean a tăiat şi capete de turci?… Se vede că nu au ei vreun Stati care să le tîlcuiască istoria contactelor turco-române);

2) puţin îi pasă lui Stati-„habilitatul” de turcii şi ungurii din fraza cronicarului, principala idee pe care o promovează, inoculîndu-i-o cititorului, este ura de secole a românilor munteni faţă de românii moldoveni şi invers, că, vedeţi dumneavoastră, ce a scris un cronicar de al „Munteniei (azi România)” despre moldoveni: că aceştia ar fi ca „nişte măgari”, precum şi un letopiseţ al „Ţării Moldovei” – despre munteni, că sînt vicleni şi păgîni.

V. Stati este convins că cititorul său moldoivan îl va crede şi nu se va interesa de specificul stilistic al cronicarului Radu Popescu, cel care a folosit expresii similare nu numai la adresa unor soldaţi moldoveni, ci şi privitor la muntenii săi, de exemplu: soldaţii dorobanţi şi seimeni de la curtea domnitorului Matei Basarab erau „ca neşte porci obraznici” (Oare ce e mai aspru zis despre soldat – măgar sau porc obraznic?), dar „ca nişte cîini obraznici” erau boierii munteni care coalizau cu austriecii; învinşi însă la Sibiu, aceşti boieri „s-au întors îndărăt ca nişte cîini cu coadele între picioare”; „hoţul bătrîn” era stolnicul Constantin Cantacuzino, iar despre Iordache Cantacuzino, care spera să ajungă domnitor, în timp ce mai-marii l-au făcut numai ban al Olteniei, acelaşi cronicar muntean (Radu Popescu) explică: „din cal l-au făcut măgar”1.

Nu este deci cronicarul muntean exemplu-simbol de ură a muntenilor faţă de moldoveni (şi nici nu l-a întrecut pe moldoveanul Istoriei ieroglifice în descrierea sarcastică a unor munteni). Dar aşa e supărătoarea măgăriadă, la care trage din greu, ani în şir, denaturînd adevărul, bietul pluri-„expert” Vasile Stati.   

   IV. ŞTEFAN CEL MARE ŞI MUNTENII

 În ceea ce priveşte această relaţie, de reciprocă antipatie şi duşmănie în viziunea lui Stati, pe lîngă explicaţia, citată mai sus, de la 1865, a lui B. P. Hasdeu, adăugăm: Ştefan, fiul lui Bogdan-vodă (Muşatinul), a ajuns domnitor al Moldovei în aprilie 1457 datorită suportului militar oferit de domnitorul muntean din viţa Basarabilor – Vlad Ţepeş; la rîndul său Ştefan-vodă i-a ajutat pe munteni să-i aibă ca domnitori pe Basarab cel Bătrîn, Basarab cel Tînăr, Vlad Călugărul şi din nou, la 1476, pe Vlad Ţepeş (nu în zadar muntenii, cum observa B. P. Hasdeu, îl onorau cu cîntece pe Ştefan-vodă, socotindu-l domnitor al ţării lor).

Despre slăvirea cu cîntece a lui Ştefan cel Mare de către lăutarii munteni şi moldoveni, precum şi despre onoarea pe care o avea domnitorul moldovean la curtea domnească a Ţării Munteneşti, scria, în sec. al XVI-lea, polonezul Maciej Stryjkowski în a sa Kronika Polska, Litewska (…) etc. … (Königsberg, 1582): „Acest Ştefan, voievod al Moldovei (…) într-un rînd a biruit o sută cincizeci de mii de turci, (…)
a alungat (…) regele Ungariei (…) din Ţara Moldovei (…), nimicind (…)
o mare oaste de unguri (…). El (…) şi pe tătari i-a biruit de cîteva ori, (…) pe regele Poloniei (…) l-a biruit în Bucovina, împotriva aşteptărilor alor noştri. (…)

Despre [… dînsul] moldovenii şi munteniicîntă mereu la toate adunările lor, (…) rostind înlimba lor: «Ştefan, Ştefan-voievod, Ştefan, Ştefan-voivod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni».

Cînd mergeam spre Turcia, am văzut la Bucureşti (…) pe peretele iatacului domnului [Ţării Româneşti] un chip, zugrăvit pe lemn (…), arătîndu-l pe acest Ştefan înalt la statură, şezînd cu coroană regească pe cap”1.

Cu ajutorul unei mari armate muntene, Ştefan cel Mare se luptă cu polonii (august 1497); de soţie a avut-o pe fiica domnitorului muntean Radu cel Frumos (cu care domnitor s-a şi luptat), iar tronul Moldovei, la bătrîneţe, l-a încredinţat fiului său Bogdan, a cărui mamă era Maria-munteanca.Oare nu ar fi ridicol şi absurd să-şi închipuie cineva că Ştefan cel Mare vorbea cu muntenii o altă limbă decît cea comună lor, a moldovenilor şi muntenilor; că moldovenii şi muntenii, deşi cîntau despre voievodul Ştefan, „rostind în limba lor”, „la toate adunările lor” (cum scrie M. Stryjkowski), o făceau în limbi diferite?! Faţă de afirmaţia idealizantă a „istoricului” Stati – „Ştefan n-a stăpînit decît Moldova”, avem a preciza:

1) Ştefan cel Mare a cucerit în război în anii 1465–1475, stăpînind (am spus-o şi mai sus) pămîntul dinastiei Basarabilor dintre Nistru şi Prut (de către Marea Neagră, cu cetăţile Chilia, Smil şi Cetatea Albă),

2) a cucerit şi ocupat cetăţile munteneşti Teleajen (pe rîul cu acelaşi nume, în octombrie 1474) şi Crăciuna de pe Măgura Odobeştilor (în martie 1482),

3) mulţi ani în şir, începînd cu 1490, a avut înstăpînire Pocuţia polonilor. În opinia de „istoric” a lui Stati, nu atît otomanii atacau Moldova, obligîndu-i la coparticipare pe supuşii lor munteni, cît vasalii munteni („azi români”) îi orientau pe suzeranii lor turci să facă, împreună, lucrul acesta; nefiind vorba, aşadar, de un front al otomanilor cu sprijinul numeric mult mai mic al supuşilor valahi, ci de unul valah-otoman, cu evidentă prioritate valahă, sugerează cazuistic „expertul” Istorieimoldovenilor.

 Încă ceva: magnificul eveniment al Unirii, pe cale democrată, în anul 1859, a principatelor Moldova şi Ţara Românească (numindu-se acestea, din 1862, România) este calificat aberant, în stil bolşevic, drept anexare a Moldovei de către Ţara Românească: „în 1862, scrie Stati-„istoricul”, Valahia va anexa Moldova (dintre Carpaţi şi Prut)”; aceeaşi absurditate comunist-bolşevică – şi referitor la unirea din martie/aprilie 1918, prin votare democratică în parlamentul SfatulŢării (organ legislativ), a Basarabiei cu România. 

 V. COŞBUC ÎN EXPUNEREA LUI STATI

 În scopu-i ticălos de ponegrire cît mai mojicească a românilor munteni, lui V. Stati îi convin pentru citare-motto două versuri (anumite două!), scoase din contextul poemului „Voichiţa lui Ştefan”, scris de poetul român ardelean George Coşbuc: „Tu mă ştii, Voichiţo, bine! / Neamul vostru-i neam de hoţi…”.

Sînt vorbe zise la mînie de soţ (Ştefan-vodă) soţiei sale (Maria-Voichiţa), româncă munteană, „Dar pe doamnă o iubea!”, exclamă tot acolo poetul. De aceea, mai calmîndu-se „Şi-ngropînd în coif obrazul, / Ştefan-vodă-acum plîngea!”.(Episodul inextenso: „ – Tu mă ştii, Voichiţo, bine! / Neamul vostru-i neam de hoţi (…). // Doamna-ngălbenind, scoboară / Ochii umezi în pămînt, / Făr-a zice un cuvînt. / Iese-apoi. (…) // Şi rămas acum viteazul / Singur în iatac, şi-a pus / Capu-n mîni, pe gînduri dus. / El şi-a potolit necazul – / Dar pe doamnă o iubea! / Şi-ngropînd în coif obrazul, / Ştefan-vodă-acum plîngea!”[31]).

Cu aceste cuvinte se încheie poemul coşbucian, sfîrtecat hain prin citarea doar a începutului profundei viziuni asupra istoriei naţionale, de care era preocupat confratele transilvănean al muntenilor şi moldovenilor.

Evident, „Neamul vostru” – „neam de hoţi” nu se referă, în viziunea poetică* a lui G. Coşbuc, la neamul muntenilor în genere, ca ţară, ci la neamul din familie, la tata-socru, domnitor al Munteniei, cu a cărui poziţie politică faţă de turci domnitorul Moldovei încă nu se putea împăca; peste ani, el însuşi îşi va sfătui urmaşii la tron să facă acelaşi lucru, asemenea muntenilor – să închine Moldova turcilor, care-s mai corecţi justiţiar (nu ruşilor sau altor state puternice), păstrîndu-şi independenţa statală pe plan intern.

 VI. O SCÎRBOASĂ FIGURĂ DE STIL plăsmuieşte Stati-scriitorul „nistrean”, una cu „hoţii români” de monumente… româneşti, „găbjiţi” (de cine credeţi?) – de ocupanţii ruşi: „în 1944 românii, îşi imaginează fantasmagoric „scriitorul”, au furat monumentul lui Ştefan cel Mare din Chişinău şi statuia lui Vasile Lupu din Orhei. (…) Pe ocupanţii români, mai îndrugă el, i-a ajuns capul să doboare statuia lui Ştefan cel Mare, s-o ducă la Bucureşti şi s-o dosească în gara de nord. (…) Noroc de ruşi că i-au găbjit pe hoţii români (…)”.

Care e subtextul adevărat al acestei greţoase compuneri?

1) La data numită, 1944, în plin război mondial, precum şi mai înainte, în perioada 9 aprilie 1918 – 28 iunie 1940, Basarabia constituia partea estică a României, şi era întru totul normal ca Ţara să-şi ferească monumentele de artă din calea bombardamentelor Armatei Roşii, care în iunie 1940 ocupaseră barbar Basarabia, ţinînd-o pînă în iunie-iulie 1941.

„La retragerea Armatei Roşii din faţa neamţului, în 1941, – povestesc doi dintre basarabenii-martori ai evenimentului, – [sovieticii] au distrus fabricile, căile ferate, podurile, clădirile; lăsînd în urma lor numai ruine … Am văzut cu ochii noştri cum au distrus totul cînd se retrăgeau din Basarabia, în ’41, aruncînd totul în aer la porunca lui Stalin, lăsînd pămînt ars şi gropi comune cu oameni împuşcaţi fără nici o vină”[32].

Tot pe atunci, la 9 iulie ’41, sovieticii, întărîtaţi ateistic, au incendiat Catedrala din Chişinău, cu toate icoanele şi cărţile din ea, iniţiind prefacerea în ruine a capitalei basarabene (ce ar fi rămas din statuia cu cruce, în mîna ridicată înalt, a lui Ştefan cel Mare?), iar în 1944 această armadă se apropia din nou de graniţa nistreană a României.

Intrate în Chişinău, trupele „eliberatorilor” au distrus „cu lovituri de tun” şi au aruncat în aer Monumentul Unităţii Naţionale, opera arhitecţilor de origine română Octav Doicescu şi Horia Creangă, aflat (monumentul) „pe o colină care domina oraşul”[33];

2) autorul statuii de la Orhei, sculptorul român bucureştean (nu a vreunui cioplitor de al ruşilor) Oscar Han era în viaţă (a trăit pînă în 1976, la 1955 sculptînd un Ştefan cel Mare şi încă un Vasile Lupu), nu putea fi indiferent faţă de destinul operei sale de la Orhei;

3) autorul statuii lui Ştefan cel Mare, chişinăuianul Alexandru Plămădeală, cam de aceeaşi vîrstă cu Han, murise în 1940, înainte de reocuparea Basarabiei de ruşi; grija nemijlocită pentru ocrotirea operei lui Plămădeală a avut-o o bună elevă-discipol a sculptorului român basarabean (Claudia Cobizev?); statuia a fost păstrată în condiţii adecvate la Vaslui (iunie 1940 – august 1942), readusă în Chişinăul scos de sub cizma ocupanţilor sovietici, aşezată în faţa Porţilor Sfinte ale Catedralei (Arcul de Triumf) pe termenul august 1942 – august 1944*, iar pînă la terminarea ostilităţilor de război, 1945, s-a aflat evacuată la Craiova (nu furată şi ţinută în „gara de nord” a Bucureştilor, cum aiurează V. Stati); după război, reinstalată, înredacţiecomunistă (cu spada, crucea şi inscripţiile – falsificate, iar din 1972 – strămutată cu 18 metri mai în urma liniei statuii, din vecinătate, a criminalului conducător sovietic Lenin) pînă la 31 august 1990, cînd i s-a redat locul şi înfăţişarea pe care le-a avut iniţial, pe care le are şi în prezent. (Mai în urma lui Lenin însemna: de valoare istorică mai mică decît Lenin.) 

Comuniştii de astăzi, fără a se lepăda de Satană (învăţătura lui Lenin), depun coroane de flori atît la monumentul cu cruce creştină al domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfînt, cît şi la cel al marelui lor îndrumător ateist Lenin, care i-a învăţat că religia este „одн(а) из самых гнусных вещей, какие только есть на свете”[34] („una dintre cele mai mîrşave treburi, din cîte sînt pe lume”).Aceştia-s ei, neocomuniştii Basarabiei române. 

VII. DA, PE STATI ÎL IA MINTEA ÎNAINTE UNEORI

Am consemnat fenomenul mai sus. Acum însă, un caz destul de nostim în raport cu tot antiromânismul „istorico-filologului” Stati, care a audiat în viaţa-i de student şi un curs universitar de „literatură clasică moldovenească”.

La ultimul acord al diabolicei sale paschinade românofobe, V. Stati aduce, involuntar, un frumos omagiu domnitorului Ţării Româneşti Mircea cel Bătrîn, scriind următoarele: „Fiecare om, fiecare popor are dreptul la apărare. Noi ne «apărămnevoileşineamul»”.

Cu gîndu-i la neamul moldovean, ia între ghilimele, cum vedem, ca citat! (pentru susţinere mai concludentă), puţin schimbată (din cauza uitării cineanume şi cumanume a zis aceste cuvinte), o vorbă a domnitorului muntean (viteazul voievod Mircea Basarab), cel care la 10 octombrie 1394 zicea sultanului otoman Baiazid I Ildirim (Trăsnetul): „Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu, Scrisoarea III).

Bravo, Stati! Aşa mai vii de-acasă! POST-SCRIPTUMElaborat, acest studiu, în iunie 2004, nu m-am grăbit să-l public din cîteva motive:

1) Diatriba antiromânească a lui Vasile Stati are spre sfîrşit un pasaj în care parcă dă de înţeles că îşi dă seama că nu face bine prin tot ce scrie împotriva neamului său românesc; citez:

„Îndrăznesc să afirm că sînt şi eu conştient: nu este modern-europeneşte să scoatem la iveală din ungherele istoriei ceea ce ne-ar supăra, ne-ar înstrăina, ne-ar dezbina… Ştiu că nu este creştineşte (…) Avem astăzi alte griji, alte nevoi, alte aspiraţii. Avem de parcurs un drum comun. Nu numai în Europa, ci, în general – al vieţii”.Aşa scrie Stati. Cuminte, româneşte, despre necesitatea ne-dezbinării de „vecinii” aceluiaşi neam.Poate că-i vine mintea cea de pe urmă, mi-am zis. Poate că se pocăieşte, poate că se întoarce cu faţa, creştineşte, spre sfintele adevăruri.

2) Este doar şi el român, din părinţi români; anume aşa e înregistrat în certificatul de naştere la primăria satului său (Cajba, judeţul Bălţi) de români basarabeni.

3) Îl cunosc din anii studenţiei. Am făcut aceeaşi Facultate Istorico-Filologică a Universităţii din Chişinău.

Eram în acelaşi cămin studenţesc, de lîngă Închisoare. Şi el, şi colegii lui de grupă, erau invidiaţi de noi, mai mici cu doi ani, pentru limba românească, pe care o vorbeau frumos, literar, „ca de la radio Bucureşti”; căci la orele de curs, de la profesorii noştri Borşcĭ, „Faina”, Ilĭyaş, Craciun etc., nu auzeam o asemenea limbă… Şi în primii ani de după Universitate, de lucru la Academie, ca cercetător-dialectolog (el cunoaşte bine, cum am spus de la început, specificul de grai muntenesc, numitpolitic-stalinist „moldovenesc”, al românilor Basarabiei riverane, de către Mare), parcă era acelaşi bun român…Rîia de partid comunist l-a stricat. Avansarea pe treptele carierei ideologice comuniste i-a viciat adînc fiinţa etnică.Cei mai mulţi dintre colegii lui de grupă studenţească sunt astăzi oameni onorabili, cumsecade, „la locul lor”, cum se zice; nu ţin isonul comuniştilor, nu propagă moldovenismul primitiv.

Nu demult am petrecut pe ultimul drum un bun patriot român basarabean – profesorul universitar Vasile Melnic, cel care i-a fost lui V. Stati coleg şi coautor de lucrări în domeniul dialectologiei.Poate că se mai gîndeşte Vasile Stati şi se dă la brazdă, poate că iese la drumul comun al Europei şi „în general – al vieţii”, cum scrie dumnealui, conştientizînd cu cine e mai rezonabil să fie împreună – cu oamenii înţelepţi sau cu adepţii neocomunismului…Hai să mai aştept. Să nu mă grăbesc. Să mai treacă ceva timp…Şi Anul Ştefan cel Mare să treacă…Am aşteptat.

Zadarnic.Stati nu a făcut măcar un pas pe Calea Europei. Rămîne în aceeaşi Asie moldoivană.Să-l public deci m-am hotărît, materialul, nu pentru a-l îndrepta pe Stati, ci pentru cititorii dezorientaţi de el, mai ales că inepţiile semnalate aici Stati ţine să le spună, cum zice Domnia sa: „Cu glas tare, să audă cît mai multă lume”.

„Cît-mai-multă-lume”-a care-i aude glasul, îşi dă seama, bineînţeles, că autorul glasului bate cîmpii de minciună roşie, neostalinistă, ai ocupanţilor Basarabiei române. Şi totuşi, dacă i-a buimăcit pe unii?… Ar fi păcat.Păcatul cel mare însă, dragă Cititorule, e că în ultimii ani poziţia Stati-cilor (Beniuc, Roman, Sima, Nazaria etc.) devine fenomen periculos, implementat metodic, pe diverse căi, pentru a şterge memoria naţională a basarabenilor, a le o înlocui cu surogate cvasinaţionale, viclene, inclusiv de ceea ce numesc ei „istorie integrată”.Să fim vigilenţi!


Sursa: Victor Cirimpei- https://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n

Bibliografie (surse):

** Autorul respectă normele ortografice de până la 1993.

1 Vezi Opere, IX: Istorice. Traduceri, studii, transcrieri, excerpte, Ediţie critică, prefaţă, note şi comentarii de Aurelia Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 2000, p. 305; adevăr confirmat şi de oameni de ştiinţă – istorici şi filologi: 1) „Din timpul domniei lui Basarab [1310-1352] datează denumirea de Basarabia care s-a dat porţiunii sudice a teritoriului dintre Prut şi Nistru” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoriaromânilor1, BucureştiEdituraŞtiinţifică, 1974, p. 274); 2) „Se ştie că pînă la 1812 numele de Basarabia se dădea părţii sudice a teritoriului dintre Prut şi Nistru, care aparţinuse Ţării Româneşti (Munteneşti). Basarabii au fost domni ai acestei ţări mai multe secole” (Nicolae Corlăteanu, Răspîntii, Chişinău, 1995, p. 112); 3) „Basarabia (… – )sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru (stăpînită iniţial de Ţara Românească…)” (Doru Mihăescu, Bucovina şi Basarabia, Iaşi, 2000, p. 145).1 Confruntă cu explicaţia omului politic şi istoric literar de origine basarabeană Şt. C. Ciobanu: „(…) Basarabia propriu-zisă (…) cuprindea ţinuturile Cetatea Albă, Ismail şi Chilia (…). Ruşii au extins denumirea de Basarabia asupra întregii provincii pe care au anexat-o în 1812” (Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ediţie îngrijită de Cornel Scafeş, Chişinău, Ştiinţa, 1992, p. 47).1 Apărut în iulie 2003, oribilul dicţionar fusese conceput (puslaclocit) încă din primăvara anului 1994 (vezi rezumatul alocuţiunii acad. Gheorghe Ghidirim la o şedinţă a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova // Limba Română, Chişinău, 1994, nr. 4, p. 8; 2005, nr. 4, p. 90).2 Zice o studentă-jurnalistă, Mahu Diana, în Literarura şi Arta, 2005, 30 iunie, p. 7.[1] Vasile Arvinte, RomânromânescRomâniaStudiufilologic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 41-64.[2]Răspunslasolicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească” (Opinia specialiştilor-filologi ai Academiei, acceptată la şedinţa lărgită a Prezidiului A.Ş.M.) // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 1994, nr. 4, p. 11; 2005, nr. 4, p. 93.[3] Vezi Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1933.[4] Petru Ursache, Cuvîntul român în colecţiile de folclor // Eseuri etnologice, Bucureşti, Cartea Românească, 1986, p. 104.[5] Apud Războieni. Cinci sute de ani de la campania din 1476Monografieşiculegerede texte, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1977, p. 238, 244.[6]Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) (1493-1568), Texte alese, Studiu introductiv şi note: I. S. Firu, Corneliu Albu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 115: „Lingua, ritu, religione, eadem moldaui vtuntur, qua transalpini”.[7]Conform lucrării Cîntare României, Antologie, Ediţie de G. C. Nicolescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 15.[8]Palia [Vechiul Testament] de la Orăştie. 1581-1582Textfacsimileindice, Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 1, 10-11.[9] Miron Costin, Opere, II, Ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, p. 45.[10] Dimitrie Cantemir, Opere complete, IX/I, Ediţie critică: Virgil Cândea şi Dan Sluşanschi, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 63, 65.[11] PoeţiiVăcăreşti(IanacheAlecuşiNicolae), Opere, Ediţie critică de Cornel Cîrstoiu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 94, 324.[12] Mihail Kogălniceanu, Opere, II: Scrieri istorice, Ediţie critică de Alexandru Zub, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 386, 394.[13] Constantin Negruzzi, Opere alese, II: Versuri, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 29-31.[14] K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Publicate de acad. A. Oţetea şi S. Schwann, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 93, 171; 96, 174: „Roumans nennen sie sich selbst: Wlachs od Wallachers”; „nearly ½ of Moldavia, the province of Bassarabia”.[15] Alecu Russo, Opere, Ediţie de Efim Levit, Chişinău, Literatura Artistică, 1989, p. 147-168, 417.[16] Vezi С. Н. Палаузов, Румынскiя господарства Валахiя и Молдавiя въ историко-политическомъ отношенiи, Санктпетербургъ, 1859.[17] Din Răspuns la solicitarea Parlamentului… // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 2005, nr. 4, p. 95.[18]Cîntare României…, p. 275, 277-278.[19]Ibidem, p. 299.[20] Vezi Literatura şi Arta, 1990, 8 nov., p. 3.[21] P. Cazacu, Témoignages russes concernant le caractère roumain de la Bessarabie, Bucarest, 1944, p. 23: „Le peuple roumain de Bessarabie, annexé il y a cent ans, vit isolé et séparé de la nation russe. (…) Dans un avenir rapproché de nous, l´union du peuple roumain est inévitable”.[22] Vezi Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce, Editura DEMIURG, 1995, p. 112-113.[23] Vezi Eugen Ştefan Holban, Dicţionar cronologic: Prin veacurile învolburate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru, Chişinău, Editura Museum, 1998, p. 32[24]Cîntare României…, p. 373.[25] Марина Цветаева, Стихотворения, поэмы, драматические произведения, Кишинев, «Лумина», 1988, с. 297, 522.* „Sînteţi leneşi şi necurioşi [sic]” – una din acestea, folosită ignar, turuită papagalic după doar un alineat, în faimoasa „publicaţie”, p. 4, pentru a ofensa oficialităţi ale României zilelor noastre.[26] Vezi ale sale: Один день Ивана Денисовича // Рассказы, Москва, «Современник», 1990, с. 72-74; Архипелаг Гулаг1-3, Москва, Советский писатель, Новый мир, 1989, 1, с. 84, 356; 2, с. 191; 3, с. 21; Как нам обустроить Россию, Ленинград, Советский писатель, 1990, с. 7.[27]Dicţionar enciclopedic ilustrat, Chişinău, Editura Cartier, 1999, p. 1296.[28] Vezi Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.[29] Tot acolo.[30]Răspuns la solicitarea Parlamentului… // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 1994, nr. 4, p. 13; 2005, nr. 4, p. 95.* Este o elaborare critică riguroasă a cercetătorilor Constantin Grecescu, Dan Simonescu, Şerban Papacostea.1 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti…, p. 109, 214, 234, 235, 248.1 Vezi Călători străini despre ţările române, III, Volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 447, 454.[31]G. Coşbuc, Poeziivol. I, Ediţie de Georgeta Rădulescu, Domnica Filimon, Radu Albala, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 304.* Nepoetizată, realitatea istorică admite vorbele dure ale domnitorului Ştefan către Maria-Voichiţa, pe cînd „o iubea” nefiindu-i încă soţie (Confruntă: Andrei şi Valentina Eşanu, Ştefan cel Mare. Viaţa şi activitatea. Tabel cronologic // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 2004, nr. 4-6, p. 14-21).[32]Vadim Pirogan, Valentin Şerbacov, Calvarul (Pe valurile vieţii), Chişinău, Editura UPS „I. Creangă”, 2005, p. 38, 72.[33]Viorel Gh. Speteanu, Monumentul Reîntregirii la Chişinău // Literatura şi Arta, 2005, 17 martie, p. 1.* O imagine fotografică din 1942, a statuii lui Ştefan cel Mare cu faţa spre Porţile Sfinte şi Catedrală, a fost publicată în Literatura şi Arta, 2005, 7 iulie, p. 2.[34] В. И. Ленин, Полное собрание сочинений, Изд. 5-е, том 17, Москва, Издательство политической литературы, 1980, с. 209: „проповедь одной из самых гнусных вещей, какие только есть на свете, именно: религии” – „propagarea uneia dintre cele mai mîrşave treburi, din cîte sînt pe lume, anume: a religiei”.

26/01/2022 Posted by | analize, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof. dr. Alexandru Ghișa, istoric și diplomat :  ”Ceea ce a declarat Horthy că România este pentru Ungaria dușmanul său numărul unu, e valabil și astăzi!!”

Tratatul de la Trianon este parte integrantă a sistemului de tratate de la Versailles. Într-adevăr, a fost printre ultimele semnate și din cauza Ungariei, din cauza faptului că în Ungaria nu aveai cu cine discuta după Revoluția bolșevică a lui Bela Kun, deci a fost nevoie de eliminarea acestui regim comunist, ca Ungaria să poată fi invitată la Paris.

Cei patru mari întruniți la Paris – Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța și Italia, după instaurarea regimului Bela Kun, au instituit sancțiuni împotriva Ungariei.  Ungaria nu a fost recunoscută nici în perioada lui Mihály Károly, primul premier al Republicii Ungare și primul președinte republican, nici sub Bela Kun, deci ei au alergat tot timpul pentru recunoașterea Ungariei ca stat, pentru că subiectul de drept internațional era Austro-Ungaria. 

Atunci Austro-Ungaria dispăruse, cu cine să discuți …cu Austria și cu Ungaria, două națiuni care erau națiuni dominante în Austro-Ungaria, dar ambele au fost făcute responsabile de izbucnirea războiului. 

Ungaria, când a venit prima dată la Paris, în 1919, a vrut să se disculpe, că ea nu e vinovată de război, dar i-a plăcut să fie alături de Austria, sub același sceptru al Coroanei Habsburgice. 
Tratatul de la Trianon s-a încheiat târziu, dar numai în urma unui ultimatum din partea puterilor aliate. Ungaria a semnat Tratatul la 4 iunie 1920, iar ratificarea acestuia s-a produs în Parlamentul de la Budapesta, în toamna acelui an.

Dar nu a fost nici o dezbatere în Parlament. Pentru că puterile aliate au transmis din nou un ultimatum Ungariei pentru a ratifica tratatul, în Parlamentul Ungariei s-a tras la sorți cine să participe la votarea acestei Tratificări, pentru că nimeni nu voia să își asume responsabilitatea asupra Tratatului de la Trianon, scrie istoricul si Diplomatul Alexandru Ghișa în publicația brașoveană https://www.infobrasov.net.

Trebuiau să fie 60 de voturi ca Tratatul să fie ratificat.
În consecință s-au tras la sorți 60 de deputați care au votat într-o atmosferă de doliu, îmbrăcați în negru, nimeni nu a scos un cuvânt, au votat ca să fie votat,dar au votat!  Evenimentul s-a produs la 15 noiembrie 1920, iar depunerea scrisorilor de ratificare s-a transmis la Paris, de către guvernul de la Budapesta, la 23 martie 1921.
Tratatul de la Trianon a intrat în vigoare, după ce a fost ratificat de către toate statele semnatare, pe 26 iulie 1921.

Conform unei prevederi exprese din tratat, războiul înceta din punct de vedere juridic odată cu ratificarea Tratatului de la Trianon. Și a încetat războiul la 26 iulie 1921. 

Așa cum Tratatul de la Saint-Germain pentru Austria a fost actul de naștere al Austriei, ca stat independent și suveran, așa și pentru Ungaria, Tratatul de la Trianon a fost actul de naștere a Ungariei, ca stat independent și suveran (vezi harta).

Višegradu Mađarska - karta Višegradu Mađarska (Istočna Europa - Europa)


Pentru România acest Tratat este la fel de important și astăzi pentru că el confirma si asigură frontiera de vest, prevăzută și confirmată la Trianon și după Trianon.



Reporter: În prezent, în mai multe zone din Europa au loc mișcări secesioniste separatiste – cazul Scoției, Catalaniei, mai nou se vorbește de o reconfigurare a granițelor în Balcani. Cât de periculoase sunt aceste provocări și dacă mai pot fi puse sub semnul întrebării granițele actuale ale Europei, ținând cont că tratatele de pace de la Paris au fost reconfirmate la Paris în 1947, dar și prin Acordul de la Helsinki ?
Alexandru Ghișa: Depinde de conjunctura internațională la timpul respectiv. Tratatul de la Helsinki are totuși o prevedere importantă: modificările de frontieră se pot produce în mod pașnic, în înțelegere între părți. Acum, putem privi și acordul de la Helsinki drept o confirmare a tratatelor încheiate până acum în Europa, dar vedeți, mutațiile se produc.

Destrămarea Iugoslaviei a fost o mutație teribilă, dispariția Uniunii Sovietice a produs schimbări.
Vreau să vă spun că Ungaria și-a schimbat vecinii, în afară de România și Austria, Slovenia, Croația, Serbia, sunt state noi, Ucraina, Slovacia, la fel. Și România și-a schimbat vecinii.
Suntem vecini cu Serbia, nu mai suntem cu Iugoslavia, suntem vecini, vrem nu vrem s-o recunoaștem, cu Republica Moldova, cu Ucraina, nu mai avem frontieră cu Uniunea Sovietică, deci mutațiile se produc, depinde în ce măsură noi suntem pregătiți să ne apărăm noi pe noi.
Suntem membri NATO, ai UE, dar nu trebuie să uităm că nouă ne revine salvarea țării în fața unei conjuncturi și a unor mutații radicale în Europa.

Mutațiile se produc cu sau fără voia noastră. Tratatele sunt încheiate, ce l-a obligat pe Putin să își ia înapoi Crimeea, deși semnase un acord la Budapesta pentru recunoașterea frontierelor Ucrainei?
Evenimentele se întâmplă, trebuie să fim foarte atenți, trebuie să ne cunoaștem propria istorie ca să știm să ne apărăm, să știm ce s-a întâmplat ca să evităm pe viitor alte derapaje Lumea se mișcă, chiar dacă aceste tratate sunt, au fost, rămân valabile.
Pe vremea Uniunii Sovietice era o întrebare la Radio Erevan: cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea ea  Azi poți să spui cu cine se învecinează Rusia lui Putin ? Mâine, poimâine o vedem vecină cu România.
Anul 1940 ne-a luat prin surprindere, clasa politică din România era depășită de evenimente la timpul respectiv. Credeți că la ora actuală clasa politică este în cunoștință de cauză și acționează coerent? Nu cred … României i s-a imputat atunci că n-a avut o forță militară capabilă să reziste ocupării Basarabiei și Bucovinei, dar nici în vest.

Ceea ce s-a produs în Ardealul de Nord a fost o dramă teribilă, pentru români, care au trebuit să se refugieze, ca să nu mai vorbesc de cei rămași în Ungaria. Deci, astfel de evenimente se pot produce oricând. Eu am spus de multe ori, forța noastra militară trebuie permanent întărită , ca vor ori nu anumiti aliati !

Reporter: Au fost voci care au atentionat și spun în continuare, chiar la taberele de instruire din secuime care au loc sub umbrela Fidesz și altor organizații din Transilvania,dar  maghiare, că UE ar trebui să clarifice problema Trianonului. Ce vor să transmită aceste mesaje și cum ar trebui abordate de diplomația românească, de statul român? Suntem constienti de posibile consecintze?
Alexandru Ghișa: Diplomația românească trebuie să înregistreze, să monitorizeze toate aceste mesaje și să răspundă în consecință. Trianonul e un tratat dde  pace. România și toate statele europene recunosc acest Tratat. Ungaria nu îl recunoaște.!!
Înseamnă că vrea război, ea se pregătește de război. Ceea ce Horthy a declarat în 1920 – România este dușmanul numărul unu al Ungariei, e valabil și astăzi, și pentru Viktor Orban care vine cand vrea …ca premier si spune ce vrea... Gândiți-vă că Fidesz a contribuit, sub ochii Europei la aducerea osemintelor lui Horthy în Ungaria. E înmormântat în satul lui natal.

Cea mai mare nerealizare a Ungariei ca stat, în 1989-90, in contextul internațional de atunci, e socotit faptul că nu a reușit să schimbe statutul Transilvaniei. 
În 1988-89, în Ungaria se discuta pe  față despre autonomia Transilvaniei și chiar de independență. Să știți că și astăzi, nimeni, în Vest, nu vorbește de autonomia Țării Secuilor, se vorbește de autonomia Transilvaniei, ca primă etapă de desprindere a Transilvaniei de România.

Ei nu mai vor azi, vezi doamne, să se unească Transilvania cu Ungaria, pentru ei, vital e schimbarea statutului Transilvaniei, ca zonă autonomă, independentă, deci ideea unei Transilvanii independente care s-a pus și în 45-47, se pune și azi. Nu le luați ca simple declarații. Statul ungar acționează intens în această direcție, deci România trebuie să fie foarte atentă la aceste declarații și mai ales la acțiunile propriu-zise pe care Ungaria le face pe plan extern. 
După părerea mea, Grupul de la Visegrad a fost creat de Ungaria alături de Polonia, Cehoslovacia, Cehia și Slovacia, astăzi, ca să evite crearea in replica  de către România a unei astfel de alianțe. Dar România nu a fost invitată. Oare de ce?
Vedeți, ei reiau niște inițiative -grupul de la Visegrad e creat pe ideea lui Titulescu care a creat Mica înțelegere. Ca să evite o nouă Mică înțelegere, au creat acest grup de la Visegrad. Noi am făcut demersuri să fim și noi asociați în plan diplomatic, nu au fost de acord și n-or să fie.
Ceea ce a declarat Horthy: – România, dușmanul numărul unu, e valabil și astăzi.!! Horthy a zis trebuie să avem relații diplomatice cu România dar până la momentul la care putem acționași în 1940 au acționat, sustinand ca ”; trebuie să acționăm pentru izolarea României pe plan internațional. De ce nu suntem în Schengen, de ce se opune Olanda și Ungaria ?”
Pe de altă parte, ca fake news, s-a tot bătut monedă pe faptul că … Transilvania s-ar fi asociat cu o Românie săracă, puțin importantă. Fals. Eu am spus în studiul publicat în această carte (România după Marele Război. Provocări politico-diplomatice, 1919-1920, Editura Mega, 2021) că fiecare provincie a venit la România cu ce avea mai bun. Cu minereurile, cu industria, cu pământurile, cu pădurile, dar Regatul României avea ceva esențial, avea Dunărea și gurile Dunării și ieșire la Marea Neagră.

Astăzi, deși nu recunosc, Austria și Ungaria sunt legate ombilical de România, fără România ele nu au ieșire în lume, la mare. Deci în Austria, Dunărea este esențială pentru că pe Dunăre mai ales își asigură transportul mărfurilor în lumea largă, pe cale navigabilă. La fel și pentru Ungaria. Vor nu vor să recunoască, România este foarte importantă și pentru ei.

În Europa toate statele luptă pentru un viitor mai bun, doar Ungaria luptă pentru un… trecut mai bun!

21/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: