CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

VARUJAN VOSGANIAN: ”Ceva nu e în regulă cu acest război din Ucraina”!

Varujan Vosganian: Am un tot mai lămurit sentiment că ceva nu e în regulă cu acest război din Ucraina, că e un fel de jăratic în care unele puteri ale lumii suflă din când în când, ca nu cumva să se stingă.


Cum explicați, de pildă, următoarea situație care, într-un conflict înverșunat și pe față, ar fi neverosimilă?
In luna august, Regep Erdogan s-a întâlnit la Soci cu Vladimir Putin. Ei au discutat despre întărirea colaborării dintre Turcia și Rusia în domeniul energetic.
Același Erdogan, în aceeași lună august, se întâlnește cu Volodimir Zelensky, pentru a discuta despre întărirea colaborării în domeniul militar.

Și pentru a nu fi niciun dubiu în această privință, Erdogan e însoțit la Lvov de directorul firmei producătoare de drone de război, Bayraktar, și de un mare număr de miniștri.
Pe ruși nu-i deranjează că turcii sunt prieteni cu ucrainenii și le vând arme să-i căsăpească pe ruși, dimpotrivă.

Pe ucraineni nu-i deranjează că turcii nu se alătură sancțiunilor, ba mai mult, fac gazoducte împreună cu rușii, dimpotrivă. Totul, ca între prieteni.
Ce fructuoasă colaborare și cu unii și cu alții și ce înfloritor comerț în vreme de război, nu-i așa, în timp ce oameni mai tineri chiar decât secolul mor nevinovați, și de o parte, și de alta…

21/08/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Un comentariu

GĂGĂUZIA, raportarea la trecutul din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Exclusiv. Să înțelegem Găgăuzia, raportarea la trecutul din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Pe hartă: Spațiul etnic găgăuz din R. Moldova (FLUX NEWS MD).

Găgăuzii (în găgăuză gagauz, plural gagauzlar) sunt o populație minoritară în Republica Moldova (în regiunea autonomă Găgăuzia) și în sudul Basarabiei istorice (Bugeac) – Ucraina de azi, în număr de aproximativ 250.000 de locuitori, precum și în Dobrogea – România, estul Bulgariei și alte zone din Balcani.

Etnicii găgăuzi se presupune că fac parte din grupul turcilor oguzi, deoarece denumirea lor provine din numele turcesc de Gök-Oğuz însemnând „Poporul albastru” sau „ceresc”.

Împreună cu ciuvașii, un alt popor vorbitor de limbă turcică, găgăuzii se numără printre puținele grupuri etnice turcice de religie creștină (ambele populații sunt de rit ortodox).

Pe teritoriul României de azi, prezența lor datează de aproape un mileniu.

Dobrogea și Deliorman sunt regiunile în care s-a produs etnogeneza poporului găgăuz în secolul XIII. Din acest secol datează formațiunea statală Uziăilet (în zona Cavarna-Mangalia), pe care savanții o califică ca fiind primul stat al poporului găgăuz. De asemenea, în secolul XVIII în regiunea Varna a existat o efemeră republică găgăuză Vister.

Până la începutul secolului XIX, numărul găgăuzilor din Dobrogea era încă foarte ridicat. În deceniile ulterioare anexării Basarabiei de către Rusia (1812), majoritatea găgăuzilor au emigrat spre această regiune, fiind ademeniți de privilegiile acordate de către administrația țaristă, dar și de posibilitatea de a scăpa de asuprirea otomană cauzată de religia lor creștină. Totuși o mică parte a rămas în Dobrogea unde, din pricina micșorării dramatice a comunității, dar și din lipsa facilităților pentru această etnie (școli și biserici în limbă proprie), au fost în cea mai mare parte asimilați de populațiile conlocuitoare. În ciuda faptului că autoritățile din România recunosc existența unei etnii găgăuze acceptând la recensăminte declararea apartenenței la aceasta, numărul celor care s-au declarat ca atare la recensământul din 2002 a fost extrem de redus: doar 45 de persoane. În anul 1930, numărul găgăuzilor din județele Tulcea și Constanța se ridica la aproximativ 1000 de persoane, din care 752 persoane în județul Constanța.

Filologul bulgar Ivan Gradeșliev prezintă o istorie neromanțată a acestei populații, în cartea sa intitulată „Găgăuzii” (Гагаузите, Sofia 1994), care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.

Sunt prezentate eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România după Marea Unire din 1918 avea în granițele firești întreaga Basarabie și Cadrilaterul, o parte a litoralului bulgăresc de azi), majoritatea populației găgăuze existente se afla atunci sub administrație românească. Gradeșliev rezumă paradoxul acestei populații a cărei profundă credință creștin-ortodoxă o facea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care și-a păstrat acel statut inferior și în Bulgaria sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.

Practic toate țările sau imperiile în care au trăit, au încercat să-i asimileze, elocventă în acest sens fiind chiar situația din Grecia, care căuta să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciți.

De altfel, ca o paranteză, statul grec a dus și duce o agresiva campanie de grecizare a unor etnii chiar de pe teritoriul altor state, sunt bine știute ofertele în sute de euro pentru aromânii din Bulgaria, Macedonia și Albania pentru a se declara greci, sumele acordate acestora după unele surse find (culmea), chiar din fonduri europene. Rusia țaristă, spre exemplu, îi considera pe găgăuzi drept „bulgari de limbă turcă”. Rușii nu vedeau nici o distincție întrei ei și bulgari.

La recensământul din 1930, din România,  nu doar în Basarabia a fost înregistrat un număr important de gagauzi, ci și în județele Constanța și Caliacra. Pe această hartă (foto jos), Găgăuzii sunt marcați cu buline portocalii (popor turcic), însoțite de litera G (literă neagră aplicată peste bulina portocalie) sau G (literă portocalie aplicată lângă bulina portocalie).

Cronologic vorbind, găgăuzii din arealul dintre Prut și Nistru și-au dobândit independența totală doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906.

 În rest, au aparținut de Rusia Țaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 și 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 și 1941-1991 și, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.

În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputații găgăuzi din sfatul țării se abțin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condițiile în care bolșevicii nu renunțaseră la ideea recuperării în forță a Basarabiei.

În perioada interbelică a României Mari (1920-1940), după spusele bașkanului (2014), găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunități etnice din Basarabia. Toți găgăuzii cunoșteau pe atunci limba română și urau comunismul. În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanți ai Legiunii Arhanghelului Mihail și ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă și anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi. 

(Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul și jurnalistul basarabean Igor Cașu, vezi RBN Press).

Perioada de sub ocupația sovietică, educația forțată în spiritul materialismului dialectic și științific, precum și succederea generațiilor, duc însă la o schimbare profundă a societății.

În perioada sovietică, populația găgăuză, ca și cea moldovenească și multe altele, a fost supusă rusificării. Lipsa școlilor cu predare în limba găgăuză a făcut ca majoritatea acestei populații să fie școlarizată în rusește, iar limba rusă a devenit pentru mulți principala limbă vorbită. În cadrul câtorva dintre școlile în limba rusă se predau și cursuri de limbă găgăuză.

Naționalismul găgăuz a rămas o mișcare intelectuală pe tot parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, dar la sfârșitul deceniului, mulțumită răspândirii idealurilor democratice în Uniunea Sovietică („glasnost”, „perestroika”), a evoluat în mișcare politică odată cu întemeierea „Poporului găgăuz” (Gagauz halkî) în 1988.

Pe măsură ce creștea în mod paralel mișcarea afirmare națională moldovenească, și mai ales atunci când limba română și grafia latină a fost adoptată oficial în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Parte din URSS), o parte din liderii „poporului găgăuz”, foști activiști sovietici în frunte cu Stepan Topal, s-au aliat cu reprezentanții altor minorități naționale din Republică, pentru a se împotrivi mișcării naționale moldovenești.

Procesul de sovietizare și rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 și 1991, găgăuzii au susținut păstrarea cu orice preț a URSS-ului.

În 1989, la primul congres al „Poporului găgăuz”, acesta a votat rezoluția grupului care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei (dar nu în Bugeacul ucrainean), cu capitala la Comrat. În august 1990, în timp ca Republica Moldova își proclama independența față de URSS, grupul condus de Stepan Topal a proclamat Găgăuzia ca republică autonomă a URSS, care oficial mai exista în acel moment, simultan cu același proces care avea loc în Transnistria sub conducerea liderilor Igor Smirnov și Aleksandr Lebed. Guvernul din Chișinău al Moldovei, nou stat independant, a considerat declarația ca neconstituțională. În acel moment, Găgăuzii, care în marea lor majoritate nu cunoșteau situația reală și nu călătoriseră decât în URSS, erau speriați de propaganda politică potrivit căreia „românismul” din noua Republică era o mișcare „fascistă” iar eventuala unire a acesteia cu România (unire care în acel moment părea iminentă) ar însemna să fie dați afară din țară.

Gagauzia

În aceste condiții, grupul pro-sovietic a preluat total conducerea „Poporului găgăuz” și a organizat în martie 1991 un „referendum” la care partizanii săi au votat în unanimitate pentru rămânerea în cadrul URSS, fără ca alți alegători să-și poată manifesta opiniile, așa cum a constatat ziaristul francez Jean-Baptiste Naudet, de la ziarul „Le Monde”, deși când parlamentul Republicii Moldova a votat independența Republicii, 6 din cei 12 deputați găgăuzi votaseră „da”.

Ulterior, o parte din Găgăuzi au sprijinit tentativa de lovitură de stat de la Moscova, tensionând și mai mult relațiile cu Chișinăul. Găgăuzia s-a autoproclamat independentă la 19 august 1991 sub conducerea lui Topal, urmată fiind în septembrie de Transnistria.

Aceste acțiuni erau menite să oblige Frontul Popular ca să-și atenueze linia proromână, considerată fascistă, și să revină la linia prosovietică, ulterior pro-rusă, ceeace s-a și întâmplat.

Opinia scriitorului de origine găgăuză Serghei Uzun, din Chișinău (interviu luat de ziare.com și tradus de Valeriu Zegrea)

Ce amintiri au gagauzii despre perioada din timpul României interbelice ? Cum a fost regimul românesc?

Iși amintesc de interzicerea slujbelor religioase în limba gagauza, despre jandarmii din sate, despre practica pedepselor corporale cu bâta. Toate acestea nu au contribuit la iubirea populara pentru autoritatile romane.

Cu alte cuvinte, daca autoritatile Rusiei tariste nu s-au amestecat in randuielile traditionale ale gagauzilor, atunci autoritatile Romaniei Mari au fost prezente in fiecare sat. Nu doar prin jandarmi, ci si prin clerul bisericesc si invatatori. Sa spunem si ca in satul meu prima scoala a aparut in timpul autoritatilor romanesti.

De aceea, atitudinea fata de autoritatile romanesti din acea perioada nu este negativa pentru toti. Sunt oameni care au primit educatie si au reusit in viata anume in acea perioada.

Cum a fost perioada sovietica pentru gagauzi? A existat un proces de rusificare sau gagauzii au fost lasati cum limba si cultura lor?

Perioada sovietica a fost considerata si este considerata ca o perioada de inflorire a regiunii. Practic toata infrastructura – drumuri, scoli, spitale, intreprinderi – a fost creata in acea perioada. Procesul rusificarii, desigur, a existat. Dar trebuie sa intelegem ca gagauzii isi pastreaza si si-au pastrat limba si cultura lor datorita locuirii compacte, nu datorita scolii sau universitatii.

Cu alte cuvinte, la noi niciodata nu a fost invațământ in limba gagauză. La sfârsitul anilor patruzeci, dupa foametea din ’46-’47, procesul românizarii a fost schimbat cu procesul rusificării. In 1956 a fost creata de către savantii sovietici prima scriere pe baza alfabetului chirilic si au fost create programe de învățământ în școlile naționale.

Dar, din cauza faptului ca gagauzii erau putin numerosi, acest proces a fost considerați inoportun si in 1966 studierea limbii gagauze in școli a fost intreruptă. Dar, de exemplu, eu niciodata nu am invatat limba gagauză si nu am citit cărți in limba găgăuză, dar vorbesc liber în limba găgăuză.

Insa cartile mele le-am scris in rusa, deoarece scrisul gagauzilor si manualele de limba gagauza pe baza scrierii in latina au aparut putin mai tarziu decat fiul meu, ceea ce a facut ca procesul meu de invatare sa fie prelungit. Dar nu fara rezultat, din fericire.

O multime de populatii musulmane, dar de etnii diferite au avut de suferit sub rusi, ori pe vremea imperiului, ori in perioada sovietica. Cum se explica totusi atasamentul pe care il au gagauzii fata de Rusia?

La gagauzi nu exista perioada musulmana in istorie – gagauzii sunt un popor crestin. Dar raspandirea lor in Rusia se explica gratie istoriei comune si considerentelor strict economice. Cu alte cuvinte, este de inteles ca perioada de inflorire a regiunii in perioada sovietica se proiecteaza asupra Rusiei de azi. Actuala situatie economica ii obliga pe oameni sa isi caute de munca peste granitele tarii.

Deoarece rusificarea din perioada sovietica nu a trecut fara urmari, toti sunt vorbitori de rusa. Permeabilitatea frontierelor si limbii face din Rusia locul cel mai atractiv pentru gasterbeiteri (cuvant de argou, din germana, inseamna oameni plecati la munca in strainatate – n.red.). Dar trebuie sa intelegem ca gasterbeiter nu inseamna numai bani, dar duce si la aparitia unor legaturi culturale cu Rusia.

Sa spunem ca, data fiind apropierea limbii gagauze de celelalte limbi turcice, manifesta deschidere fata de Gagauzia si tari precum Turcia, Azerbaijan, Kazahstan, dar in aceasta privinta sunt doar schimburi culturale si practic nu sunt perspective pentru gasterbeiteri. Noi traim intr-o perioada stranie, cand vectorul politicii externe a statului este determinat foarte mult de gasterbeiteri.

Din Romania asa este vazuta reactia gagauzilor fata guvernul central al Republicii Moldova – gagauzii sunt banuitori, reticenti, nu le plac moldovenii, nu le place limba romaneasca, si, daca li s-ar oferi ocazia, si-ar declara imediat independenta. De ce?

Punctul de vedere despre gagauzi in Romania, ca si in Moldova, este format de catre ziare si reviste. Daca mie imi este evidenta deformarea imaginii din Romania, mai mult sau mai putin, in situatia cetatenilor din Moldova, dorinta de a-si forma un punct de vedere din mijloacele mass-media in locul deplasarii la o distanta de o suta de kilometri si aflarii realitatii personal, la fata locului, este de neinteles pentru mine.

Intr-un moment oarecare ceva s-a intamplat si noi ne-am dezvatat sa comunicam unii cu altii. Nu, si niciodata, nu a fost nici o ostilitate fata de moldoveni din partea gagauzilor.

Mama mea este moldoveanca, a invatat in scoala moldoveneasca si a absolvit institutul in limba de predare moldoveneasca. De aceea, presupunerea ca gagauzii nu ii iubesc pe moldoveni se transforma in praf si pulbere chiar la nivelul familiei mele. Au fost tensiuni in anii ’90, dar asta a fost acum douazeci de ani si trebuie acum cumva sa se indrepte.

Legat de limba gagauza, tatal meu a spus foarte exact :

„In 1918 au venit romanii, au adus invatatori – de bine, de rau, in trei ani noi cunosteam limba romana. In 1940 au venit rusii, au adus invatatori – in 3-4 ani cu greu incercam sa ne exprimam in limba rusa. In anii ’90 nimeni nu a venit, nimeni nu a mai fost adus, dar nu stiu de ce toti asteapta aparitia limbii. Cum poate sa apara limba fara invatatori si fara un mediu lingvistic?”.

Intrebarea legata de indepententei Gagauziei nu merita sa fie pusa in genere. Este o formulare privitoare la dreptul la autodeterminare, in situatia schimbarii statutului Republicii Moldova din statutul de stat independent intr-o entitate cu alt statut. Mai mult decat atat, aceasta formulare a aparut ca o contracarare a ideii de unire a R. Moldova cu Romania, care pana in prezent este foarte populara in Moldova si in Romania.

Neplacerea acestei idei provine din faptul ca printre gagauzi, Romania de azi este strans asociata cu Romania Mare din anii 1918-1940.

De ce gagauzii nu stiu nimic despre actuala Românie ?   – este o intrebare care trebuie adresata mai degraba autoritatilor Romaniei.

Cum e resimtita de catre gagauzi anexarea Crimeii de catre Rusia? Se bucura? Isi doresc si ei reintegrarea intr-o Rusie mare, continuatoare a URSS? Sau vor sa continue in cadrul Republicii Moldova?

Imi vine greu sa raspund. Au fost cateva mitinguri de sprijinire a Crimeii. Trebuie sa spunem ca nu au fost foarte multi participanti. Nostalgia dupa Uniunea Sovietica este raspandita nu numai printre gagauzi.

Dar trebuie sa intelegem ca astazi omul trebuie sa faca o alegere intre tara care ti-a construit drumuri, cu invatamant si asistenta medicala gratuita si tara in care tu nu poti sa iti castigi existenta si in care de douazeci de ani esti „separatist, care nu doreste sa invete limba, care a venit de undeva pe pamantul nostru”.

Aceasta alegere intre doua imagini foarte diferite este evidenta. Ca sa schimbam cumva aceasta situatie, eu as face multe. Dar as incepe totusi cu schimbarea retoricii. (interviul din Aprilie 2014 al lui Serghei Uzun – integral aici)

Poziția și implicarea Turciei în problema găgăuză din R. Moldova

„Găgăuzia reprezintă un factor important pentru dezvoltarea relațiilor dintre Moldova și Turcia. Găgăuzia, ca regiune autonomă, trebuie să fie în continuare parte a Republicii Moldova, să realizeze proiecte comune și să conclucreze în continuare cu autoritățile de la Chișinău. Noi pledăm în continuare pentru integritatea și unitatea politică a țării”, a fost mesajul președintelui Adunării Naționale a Turciei Cemil Çiçek aflat în vizită în R. Moldova în luna mai 2014

Expertul publicației „Economiceskoe Obozrenie”, Dmitri Kalak, într-un interviu luat de Europa Liberă subliniază rolul și poziția Turciei față de Găgăuzia.  „Pentru Turcia, este foarte important stabilirea unui consens între autoritățile de la Chișinău și cele din Găgăuzia.

Să nu uităm că la începutul anilor 1990, când în regiune a fost autoproclamată republica găgăuză, guvernul Turciei a fost foarte ferm și a spus clar că vor susține Găgăuzia doar dacă liderii de acolo vor avea o relație constructivă cu autoritățile centrale de la Chișinău. Tocmai pentru că Turcia înfruntă pe teritoriul său separatiștii kurzi, ea pledează împotriva tensionărilor interne în cadrul țărilor partenere.”

Astăzi, businessul turcesc este foarte activ în Găgăuzia, pe teritoriul autonomiei activează holdingul de textile „Asena”, cu cinci fabrici. De asemenea, sunt și alte investiții care asigură localnicii cu locuri de muncă.”

De asemenea, Turcia se numără printre primii cinci investitori în Republica Moldova.

În ultimii ani, Turcia se regăsește în topul țărilor cu care Republica Moldova are stabilite relații comerciale. La capitolul „importuri” Turcia este în top cinci.

Autor: Andrei Lisenco, Redactor-editor Flux News MD – romaniabreakingnews.ro

07/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

NARAȚIUNI FALSE care derivă din metanarațiunea naționalistă a TURCIEI

sevres
©Archives de la Cité  |   Semnarea Tratatului de la Sèvres

Turcia: metanarațiunea naționalistă și narațiuni false care derivă din aceasta

Un caz aparte pentru studiul narațiunilor false îl reprezintă Turcia, întrucât sistemul educațional, politica, mass-media și viață socială a acestei țări sunt marcate de generații întregi, de teorii ale conspirației într-o cheie naționalistă, scrie https://www.veridica.ro/analize/turcia-metanaratiunea-nationalista.

Acestea încep în principal în perioada extrem de tulbure a prăbușirii Imperiului Otoman și a înființării Turciei moderne, gândită ca o republică laică și națională.

Narațiunile construite în baza acestor teorii ale conspirației au împrumutat și elemente din perioada otomană, procesul fiind mai accentuat odată cu venirea la putere a islamiștilor lui Recep Tayyip Erdoğan.

Scopul primar al acestor narațiuni este să justifice supremația statului – iar mai recent, a regimului aflat la putere – în fața cetățenilor.

Sindromul Sèvres și obsesia statului-națiune asediat

Una dintre cele mai vechi metanarațiuni este așa-numitul “sindrom Sèvres”. Acesta se referă la Tratatul de la Sevres, din 1920, prin care învingătorii din Primul Război Mondial au luat act de sfârșitul Imperiului Otoman, au împărțit teritoriul acestuia și au creat statele independente ale Armeniei și Kurdistanului în estul Anatoliei. Turcilor le-a rămas doar un teritoriu restrâns în centrul Anatoliei.

Acesta avea să devină baza din care și-au lansat războiul de eliberare națională (1919 – 1923) sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk.

Foto: Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881 Salonic, Imperiul Otoman – d. 10 noiembrie 1938, Beşiktaş , İstanbul ili, Turcia, a fost un militar și politician turc, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia.

Tratatul de la Lausanne din 1923 a pus capăt acelui război și a recunoscut noua republica turcă între granițe care, în mare, se suprapun cu cele actuale.

Turcii n-au reușit însă să treacă vreodata peste “sindromul Sèvres”, adică teama colectivă de pierderi teritoriale și subminare unității și suveranității naționale de puteri europene și globale.

Această mentalitate “de asediu” a pătruns în toate straturile societății turcești și reprezintă un fel de metanarațiune de temelie a patriotismului naționalist care se află în centrul politicilor interne și politicii externe a Turciei (Karaosmanoğlu 2000; Guida 2008).

Vârful de lance al acestui tip de naționalism de asediu ar fi așa-numitul “stat profund” (deep state), adică acea rețea de birocrați, în special din zona securității și siguranței statului, care scapă controlului democratic și au dat tonul politicilor statului turc de generații.

Majoritatea partidelor politice cultivă acest naționalism de asediu într-o măsură mai mică sau mai mare, însă Partidul Acțiunii Naționaliste (Millietçi Hareket Partisi, MHP) este considerat a fi, în general, reprezentativ pentru rețelele statului profund.

O particularitate a statului profund din Turcia este că, în continuarea unei tradiții otomane, a lucrat întotdeauna cu grupări infracționale și traficanți de droguri, o colaborare care s-a intensificat în timpul “războiului murder”purtat în ultima jumătate de secol pentru a combate separatismul kurd (Gingeras 2011; 2017; Söyler 2015).

Această paranoia a asediului specifică naționalismului de stat din Turcia este pusă pe un piedestal atât de înalt încât poate să justifice orice acțiune, chiar și cooperarea dintre stat și grupări infracționale, dacă aceasta duce la distrugerea celor percepuți drept inamici.

Metanarațiunea naționalistă nu reprezintă o ideologie menită să furnizeze o alternativă în competiția politică cu ideologiile altor formațiuni. Metanarațiunea naționalismului turcesc reprezintă, mai degrabă, o narațiune a puterii și autorității statului, care nu este însă utilizată în folosul comunității naționale de cetățeni, cum pretinde, ci pentru a securiza statul împotriva cetățenilor.

Aleviții și kurzii: inamicul intern care amenință omogenitatea națiunii

Sub regimul republican, după ce populațiile de greci și de armeni au fost reduse în mod dramatic, cele mai mari amenințări au fost identificate în grupări de stânga (în special în timpul Războiului Rece) și în minorități, în special secta musulmană a aleviților și minoritatea etnică a kurzilor, unde ținta au fost separatiștii și Partidul Muncitorilor din Kurdistan. 

Deși aleviții și kurzii reprezintă aproximativ un sfert din populația țării, Ankara nu recunoaște legal existența altor minorități în afară de cea ortodoxă (greci, armeni etc.) și cea evreiască; ambele sunt nesemnificative din punct de vedere numeric.

Politicienii și mass-media naționalistă turcă privesc cu suspiciune conceptul de drepturi ale minorităților, văzând în acestea un potențial de divizare a țării și națiunii.

Această perspectivă este strâns legată de metanarațiunea sindromului Sèvres și este codificată atât în Tratatul de la Lausanne cât și în toate constituțiile Republicii Turce.

Acestea din urmă recunosc doar non-musulmanii drept minorități (dar nu și pe aleviți) în baza unei interpretări minimaliste a prevederilor Tratatului de la Lausanne. Deși aleviții sunt diferiți de musulmanii sunniți (alevismul este puternic influențat de șiism și de practicile sufi) le-au fost asimilați acestora, iar kurzii sunt tratați ca musulmani și asimilați majorității etnice turce, chiar dacă limba lor este în mod fundamental diferită de turcă.

Începând cu Constituția din 1961, toate legile fundamentale ale Turciei au proclamat caracterul “naționalist” și indivizibilitatea teritoriului și națiunii Republicii, a cărei unică limbă oficială este turca. În consecință, exercitarea drepturilor și libertăților depinde de respectarea definiției monolitice a statului și națiunii.

Această logică constituțională a supraviețuit tuturor reformelor lanste în contextul procesului de aderare la Uniunea Europeană. (Özbudun and Gençkaya 2009).

Una dintre cele mai durabile narațiuni secundare a metanarațiunii cu sindromul Sèvres este legată de separatismul și terorismul minorităților, în special a celei kurde. Este adevărat că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Partiya Karkerên Kurdistanê‎, PKK) a fost desemnat organizație teroristă de majoritatea comunității internaționale, cu excepția Rusiei și a altor câtorva entități.

Totuși, legile Turciei cu privire la terrorism sunt atât de vagi – un fapt subliniat de rapoartele anuale ale Comisiei Europene cu privire la progresele făcute de această țară către integrarea europeană – încât acțiuni în instanță legate de terorism sunt deseori deschise împotriva unor partide, a unor politicieni sau a unor activiști pentru drepturile omului și ale minorităților naționale.

Nenumărați cetățeni turci de etnie kurdă au fost trimiși în judecată și încarcerați în ultimele decenii pentru că ar fi făcut parte și/sau ar fi ajutat PKK-ul sau grupări affiliate acestuia. Zeci de mii de turci și kurzi și-au pierdut viața în conflictul armat dintre stat și PKK. Politicienii naționaliști din majoritatea partidelor, precum și mass-media mainstream au un discurs naționalist în această logică a conflictului, care deseori țintește minoritățile în general și pe kurzi în special.

Un astfel de discurs pleacă de la o premiză falsă, în condițiile în care atât actualul Partid Democratic al Poporului (Halkların Demokratik Partisi, HDP) pro-kurd, cât și PKK-ul au abandonat de ani de zile în mod official idea de secesionim, pentru a promova treptat obiectivul unei autonomii democratice pentru kurzii din Turcia (Gunes 2011: 90).

Naționalismul anti-occidental al islamiștilor

Metanarațiunea care pleacă de la sindromul Sèvres stă, de asemenea, la baza discursului naționalist al actualului regim al lui Recep Tayyip Erdoğan, un regim care reprezintă personificarea statului. Narațiunea regimului se înscrie în obsesia metanarațiunii tradiționale naționaliste vis-a-vis de supraviețuirea statului care este văzut ca fiid superior indivizilor și drepturilor lor.

Regimul Eeroğan a adăugat și așa-numita viziune neo-Otomană în politica externă, care a dus la narațiunea privind statutul Turciei de mare putere într-o regiune care include Europa, Marea Neagră, Caucazul, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și vecinătatea acestuia (Pakistanul) și Africa musulmană. În inima acestei narațiuni este o teză cu privire la identitatea națională turcă în care se pune accentul pe Islam și pe trecutul otoman.

Rădăcinile actualualui regim se găsesc în mișcarea eminamente anti-Kemalistă și atni-occidentală a lui Necmettin Erbakan, fondată în 1969 sub numele de Viziunea Națională (Millî Görüş), care pretinde că are milioane de adepți în întreaga lume. Vederile anti-europene ale lui Erbakan erau extrem de cunoscute.

Criticând eforturile Turciei de a se alătura Comunității Economice Europene în anii ’70, Erbakan a spus că “copiii acestei mărețe națiuni nu își au locul într-o oală creștină, drepturile și libertățile suverane nu pot fi abolite de o comunitate creștină.

Viitorul și interesele Turciei pot fi protejate doar prin formarea unei piețe commune musulmane în care legăturile culturale și istorice sunt puternice” (Cayhan 1997: 89).

În timpul regimului Erdogan, această expresie turcă a Islamului politic a fost armonizată cu simpatii fățișe față de Frații Musulmani, o organizație care este de asemenea anti-occidentală, rezultatul fiind un fel de suveranism Islamic care a stat în mare măsură la baza acțiunilor de politică externă ale Ankarei din ultimul deceniu.

La baza acestor acțiuni stă o narațiune naționalistă potrivit căreia :

(1) Turcia este în mod legitim un jucător major în regiunea sa;

(2) Turcia are capacitatea de a acționa ca un astfel de jucător;

(3) Ambițiile regionale ale Turciei sunt obstrucționate de legăturile tradiționale cu Occidentul cultivate de republica Kemalistă laică. În consecință, este nevoie de o re-orientare către Est.

Toate aceste premize sunt false dar, întrucât apar în așa-numita doctrină a Patriei Albastre (Mavi Vatan), pentru moment ele continuă să ghideze politica externă a Turciei.`

Justificarea derivelor autoritare: regimul e statul

În categoria narațiunilor menite să securizeze regimul Erdoğan, există unele prin care se caută întărirea controlului autoritar asupra statului turc.

Premiza falsă de la care pleacă aceste narațiuni este că “noua Turcie” (yeni Türkiye) aflată sub conducerea lui Erdoğan și a Partidului Justiție și Dezvoltare (Adalet Kalkınma Partisi, AKP) funcționează mai bine decât fosta Turcie, cea Kemalistă.

Această premiză se bazează pe afirmații potrivit cărora noua Turcie este:

(1) mai democratică și mai echitabilă;

(2) mai inclusivă în ceea ce privește grupuri excluse anterior – adică musulmanii conservatori;

(3) condusă mai eficient de când a fost adoptat sistemul prezidențial.

Aceste narațiuni prezintă regimul ca fiind în permanență amenințat de puteri străine (Statele Unite și Europa/Uniunea Europeană) sau de inamici interni ca mișcarea lui Fethullah Gülen, partidele de opoziției sau PKK-HDP.

În mod previzibil, toți acești inamici sunt de vină în cazul în care regimul nu reușește să își îndeplinească oricare din numeroasele sale promisiuni, astfel încât tribunalele și închisorile sunt mereu pline.

În concluzie, există două categorii principale de narațiuni false în Turcia. Prima conține narațiuni legate de relația dintre statul turc și minorități, în special cea kurdă, care este semnificativă numeric și prezintă provocări.

Natura delicată a acestei relații reprezintă un teren fertile pentru o multitudine de narațiuni publice și premize false al căror scop nu este acela de a rezolva problemele minorității respective ci de a securiza statul împotriva sa.

A doua categorie include narațiuni menite să securizeze regimul în fața unor amenințări externe (politica externă) și inamici interni.

Acest tip de discurs face recurs la naționalism (nu la patriotism).

În cazul specific al Turciei, discursul despre securizarea regimului se alimentează de la o cultură politică foarte veche și o metanarațiune care pune accentul pe securizarea statului împotriva propriilor cetățeni.

Bibliografie:

Anderson, B. (2006) Imagined Communities, London: Verso.

Buzan, B., O. Wæver, and J. de Wilde (1998) Security: A New Framework for Analysis, Boulder:             Lynne Rienner.

Cayhan, E. (1997) Dünden Bugüne Türkiye-Avrupa Birliği İlişkileri ve Siyasal

            Partilerin Konuya Bakışı [Turkey-European Union relations and the Positioning of             Political Parties from Yesterday to Today], Istanbul: Boyut Kitaplari.

Gingeras, R. (2011) „In the Hunt for the ‘Sultans of Smack’: Dope, Gangsters and the       Construction of the Turkish Deep State”, The Middle East Journal, 65(3), 426-441.

Gingeras, R. (2017) Heroin, Organized Crime and the Making of Modern Turkey, Oxford: Oxford           University Press.

Guida, M. (2008) „The Sèvres Syndrome and ‘Komplo’ Theories in the Islamist and Secular           Press”, Turkish Studies, 9(1), 37-52.

Gunes, C. (2011) The Kurdish National Movement in Turkey: From Protest to Resistance,             London: Routledge.

Jenkins, G. (2008) Political Islam in Turkey: Running West, Heading East? New York and            Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Karaosmanoğlu, A. (2000) „The Evolution of the National Security Culture and the Military in     Turkey”, Journal of International Affairs, 54(1), 199-216.

Özbudun, E. and Ö.F. Gençkaya (2009) Democratization and the Politics of Constitution-making in Turkey, Budapest and New York: Central European University Press.

Söyler, M. (2015) The Turkish Deep State: State Consolidation, Civil-Military Relations and          Democracy, London and New York: Routledge.

Wæver, O. (2011) „Politics, security, theory”, Security Dialogue 42(4-5), 465-480.

27/02/2022 Posted by | analize | , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: