24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

“V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

Publicitate

23 noiembrie 1710 – Prințul cărturar Dimitrie Cantemir a fost înscăunat pentru a doua oară domn al Moldovei

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 1723), domn al Principatului Moldovei (19 martie – 8 aprilie 1693 şi 23 noiembrie 1710 – 11 iulie 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

La 23 noiembrie 1710, la Iaşi, turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir pentru a II-a oară domn al Moldovei, dar domnul-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie -13 aprilie 1711 un tratat secret de alianţă cu Rusia ţarului Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă,consemnează publicația online http://istoria.md.

În politica externă s-a orientat spre Rusia, afirmându-se chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina.

Viaţa şi cariera politică

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martie – aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.

Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român.

Antioh, fratele lui mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie materială precară. Din 1695 a fost capuchehaie (agent diplomatic) la Poarta Otomană, la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 – 1744).

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă.

 În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 – 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti – ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa.

A devenit consilier personal al țarului Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Dimitrie Cantemir – cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

Opere principale

• Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.
• Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.
• Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.
• Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
• Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 – 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
• Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 – 1716), la cererea Academiei din Berlin, când trăia în exil Rusia.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

1. Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.
2. În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.
3. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Alte opere

• Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
• Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
• Sistema religiae mahomedane
• Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină.

Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant.

Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. 

Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

UN „cal troian” al MOSCOVEI- Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova

©EPA-EFE/DUMITRU DORU  |   Irina Vlah, guvernatoarea autonomiei găgăuze a Moldovei (Bașkan), la ceremonia de inaugurare din orașul Comrat, la 112 km sud de Chișinău, Moldova, 19 iulie 2019.

Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova, un „cal troian” al Moscovei

Găgăuzia este, poate, cea mai rusofilă regiune a Republicii Moldova. O entitate separatistă la începutul anilor ’90, Găgăuzia a acceptat până la urmă suveranitatea Chișinăului, însă pretinde dreptul la secesiune în cazul unei uniri cu România sau chiar și al integrării europene, relatează https://www.veridica.ro.

De la „republică” la regiune autonomă cu „dreptul la autodeterminare istorică”

La 19 august în sudul Republicii Moldova, în Unitatea Teritorial Administrativă Gagauz Yeri, au fost marcați 32 de ani ani de la proclamarea Republicii Găgăuzia. Entitatea separatistă, apărută înainte de proclamarea Republicii Moldova ca stat, a existat de facto timp de mai bine de patru ani.

Găgăuzii sunt un popor turcic care în sec. XIII s-a stabilit în regiunea Dobrogei și a adoptat ortodoxismul. În secolul XIX Imperiul Țarist le-a oferit condiții să se strămute în Sudul Basarabiei pe care o anexase în 1812, în ținutul numit Bugeac, locuit de tribul nogai. 

Istoriografia oficială găgăuză vorbește de prima formațiune statală a acestui popor în sec. XIII și de o primă republică – Republica Comrat – în timpul revoluției din Rusia din 1905. Totuși, Republica Comrat a durat doar câteva zile, iar găgăuzii par să se fi adaptat bine la comunism și perioada sovietică în care, deși limba lor nativă este turcică, au adoptat rusa ca principala limbă de comunicare.

Găgăuzii au început să vorbească de autonomie și, ulterior, de independență, la sfârșitul anilor ’80, odată cu mișcarea de eliberare națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), pe fundalul destrămării URSS. Printre motivele invocate au fost „pericolul românizării”, „biciul jandarmului român”, exact ca cele folosite în aceeași perioadă de rusofonii din stânga Nistrului.

La 12 noiembrie 1989, un congres al găgăuzilor declară crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în cadrul RSSM, exact în aceeași perioadă în care la Chișinău aveau loc primele manifestații deschise împotriva regimului sovietic, precum sabotarea aniversării revoluției bolșevice pe 7 noiembrie.. Iar la 19 august 1990 – cu doar două săptămâni înainte de autoproclamarea independenței Transnistriei – a fost proclamată Republica Găgăuzia, care a existat de facto până în 1995.

Raporturile juridice dintre Chișinău și Comrat au fost stabilite abia la sfârșitul anului 1994, după ce parlamentul majoritar „agrarian” (de centru-stânga, format în mare parte de foști nomenclaturiști sovietici) a adoptat controversata Constituție cu „limba moldovenească” și statutul de neutralitate permanentă, iar apoi, a adoptat o lege „privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”.

Statutul regiunii autonome prevede inclusiv că Găgăuzia are propriul parlament și guvern, fiind condusă de un bașcan, care este, din oficiu, membru al guvernului de la Chișinău. De asemenea, „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”.

Această prevedere din lege a avut în primul rând în vedere „riscul” unirii Republicii Moldova cu România, dar unii analiști consideră că s-ar putea încerca aplicarea ei și în situația în care s-ar ajunge la aderarea Republicii Moldova la UE.

Adunarea Populară a criticat spre exemplu, obținerea de către Republica Moldova a statutului de țară candidată pentru aderarea la UE.

În 2003, în timpul guvernării comuniste de la Chișinău, statutul de unitate teritorial administrativă oferit Găgăuziei a fost consfințit și în Constituție. În plus, Adunării Populare de la Comrat i-a fost atribuit și dreptul la inițiativă legislativă.

În ciuda investițiilor făcute în Găgăuzia, Uniunea Europeană și România sunt privite cu suspiciune la Comrat

În ciuda obținerii tuturor acestor drepturi, mișcările secesioniste din Găgăuzia, alimentate de diferiți lideri locali, sau cele menite să obțină mai multă autonomie față de Chișinău, nu au încetat vreodată.

La 2 februarie 2014, la scurt timp după ce Republica Moldova parafase Acordul de asociere cu UE, iar în Ucraina era în plină desfășurare Maidanul declanșat în urma refuzului regimului Ianukovici de a semna Acordul de asociere al Ucrainei, în Găgăuzia a avut loc un referendum declarat ilegal de justiție, finanțat din surse obscure, în care, ca pe timpurile sovietice, 99% au votat pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Euroasiatică și tot cam atâția împotriva integrării europene.

În plus, tot 99% au optat pentru independența Găgăuziei în cazul în care Republica Moldova își pierde statalitatea.

Preferințele politice ale populației din Găgăuzia au fost mereu în favoarea partidelor și politicienilor pro-ruși. Spre exemplu, în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2016, un procent de 98,89%, dintre participanți au votat pentru liderul socialiștilor de atunci, Igor Dodon, în defavoarea Maiei Sandu.

Pe parcursul anilor, Uniunea Europeană a investit în zeci de proiecte din Găgăuzia. La fel și România, cel mai cunoscut fiind proiectul de reparație a grădinițelor. Până în 2018 România investise 26 de milioane de euro în acel proiect, iar Găgăuzia a fost printre cei mai mari beneficiari.

Cu toate acestea, potrivit unui sondaj realizat în 2021 de Institutul de Politici Publice, 40% dintre găgăuzi considerau că Republica Moldova beneficiază de cea mai multă asistență externă din partea Rusiei și doar 14% – UE.

Același sondaj, realizat pe teritoriul Găgăuziei, și al raionului Taraclia, populat preponderent de bulgari, releva că o treime dintre găgăuzi își identifică apartenența culturală la cea găgăuză, 30% – la cea rusă și doar 12,6% – la cea moldovenească. Aproximativ 90% din cei intervievați se informau din surse în limba rusă, iar cei mai mulți aveau încredere în presa din Rusia.

Anumite lucruri par să se schimbe, chiar dacă o fac într-un ritm foarte lent. Potrivit aceluiași sondaj, față de o cercetare sociologică similară realizată în 2015, s-a înjumătățit de la 34% la 17 la sută numărul celor care își doreau ca Republica Moldova să fie parte componentă a Federației Ruse.

Este adevărat că a crescut de la 4% la 13,5% numărul celor care și-ar fi dorit reconstituirea URSS. De asemenea, în decurs de un deceniu s-a dublat numărul celor care afirmă că ar cunoaște „limba moldovenească”, dar și așa este vorba de mai puțin de un sfert dintre cei intervievați.

La 31 august 2021, de Ziua Limbii Române,  actualul bașcan al Găgăuziei, Irina Vlah a publicat o postare în care în premieră un oficial de la Comrat nu utilizează termenul „limba moldovenească”.

„Azi sărbătorim Ziua Limbii Române – este o sărbătoare importantă pentru toți cetățenii Republicii Moldova”, a scris ea, provocând critici la Comrat. De notat însă că a scris acea postare spre sfârșitul celui de-al doilea (și ultimul) mandat. Irina Vlah este fostă comunistă, după care a trecut în echipa lui Igor Dodon însă, se pare, stabilise relații bune cu fostul ambasador al României la Chișinău, Daniel Ioniță, care a întreprins mai multe vizite în Găgăuzia.

În plus, în ultimii ani a fost lansat unul dintre cele mai importante proiecte românești în Găgăuzia – construcția unui bloc nou pentru singurul liceu cu predare în limba română din Comrat.

Vlah are și un blog, inclusiv în limba română, ceea ce iarăși este o noutate pentru un funcționar din Găgăuzia, mai ales că în campaniile sale electorale a promovat apropierea de Rusia și și-a făcut PR cu fotografii alături de Vladimir Putin. Este posibil ca Irina Vlah să aibă interese personale în realizarea unor proiecte de infrastructură; poate fi, totodată, vorba și despre planurile sale politice de viitor, având în vedere că  la sfârșitul anului trecut nu excludea posibilitatea să candideze la prezidențiale.

Oricum, gesturile Irinei Vlah rămân în antiteză cu poziția de până atunci a autorităților găgăuze, care, de pildă, în 2013 redenumeau obiectele de studiu în școli ‘Limba şi literatura română’ şi ‘Istoria Românilor’ în ‘Limba şi literatura moldovenească’ şi ‘Istoria Moldovei’.

Un cal troian al Moscovei în Republica Moldova

Având în vedere diferențele mari de viziuni dintre majoritatea cetățenilor Republicii Moldova și cei din Găgăuzia, se pare că unul dintre factorii care au contribuit ca lucrurile să nu escaladeze în Găgăuzia este lipsa de unitate a elitelor locale. Chiar dacă cei peste 120.000 de locuitori ai regiunii au practic aceeași viziune de politică internă și externă, disputele politice interne sunt foarte dure, iar deseori se lasă cu certuri, conflicte sau chiar bătăi între politicieni.  

Pe lângă frecventele scrutine naționale care au loc în Republica Moldova, în Găgăuzia mai au loc și două tipuri de alegeri locale – pentru Adunarea Populară și pentru funcția de bașcan – în care concurența este acerbă. Codul electoral și cutumele din regiune promovează candidații independenți la alegeri, astfel că Adunarea Populară, formată din 35 de deputați, e destul de pestriță.

Spre exemplu, după ultimele alegeri din Adunarea Populară din septembrie-octombrie 2021, președintele acesteia a fost ales abia în februarie 2022, din a 15-a încercare , cu 18, adică minimul necesar de voturi. Și ultimele alegeri pentru funcția de bașcan, din 2019, s-au lăsat cu scandal, după ce majoritatea concurenților au chemat alegătorii să boicoteze alegerile, prezența la vot a fost asigurată la limită, iar opoziția din regiune a reclamat fraude grave.

Agresiunea militară rusă asupra Ucrainei, dar și consecințele războiului pentru Republica Moldova au încins spiritele la Comrat. Mai mulți deputați din Adunarea Populară au susținut deschis, prin postări și mesaje pe rețelele de socializare invazia rusă, au purtat ostentativ panglica Sf. Gheorghe, chiar dacă Parlamentul de la Chișinău a interzis afișarea acesteia ca pe un simbol al agresiunii militare.

În ultimele câteva luni, în Găgăuzia au avut mai multe proteste împotriva guvernării, a inflației și prețurilor, la care au început să se audă și mesaje separatiste.

La începutul lunii august, la un astfel de protest la Ceadîr-Lunga, a fost pus în discuție și subiectul desprinderii de Republica Moldova și alipirii la Rusia.

„Când rusul Ivan pe nume Vladimir Vladimirovici [Putin] va lua pământurile noastre rusești? Acest pământ aparține în primul rând Rusiei. Putin va veni odată și odată aici și-l vom întâmpina cu flori”, a declarat un activist din regiune, Dmitri Zirov, citat de nokta.md.

Iar unul din liderii mișcărilor secesioniste din anii 90 ai secolului trecut, Mihail Khedighelean, a anunțat că va fi organziată o reuniune a liderilor regiunii pentru a le solicita Rusiei și Turciei să apere Găgăuzia de România.

Astfel, în pofida schimbărilor din societatea moldovenească, Găgăuzia și găgăuzii rămân puternici angrenați la lumea și la politica rusă.

În condițiile în care Republica Moldova mai are de înfruntat o regiune separatistă la est și alte minorități vorbitoare de rusă pe teritoriul său, Găgăuzia este încă un călcâi al lui Ahile, sau mai degrabă un cal troian.

CITIȚI ȘI:

GĂGĂUZIA, raportarea la trecutul său din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România