CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

NARAȚIUNI FALSE care derivă din metanarațiunea naționalistă a TURCIEI

sevres
©Archives de la Cité  |   Semnarea Tratatului de la Sèvres

Turcia: metanarațiunea naționalistă și narațiuni false care derivă din aceasta

Un caz aparte pentru studiul narațiunilor false îl reprezintă Turcia, întrucât sistemul educațional, politica, mass-media și viață socială a acestei țări sunt marcate de generații întregi, de teorii ale conspirației într-o cheie naționalistă, scrie https://www.veridica.ro/analize/turcia-metanaratiunea-nationalista.

Acestea încep în principal în perioada extrem de tulbure a prăbușirii Imperiului Otoman și a înființării Turciei moderne, gândită ca o republică laică și națională.

Narațiunile construite în baza acestor teorii ale conspirației au împrumutat și elemente din perioada otomană, procesul fiind mai accentuat odată cu venirea la putere a islamiștilor lui Recep Tayyip Erdoğan.

Scopul primar al acestor narațiuni este să justifice supremația statului – iar mai recent, a regimului aflat la putere – în fața cetățenilor.

Sindromul Sèvres și obsesia statului-națiune asediat

Una dintre cele mai vechi metanarațiuni este așa-numitul “sindrom Sèvres”. Acesta se referă la Tratatul de la Sevres, din 1920, prin care învingătorii din Primul Război Mondial au luat act de sfârșitul Imperiului Otoman, au împărțit teritoriul acestuia și au creat statele independente ale Armeniei și Kurdistanului în estul Anatoliei. Turcilor le-a rămas doar un teritoriu restrâns în centrul Anatoliei.

Acesta avea să devină baza din care și-au lansat războiul de eliberare națională (1919 – 1923) sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk.

Foto: Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881 Salonic, Imperiul Otoman – d. 10 noiembrie 1938, Beşiktaş , İstanbul ili, Turcia, a fost un militar și politician turc, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia.

Tratatul de la Lausanne din 1923 a pus capăt acelui război și a recunoscut noua republica turcă între granițe care, în mare, se suprapun cu cele actuale.

Turcii n-au reușit însă să treacă vreodata peste “sindromul Sèvres”, adică teama colectivă de pierderi teritoriale și subminare unității și suveranității naționale de puteri europene și globale.

Această mentalitate “de asediu” a pătruns în toate straturile societății turcești și reprezintă un fel de metanarațiune de temelie a patriotismului naționalist care se află în centrul politicilor interne și politicii externe a Turciei (Karaosmanoğlu 2000; Guida 2008).

Vârful de lance al acestui tip de naționalism de asediu ar fi așa-numitul “stat profund” (deep state), adică acea rețea de birocrați, în special din zona securității și siguranței statului, care scapă controlului democratic și au dat tonul politicilor statului turc de generații.

Majoritatea partidelor politice cultivă acest naționalism de asediu într-o măsură mai mică sau mai mare, însă Partidul Acțiunii Naționaliste (Millietçi Hareket Partisi, MHP) este considerat a fi, în general, reprezentativ pentru rețelele statului profund.

O particularitate a statului profund din Turcia este că, în continuarea unei tradiții otomane, a lucrat întotdeauna cu grupări infracționale și traficanți de droguri, o colaborare care s-a intensificat în timpul “războiului murder”purtat în ultima jumătate de secol pentru a combate separatismul kurd (Gingeras 2011; 2017; Söyler 2015).

Această paranoia a asediului specifică naționalismului de stat din Turcia este pusă pe un piedestal atât de înalt încât poate să justifice orice acțiune, chiar și cooperarea dintre stat și grupări infracționale, dacă aceasta duce la distrugerea celor percepuți drept inamici.

Metanarațiunea naționalistă nu reprezintă o ideologie menită să furnizeze o alternativă în competiția politică cu ideologiile altor formațiuni. Metanarațiunea naționalismului turcesc reprezintă, mai degrabă, o narațiune a puterii și autorității statului, care nu este însă utilizată în folosul comunității naționale de cetățeni, cum pretinde, ci pentru a securiza statul împotriva cetățenilor.

Aleviții și kurzii: inamicul intern care amenință omogenitatea națiunii

Sub regimul republican, după ce populațiile de greci și de armeni au fost reduse în mod dramatic, cele mai mari amenințări au fost identificate în grupări de stânga (în special în timpul Războiului Rece) și în minorități, în special secta musulmană a aleviților și minoritatea etnică a kurzilor, unde ținta au fost separatiștii și Partidul Muncitorilor din Kurdistan. 

Deși aleviții și kurzii reprezintă aproximativ un sfert din populația țării, Ankara nu recunoaște legal existența altor minorități în afară de cea ortodoxă (greci, armeni etc.) și cea evreiască; ambele sunt nesemnificative din punct de vedere numeric.

Politicienii și mass-media naționalistă turcă privesc cu suspiciune conceptul de drepturi ale minorităților, văzând în acestea un potențial de divizare a țării și națiunii.

Această perspectivă este strâns legată de metanarațiunea sindromului Sèvres și este codificată atât în Tratatul de la Lausanne cât și în toate constituțiile Republicii Turce.

Acestea din urmă recunosc doar non-musulmanii drept minorități (dar nu și pe aleviți) în baza unei interpretări minimaliste a prevederilor Tratatului de la Lausanne. Deși aleviții sunt diferiți de musulmanii sunniți (alevismul este puternic influențat de șiism și de practicile sufi) le-au fost asimilați acestora, iar kurzii sunt tratați ca musulmani și asimilați majorității etnice turce, chiar dacă limba lor este în mod fundamental diferită de turcă.

Începând cu Constituția din 1961, toate legile fundamentale ale Turciei au proclamat caracterul “naționalist” și indivizibilitatea teritoriului și națiunii Republicii, a cărei unică limbă oficială este turca. În consecință, exercitarea drepturilor și libertăților depinde de respectarea definiției monolitice a statului și națiunii.

Această logică constituțională a supraviețuit tuturor reformelor lanste în contextul procesului de aderare la Uniunea Europeană. (Özbudun and Gençkaya 2009).

Una dintre cele mai durabile narațiuni secundare a metanarațiunii cu sindromul Sèvres este legată de separatismul și terorismul minorităților, în special a celei kurde. Este adevărat că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Partiya Karkerên Kurdistanê‎, PKK) a fost desemnat organizație teroristă de majoritatea comunității internaționale, cu excepția Rusiei și a altor câtorva entități.

Totuși, legile Turciei cu privire la terrorism sunt atât de vagi – un fapt subliniat de rapoartele anuale ale Comisiei Europene cu privire la progresele făcute de această țară către integrarea europeană – încât acțiuni în instanță legate de terorism sunt deseori deschise împotriva unor partide, a unor politicieni sau a unor activiști pentru drepturile omului și ale minorităților naționale.

Nenumărați cetățeni turci de etnie kurdă au fost trimiși în judecată și încarcerați în ultimele decenii pentru că ar fi făcut parte și/sau ar fi ajutat PKK-ul sau grupări affiliate acestuia. Zeci de mii de turci și kurzi și-au pierdut viața în conflictul armat dintre stat și PKK. Politicienii naționaliști din majoritatea partidelor, precum și mass-media mainstream au un discurs naționalist în această logică a conflictului, care deseori țintește minoritățile în general și pe kurzi în special.

Un astfel de discurs pleacă de la o premiză falsă, în condițiile în care atât actualul Partid Democratic al Poporului (Halkların Demokratik Partisi, HDP) pro-kurd, cât și PKK-ul au abandonat de ani de zile în mod official idea de secesionim, pentru a promova treptat obiectivul unei autonomii democratice pentru kurzii din Turcia (Gunes 2011: 90).

Naționalismul anti-occidental al islamiștilor

Metanarațiunea care pleacă de la sindromul Sèvres stă, de asemenea, la baza discursului naționalist al actualului regim al lui Recep Tayyip Erdoğan, un regim care reprezintă personificarea statului. Narațiunea regimului se înscrie în obsesia metanarațiunii tradiționale naționaliste vis-a-vis de supraviețuirea statului care este văzut ca fiid superior indivizilor și drepturilor lor.

Regimul Eeroğan a adăugat și așa-numita viziune neo-Otomană în politica externă, care a dus la narațiunea privind statutul Turciei de mare putere într-o regiune care include Europa, Marea Neagră, Caucazul, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și vecinătatea acestuia (Pakistanul) și Africa musulmană. În inima acestei narațiuni este o teză cu privire la identitatea națională turcă în care se pune accentul pe Islam și pe trecutul otoman.

Rădăcinile actualualui regim se găsesc în mișcarea eminamente anti-Kemalistă și atni-occidentală a lui Necmettin Erbakan, fondată în 1969 sub numele de Viziunea Națională (Millî Görüş), care pretinde că are milioane de adepți în întreaga lume. Vederile anti-europene ale lui Erbakan erau extrem de cunoscute.

Criticând eforturile Turciei de a se alătura Comunității Economice Europene în anii ’70, Erbakan a spus că “copiii acestei mărețe națiuni nu își au locul într-o oală creștină, drepturile și libertățile suverane nu pot fi abolite de o comunitate creștină.

Viitorul și interesele Turciei pot fi protejate doar prin formarea unei piețe commune musulmane în care legăturile culturale și istorice sunt puternice” (Cayhan 1997: 89).

În timpul regimului Erdogan, această expresie turcă a Islamului politic a fost armonizată cu simpatii fățișe față de Frații Musulmani, o organizație care este de asemenea anti-occidentală, rezultatul fiind un fel de suveranism Islamic care a stat în mare măsură la baza acțiunilor de politică externă ale Ankarei din ultimul deceniu.

La baza acestor acțiuni stă o narațiune naționalistă potrivit căreia :

(1) Turcia este în mod legitim un jucător major în regiunea sa;

(2) Turcia are capacitatea de a acționa ca un astfel de jucător;

(3) Ambițiile regionale ale Turciei sunt obstrucționate de legăturile tradiționale cu Occidentul cultivate de republica Kemalistă laică. În consecință, este nevoie de o re-orientare către Est.

Toate aceste premize sunt false dar, întrucât apar în așa-numita doctrină a Patriei Albastre (Mavi Vatan), pentru moment ele continuă să ghideze politica externă a Turciei.`

Justificarea derivelor autoritare: regimul e statul

În categoria narațiunilor menite să securizeze regimul Erdoğan, există unele prin care se caută întărirea controlului autoritar asupra statului turc.

Premiza falsă de la care pleacă aceste narațiuni este că “noua Turcie” (yeni Türkiye) aflată sub conducerea lui Erdoğan și a Partidului Justiție și Dezvoltare (Adalet Kalkınma Partisi, AKP) funcționează mai bine decât fosta Turcie, cea Kemalistă.

Această premiză se bazează pe afirmații potrivit cărora noua Turcie este:

(1) mai democratică și mai echitabilă;

(2) mai inclusivă în ceea ce privește grupuri excluse anterior – adică musulmanii conservatori;

(3) condusă mai eficient de când a fost adoptat sistemul prezidențial.

Aceste narațiuni prezintă regimul ca fiind în permanență amenințat de puteri străine (Statele Unite și Europa/Uniunea Europeană) sau de inamici interni ca mișcarea lui Fethullah Gülen, partidele de opoziției sau PKK-HDP.

În mod previzibil, toți acești inamici sunt de vină în cazul în care regimul nu reușește să își îndeplinească oricare din numeroasele sale promisiuni, astfel încât tribunalele și închisorile sunt mereu pline.

În concluzie, există două categorii principale de narațiuni false în Turcia. Prima conține narațiuni legate de relația dintre statul turc și minorități, în special cea kurdă, care este semnificativă numeric și prezintă provocări.

Natura delicată a acestei relații reprezintă un teren fertile pentru o multitudine de narațiuni publice și premize false al căror scop nu este acela de a rezolva problemele minorității respective ci de a securiza statul împotriva sa.

A doua categorie include narațiuni menite să securizeze regimul în fața unor amenințări externe (politica externă) și inamici interni.

Acest tip de discurs face recurs la naționalism (nu la patriotism).

În cazul specific al Turciei, discursul despre securizarea regimului se alimentează de la o cultură politică foarte veche și o metanarațiune care pune accentul pe securizarea statului împotriva propriilor cetățeni.

Bibliografie:

Anderson, B. (2006) Imagined Communities, London: Verso.

Buzan, B., O. Wæver, and J. de Wilde (1998) Security: A New Framework for Analysis, Boulder:             Lynne Rienner.

Cayhan, E. (1997) Dünden Bugüne Türkiye-Avrupa Birliği İlişkileri ve Siyasal

            Partilerin Konuya Bakışı [Turkey-European Union relations and the Positioning of             Political Parties from Yesterday to Today], Istanbul: Boyut Kitaplari.

Gingeras, R. (2011) „In the Hunt for the ‘Sultans of Smack’: Dope, Gangsters and the       Construction of the Turkish Deep State”, The Middle East Journal, 65(3), 426-441.

Gingeras, R. (2017) Heroin, Organized Crime and the Making of Modern Turkey, Oxford: Oxford           University Press.

Guida, M. (2008) „The Sèvres Syndrome and ‘Komplo’ Theories in the Islamist and Secular           Press”, Turkish Studies, 9(1), 37-52.

Gunes, C. (2011) The Kurdish National Movement in Turkey: From Protest to Resistance,             London: Routledge.

Jenkins, G. (2008) Political Islam in Turkey: Running West, Heading East? New York and            Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Karaosmanoğlu, A. (2000) „The Evolution of the National Security Culture and the Military in     Turkey”, Journal of International Affairs, 54(1), 199-216.

Özbudun, E. and Ö.F. Gençkaya (2009) Democratization and the Politics of Constitution-making in Turkey, Budapest and New York: Central European University Press.

Söyler, M. (2015) The Turkish Deep State: State Consolidation, Civil-Military Relations and          Democracy, London and New York: Routledge.

Wæver, O. (2011) „Politics, security, theory”, Security Dialogue 42(4-5), 465-480.

27/02/2022 Posted by | analize | , , , , | Lasă un comentariu

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859


Ziua de 24 ianuarie 1859 a rămas în istoria românilor data la care s-a înfăptuit, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, Unirea Principatelor Române ale Moldovei și Țării Românești, scrie istoricul Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia în https://www.cjarges.ro/documents/24_ianuarie_1859.pdf.


După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, Unirea a devenit realitate, într-un context favorabil care a dus pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern european.
Prin Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, vechile principate Moldova și Țara Românească, s-au unit într-un stat care a constituit fundamentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, aliate Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Războiul Crimeii şi Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie) au pus capăt protectoratului Rusiei asupra celor două Principate române.

În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în aceste țări, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene, cu menţinerea suzeranităţii otomane.

În perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman).

În ultima zi a lucrărilor a fost semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor.

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe.

Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.

Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. („Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Turcia se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât totodată convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări române.

Vedem așadar că Unirea gândită atunci se dovedea a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Participanții la Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856).

Tratatul prevedea de asemenea ca Rusia să restituie Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, răpite în 1812 odată cu anexarea teritoriului moldovean dintre Prut și Nistru pe care l-a denumit Basarabia. Totodată, în contextul discuțiilor legate de viitorul celor două principate române, în 1857 Marile Puteri au acordat acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) privind Unirea.

În acest scop, s-au constituit adunări în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Fişier:Divanul Ad-Hoc, 1857.jpg

Foto: Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry.


Falsificarea alegerilor, un obstacol în calea Unirii


În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai complicată.

Aici, caimacamul (locțiitorul la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, care primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, ”caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, a  falsificat fără nici o remușcare listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soția sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unire şi pentru viitorul  poporului  sau.

 S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

Foto: Ecaterina (Cocuța) Conachi și trădătorul Vogoride

Când soţul ei şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, în care lui Vogoride îi era promis tronul țării, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste ale acestuia ambasadorului  Franţei,  care a  facut în așa fel  ca aceste documente să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” (Steaua Orientului) care apărea la Bruxelles, creând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice” cu menţiunea că aceste scrisori sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles).

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situația în care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război.

Dupa  ce  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, s-a încheiat cu consimţământul reginei de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a ordonat la 12 august 1857 anularea acestora şi organizarea la 18 august de noi alegeri pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei , care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.


În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială din punct de vedere politic a celor două țări române sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.


Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate


În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București. Atunci, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul încheiat că Principatele Române nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales și aici pe tron tot Alexandru Ioan Cuza, ales în Moldova cu câteva zile mai înainte.

File:Theodor Aman - Hora Unirii la Craiova.jpg

Foto: Pictură de Th. Aman – Hora Unirii la Craiova

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să accepte ideea existenței a două principate românești, conduse de același domnitor.

Ca și în cazul Revoluției de la 1848, momentul Unirii Principatelor din 1859 a însuflețit și a determinat implicarea multor artiști în viața cetății, prin întruchiparea memorabilului moment. Între aceștia s-a aflat și tânărul pictor Nicolae Grigorescu (muntean) care îi spunea scriitorului moldovean Alexandru Vlahuță:

Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți – «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.


Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, să pună bazele statului român modern.

Noua țară s-a numit oficial România abia după abdicarea lui Cuza din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, teritoriul românesc Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominația austro-ungară, care a continuat până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

NOTĂ:

După tratative anevoioase,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

http://g1b2i3.files.wordpress.com/2010/03/theodor-aman-unirea-principatelor.jpg?w=604

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Românească şi-au încetat existenţa ca entități statale de sine stătătoare.

Au început sa fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc.

Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din Țările Române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din București și cea din Iași.

Imagini pentru principele cuza photos

  

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania. 

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Abdicarea şi exilul domnitorului.

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul țării.

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forțat sub amenițarea  armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori și liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliție.

Dupa abdicarea forțată si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
Inițial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .
Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos prințul străin!”,“Trăiasca Moldova”!
Mișcarea a fost lichidată  cu brutalitate de forțele de ordine.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au condus la crearea şi dezvoltarea unor noi instituţii statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate române.
Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă.
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Astăzi, după 163 de ani de la acele momente astrale ale istoriei poporului nostru, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim din nou, cel puțin la nivel de poveste, pașii făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.


DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi

24/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN SECOL DE LA GENOCIDUL CREȘTINILOR DIN TURCIA

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din 1894 până în 1924, o campanie barbară de genocid cum puține a cunoscut istoria, a vizat nu doar armenii din Turcia, ci și comunitățile creștine grecești și asiriene din Imperiul Otoman care își trăia ultimii ani de existență.

 Istoricii israelieni și coautorii cărții Thirty Year Genocide Dr. Benny Morris și Dr. Dror Ze’evi au publicat următorul eseu în ediția din 17 mai 2019 a publicației The Wall Street Journal. Eseul a fost republicat în întregime mai jos în publicația The Pappas Post.


Când Turcia și-a masacrat creștinii

Între 1894 și 1924, numărul creștinilor din Asia Mică care reprezenta cca.20% din populatia băștinașă, a scăzut de la aproximativ 3-4 milioane, la doar câteva zeci de mii, ajungând sub 2%. 

Turcia a atribuit acest declin războaielor și haosului general al perioadei, care ar fi afectat în egală măsură și multe vieți musulmane.

Dar descendenții creștinilor din Turcia, mulți dintre ei împrăștiați în întreaga lume începând cu anii 1920, susțin că turcii au ucis programat aproximativ jumătate dintre strămoșii lor și i-au expulzat pe restul.

Creștinii au dreptate. Datele și mărturiile existente le verifică afirmațiile probând faptul că mare parte din comunitățile armene, grecești și asiriene (sau siriace) din Turcia au dispărut ca urmare a unei campanii de genocid care a început în 1894, și care până în 1924 a dus la distrugerea populațiilor creștine din Turcia și teritoriile limitrofe.

În ultimul deceniu, cercetările efectuate în arhivele turcești, americane, britanice și franceze, precum și unele materiale grecești și documentele ministerelor de externe german și austro-ungar, au făcut posibilă dezvăluirea atrocităților etno-religioase desfășurate pe parcursul a trei decenii, de guvernul, armata, poliția și populația Turciei.

Măcelul organizat împotriva armenilor din Turcia din 1915-1916, cunoscut sub numele de Genocidul armean, a fost bine documentat și recunoscut în întreaga lume (în afara Turciei, care încă se opune cu obstinație acuzațiilor care i-au fost aduse). 

Genocidul armean, deși a fost piesa centrală a unei lungi perioade de epurări etnice care a durat aproximativ 30 de ani, a reprezentat doar o parte a lungului șir de crime în masă care au avut loc în acea perioadă.

 Lucrarea de față oferă o descriere și analiză detaliată a masacrelor din 1894-96 și a distrugerii comunităților grecești și armene în 1919-24 de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia.

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Foto: Junii turci, conducătorii Turciei post-imperiale

Ataturk e le "Sei Frecce" - Frammenti di Storia
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.jpeg

Foto: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Kemal Atatürk

Un rol important în vărsarile de sânge de atunci l-au avut conflictele de ordin religios provocate in timpul cărora turcii musulmani — ajutați de coreligionari kurzi, circasieni, ceceni și arabi — au ucis aproximativ două milioane de creștini în crize de măcel imediat înainte, în timpul și după Primul Război Mondial.

Aceste masacre au fost organizate de trei guverne turcești succesive, cele ale sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, aleTinerilor Turci și, în cele din urmă, de cel condus de Kemal Atatürk. 

Aceste guverne au expulzat, de asemenea, între 1,5 și 2 milioane de creștini, majoritatea în Grecia.

Convenția ONU definește genocidul ca fiind o serie de acte comise „cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Astfel de acte includ uciderea, cauzarea de vătămări corporale sau psihice, impunerea de condiții care să conducă distrugere fizică, impunerea de măsuri menite să prevină nașterile și „transferarea forțată a copiilor din grup într-un alt grup”. Evenimentele din 1894-1924 se încadrează efectiv în această definiție.

Oficial, Turcia a negat și neagă adevărul despre existența oricărei intenții sau politici de eliminare sistematică a creștinilor care ar fi fost pusă în practică în acele vremuri. 

Nu cu mult timp în urmă, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a scris patriarhului armean al Turciei pentru „a oferi sincere condoleanțe” nepoților „armenilor otomani care și-au pierdut viața în [condițiile] dure ale Primului Război Mondial” și „pentru a evita să-i ajutăm pe cei care caută să creeze ură, ranchiune și ostilitate prin denaturarea istoriei noastre comune.”

creștini din Turcia
(1922) Sat de corturi în umbra Templului lui Tezeu, Atena, unde refugiații greci își fac casele. (Foto: Biblioteca Congresului SUA)

Măcelul petrecut atunci nu poate fi în nici un fel justificat cu argumente care să atribuie cauzele masacrelor unor așa zise „exigențe ale războiului”. 

Alături de crimele abominabile comise atunci, un alt aspect îngrozitor al barbariei dezlănțuite acum un secol a fost acela al violurilor în masă ale căror victime au căzut zeci de mii de femei creștine precum și convertirea forțată la islam a acestora , împreună cu copiii lor și alte mii de copii ai căror părinți fuseseră uciși . 

Violențele sexuale și răpirile au fost atât de răspândite atunci, încât mulți dintre turcii de astăzi, indiferent dacă știu sau nu, descind din acele victime creștine.

Tragedia a început în perioada 1894-96, când sultanul turc Abdul Hamid al II-lea a ordonat o serie de masacre împotriva membrilor minorității armene, temându-se că acestia ar amenința integritatea imperiului său. 

Au fost uciși aproximativ 200.000 de oameni,în majoritate etnici armeni, la masacre participând mii de săteni turci, orășeni, oficiali, polițiști și soldați, precum și membri ai triburilor kurde. 

Peste tot, pe lângă jafuri și crime, mai multe mii de femei armene au fost violate sau răpite. Unele aveau să fie în cele din urmă ucise, dar multe au fost forțate să intre în familii musulmane și convertite cu forța, devenind pentru tot restul vieții lor soții, concubine sau servitoare.

În ianuarie 1896, în orașul Palu din sudul Turciei, un misionar american a raportat că turcii „continuă să sechestreze fete și femei, ținându-le câteva zile și apoi întorcându-le cu viețile distruse”.

Într-un raport din august 1896 un alt misionar din Mardin consemna că : „Am văzut fete nu puține care s-au întors din mâinile răpitorilor lor plângând amar, țipând și strigând: „Suntem spurcate! Nimeni nu ne va lua în căsătorie’”.

Turcia și Germania au fost aliate în Primul Război Mondial, dar pe 7 iulie 1915, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, raporta cum coloanele de deportați armeni din orașul Erzurum din estul Erzurum erau ambuscate de trupe kurde, că „ bărbați și copii… erau măcelăriți și femeile duse.” 

Pe 27 iulie, un inginer german de pe calea ferată din Bagdad a raportat că un sergent turc „a răpit 18 femei și fete și le-a vândut arabilor și kurzilor pentru 2-3 Mejidieh”( o monedă care reprezenta o cincime dintr-o liră turcă).

creștini din Turcia
Așezările de corturi create în orașele grecești pentru a găzdui cei peste 1 milion de refugiați din Asia Mică în 1922 (Biblioteca Congresului SUA)

În timpul războiului, au apărut piețe de sclavi în Alep, Damasc și mai multe orașe din Anatolia în care fetele armene care fuseseră răpite de trupele otomane erau vândute. 

Oficialii Ministerului de Interne otoman încurajau răpirea și convertirea la Islam cu forța. 

În decembrie 1915, o telegramă a ministerului decreta că „este necesar ca tinerele armene să fie căsătorite cu musulmani”.

În perioada 1919-22, pe fondul războiului împotriva forțelor grecești din vestul Anatoliei, trupele naționaliste turce comandate de Atatürk au lansat o campanie de curățire etnică împotriva comunităților grecești, concentrate pe teritoriul turc de-a lungul Mării Negre și a coastei Mării Egee.

 Pretinzând că grecii din Turcia sprijineau armata greacă invadatoare, turcii au profitat de ocazie pentru a ucide sute de mii dintre ei, precum și pentru a expulza peste un milion de etnici greci în Grecia.

După înfrângerea armatei grecești, multe mii (probabil zeci de mii) de locuitori greci și armeni din Smirna (cunoscută acum sub numele de Izmir) au fost uciși. 

Consulul general american din oraș, George Horton, a raportat că una dintre „trăsăturile remarcabile ale grozăviilor de la Smirna” a fost „ răpirea în masă a femeilor și fetelor”.

 În 1924, Ministerul Britanic de Externe a evaluat că „nu mai puțin de 80.000 de creștini, jumătate dintre ei armeni și probabil mai mulți” erau încă deținuți în casele turcești, „mulți dintre ei în sclavie”.

Genocidul impotriva armenilor

În această perioadă tragică ,s-a constatat că zeci de mii de femei creștine au suferit violuri, răpiri și au fost convertite forțat la Islam,după uciderea în masă și expulzarea soților, fiilor și taților lor.

Poporul și guvernul german au exprimat oficial regrete profunde pentru crimele oribile comise de Germania nazistă, a recunoscut de mult ororile genocidului comis în timpul celui de-al Treilea Reich, și a plătit reparații financiare.

Iată însă că din 1924, fiecare guvern turc, sprijinit de majoritatea populației, a continuat să nege istoria dureroasă a masacrelor în masă petrecute în urmă cu un secol în această țară.

10/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: