CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 18 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

18 ianuarie în istoria noastră

1505: A murit în temniță la Moscova, Domnița Elena (Olena Voloșanca) (n.1464/1466, Suceava), fiica domnului moldovean Ștefan al III-lea cel Mare și al Doamnei Evdokia Olelkovici de Kiev, prima sa soție.

Elena Voloşanca. FOTO www.cyrillitsa.ru

Elena Voloşanca. FOTO http://www.cyrillitsa.ru

Elena Voloșanca (românca), fiica domnului Ștefan al III-lea al Moldovei, a fost căsătorită în ianuarie 1483 cu prințul Dimitrie Ivan Ivanovici cel Tînăr, moștenitor al cneazului Moscovei Ivan III-lea Vasilievici cel Mare.

La a 10 octombrie 1483 a născut un fiu, pe Dimitrie Ivan Ivanovici cel Tînăr, moștenitor al tronului Moscovei.

Olena și fiul său păreau să aibă un viitor fericit, însă Cneazul Ivan Vasilievici se însură la bătrînețe cu prințesa de neam împărătesc bizantin, Sofia Paleolog, fiica ultimului despot al Peloponezului, care i-a născut un fiu, Vasili.

Sofia Paleolog a țesut intrigi pentru a-l înlătura de la succesiunea tronului Moscovei pe Ivan cel Tînăr, soțul Elenei. La 7 martie 1490, Ivan cel Tînăr, soțul Olenei a murit otrăvit, se pare, de medicul său venit din Veneţia pentru a-l îngriji.

Din acesl moment Sofia Paleolog a luptat pe față pentru a-i asigura tronul fiului său Vasile, declanşînd astfel criza dinastică moscovită din 1497 – 1502. Sofia a recurs la un complot, punînd la cale omorîrea copilului rivalei sale și, se pare, chiar înlăturarea, printr-o lovitură de stat, a însuși marelui cneaz Ivan, aflat la o vârstă înaintată. Complotul a fost descoperit și conjurații au fost condamnați la detenție în mănăstire.
 În data de 4 februarie 1498, în Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), cu mare pompă are loc încoronarea cneazului Dimitrie la vîrsta de 15 ani. În pre\ența mitropolitului şi ierarhilor superiori ai bisericii, boierilor şi membrilor familiei domnitoare bătrânul cneaz Ivan III-lea cel Mare și-a binecuvîntat nepotul Dimitrie, cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului.

Însă după numai patru ani, Sofia a ieşit învingătoare, asigurînd pe bătrânul Ivan Vasilievici ca nora lui Olena vrea să-1 omoare, pentru a-și vedea fiul ajuns mai curînd mare cneaz al Moscovei.

Bătrînul țar Ivan, crezâd această înscenare l-a dezmoștenit pe Dimitrie, trimițându-l împreună cu mama sa la închisoare și l-a proclamat peVasili, fiul său și al Sofiei, moștenitor al tronului.

Domniţa Elena s-a stins din viaţă în temniță la 18 ianuarie 1505 şi a fost înmormîntată la Mănăstirea Voznezenskaia. Feciorul Elenei, Dimitrie a murit în 1509 în închisoare.
 Memoria Elenei Voloșanca a fost păstrată de poporul rus, care a înveșnicit-o în personajul Elenei cea Înțeleaptă (Elena Premudraia) din poveștile populare ruse.

1821:A murit domnitorul Alexandru Şuţu; (n. 29 martie 1790). Odată cu el se încheia regimul fanariot în Ţara Românească.

  Regimul fanariot fusese instaurat de Turcia la 5 ianuarie 1716, prin numirea ca domn în Muntenia a lui Nicolae Mavrocordat, grec originar din cartierul Fanar din Constantinopol.

1821: Începutul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia. După moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu, marii boieri: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire dar şi ai Eteriei, încheie o înţelegere cu Tudor Vladimirescu cu care s-au aflat în strânsă legătură încă din decembrie 1820, prin care îi făgăduiau tot sprijinul pentru ridicarea poporului la luptă,”pentru obștescul folos”.

Tudor Vladimirescu părăseşte Bucureştii în fruntea unei cete de arnăuţi şi se îndreaptă spre Tîrgu Jiu, unde va ajunge la 21 ianuarie.

În scurt timp va începe revoluţia, care avea ca printre cele mai importante obiective, înlăturarea regimului fanariot din Muntenia.

1844 : La Iaşi s-a jucat  în premieră, fiind primită cu mare căldură de public, comedia lui Vasile Alecsandri “Iorgu de la Sadagura”sau Nepotu-i salba dracului, piesă în 3 acte, prima scriere dramatică originală a marelui poet Vasile Alecsandri, considerată piatra de temelie a dramaturgiei româneşti.

1847: Marele compozitor maghiar  Franz Liszt a susținut după triumful înregistrat în cele trei concerte suținute la București, în Muntenia, primul său concert la Iași, în Principatul Moldova.

În turneul său la Iași a fost însoțit de Guido de Karácsony și a fost găzduit în casa vistiernicului Alecu Balș, boier cu vederi liberale. Aici a avut primul său concert urmat de alte două in 21 și 24 ianuarie, pe care le-a susțint în sala Teatrului Nou. În casa boierului Alecu Balș a avut loc și celebra întâlnire a lui List cu Barbu Lăutarul. Acesta din urmă i-a reprodus la renumita sa lăută, câteva dintre acordurile și improvizațiile executate la pian de Franz Liszt, cu o asemenea exactitate și măiestrie încât Liszt, plin de uimire, a exclamat siderat: „Ești un adevărat artist!”. 

Repertoriul concertelor din 21 și 24 ianuarie  ”a cuprins lucrările: Uvertura operei ”Wilhelm Tell” de Rossini [transcripție pentru pian], Invitaţie la vals de Weber, Fantezie [proprie] pe motive din opera Somnambula [de Bellini], Serenadă, Regele ielelor [de Schubert], Galopul cromatic [Grand Galop chromatique de Liszt], elementul de noutate reprezentându-l piesa lui Alexandru Flechtenmacher, dirijorul orchestrei simfonice a Teatrului Naţional, Uvertura moldavă, piesă figurând în programul celei de a treia reprezentaţii.

Comentariile revistei «Albina românească» sunt mai mult decât elogioase, autorul cronicilor muzicale, nimeni altul decât Gheorghe Asachi, prezentându-l pe Liszt drept «un meteor din cele mai briliante ce se înfăţoşează pe orizontul artistic şi ţinteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admiraţie… Manevrele claviaturii sale sunt non plus ultra al acestui instrument. În salturile sale cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele şi sunetele cele mai delicate, mâna stânga rivalizează cu cea dreaptă, se confundă cu ea şi fără o vederată opinteală aşa-i nasc sunetele care răpesc pe ascultători, spre durere, bucurie şi duioşie, după pornirea sentimentelor acestui mare maestru.».

1848 : S-a născut în localitatea Șiria, lângă Arad, nuvelistul, romancierul și memorialistul, Ioan Slavici, dramaturg şi gazetar român („Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Mara”, „Fata de birău”); (d.17.08.1925, Panciu).

S-a înscris la Facultatea de Drept, la Universitatea din Viena unde a urmat și cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl. A participat la adunările Societății literaro-științifică și ale Societății literare-sociale România, unde, în primăvara lui 1870 a citit un referat Despre libertatea omului ca individ și membru al societății.

La Viena l-a cunoscut pe  Mihai Eminescu, care era student la Filosofie, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în 1871. Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit.

În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.

1858: S-a născut juristul şi profesorul Ioan Tanoviceanu.A exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării legislaţiei penale şi de procedură penală în România, contribuind la punerea bazelor dreptului penal modern.

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat al doilea gimnaziu în limba română din București și i-a dat numele „Gheorghe Lazăr”, în amintirea celui care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”. În prezent Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”.

O elevă a Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti a murit de  meningită. Liceul a fost evacuat şi va fi închis vineri - Edupedu.ro

A fost al doilea gimnaziu în limba română din București și i s-a dat numele „Gheorghe Lazăr”, în amintirea celui care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”.

În Monitorul Oficial nr. 10/14 ianuarie 1860, Eforia Instrucțiunii Publice a dat următorul anunț: „Se dă în cunoștință publicului că luni, în 18 Ianuarie, la ora 10 dimineața se va celebra deschiderea noului gimnaziu, al lui Lazăr, în casele D-lui Gh. Măcescu de lângă Biserica Sfântul Nicolae Jitniță, Coloarea Roșie, No. 35. Director, I. Maiorescu”.

1873: A murit episcopul cărturar Dionisie (Dimitrie) Romano, profesor şi revoluţionar paşoptist;(n. 1806).

A iniţiat şi condus primele reviste bisericeşti în limba română: „Vestitorul bisericesc” (1839-1849), tipărit la Buzău în colaborare cu Gavriil Munteanu, şi „Echo eclesiastic”, editat la Bucureşti (1850-1852), cu suplimentul „Biblioteca religioasă-morală”; în 1867 a donat Societăţii Academice Române biblioteca logofătului Constantin Cornescu Oltelniceanu (peste 7.000 de volume), care a constituit piatra de temelie a viitoarei biblioteci a instituţiei academice; membru de onoare al Societăţii Academice Române din 1868.

 1878: Spiru Haret (1851-1912), matematician român de origine armeană, sociolog şi om politic liberal, şi-a luat doctoratul în matematici la Sorbona, cu teza sa de mecanică cerească devenită celebră „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”.

Înapoi la Spiru Haret! - Foaie Națională

A fost primul român doctor în matematici la celebra universitate, ministru al educației și cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea. Uniunea Internaţională Astronomică a botezat un crater descoperit în 1959 pe Lună cu numele lui Haret, ca o recunoaştere internaţională a meritelor acestuia.

 1879 : La Bucureşti, în România, la Teatrul Național din București, are loc premiera piesei lui Ion Luca Caragiale “O noapte furtunoasă”.

 Piesa a avut în distribuție pe Grigore Manolescu, Ion Panu, Mihail Mateescu, Anicuța Popescu, Aristița Romanescu. Premiera a avut mare succes, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase, dezlănțuite chiar după primul act, s-a auzit fluierat și huiduit de grupuri organizate la galerie.

Despre ceea ce se întâmplase mărturisește chiar Caragiale: „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor…

Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Național să scoată piesa din program.

Cu toate acestea, momentul a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea.

1887: Chimistul Lazăr Edeleanu a reușit prima sinteză a amfetaminei.Lazăr Edeleanu (n. 1 septembrie 1861, București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – d. 7 aprilie 1941, București, România, a fost un chimist român, evreu de origine, autor al procesului de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid.

În anul 1887 Lazăr Edeleanu a obținut titlul de Doctor în Chimie la Universitatea Friedrich-Wilhelms din Berlin, cu teza Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilici și fenilizobutirici, în cadrul căreia a descoperit fenilizopropilamina, cunoscută în medicină sub numele de benzedrină, cu o importantă acțiune stimulatoare asupra sistemului nervos.

Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu, în anii ’20. Lazăr Edeleanu, aproape ajuns în uitare în România, este cunoscut în întreaga lume pentru descoperirea unei metode revoluționare de prelucrare a țițeiului, folosită și astăzi în diverse variante. Palmaresul savantului include 212 brevete de invenții, nu doar în România, ci și în SUA, Germania, Franța, Austria, Suedia sau Olanda.

1893: S-a născut la Viena, în Austro-Ungaria, unde tatăl său Nicolae Mișu era în post ca ministru plenipotențiar al României,diplomatul și campionul român de tenis Nicolae Mișu jr.

Nicolae Mișu (ortografiat și Nicolas Mishu) și-a urmat tatăl în cariera diplomatică, dar s-a impus în conștiința contemporanilor ca unul dintre marii jucători de tenis din perioada interbelică, primul tenismen român participant la marile competiții internaționale.

 A fost vicecampion la Campionatele Balcanice din 1930 și în 1922 la Deauville.

A câștigat concursul internațional de tenis de la Monte Carlo în 1919 și a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1924 de la Paris. 

Unul dintre cele mai mediatizate meciuri ale sale a avut loc în 1926, la Roland Garros, când a fost învins în sferturile de finală de celebrul tenismen francez Rene Lacoste.

În 1927 a făcut parte, împreună cu Ghica Poulieff din echipa de Cupa Davis a României, la care aveasă participe în total de 9 ori.

În paralel cu activitatea sportivă a urmat și cariera diplomatică, fiind trimis de-a lungul timpului la Legațiile României din Roma, Londra, Paris și Varșovia.

În 1943 a fost obligat să se pensioneze din motive politice de către regimul de dictatură militară, fiind reintegrat în corpul diplomatic în 1946, dar peste doar un an fost exclus din nou din diplomaţie, odată cu preluarea totală a puterii de către regimul comunist în 1947.

În același an a publicat volumul în limba franceză „Le miroir de Venise” (Oglinda Venețiană).

Nicolae Mișu a murit la București în 1973.

1897: S-a născut în localitatea Grivița, în jud. Ialomița, marele lingvist român Dimitrie Găzdaru (d. 8 iunie 1991, Buenos Aires, Argentina), discipolul și asistentul lui Alexandru Philippide la Universitatea din Iași și deopotrivă profesorul unor viitori savanți de renume, ca Gheorghe Ivănescu și Eugeniu Coșeriu.

 Și-a luat licența în Filologie română (1919–1922) și în 1928 a devenit Doctor în Filologie română, cu teza Descendenții demonstrativului latinesc ille în limba românească

A fost conferențiar la catedra de Filologie română a Universității din Iași, profesor la catedra de Limbi romanice la Universitatea din București, director al Școlii Române din Roma.

După câțiva ani petrecuți în Italia, din cauza instaurării regimului comunist s-a stabilit definitiv în Argentina, fiind profesor de filologie romanică, în unele perioade funcționând la trei universități: Universitatea din La Plata, Universitatea Catolică din Buenos Aires și Universitatea Națională din Buenos Aires.

A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX. A funcționat până la moarte ca cercetător foarte activ, în ciuda vârstei înaintate, și s-a stins din viață la 94 de ani, după un exil de 50 de ani, fără a mai revedea țara natală. Din opera sa: Contribuții privitoare la originea, limba și influența mitropolitului DosofteiOriginea și răspândireamotivului „amărâtă turturea” în literaturile romaniceControversias y documentos lingüísticosAventuras del latín yorígenes de las lenguas románicas.

Plecat devreme din România, după o perioadă de activitate didactică în Italia s-a stabilit în America de Sud, unde a rămas toată viața. A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX.

1898: S-a născut Filip Brunea-Fox (pseudonimul lui Filip Brauner), cunoscut reporter, jurnalist şi traducător; (m. 1977).

Parnas XXI: FILIP BRUNEA - FOX

 

Alături de Geo Bogza, a pus bazele reportajului literar românesc. A debutat ca scriitor la Iași în revistele Versuri și ProzăAbsolutioZări senine, iar ca ziarist și-a făcut debutul la ziarul Arena din București.  S-a distins prin reportaje literare întinse, în stilul grand reportage-ului francez din anii 1930, aproape întotdeauna acompaniate de fotografii create de Iosif Berman, fotograf care o vreme a lucrat în serviciul Casei Regale.

Fără studii universitare, dar posesor al unei largi culturi, Brunea-Fox s-a apropiat în tinerețe de curentul avangardist și a publicat poezii în publicații reprezentative pentru acestui curent. Brunea-Fox a scris adesea, sub diverse pseudonime, în revista de avangardă Integral, apărută în 1825, fiind unul dintre principalii redactori ai acestei publicații autodefinite „organ al mișcării moderne din țară și străinătate”, alături de Ion Călugăru, M.H. Maxy și Ilarie Voronca.

A fost redactor la ziarele DimineațaAdevărul și a publicat în revista de stânga Cuvântul liber. A colaborat la publicațiile: LuptaJurnalulReporterIzbânda, de asemenea la publicațiile evreiești AdamMântuireaPuntea de FildeșCurierul israelit. A scris despre tulburările antievreiești de la Borșa, Sighet și Oradea și despre Evreii din Maramureș. De asemenea a scris evocări ale unor personalități politice românești ca Alexandru Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr. Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod.După 23 august 1944 și în anii postbelici a lucrat o vreme la buletinul Îndrumătorul cultural și a colaborat la AdevărulJurnalul de dimineațăRomânia liberăScînteia, la revistele Viața româneascăFlacăraRăspântiaViața militarăLa Roumanie d’aujourd’huiVeac nou etc. Este autorul cărții Orașul măcelului (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la București).

1911: S-a născut în localitatea Bitolia din Grecia, omul de cultură român (aromân) Nicu Caranica, poet din secolul al XX-lea. (d. iunie 2002, Fairfield, SUA).Tatăl lui, Ion Caranica, era profesor de muzică, dirijor și compozitor, și a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu și Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu Năsturel, pentru lucrarea sa 130 de melodii populare românești, apărută în 1937. Mama sa Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan.

Eta Boeriu, sora poetului a fost ea însăși poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche și contemporană. A urmat școala primară și liceul la Turda (1919-1928) și Universitatea la Cluj-Napoca (1928-1932). A debutat în presă la 16 ani, în Propilee literare, dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din Gând românesc.

Primul an a studiat în Franța, la Universitatea catolică din Lille. Și-a luat licența cu teza La critique de Baudelaire, în 1932. Între 1935 și 1936, a studiat la Sorbona și École Normale Supérieure, din Paris, lucrând la o teză de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinii vremurilor care au urmat. A fost, pe rând, profesor în țară, apoi atașat de presă la Legația Română din Quirinal (actuala reședință a președinției italiene, la Roma). Fiind rechemat din postul de atașat de presă în țară, refuză întoarcerea și optează pentru condiția de exilat.

Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943-1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova. Din 1951 s-a stabilit și a trăit la Paris până la sfârșitul vieții, în anul 2002. A colaborat la revistele din țară HeraldGând românescAbecedarRevista Fundațiilor RegaleCurentul literar și din exil: Caiete de dorAnotimpuriSemneDestinLimiteEthosNation FrancaiseQuinta generazione (Bologna), La panarie (Udine) etc. După decembrie 1989, a colaborat la revistele literare SteauaVatra. În 1940, a fost numit de Sextil Pușcariu colaborator la Marele Dicționar al Academiei.

 1916: S-a născut la București, Silviu Brucan ( Saul Bruckner),politician comunist, fost nomenclaturist al PCR, ideolog comunist oportunist și analist politic.

A făcut parte, după victoria Revoluției anticomuniste române din decembrie 1989, din conducerea  Frontului Salvării Naționale. A decedat în ziua de  14 septembrie 2006, la București.

1918: În perioada 18-22 ianuarie a avut loc cel de-al III-lea Congres al Țăranilor din Basarabia

Acest congres n-a avut nimic în comun cu problema agrară sau cu țărănimea, ci s-a constituit ad-hoc pentru a oferi minorităților etnice posibilitatea de a protesta împotriva intrării armatelor române în Basarabia la începutul anului 1918. Drept rezultat al manifestărilor anti-românești și considerat a fi o emanație bolșevică, congresul a fost dizolvat, iar unii membri ai săi (Rudiev, Prahnițki, Grinfield, Ciumacenco) au fost arestați.

 1919: Intre  18 și 21 ianuarie au avut loc lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care au participat  reprezentanți ai unor țări din   întreaga lume. 

O influență decisivă, au avut  liderii celor patru puteri victorioase: Georges Clemenceau din partea Franței, David Lloyd George, prim -ministrul britanic, Orlando Vittorio pentru Italia și Woodrow Wilson, presedintele Statelor Unite. 

Delegaţi din partea României au fost : prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu, la care s-au adăugat miniștrii Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu și Constantin Diamandy, generalul Constantin Coadă, iar din partea Basarabiei – Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă și Emanoil Catelli.

1919 Delegația României La Conferința De Pace Paris

România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.

Conferinţa de Pace de la Paris a avut drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale a lumii şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare existente la sfârțitul  Primului Război Mondial. Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace.

Primul tratat a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorităţi, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu, nu l-a semnat decît la 9 decembrie, prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă.

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie. Prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916. 

Culegerea sa de povestiri  publicate sub denumirea de „Cartea Junglei” a cunoscut o mare popularitate până în zilele noastre.

1926: A decedat la Paris, cântărețul de lied și romanțe, George Cavadia (n.cca.1858, Macedonia), compozitor și muzician autodidact.

Înzestrat cu un evident talent în domeniul componisticii, posesor al unei culturi muzicale și generale de excepție și posesor al unei voci ample de bariton.

A fost un Mecenna al Brăilei – s-a implicat în înființarea Școlii de Muzică, devenită apoi Conservator, în edificarea Societății Muzicale Lyra, din Brăila, a Corului și a Orchestrei Simfonice ale acesteia, susținând cu fonduri bănești importante construirea clădirii monumentale, a dotării cu mobilier pentru sala de spectacol și a înzestrării cu un pian de concert.

El a călăuzit-o pe marea soprană Hariclea Darclée (Hariclea Haricli-Hartulari), căreia i-a fost mentor, pe drumul artei lirice.

Din 1880 până în 1884, s-a numărat printre arhitecții mai multor inițiative culturale ale aristocrației bucureștene. Vocea lui Cavadia, care putea acoperi mai multe registre, de la bas la cel al tenorului, este asemuită, la vremea respectivă, cu cea a celebrului cântăreț napolitan Enrico Caruso  sau cu cea a lui Enrico Tamberlick, fiind apreciată de atât de iubitori de muzică, cât și de critici – nu numai în România, ci și la Napoli, Paris, Madrid sau Nisa.

George Cavadia a murit la Paris, dar a fost înmormântat la Brăila. O decizie a Consiliului Local Brăila din 30 iulie 2004 l-a ridicat pe compozitor la titlul de Cetățean de Onoare al orașului. În anul 2016, Consiliul Județean Brăila a botezat Filarmonica Lyra cu numele lui George Cavadia, ca un omagiu  adus celui care a fost fondatorul Societății Filarmonice Lyra.

 1933: S-a născut tenorul liric şi profesorul Corneliu Fânăţeanu; (m. 2014).

A studiat la Conservatorul din Cluj și a debutat la Opera Română din orașul de pe Someș la vârsta de 21 de ani, în Cneazul Igor.

S-a perfecționat și la Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma iar în anii tinereții a obținut premii la importante concursuri internaționale. 

Între 1964–1988 a fost solist al Operei Române din București, fiind și director artistic între 1976–1982.

A activat și în diplomație, ca atașat cultural la Ambasada României din capitala Italiei

1941: În  Transilvania de Nord-Est ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena s-a dispus  printr-o ordonanţă, ca în toate actele de stare civilă, numele româneşti să fie scrise cu grafie maghiară.

1947 : Ziarul „Dreptatea” publica  în zilele de 18 şi 19 ianuarie,  apelul Partidului Naţional Ţărănesc „Către naţiune”, în care se lua atitudine împotriva măsurilor antidemocratice iniţiate şi promovate de Guvernul Groza (epurarea în rândul funcţionarilor de stat, militarilor, judecătorilor, suprimarea presei, partidelor democratice, încălcarea legilor ţării, a drepturilor individuale şi colective ale poporului român, nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate ş.a.).

1952: S-a născut mezzosoprana şi profesoara Mariana Cioromila; stabilită în Brazilia din 2000.A studiat muzica la Liceul de Arte Galați, cu specializarea Pian și a urmat cursurile Universității de Arte „George Enescu” din Iași, secția Canto liric, sub îndrumarea prof. Ella Urmă, absolvind cu distincția Summa cum Laude

1957: A murit la New York in SUA, industriașul român Max Auschnitt (14 februarie 1888, Galați).

A fost administrator delegat al Uzinelor și Domeniilor de Fier din Reșița (UDR), cea mai mare societate pe acțiuni care din România, înainte de instaurarea regimului comunist; președinte al Asociației generale de Industrie din Banat, vicepreședinte Uniunii Generale a Industriașilor din România și senator al Camerei de Comerț și Industrie din Galați.

1979: A încetat din viață Barbu Theodorescu (14 august 1905, Craiova – 18 ianuarie 1979, București)

Scriitor, istoric, folclorist, biograf, bibliograf și editor; exeget al operei lui  Nicolae Iorga.

1990: Este publicat Decretul–Lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român.

1999: Peste 10 000 de mineri din Valea Jiului au pornit spre Bucureşti (trecând peste barajele ridicate de trupele speciale ale Ministerului de Interne), pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă.

 1999: A murit (la Roma), criticul şi istoricul literar, Marian Papahagi, filolog, remarcabil italienist, fost director la Centrul  Cultural Român   – „Accademia di Romania” din Roma.

A coordonat, alături de Aurel Sassu şi Mircea Zaciu, „Dicţionarul Scriitorilor Români” şi „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români” (n. 1948).

NOTĂ: În memoria reputatului italienist şi profesor Marian Papahagi a fost instituit (de Institutul Cultural Italian din Bucureşti şi Centrul Cultural Italian din Cluj, în colaborare cu „Universitatea Babeş-Bolyai”, sub patronajul Ambasadei Italiei în România) premiul ce-i poartă numele; distincţia este acordată anual (începând din 2008), la 14 octombrie, pentru un volum publicat în ultimii trei ani sau pentru o realizare culturală notabilă care au ca obiect orice aspect al culturii şi civilizaţiei italiene (istorie, politică, cultură, arte etc.)

 2002: Primarii oraşelor Calafat (România), Vidin (Bulgaria) şi Zaicear (Serbia) au semnat, la Vidin, documentele de înfiinţare ale Asociaţiei de colaborare transfrontalieră “Dunărea 21”, prima euroregiune înfiinţată în Balcani.

Aceasta cuprinde aşezări urbane şi rurale din zonele riverane Dunării, din România (oraşul Calafat, comunele Poiana Mare, Desa, Cetate şi Ciupercenii Noi), Bulgaria (oraşul Vidin şi localităţile Rujniti, Macriş, Belogradcic, Lom, Kula, Dimovo şi Novo Selo) şi Serbia şi Muntenegru (oraşul Zaicear şi localităţile Sokobania, Kladovo, Bolivat, Kniajevat, Bor, Negotin şi Madanpec).

Activitatea asociaţiei se desfăşoară în cadrul unor grupuri de lucru constituite pe domenii privind dezvoltarea strategică a Euroregiunii: cultură şi educaţie; dezvoltare economică; sport, turism şi acţiuni ale tineretului; ecologie; agricultură; sănătate şi protecţie socială

2009: A murit intr-un tragic accident rutier, poetul român basarabean Grigore Vieru, fost parlamentar in Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române (n.14.02.1935, în satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, azi în R. Moldova).

 A fost considerat „Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”); membru de onoare din străinătate (1990) şi membru corespondent al Academiei Române (1993).

2011: A decedat cantautorul român Cristian Paţurcă, cel care a compus faimosul  „Cântec al golanilor” intonat de zeci de mii de oameni, în timpul manifestaţiei maraton din Piaţa Universităţii in 1990; (n. 1964).

.

2013: A murit actorul şi regizorul Victor Radovici, unul dintre fondatorii Teatrului Excelsior din București; (n. 1936).

Actorul Victor Radovici a murit - Hotnews Mobile

A fost şi director artistic la două teatre pentru copii, cărora le-a dedicat peste patru decenii din viaţă. De asemenea, în 1959, alături de Ileana Stana Ionescu, Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă, a făcut parte din grupul care a fondat Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde a jucat numeroase roluri. Între 1960 şi 1964 a jucat şi în spectacole ale Teatrului din Ploieşti, condus pe atunci de Toma Caragiu.

Din 1964, Victor Radovici s-a dedicat teatrului pentru copii, ca actor şi ca director artistic. Astfel, în 1984, a devenit director adjunct artistic la Teatrul „Ion Creangă” (unde a fost angajat actor din 1964). Din 1990 l-a urmat pe Ion Lucian, fiindu-i adjunct la Teatrul Excelsior, de asemenea dedicat celor mai mici spectatori.

Victor Radovici a jucat în numeroase spectacole, participând şi la numeroase turnee peste hotare, în Franţa, Bulgaria, Canada, SUA, Japonia. Printre aceste spectacole se numără „Nu treziţi un copil care visează”, de Eugen Ionescu, „Cocoşelul neascultător”, de Ion Lucian, şi „Act veneţian”, de Camil Petrescu.

Pe lângă activitatea artistică, el a desfăşurat şi o bogată activitate pedagogică, la Facultatea de Arte Hyperion.

2015: A murit Christine Valmy (născută Cristina Xenopol, 1926).

În 1971, Congresul STatelor Unite a elogiat-o în Congressional Record pentru crearea unei noi industrii şi a unei noi profesii în SUA(skin care specialist).

De la înfiinţarea în 1965, în SUA, a firmei Christine Valmy Inc şi până în prezent, funcţionează în SUA peste 3000 de saloane de frumuseţe sub marca Christine Valmy şi peste peste 100 de şcoli Christine Valmy în lume.

2017: A decedat actorul român Ion Besoiu.

2020: A murit în urma unui atac de cord, muzicianul român Dan Andrei Aldea, cântăreț, multi-instrumentist și compozitor , fost lider al trupei Sfinx; (n. 1950).

Margareta Paslaru "Bate mama lemnele" in memoriam Dan Andrei Aldea by  Svetlana Sabau

În 1981, s-a stabilit în Occident (mai întâi în Belgia, apoi în Germania), unde lucra ca muzician dedicat studioului de înregistrări.

În 2014, Dan Andrei Aldea a revenit în România, după 33 de ani petrecuți în Germania.

2017: A decedat actorul român Ion Besoiu.

Renumitul actor s-a născut în ziua de 11 martie 1931, la Sibiu. A absolvit Academia de Teatru si Muzica din Sibiu și a debutat în 1950, dar consacrarea a venit abia după turnarea filmului Toate pânzele sus, în regia lui Mircea Mureșan, în care a avut ca parteneri mari actori ca Ilarion Ciobanu și Jean Constantin.

Timp de 16 ani a jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca”, din Sibiu, după care s-a mutat la București, unde a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” și a fost, ulterior, timp de 12 ani directorul acestui teatru.

În 2002, a primit Premiul de excelență al Cinematografiei Române. În 2001, a fost declarat cetățean de onoare al orașului Sibiu, în care s-a născut.

Ion Besoiu a fost președinte executiv al Fundației „Sibiul Vechi. Sibiu – Hermannstadt”, asociație care îi ajută pe tinerii talentați și care oferă premii etnografilor.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.
  3. ro.wikipedia.org
  4. lessignets.com
  5. Istoria md.
  6. Crestin Ortodox.ro
  7. Istoriculzilei blogspot.com 
  8. http://www.rador.ro/2020/01/18/calendarul-evenimentelor
  9. Historia.ro

Publicitate

20/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN „cal troian” al MOSCOVEI- Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova

Irina Vlah, desemnată guvernatoare a autonomiei găgăuze a Moldovei (Bașkan), strânge mâna susținătorilor săi în cadrul ceremoniei de inaugurare, în orașul Comrat, la 112 km sud de Chișinău, Moldova, 19 iulie 2019.
©EPA-EFE/DUMITRU DORU  |   Irina Vlah, guvernatoarea autonomiei găgăuze a Moldovei (Bașkan), la ceremonia de inaugurare din orașul Comrat, la 112 km sud de Chișinău, Moldova, 19 iulie 2019.

Regiunea Găgăuzia din Republica Moldova, un „cal troian” al Moscovei

Găgăuzia este, poate, cea mai rusofilă regiune a Republicii Moldova. O entitate separatistă la începutul anilor ’90, Găgăuzia a acceptat până la urmă suveranitatea Chișinăului, însă pretinde dreptul la secesiune în cazul unei uniri cu România sau chiar și al integrării europene, relatează https://www.veridica.ro.

De la „republică” la regiune autonomă cu „dreptul la autodeterminare istorică”

La 19 august în sudul Republicii Moldova, în Unitatea Teritorial Administrativă Gagauz Yeri, au fost marcați 32 de ani ani de la proclamarea Republicii Găgăuzia. Entitatea separatistă, apărută înainte de proclamarea Republicii Moldova ca stat, a existat de facto timp de mai bine de patru ani.

Găgăuzii sunt un popor turcic care în sec. XIII s-a stabilit în regiunea Dobrogei și a adoptat ortodoxismul. În secolul XIX Imperiul Țarist le-a oferit condiții să se strămute în Sudul Basarabiei pe care o anexase în 1812, în ținutul numit Bugeac, locuit de tribul nogai. 

Istoriografia oficială găgăuză vorbește de prima formațiune statală a acestui popor în sec. XIII și de o primă republică – Republica Comrat – în timpul revoluției din Rusia din 1905. Totuși, Republica Comrat a durat doar câteva zile, iar găgăuzii par să se fi adaptat bine la comunism și perioada sovietică în care, deși limba lor nativă este turcică, au adoptat rusa ca principala limbă de comunicare.

Găgăuzii au început să vorbească de autonomie și, ulterior, de independență, la sfârșitul anilor ’80, odată cu mișcarea de eliberare națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), pe fundalul destrămării URSS. Printre motivele invocate au fost „pericolul românizării”, „biciul jandarmului român”, exact ca cele folosite în aceeași perioadă de rusofonii din stânga Nistrului.

La 12 noiembrie 1989, un congres al găgăuzilor declară crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în cadrul RSSM, exact în aceeași perioadă în care la Chișinău aveau loc primele manifestații deschise împotriva regimului sovietic, precum sabotarea aniversării revoluției bolșevice pe 7 noiembrie.. Iar la 19 august 1990 – cu doar două săptămâni înainte de autoproclamarea independenței Transnistriei – a fost proclamată Republica Găgăuzia, care a existat de facto până în 1995.

Raporturile juridice dintre Chișinău și Comrat au fost stabilite abia la sfârșitul anului 1994, după ce parlamentul majoritar „agrarian” (de centru-stânga, format în mare parte de foști nomenclaturiști sovietici) a adoptat controversata Constituție cu „limba moldovenească” și statutul de neutralitate permanentă, iar apoi, a adoptat o lege „privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”.

Statutul regiunii autonome prevede inclusiv că Găgăuzia are propriul parlament și guvern, fiind condusă de un bașcan, care este, din oficiu, membru al guvernului de la Chișinău. De asemenea, „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”.

Această prevedere din lege a avut în primul rând în vedere „riscul” unirii Republicii Moldova cu România, dar unii analiști consideră că s-ar putea încerca aplicarea ei și în situația în care s-ar ajunge la aderarea Republicii Moldova la UE.

Adunarea Populară a criticat spre exemplu, obținerea de către Republica Moldova a statutului de țară candidată pentru aderarea la UE.

În 2003, în timpul guvernării comuniste de la Chișinău, statutul de unitate teritorial administrativă oferit Găgăuziei a fost consfințit și în Constituție. În plus, Adunării Populare de la Comrat i-a fost atribuit și dreptul la inițiativă legislativă.

În ciuda investițiilor făcute în Găgăuzia, Uniunea Europeană și România sunt privite cu suspiciune la Comrat

În ciuda obținerii tuturor acestor drepturi, mișcările secesioniste din Găgăuzia, alimentate de diferiți lideri locali, sau cele menite să obțină mai multă autonomie față de Chișinău, nu au încetat vreodată.

La 2 februarie 2014, la scurt timp după ce Republica Moldova parafase Acordul de asociere cu UE, iar în Ucraina era în plină desfășurare Maidanul declanșat în urma refuzului regimului Ianukovici de a semna Acordul de asociere al Ucrainei, în Găgăuzia a avut loc un referendum declarat ilegal de justiție, finanțat din surse obscure, în care, ca pe timpurile sovietice, 99% au votat pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Euroasiatică și tot cam atâția împotriva integrării europene.

În plus, tot 99% au optat pentru independența Găgăuziei în cazul în care Republica Moldova își pierde statalitatea.

Preferințele politice ale populației din Găgăuzia au fost mereu în favoarea partidelor și politicienilor pro-ruși. Spre exemplu, în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2016, un procent de 98,89%, dintre participanți au votat pentru liderul socialiștilor de atunci, Igor Dodon, în defavoarea Maiei Sandu.

Pe parcursul anilor, Uniunea Europeană a investit în zeci de proiecte din Găgăuzia. La fel și România, cel mai cunoscut fiind proiectul de reparație a grădinițelor. Până în 2018 România investise 26 de milioane de euro în acel proiect, iar Găgăuzia a fost printre cei mai mari beneficiari.

Cu toate acestea, potrivit unui sondaj realizat în 2021 de Institutul de Politici Publice, 40% dintre găgăuzi considerau că Republica Moldova beneficiază de cea mai multă asistență externă din partea Rusiei și doar 14% – UE.

Același sondaj, realizat pe teritoriul Găgăuziei, și al raionului Taraclia, populat preponderent de bulgari, releva că o treime dintre găgăuzi își identifică apartenența culturală la cea găgăuză, 30% – la cea rusă și doar 12,6% – la cea moldovenească. Aproximativ 90% din cei intervievați se informau din surse în limba rusă, iar cei mai mulți aveau încredere în presa din Rusia.

Anumite lucruri par să se schimbe, chiar dacă o fac într-un ritm foarte lent. Potrivit aceluiași sondaj, față de o cercetare sociologică similară realizată în 2015, s-a înjumătățit de la 34% la 17 la sută numărul celor care își doreau ca Republica Moldova să fie parte componentă a Federației Ruse.

Este adevărat că a crescut de la 4% la 13,5% numărul celor care și-ar fi dorit reconstituirea URSS. De asemenea, în decurs de un deceniu s-a dublat numărul celor care afirmă că ar cunoaște „limba moldovenească”, dar și așa este vorba de mai puțin de un sfert dintre cei intervievați.

La 31 august 2021, de Ziua Limbii Române,  actualul bașcan al Găgăuziei, Irina Vlah a publicat o postare în care în premieră un oficial de la Comrat nu utilizează termenul „limba moldovenească”.

„Azi sărbătorim Ziua Limbii Române – este o sărbătoare importantă pentru toți cetățenii Republicii Moldova”, a scris ea, provocând critici la Comrat. De notat însă că a scris acea postare spre sfârșitul celui de-al doilea (și ultimul) mandat. Irina Vlah este fostă comunistă, după care a trecut în echipa lui Igor Dodon însă, se pare, stabilise relații bune cu fostul ambasador al României la Chișinău, Daniel Ioniță, care a întreprins mai multe vizite în Găgăuzia.

În plus, în ultimii ani a fost lansat unul dintre cele mai importante proiecte românești în Găgăuzia – construcția unui bloc nou pentru singurul liceu cu predare în limba română din Comrat.

Vlah are și un blog, inclusiv în limba română, ceea ce iarăși este o noutate pentru un funcționar din Găgăuzia, mai ales că în campaniile sale electorale a promovat apropierea de Rusia și și-a făcut PR cu fotografii alături de Vladimir Putin. Este posibil ca Irina Vlah să aibă interese personale în realizarea unor proiecte de infrastructură; poate fi, totodată, vorba și despre planurile sale politice de viitor, având în vedere că  la sfârșitul anului trecut nu excludea posibilitatea să candideze la prezidențiale.

Oricum, gesturile Irinei Vlah rămân în antiteză cu poziția de până atunci a autorităților găgăuze, care, de pildă, în 2013 redenumeau obiectele de studiu în școli ‘Limba şi literatura română’ şi ‘Istoria Românilor’ în ‘Limba şi literatura moldovenească’ şi ‘Istoria Moldovei’.

Un cal troian al Moscovei în Republica Moldova

Având în vedere diferențele mari de viziuni dintre majoritatea cetățenilor Republicii Moldova și cei din Găgăuzia, se pare că unul dintre factorii care au contribuit ca lucrurile să nu escaladeze în Găgăuzia este lipsa de unitate a elitelor locale. Chiar dacă cei peste 120.000 de locuitori ai regiunii au practic aceeași viziune de politică internă și externă, disputele politice interne sunt foarte dure, iar deseori se lasă cu certuri, conflicte sau chiar bătăi între politicieni.  

Pe lângă frecventele scrutine naționale care au loc în Republica Moldova, în Găgăuzia mai au loc și două tipuri de alegeri locale – pentru Adunarea Populară și pentru funcția de bașcan – în care concurența este acerbă. Codul electoral și cutumele din regiune promovează candidații independenți la alegeri, astfel că Adunarea Populară, formată din 35 de deputați, e destul de pestriță.

Spre exemplu, după ultimele alegeri din Adunarea Populară din septembrie-octombrie 2021, președintele acesteia a fost ales abia în februarie 2022, din a 15-a încercare , cu 18, adică minimul necesar de voturi. Și ultimele alegeri pentru funcția de bașcan, din 2019, s-au lăsat cu scandal, după ce majoritatea concurenților au chemat alegătorii să boicoteze alegerile, prezența la vot a fost asigurată la limită, iar opoziția din regiune a reclamat fraude grave.

Agresiunea militară rusă asupra Ucrainei, dar și consecințele războiului pentru Republica Moldova au încins spiritele la Comrat. Mai mulți deputați din Adunarea Populară au susținut deschis, prin postări și mesaje pe rețelele de socializare invazia rusă, au purtat ostentativ panglica Sf. Gheorghe, chiar dacă Parlamentul de la Chișinău a interzis afișarea acesteia ca pe un simbol al agresiunii militare.

În ultimele câteva luni, în Găgăuzia au avut mai multe proteste împotriva guvernării, a inflației și prețurilor, la care au început să se audă și mesaje separatiste.

La începutul lunii august, la un astfel de protest la Ceadîr-Lunga, a fost pus în discuție și subiectul desprinderii de Republica Moldova și alipirii la Rusia.

„Când rusul Ivan pe nume Vladimir Vladimirovici [Putin] va lua pământurile noastre rusești? Acest pământ aparține în primul rând Rusiei. Putin va veni odată și odată aici și-l vom întâmpina cu flori”, a declarat un activist din regiune, Dmitri Zirov, citat de nokta.md.

Iar unul din liderii mișcărilor secesioniste din anii 90 ai secolului trecut, Mihail Khedighelean, a anunțat că va fi organziată o reuniune a liderilor regiunii pentru a le solicita Rusiei și Turciei să apere Găgăuzia de România.

Astfel, în pofida schimbărilor din societatea moldovenească, Găgăuzia și găgăuzii rămân puternici angrenați la lumea și la politica rusă.

În condițiile în care Republica Moldova mai are de înfruntat o regiune separatistă la est și alte minorități vorbitoare de rusă pe teritoriul său, Găgăuzia este încă un călcâi al lui Ahile, sau mai degrabă un cal troian.

CITIȚI ȘI:

22/10/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GĂGĂUZIA,trecutul său din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Exclusiv. Să înțelegem Găgăuzia, raportarea la trecutul din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Pe hartă: Spațiul etnic găgăuz din R. Moldova (FLUX NEWS MD).

Găgăuzii (în găgăuză gagauz, plural gagauzlar) sunt o populație minoritară în Republica Moldova (în regiunea autonomă Găgăuzia) și în sudul Basarabiei istorice (Bugeac) – Ucraina de azi, în număr de aproximativ 250.000 de locuitori, precum și în Dobrogea – România, estul Bulgariei și alte zone din Balcani.

Etnicii găgăuzi se presupune că fac parte din grupul turcilor oguzi, deoarece denumirea lor provine din numele turcesc de Gök-Oğuz însemnând „Poporul albastru” sau „ceresc”.

Împreună cu ciuvașii, un alt popor vorbitor de limbă turcică, găgăuzii se numără printre puținele grupuri etnice turcice de religie creștină (ambele populații sunt de rit ortodox).

Pe teritoriul României de azi, prezența lor datează de aproape un mileniu.

Dobrogea și Deliorman sunt regiunile în care s-a produs etnogeneza poporului găgăuz în secolul XIII. Din acest secol datează formațiunea statală Uziăilet (în zona Cavarna-Mangalia), pe care savanții o califică ca fiind primul stat al poporului găgăuz. De asemenea, în secolul XVIII în regiunea Varna a existat o efemeră republică găgăuză Vister.

Până la începutul secolului XIX, numărul găgăuzilor din Dobrogea era încă foarte ridicat. În deceniile ulterioare anexării Basarabiei de către Rusia (1812), majoritatea găgăuzilor au emigrat spre această regiune, fiind ademeniți de privilegiile acordate de către administrația țaristă, dar și de posibilitatea de a scăpa de asuprirea otomană cauzată de religia lor creștină.

Totuși o mică parte a rămas în Dobrogea unde, din pricina micșorării dramatice a comunității, dar și din lipsa facilităților pentru această etnie (școli și biserici în limbă proprie), au fost în cea mai mare parte asimilați de populațiile conlocuitoare.

În ciuda faptului că autoritățile din România recunosc existența unei etnii găgăuze acceptând la recensăminte declararea apartenenței la aceasta, numărul celor care s-au declarat ca atare la recensământul din 2002 a fost extrem de redus: doar 45 de persoane. În anul 1930, numărul găgăuzilor din județele Tulcea și Constanța se ridica la aproximativ 1000 de persoane, din care 752 persoane în județul Constanța.

Filologul bulgar Ivan Gradeșliev prezintă o istorie neromanțată a acestei populații, în cartea sa intitulată „Găgăuzii” (Гагаузите, Sofia 1994), care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.

Sunt prezentate eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România după Marea Unire din 1918 avea în granițele firești întreaga Basarabie și Cadrilaterul, o parte a litoralului bulgăresc de azi), majoritatea populației găgăuze existente se afla atunci sub administrație românească. Gradeșliev rezumă paradoxul acestei populații a cărei profundă credință creștin-ortodoxă o facea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care și-a păstrat acel statut inferior și în Bulgaria sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.

Practic toate țările sau imperiile în care au trăit, au încercat să-i asimileze, elocventă în acest sens fiind chiar situația din Grecia, care căuta să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciți.

De altfel, ca o paranteză, statul grec a dus și duce o agresiva campanie de grecizare a unor etnii chiar de pe teritoriul altor state, sunt bine știute ofertele în sute de euro pentru aromânii din Bulgaria, Macedonia și Albania pentru a se declara greci, sumele acordate acestora după unele surse find (culmea), chiar din fonduri europene. Rusia țaristă, spre exemplu, îi considera pe găgăuzi drept „bulgari de limbă turcă”. Rușii nu vedeau nici o distincție întrei ei și bulgari.

La recensământul din 1930, din România,  nu doar în Basarabia a fost înregistrat un număr important de gagauzi, ci și în județele Constanța și Caliacra. Pe această hartă (foto jos), Găgăuzii sunt marcați cu buline portocalii (popor turcic), însoțite de litera G (literă neagră aplicată peste bulina portocalie) sau G (literă portocalie aplicată lângă bulina portocalie).

Cronologic vorbind, găgăuzii din arealul dintre Prut și Nistru și-au dobândit independența totală doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906.

 În rest, au aparținut de Rusia Țaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 și 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 și 1941-1991 și, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.

În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputații găgăuzi din sfatul țării se abțin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condițiile în care bolșevicii nu renunțaseră la ideea recuperării în forță a Basarabiei.

În perioada interbelică a României Mari (1920-1940), după spusele bașkanului (2014), găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunități etnice din Basarabia. Toți găgăuzii cunoșteau pe atunci limba română și urau comunismul. În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanți ai Legiunii Arhanghelului Mihail și ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă și anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi. 

(Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul și jurnalistul basarabean Igor Cașu, vezi RBN Press).

Perioada de sub ocupația sovietică, educația forțată în spiritul materialismului dialectic și științific, precum și succederea generațiilor, duc însă la o schimbare profundă a societății.

În perioada sovietică, populația găgăuză, ca și cea moldovenească și multe altele, a fost supusă rusificării. Lipsa școlilor cu predare în limba găgăuză a făcut ca majoritatea acestei populații să fie școlarizată în rusește, iar limba rusă a devenit pentru mulți principala limbă vorbită. În cadrul câtorva dintre școlile în limba rusă se predau și cursuri de limbă găgăuză.

Naționalismul găgăuz a rămas o mișcare intelectuală pe tot parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, dar la sfârșitul deceniului, mulțumită răspândirii idealurilor democratice în Uniunea Sovietică („glasnost”, „perestroika”), a evoluat în mișcare politică odată cu întemeierea „Poporului găgăuz” (Gagauz halkî) în 1988.

Pe măsură ce creștea în mod paralel mișcarea afirmare națională moldovenească, și mai ales atunci când limba română și grafia latină a fost adoptată oficial în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Parte din URSS), o parte din liderii „poporului găgăuz”, foști activiști sovietici în frunte cu Stepan Topal, s-au aliat cu reprezentanții altor minorități naționale din Republică, pentru a se împotrivi mișcării naționale moldovenești.

Procesul de sovietizare și rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 și 1991, găgăuzii au susținut păstrarea cu orice preț a URSS-ului.

În 1989, la primul congres al „Poporului găgăuz”, acesta a votat rezoluția grupului care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei (dar nu în Bugeacul ucrainean), cu capitala la Comrat. În august 1990, în timp ca Republica Moldova își proclama independența față de URSS, grupul condus de Stepan Topal a proclamat Găgăuzia ca republică autonomă a URSS, care oficial mai exista în acel moment, simultan cu același proces care avea loc în Transnistria sub conducerea liderilor Igor Smirnov și Aleksandr Lebed. Guvernul din Chișinău al Moldovei, nou stat independant, a considerat declarația ca neconstituțională. În acel moment, Găgăuzii, care în marea lor majoritate nu cunoșteau situația reală și nu călătoriseră decât în URSS, erau speriați de propaganda politică potrivit căreia „românismul” din noua Republică era o mișcare „fascistă” iar eventuala unire a acesteia cu România (unire care în acel moment părea iminentă) ar însemna să fie dați afară din țară.

Gagauzia

În aceste condiții, grupul pro-sovietic a preluat total conducerea „Poporului găgăuz” și a organizat în martie 1991 un „referendum” la care partizanii săi au votat în unanimitate pentru rămânerea în cadrul URSS, fără ca alți alegători să-și poată manifesta opiniile, așa cum a constatat ziaristul francez Jean-Baptiste Naudet, de la ziarul „Le Monde”, deși când parlamentul Republicii Moldova a votat independența Republicii, 6 din cei 12 deputați găgăuzi votaseră „da”.

Ulterior, o parte din găgăuzi au sprijinit tentativa de lovitură de stat de la Moscova, tensionând și mai mult relațiile cu Chișinăul. Găgăuzia s-a autoproclamat independentă la 19 august 1991 sub conducerea lui Topal, urmată fiind în septembrie de Transnistria.

Aceste acțiuni erau menite să oblige Frontul Popular ca să-și atenueze linia proromână, considerată fascistă, și să revină la linia prosovietică, ulterior pro-rusă, ceeace s-a și întâmplat.

Opinia scriitorului de origine găgăuză Serghei Uzun, din Chișinău (interviu luat de ziare.com și tradus de Valeriu Zegrea)

Ce amintiri au gagauzii despre perioada din timpul României interbelice ? Cum a fost regimul românesc?

Iși amintesc de interzicerea slujbelor religioase în limba gagauza, despre jandarmii din sate, despre practica pedepselor corporale cu bâta. Toate acestea nu au contribuit la iubirea populara pentru autoritatile romane.

Cu alte cuvinte, daca autoritatile Rusiei tariste nu s-au amestecat in randuielile traditionale ale gagauzilor, atunci autoritatile Romaniei Mari au fost prezente in fiecare sat. Nu doar prin jandarmi, ci si prin clerul bisericesc si invatatori. Sa spunem si ca in satul meu prima scoala a aparut in timpul autoritatilor romanesti.

De aceea, atitudinea fata de autoritatile romanesti din acea perioada nu este negativa pentru toti. Sunt oameni care au primit educatie si au reusit in viata anume in acea perioada.

Cum a fost perioada sovietica pentru gagauzi? A existat un proces de rusificare sau gagauzii au fost lasati cum limba si cultura lor?

Perioada sovietica a fost considerata si este considerata ca o perioada de inflorire a regiunii. Practic toata infrastructura – drumuri, scoli, spitale, intreprinderi – a fost creata in acea perioada. Procesul rusificarii, desigur, a existat. Dar trebuie sa intelegem ca gagauzii isi pastreaza si si-au pastrat limba si cultura lor datorita locuirii compacte, nu datorita scolii sau universitatii.

Cu alte cuvinte, la noi niciodata nu a fost invațământ in limba gagauză. La sfârsitul anilor patruzeci, dupa foametea din ’46-’47, procesul românizarii a fost schimbat cu procesul rusificării. In 1956 a fost creata de către savantii sovietici prima scriere pe baza alfabetului chirilic si au fost create programe de învățământ în școlile naționale.

Dar, din cauza faptului ca gagauzii erau putin numerosi, acest proces a fost considerați inoportun si in 1966 studierea limbii gagauze in școli a fost intreruptă. Dar, de exemplu, eu niciodata nu am invatat limba gagauză si nu am citit cărți in limba găgăuză, dar vorbesc liber în limba găgăuză.

Insa cartile mele le-am scris in rusa, deoarece scrisul gagauzilor si manualele de limba gagauza pe baza scrierii in latina au aparut putin mai tarziu decat fiul meu, ceea ce a facut ca procesul meu de invatare sa fie prelungit. Dar nu fara rezultat, din fericire.

O multime de populatii musulmane, dar de etnii diferite au avut de suferit sub rusi, ori pe vremea imperiului, ori in perioada sovietica. Cum se explica totusi atasamentul pe care il au gagauzii fata de Rusia?

La gagauzi nu exista perioada musulmana in istorie – gagauzii sunt un popor crestin. Dar raspandirea lor in Rusia se explica gratie istoriei comune si considerentelor strict economice. Cu alte cuvinte, este de inteles ca perioada de inflorire a regiunii in perioada sovietica se proiecteaza asupra Rusiei de azi. Actuala situatie economica ii obliga pe oameni sa isi caute de munca peste granitele tarii.

Deoarece rusificarea din perioada sovietica nu a trecut fara urmari, toti sunt vorbitori de rusa. Permeabilitatea frontierelor si limbii face din Rusia locul cel mai atractiv pentru gasterbeiteri (cuvant de argou, din germana, inseamna oameni plecati la munca in strainatate – n.red.). Dar trebuie sa intelegem ca gasterbeiter nu inseamna numai bani, dar duce si la aparitia unor legaturi culturale cu Rusia.

Sa spunem ca, data fiind apropierea limbii gagauze de celelalte limbi turcice, manifesta deschidere fata de Gagauzia si tari precum Turcia, Azerbaijan, Kazahstan, dar in aceasta privinta sunt doar schimburi culturale si practic nu sunt perspective pentru gasterbeiteri. Noi traim intr-o perioada stranie, cand vectorul politicii externe a statului este determinat foarte mult de gasterbeiteri.

Din Romania asa este vazuta reactia gagauzilor fata guvernul central al Republicii Moldova – gagauzii sunt banuitori, reticenti, nu le plac moldovenii, nu le place limba romaneasca, si, daca li s-ar oferi ocazia, si-ar declara imediat independenta. De ce?

Punctul de vedere despre gagauzi in Romania, ca si in Moldova, este format de catre ziare si reviste. Daca mie imi este evidenta deformarea imaginii din Romania, mai mult sau mai putin, in situatia cetatenilor din Moldova, dorinta de a-si forma un punct de vedere din mijloacele mass-media in locul deplasarii la o distanta de o suta de kilometri si aflarii realitatii personal, la fata locului, este de neinteles pentru mine.

Intr-un moment oarecare ceva s-a intamplat si noi ne-am dezvatat sa comunicam unii cu altii. Nu, si niciodata, nu a fost nici o ostilitate fata de moldoveni din partea gagauzilor.

Mama mea este moldoveanca, a invatat in scoala moldoveneasca si a absolvit institutul in limba de predare moldoveneasca. De aceea, presupunerea ca gagauzii nu ii iubesc pe moldoveni se transforma in praf si pulbere chiar la nivelul familiei mele. Au fost tensiuni in anii ’90, dar asta a fost acum douazeci de ani si trebuie acum cumva sa se indrepte.

Legat de limba gagauza, tatal meu a spus foarte exact :

„In 1918 au venit românii, au adus invatatori – de bine, de rau, in trei ani noi cunosteam limba romana. In 1940 au venit rusii, au adus invatatori – in 3-4 ani cu greu incercam sa ne exprimam in limba rusa. In anii ’90 nimeni nu a venit, nimeni nu a mai fost adus, dar nu stiu de ce toti asteapta aparitia limbii. Cum poate sa apara limba fara invatatori si fara un mediu lingvistic?”.

Intrebarea legata de indepententei Gagauziei nu merita sa fie pusa in genere. Este o formulare privitoare la dreptul la autodeterminare, in situatia schimbarii statutului Republicii Moldova din statutul de stat independent intr-o entitate cu alt statut. Mai mult decat atat, aceasta formulare a aparut ca o contracarare a ideii de unire a R. Moldova cu Romania, care pana in prezent este foarte populara in Moldova si in Romania.

Neplacerea acestei idei provine din faptul ca printre gagauzi, Romania de azi este strans asociata cu Romania Mare din anii 1918-1940.

De ce gagauzii nu stiu nimic despre actuala Românie ?   – este o intrebare care trebuie adresata mai degraba autoritatilor Romaniei.

Cum e resimtita de catre gagauzi anexarea Crimeii de catre Rusia? Se bucura? Isi doresc si ei reintegrarea intr-o Rusie mare, continuatoare a URSS? Sau vor sa continue in cadrul Republicii Moldova?

Imi vine greu sa raspund. Au fost cateva mitinguri de sprijinire a Crimeii. Trebuie sa spunem ca nu au fost foarte multi participanti. Nostalgia dupa Uniunea Sovietica este raspandita nu numai printre gagauzi.

Dar trebuie sa intelegem ca astazi omul trebuie sa faca o alegere intre tara care ti-a construit drumuri, cu invatamant si asistenta medicala gratuita si tara in care tu nu poti sa iti castigi existenta si in care de douazeci de ani esti „separatist, care nu doreste sa invete limba, care a venit de undeva pe pamantul nostru”.

Aceasta alegere intre doua imagini foarte diferite este evidenta. Ca sa schimbam cumva aceasta situatie, eu as face multe. Dar as incepe totusi cu schimbarea retoricii. (interviul din Aprilie 2014 al lui Serghei Uzun – integral aici)

Poziția și implicarea Turciei în problema găgăuză din R. Moldova

„Găgăuzia reprezintă un factor important pentru dezvoltarea relațiilor dintre Moldova și Turcia. Găgăuzia, ca regiune autonomă, trebuie să fie în continuare parte a Republicii Moldova, să realizeze proiecte comune și să conclucreze în continuare cu autoritățile de la Chișinău. Noi pledăm în continuare pentru integritatea și unitatea politică a țării”, a fost mesajul președintelui Adunării Naționale a Turciei Cemil Çiçek aflat în vizită în R. Moldova în luna mai 2014

Expertul publicației „Economiceskoe Obozrenie”, Dmitri Kalak, într-un interviu luat de Europa Liberă subliniază rolul și poziția Turciei față de Găgăuzia.  „Pentru Turcia, este foarte important stabilirea unui consens între autoritățile de la Chișinău și cele din Găgăuzia.

Să nu uităm că la începutul anilor 1990, când în regiune a fost autoproclamată republica găgăuză, guvernul Turciei a fost foarte ferm și a spus clar că vor susține Găgăuzia doar dacă liderii de acolo vor avea o relație constructivă cu autoritățile centrale de la Chișinău. Tocmai pentru că Turcia înfruntă pe teritoriul său separatiștii kurzi, ea pledează împotriva tensionărilor interne în cadrul țărilor partenere.”

Astăzi, businessul turcesc este foarte activ în Găgăuzia, pe teritoriul autonomiei activează holdingul de textile „Asena”, cu cinci fabrici. De asemenea, sunt și alte investiții care asigură localnicii cu locuri de muncă.”

De asemenea, Turcia se numără printre primii cinci investitori în Republica Moldova.

În ultimii ani, Turcia se regăsește în topul țărilor cu care Republica Moldova are stabilite relații comerciale. La capitolul „importuri” Turcia este în top cinci.

Autor: Andrei Lisenco, Redactor-editor Flux News MD – romaniabreakingnews.ro

07/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: