CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GĂGĂUZIA, raportarea la trecutul din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Exclusiv. Să înțelegem Găgăuzia, raportarea la trecutul din „România Mare”, prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România

Pe hartă: Spațiul etnic găgăuz din R. Moldova (FLUX NEWS MD).

Găgăuzii (în găgăuză gagauz, plural gagauzlar) sunt o populație minoritară în Republica Moldova (în regiunea autonomă Găgăuzia) și în sudul Basarabiei istorice (Bugeac) – Ucraina de azi, în număr de aproximativ 250.000 de locuitori, precum și în Dobrogea – România, estul Bulgariei și alte zone din Balcani.

Etnicii găgăuzi se presupune că fac parte din grupul turcilor oguzi, deoarece denumirea lor provine din numele turcesc de Gök-Oğuz însemnând „Poporul albastru” sau „ceresc”.

Împreună cu ciuvașii, un alt popor vorbitor de limbă turcică, găgăuzii se numără printre puținele grupuri etnice turcice de religie creștină (ambele populații sunt de rit ortodox).

Pe teritoriul României de azi, prezența lor datează de aproape un mileniu.

Dobrogea și Deliorman sunt regiunile în care s-a produs etnogeneza poporului găgăuz în secolul XIII. Din acest secol datează formațiunea statală Uziăilet (în zona Cavarna-Mangalia), pe care savanții o califică ca fiind primul stat al poporului găgăuz. De asemenea, în secolul XVIII în regiunea Varna a existat o efemeră republică găgăuză Vister.

Până la începutul secolului XIX, numărul găgăuzilor din Dobrogea era încă foarte ridicat. În deceniile ulterioare anexării Basarabiei de către Rusia (1812), majoritatea găgăuzilor au emigrat spre această regiune, fiind ademeniți de privilegiile acordate de către administrația țaristă, dar și de posibilitatea de a scăpa de asuprirea otomană cauzată de religia lor creștină. Totuși o mică parte a rămas în Dobrogea unde, din pricina micșorării dramatice a comunității, dar și din lipsa facilităților pentru această etnie (școli și biserici în limbă proprie), au fost în cea mai mare parte asimilați de populațiile conlocuitoare. În ciuda faptului că autoritățile din România recunosc existența unei etnii găgăuze acceptând la recensăminte declararea apartenenței la aceasta, numărul celor care s-au declarat ca atare la recensământul din 2002 a fost extrem de redus: doar 45 de persoane. În anul 1930, numărul găgăuzilor din județele Tulcea și Constanța se ridica la aproximativ 1000 de persoane, din care 752 persoane în județul Constanța.

Filologul bulgar Ivan Gradeșliev prezintă o istorie neromanțată a acestei populații, în cartea sa intitulată „Găgăuzii” (Гагаузите, Sofia 1994), care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.

Sunt prezentate eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România după Marea Unire din 1918 avea în granițele firești întreaga Basarabie și Cadrilaterul, o parte a litoralului bulgăresc de azi), majoritatea populației găgăuze existente se afla atunci sub administrație românească. Gradeșliev rezumă paradoxul acestei populații a cărei profundă credință creștin-ortodoxă o facea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care și-a păstrat acel statut inferior și în Bulgaria sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.

Practic toate țările sau imperiile în care au trăit, au încercat să-i asimileze, elocventă în acest sens fiind chiar situația din Grecia, care căuta să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciți.

De altfel, ca o paranteză, statul grec a dus și duce o agresiva campanie de grecizare a unor etnii chiar de pe teritoriul altor state, sunt bine știute ofertele în sute de euro pentru aromânii din Bulgaria, Macedonia și Albania pentru a se declara greci, sumele acordate acestora după unele surse find (culmea), chiar din fonduri europene. Rusia țaristă, spre exemplu, îi considera pe găgăuzi drept „bulgari de limbă turcă”. Rușii nu vedeau nici o distincție întrei ei și bulgari.

La recensământul din 1930, din România,  nu doar în Basarabia a fost înregistrat un număr important de gagauzi, ci și în județele Constanța și Caliacra. Pe această hartă (foto jos), Găgăuzii sunt marcați cu buline portocalii (popor turcic), însoțite de litera G (literă neagră aplicată peste bulina portocalie) sau G (literă portocalie aplicată lângă bulina portocalie).

Cronologic vorbind, găgăuzii din arealul dintre Prut și Nistru și-au dobândit independența totală doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906.

 În rest, au aparținut de Rusia Țaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 și 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 și 1941-1991 și, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.

În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputații găgăuzi din sfatul țării se abțin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condițiile în care bolșevicii nu renunțaseră la ideea recuperării în forță a Basarabiei.

În perioada interbelică a României Mari (1920-1940), după spusele bașkanului (2014), găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunități etnice din Basarabia. Toți găgăuzii cunoșteau pe atunci limba română și urau comunismul. În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanți ai Legiunii Arhanghelului Mihail și ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă și anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi. 

(Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul și jurnalistul basarabean Igor Cașu, vezi RBN Press).

Perioada de sub ocupația sovietică, educația forțată în spiritul materialismului dialectic și științific, precum și succederea generațiilor, duc însă la o schimbare profundă a societății.

În perioada sovietică, populația găgăuză, ca și cea moldovenească și multe altele, a fost supusă rusificării. Lipsa școlilor cu predare în limba găgăuză a făcut ca majoritatea acestei populații să fie școlarizată în rusește, iar limba rusă a devenit pentru mulți principala limbă vorbită. În cadrul câtorva dintre școlile în limba rusă se predau și cursuri de limbă găgăuză.

Naționalismul găgăuz a rămas o mișcare intelectuală pe tot parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, dar la sfârșitul deceniului, mulțumită răspândirii idealurilor democratice în Uniunea Sovietică („glasnost”, „perestroika”), a evoluat în mișcare politică odată cu întemeierea „Poporului găgăuz” (Gagauz halkî) în 1988.

Pe măsură ce creștea în mod paralel mișcarea afirmare națională moldovenească, și mai ales atunci când limba română și grafia latină a fost adoptată oficial în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Parte din URSS), o parte din liderii „poporului găgăuz”, foști activiști sovietici în frunte cu Stepan Topal, s-au aliat cu reprezentanții altor minorități naționale din Republică, pentru a se împotrivi mișcării naționale moldovenești.

Procesul de sovietizare și rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 și 1991, găgăuzii au susținut păstrarea cu orice preț a URSS-ului.

În 1989, la primul congres al „Poporului găgăuz”, acesta a votat rezoluția grupului care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei (dar nu în Bugeacul ucrainean), cu capitala la Comrat. În august 1990, în timp ca Republica Moldova își proclama independența față de URSS, grupul condus de Stepan Topal a proclamat Găgăuzia ca republică autonomă a URSS, care oficial mai exista în acel moment, simultan cu același proces care avea loc în Transnistria sub conducerea liderilor Igor Smirnov și Aleksandr Lebed. Guvernul din Chișinău al Moldovei, nou stat independant, a considerat declarația ca neconstituțională. În acel moment, Găgăuzii, care în marea lor majoritate nu cunoșteau situația reală și nu călătoriseră decât în URSS, erau speriați de propaganda politică potrivit căreia „românismul” din noua Republică era o mișcare „fascistă” iar eventuala unire a acesteia cu România (unire care în acel moment părea iminentă) ar însemna să fie dați afară din țară.

Gagauzia

În aceste condiții, grupul pro-sovietic a preluat total conducerea „Poporului găgăuz” și a organizat în martie 1991 un „referendum” la care partizanii săi au votat în unanimitate pentru rămânerea în cadrul URSS, fără ca alți alegători să-și poată manifesta opiniile, așa cum a constatat ziaristul francez Jean-Baptiste Naudet, de la ziarul „Le Monde”, deși când parlamentul Republicii Moldova a votat independența Republicii, 6 din cei 12 deputați găgăuzi votaseră „da”.

Ulterior, o parte din Găgăuzi au sprijinit tentativa de lovitură de stat de la Moscova, tensionând și mai mult relațiile cu Chișinăul. Găgăuzia s-a autoproclamat independentă la 19 august 1991 sub conducerea lui Topal, urmată fiind în septembrie de Transnistria.

Aceste acțiuni erau menite să oblige Frontul Popular ca să-și atenueze linia proromână, considerată fascistă, și să revină la linia prosovietică, ulterior pro-rusă, ceeace s-a și întâmplat.

Opinia scriitorului de origine găgăuză Serghei Uzun, din Chișinău (interviu luat de ziare.com și tradus de Valeriu Zegrea)

Ce amintiri au gagauzii despre perioada din timpul României interbelice ? Cum a fost regimul românesc?

Iși amintesc de interzicerea slujbelor religioase în limba gagauza, despre jandarmii din sate, despre practica pedepselor corporale cu bâta. Toate acestea nu au contribuit la iubirea populara pentru autoritatile romane.

Cu alte cuvinte, daca autoritatile Rusiei tariste nu s-au amestecat in randuielile traditionale ale gagauzilor, atunci autoritatile Romaniei Mari au fost prezente in fiecare sat. Nu doar prin jandarmi, ci si prin clerul bisericesc si invatatori. Sa spunem si ca in satul meu prima scoala a aparut in timpul autoritatilor romanesti.

De aceea, atitudinea fata de autoritatile romanesti din acea perioada nu este negativa pentru toti. Sunt oameni care au primit educatie si au reusit in viata anume in acea perioada.

Cum a fost perioada sovietica pentru gagauzi? A existat un proces de rusificare sau gagauzii au fost lasati cum limba si cultura lor?

Perioada sovietica a fost considerata si este considerata ca o perioada de inflorire a regiunii. Practic toata infrastructura – drumuri, scoli, spitale, intreprinderi – a fost creata in acea perioada. Procesul rusificarii, desigur, a existat. Dar trebuie sa intelegem ca gagauzii isi pastreaza si si-au pastrat limba si cultura lor datorita locuirii compacte, nu datorita scolii sau universitatii.

Cu alte cuvinte, la noi niciodata nu a fost invațământ in limba gagauză. La sfârsitul anilor patruzeci, dupa foametea din ’46-’47, procesul românizarii a fost schimbat cu procesul rusificării. In 1956 a fost creata de către savantii sovietici prima scriere pe baza alfabetului chirilic si au fost create programe de învățământ în școlile naționale.

Dar, din cauza faptului ca gagauzii erau putin numerosi, acest proces a fost considerați inoportun si in 1966 studierea limbii gagauze in școli a fost intreruptă. Dar, de exemplu, eu niciodata nu am invatat limba gagauză si nu am citit cărți in limba găgăuză, dar vorbesc liber în limba găgăuză.

Insa cartile mele le-am scris in rusa, deoarece scrisul gagauzilor si manualele de limba gagauza pe baza scrierii in latina au aparut putin mai tarziu decat fiul meu, ceea ce a facut ca procesul meu de invatare sa fie prelungit. Dar nu fara rezultat, din fericire.

O multime de populatii musulmane, dar de etnii diferite au avut de suferit sub rusi, ori pe vremea imperiului, ori in perioada sovietica. Cum se explica totusi atasamentul pe care il au gagauzii fata de Rusia?

La gagauzi nu exista perioada musulmana in istorie – gagauzii sunt un popor crestin. Dar raspandirea lor in Rusia se explica gratie istoriei comune si considerentelor strict economice. Cu alte cuvinte, este de inteles ca perioada de inflorire a regiunii in perioada sovietica se proiecteaza asupra Rusiei de azi. Actuala situatie economica ii obliga pe oameni sa isi caute de munca peste granitele tarii.

Deoarece rusificarea din perioada sovietica nu a trecut fara urmari, toti sunt vorbitori de rusa. Permeabilitatea frontierelor si limbii face din Rusia locul cel mai atractiv pentru gasterbeiteri (cuvant de argou, din germana, inseamna oameni plecati la munca in strainatate – n.red.). Dar trebuie sa intelegem ca gasterbeiter nu inseamna numai bani, dar duce si la aparitia unor legaturi culturale cu Rusia.

Sa spunem ca, data fiind apropierea limbii gagauze de celelalte limbi turcice, manifesta deschidere fata de Gagauzia si tari precum Turcia, Azerbaijan, Kazahstan, dar in aceasta privinta sunt doar schimburi culturale si practic nu sunt perspective pentru gasterbeiteri. Noi traim intr-o perioada stranie, cand vectorul politicii externe a statului este determinat foarte mult de gasterbeiteri.

Din Romania asa este vazuta reactia gagauzilor fata guvernul central al Republicii Moldova – gagauzii sunt banuitori, reticenti, nu le plac moldovenii, nu le place limba romaneasca, si, daca li s-ar oferi ocazia, si-ar declara imediat independenta. De ce?

Punctul de vedere despre gagauzi in Romania, ca si in Moldova, este format de catre ziare si reviste. Daca mie imi este evidenta deformarea imaginii din Romania, mai mult sau mai putin, in situatia cetatenilor din Moldova, dorinta de a-si forma un punct de vedere din mijloacele mass-media in locul deplasarii la o distanta de o suta de kilometri si aflarii realitatii personal, la fata locului, este de neinteles pentru mine.

Intr-un moment oarecare ceva s-a intamplat si noi ne-am dezvatat sa comunicam unii cu altii. Nu, si niciodata, nu a fost nici o ostilitate fata de moldoveni din partea gagauzilor.

Mama mea este moldoveanca, a invatat in scoala moldoveneasca si a absolvit institutul in limba de predare moldoveneasca. De aceea, presupunerea ca gagauzii nu ii iubesc pe moldoveni se transforma in praf si pulbere chiar la nivelul familiei mele. Au fost tensiuni in anii ’90, dar asta a fost acum douazeci de ani si trebuie acum cumva sa se indrepte.

Legat de limba gagauza, tatal meu a spus foarte exact :

„In 1918 au venit romanii, au adus invatatori – de bine, de rau, in trei ani noi cunosteam limba romana. In 1940 au venit rusii, au adus invatatori – in 3-4 ani cu greu incercam sa ne exprimam in limba rusa. In anii ’90 nimeni nu a venit, nimeni nu a mai fost adus, dar nu stiu de ce toti asteapta aparitia limbii. Cum poate sa apara limba fara invatatori si fara un mediu lingvistic?”.

Intrebarea legata de indepententei Gagauziei nu merita sa fie pusa in genere. Este o formulare privitoare la dreptul la autodeterminare, in situatia schimbarii statutului Republicii Moldova din statutul de stat independent intr-o entitate cu alt statut. Mai mult decat atat, aceasta formulare a aparut ca o contracarare a ideii de unire a R. Moldova cu Romania, care pana in prezent este foarte populara in Moldova si in Romania.

Neplacerea acestei idei provine din faptul ca printre gagauzi, Romania de azi este strans asociata cu Romania Mare din anii 1918-1940.

De ce gagauzii nu stiu nimic despre actuala Românie ?   – este o intrebare care trebuie adresata mai degraba autoritatilor Romaniei.

Cum e resimtita de catre gagauzi anexarea Crimeii de catre Rusia? Se bucura? Isi doresc si ei reintegrarea intr-o Rusie mare, continuatoare a URSS? Sau vor sa continue in cadrul Republicii Moldova?

Imi vine greu sa raspund. Au fost cateva mitinguri de sprijinire a Crimeii. Trebuie sa spunem ca nu au fost foarte multi participanti. Nostalgia dupa Uniunea Sovietica este raspandita nu numai printre gagauzi.

Dar trebuie sa intelegem ca astazi omul trebuie sa faca o alegere intre tara care ti-a construit drumuri, cu invatamant si asistenta medicala gratuita si tara in care tu nu poti sa iti castigi existenta si in care de douazeci de ani esti „separatist, care nu doreste sa invete limba, care a venit de undeva pe pamantul nostru”.

Aceasta alegere intre doua imagini foarte diferite este evidenta. Ca sa schimbam cumva aceasta situatie, eu as face multe. Dar as incepe totusi cu schimbarea retoricii. (interviul din Aprilie 2014 al lui Serghei Uzun – integral aici)

Poziția și implicarea Turciei în problema găgăuză din R. Moldova

„Găgăuzia reprezintă un factor important pentru dezvoltarea relațiilor dintre Moldova și Turcia. Găgăuzia, ca regiune autonomă, trebuie să fie în continuare parte a Republicii Moldova, să realizeze proiecte comune și să conclucreze în continuare cu autoritățile de la Chișinău. Noi pledăm în continuare pentru integritatea și unitatea politică a țării”, a fost mesajul președintelui Adunării Naționale a Turciei Cemil Çiçek aflat în vizită în R. Moldova în luna mai 2014

Expertul publicației „Economiceskoe Obozrenie”, Dmitri Kalak, într-un interviu luat de Europa Liberă subliniază rolul și poziția Turciei față de Găgăuzia.  „Pentru Turcia, este foarte important stabilirea unui consens între autoritățile de la Chișinău și cele din Găgăuzia.

Să nu uităm că la începutul anilor 1990, când în regiune a fost autoproclamată republica găgăuză, guvernul Turciei a fost foarte ferm și a spus clar că vor susține Găgăuzia doar dacă liderii de acolo vor avea o relație constructivă cu autoritățile centrale de la Chișinău. Tocmai pentru că Turcia înfruntă pe teritoriul său separatiștii kurzi, ea pledează împotriva tensionărilor interne în cadrul țărilor partenere.”

Astăzi, businessul turcesc este foarte activ în Găgăuzia, pe teritoriul autonomiei activează holdingul de textile „Asena”, cu cinci fabrici. De asemenea, sunt și alte investiții care asigură localnicii cu locuri de muncă.”

De asemenea, Turcia se numără printre primii cinci investitori în Republica Moldova.

În ultimii ani, Turcia se regăsește în topul țărilor cu care Republica Moldova are stabilite relații comerciale. La capitolul „importuri” Turcia este în top cinci.

Autor: Andrei Lisenco, Redactor-editor Flux News MD – romaniabreakingnews.ro

07/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN SECOL DE LA GENOCIDUL CREȘTINILOR DIN TURCIA

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din 1894 până în 1924, o campanie barbară de genocid cum puține a cunoscut istoria, a vizat nu doar armenii din Turcia, ci și comunitățile creștine grecești și asiriene din Imperiul Otoman care își trăia ultimii ani de existență.

 Istoricii israelieni și coautorii cărții Thirty Year Genocide Dr. Benny Morris și Dr. Dror Ze’evi au publicat următorul eseu în ediția din 17 mai 2019 a publicației The Wall Street Journal. Eseul a fost republicat în întregime mai jos în publicația The Pappas Post.


Când Turcia și-a masacrat creștinii

Între 1894 și 1924, numărul creștinilor din Asia Mică care reprezenta cca.20% din populatia băștinașă, a scăzut de la aproximativ 3-4 milioane, la doar câteva zeci de mii, ajungând sub 2%. 

Turcia a atribuit acest declin războaielor și haosului general al perioadei, care ar fi afectat în egală măsură și multe vieți musulmane.

Dar descendenții creștinilor din Turcia, mulți dintre ei împrăștiați în întreaga lume începând cu anii 1920, susțin că turcii au ucis programat aproximativ jumătate dintre strămoșii lor și i-au expulzat pe restul.

Creștinii au dreptate. Datele și mărturiile existente le verifică afirmațiile probând faptul că mare parte din comunitățile armene, grecești și asiriene (sau siriace) din Turcia au dispărut ca urmare a unei campanii de genocid care a început în 1894, și care până în 1924 a dus la distrugerea populațiilor creștine din Turcia și teritoriile limitrofe.

În ultimul deceniu, cercetările efectuate în arhivele turcești, americane, britanice și franceze, precum și unele materiale grecești și documentele ministerelor de externe german și austro-ungar, au făcut posibilă dezvăluirea atrocităților etno-religioase desfășurate pe parcursul a trei decenii, de guvernul, armata, poliția și populația Turciei.

Măcelul organizat împotriva armenilor din Turcia din 1915-1916, cunoscut sub numele de Genocidul armean, a fost bine documentat și recunoscut în întreaga lume (în afara Turciei, care încă se opune cu obstinație acuzațiilor care i-au fost aduse). 

Genocidul armean, deși a fost piesa centrală a unei lungi perioade de epurări etnice care a durat aproximativ 30 de ani, a reprezentat doar o parte a lungului șir de crime în masă care au avut loc în acea perioadă.

 Lucrarea de față oferă o descriere și analiză detaliată a masacrelor din 1894-96 și a distrugerii comunităților grecești și armene în 1919-24 de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia.

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Foto: Junii turci, conducătorii Turciei post-imperiale

Ataturk e le "Sei Frecce" - Frammenti di Storia
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.jpeg

Foto: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Kemal Atatürk

Un rol important în vărsarile de sânge de atunci l-au avut conflictele de ordin religios provocate in timpul cărora turcii musulmani — ajutați de coreligionari kurzi, circasieni, ceceni și arabi — au ucis aproximativ două milioane de creștini în crize de măcel imediat înainte, în timpul și după Primul Război Mondial.

Aceste masacre au fost organizate de trei guverne turcești succesive, cele ale sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, aleTinerilor Turci și, în cele din urmă, de cel condus de Kemal Atatürk. 

Aceste guverne au expulzat, de asemenea, între 1,5 și 2 milioane de creștini, majoritatea în Grecia.

Convenția ONU definește genocidul ca fiind o serie de acte comise „cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Astfel de acte includ uciderea, cauzarea de vătămări corporale sau psihice, impunerea de condiții care să conducă distrugere fizică, impunerea de măsuri menite să prevină nașterile și „transferarea forțată a copiilor din grup într-un alt grup”. Evenimentele din 1894-1924 se încadrează efectiv în această definiție.

Oficial, Turcia a negat și neagă adevărul despre existența oricărei intenții sau politici de eliminare sistematică a creștinilor care ar fi fost pusă în practică în acele vremuri. 

Nu cu mult timp în urmă, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a scris patriarhului armean al Turciei pentru „a oferi sincere condoleanțe” nepoților „armenilor otomani care și-au pierdut viața în [condițiile] dure ale Primului Război Mondial” și „pentru a evita să-i ajutăm pe cei care caută să creeze ură, ranchiune și ostilitate prin denaturarea istoriei noastre comune.”

creștini din Turcia
(1922) Sat de corturi în umbra Templului lui Tezeu, Atena, unde refugiații greci își fac casele. (Foto: Biblioteca Congresului SUA)

Măcelul petrecut atunci nu poate fi în nici un fel justificat cu argumente care să atribuie cauzele masacrelor unor așa zise „exigențe ale războiului”. 

Alături de crimele abominabile comise atunci, un alt aspect îngrozitor al barbariei dezlănțuite acum un secol a fost acela al violurilor în masă ale căror victime au căzut zeci de mii de femei creștine precum și convertirea forțată la islam a acestora , împreună cu copiii lor și alte mii de copii ai căror părinți fuseseră uciși . 

Violențele sexuale și răpirile au fost atât de răspândite atunci, încât mulți dintre turcii de astăzi, indiferent dacă știu sau nu, descind din acele victime creștine.

Tragedia a început în perioada 1894-96, când sultanul turc Abdul Hamid al II-lea a ordonat o serie de masacre împotriva membrilor minorității armene, temându-se că acestia ar amenința integritatea imperiului său. 

Au fost uciși aproximativ 200.000 de oameni,în majoritate etnici armeni, la masacre participând mii de săteni turci, orășeni, oficiali, polițiști și soldați, precum și membri ai triburilor kurde. 

Peste tot, pe lângă jafuri și crime, mai multe mii de femei armene au fost violate sau răpite. Unele aveau să fie în cele din urmă ucise, dar multe au fost forțate să intre în familii musulmane și convertite cu forța, devenind pentru tot restul vieții lor soții, concubine sau servitoare.

În ianuarie 1896, în orașul Palu din sudul Turciei, un misionar american a raportat că turcii „continuă să sechestreze fete și femei, ținându-le câteva zile și apoi întorcându-le cu viețile distruse”.

Într-un raport din august 1896 un alt misionar din Mardin consemna că : „Am văzut fete nu puține care s-au întors din mâinile răpitorilor lor plângând amar, țipând și strigând: „Suntem spurcate! Nimeni nu ne va lua în căsătorie’”.

Turcia și Germania au fost aliate în Primul Război Mondial, dar pe 7 iulie 1915, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, raporta cum coloanele de deportați armeni din orașul Erzurum din estul Erzurum erau ambuscate de trupe kurde, că „ bărbați și copii… erau măcelăriți și femeile duse.” 

Pe 27 iulie, un inginer german de pe calea ferată din Bagdad a raportat că un sergent turc „a răpit 18 femei și fete și le-a vândut arabilor și kurzilor pentru 2-3 Mejidieh”( o monedă care reprezenta o cincime dintr-o liră turcă).

creștini din Turcia
Așezările de corturi create în orașele grecești pentru a găzdui cei peste 1 milion de refugiați din Asia Mică în 1922 (Biblioteca Congresului SUA)

În timpul războiului, au apărut piețe de sclavi în Alep, Damasc și mai multe orașe din Anatolia în care fetele armene care fuseseră răpite de trupele otomane erau vândute. 

Oficialii Ministerului de Interne otoman încurajau răpirea și convertirea la Islam cu forța. 

În decembrie 1915, o telegramă a ministerului decreta că „este necesar ca tinerele armene să fie căsătorite cu musulmani”.

În perioada 1919-22, pe fondul războiului împotriva forțelor grecești din vestul Anatoliei, trupele naționaliste turce comandate de Atatürk au lansat o campanie de curățire etnică împotriva comunităților grecești, concentrate pe teritoriul turc de-a lungul Mării Negre și a coastei Mării Egee.

 Pretinzând că grecii din Turcia sprijineau armata greacă invadatoare, turcii au profitat de ocazie pentru a ucide sute de mii dintre ei, precum și pentru a expulza peste un milion de etnici greci în Grecia.

După înfrângerea armatei grecești, multe mii (probabil zeci de mii) de locuitori greci și armeni din Smirna (cunoscută acum sub numele de Izmir) au fost uciși. 

Consulul general american din oraș, George Horton, a raportat că una dintre „trăsăturile remarcabile ale grozăviilor de la Smirna” a fost „ răpirea în masă a femeilor și fetelor”.

 În 1924, Ministerul Britanic de Externe a evaluat că „nu mai puțin de 80.000 de creștini, jumătate dintre ei armeni și probabil mai mulți” erau încă deținuți în casele turcești, „mulți dintre ei în sclavie”.

Genocidul impotriva armenilor

În această perioadă tragică ,s-a constatat că zeci de mii de femei creștine au suferit violuri, răpiri și au fost convertite forțat la Islam,după uciderea în masă și expulzarea soților, fiilor și taților lor.

Poporul și guvernul german au exprimat oficial regrete profunde pentru crimele oribile comise de Germania nazistă, a recunoscut de mult ororile genocidului comis în timpul celui de-al Treilea Reich, și a plătit reparații financiare.

Iată însă că din 1924, fiecare guvern turc, sprijinit de majoritatea populației, a continuat să nege istoria dureroasă a masacrelor în masă petrecute în urmă cu un secol în această țară.

10/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 29 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 29 aprilie în istoria noastră

 1459: Încep represaliile domnitorului muntean Vlad Ţepeş, împotriva negustorilor saşi care nu respectau poruncile sale.

  

https://i0.wp.com/www.donlinke.com/images/Vlad/vlad_tepes_big-x01.jpg

Voievodul Vlad Țepeș (n. 1431, Sighișoara, Regatul Ungariei – d. 14 decembrie 1476, București, Muntenia), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Muntenia în anii 1448, 1456-1462 și în 1476.

Se pare că sașii din Brașov complotau, mai pe față, mai pe ascuns, să-l alunge de la domnie.

Cronicile timpului spun ca Țepeș a strâns în ziua de Paște a anului 1459 câteva sute de negustori brașoveni (sau aflați în trecere) și că 43 au fost trași în țeapă, iar Țepeș a luat micul dejun printre țepele în care agonizau cei osândiți.

Alți 300 ar fi fost arși de vii, dupa care oştile muntene năvălesc in Transilvania, atacând ţinutul Sibiului, apoi al Barsei, prăpădind şi arzînd numeroase sate.

 1818 : La Chişinău, Basarabia ţaristă, ţarul Alexandru I sancţionează un nou regulament de administrare a Basarabiei – Aşezămîntul obrazovaniei oblastiei Basarabiei.(Aşezămîntul constituirii regiunii Basarabia).

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

Alexandru I, ţar al Imperiului Rus 1801-1825

Această Lege organică pentru administrarea provinciei Basarabia (o veritabilă constituţie), a fost elaborată în limbile română şi rusă.

Conform acestei legi se menţineau vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lîngă vechele privilegii, primeau drepturile şi avantajele nobilimii ruseşti.

Judecata civilă se făcea în limba română, iar cea penală în limba rusă şi în română. Jalbele catre  guvernatori se puteau face în română şi în greacă.
Partea nefasta a Legii a constat in înlesnirea colonizării Basarabiei, care s-a observat mai ales pe teritoriile mai puţin populate de băştinaşi, precum era Bugeacul (Basarabia istorică).
Paralel cu coloniştii alogeni, adusi din strafundurile imperiului, au fost aşezaţi în Basarabia şi militarii în retragere împreună cu familiile lor, aceștia fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat.

1830 (29.04/11.05):  S-a născut Emanoil (Emanuel) Bacaloglu, fizician, matematician şi chimist român de origine bulgară, cu contribuţii originale îndeosebi în geometrie şi optică; (d. 30 august 1891).

Untitled

A studiat la Leipzig și Paris. Din 1859 este profesor de chimie la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București și de algebră și trigonometrie la Colegiul Sfântul Sava.

În 1863 este profesor de fizică la Școala Superioară de Științe.

A fost profesor de fizică la Universitatea București și membru titular al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluția de la 1848.

Este creditat cu primele lucrări științifice românești de matematică, fizică și chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii. Este și unul dintre principalii inițiatori ai „Societății de științe fizice”, înființată în 1890.

1866 : Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat domnia Principatelor Române.

Câteva imagini din tinereţea regelui Carol I şi din primii săi ani de  domnie | My family history, Royal weddings, History

Sfătuit de cancelarul Otto Bismarck al Prusiei să pună puterile garante în fața faptului împlinit, încurajat de împăratul Napoleon al III-lea al Franței și cu aprobarea tacită a regelui Wilhelm al Prusiei, Prințul Carol de Hohenzollern Siegmaringen s-a hotărât să accepte tronul principatelor unite, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

1868, 29.04 / 11.05:  S-a înfiinţat, la Bucureşti, (după alte două tentative, în 1833 şi în 1865), Societatea Filarmonică Română, prin strădaniile medicului şi omului politic Constantin Esarcu şi ale profesorului Eduard Wachmann, care a fost şi primul dirijor şi director al Filarmonicii (1868-1906)

Etapele premergătoare constituirii societății se datorează lui Alexandru Flechtenmacher și Eduard Wachmann, care a pus bazele unei orchestre cu circa 30 de instrumentiști, cu care a dat câteva concerte.

Actul de naștere“ al Societății Filarmonica Română, sub oblăduirea Societății Atheneului Român s-a semnat în prezența a 54 de membri fondatori.

Membrii Societății Filarmonice Române (1868)

Primul concert a avut loc la 15/27 decembrie 1868.

Imagini pentru ateneul roman photos

Foto: Ateneul Român din București

În luna februarie a anului 1888, a fost inaugurată clădirea Ateneului Român din București, devenit de atunci un simbol al culturii naţionale.  Filarmonica a primit numele „George Enescu” din anul 1955.

 1877: Adunarea Deputaţilor din România adoptă o moţiune prin care se declara starea de război cu Imperiul otoman, conflagraţie care ulterior va purta numele Războiul pentru Independenţa României. Moţiunea a fost votată cu 58 voturi pentru, 29 contra şi 5 abţineri. Camera Deputaților a votat o moțiune prin care au fost declarate rupte toate legăturile României cu Imperiul Otoman, căruia țara noastră i-a declarat în mod oficial război, la 29 aprilie/11 mai. A doua zi, Senatul a votat o moțiune similară.

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor, luând o serie de măsuri:, printre care, suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea navelor românești încărcate cu cereale, bombardarea localităților române de la Dunăre, atacarea pichetelor de frontieră ș.a.

Drept urmare, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

După declararea stării de razboi, turcii au organizat bande înarmate care terorizau populația din zona Dunării. Ca represalii s-a executat un puternic bombardament de artilerie asupra Ghecetului, care a fost incendiat

1878: A murit Dimitrie Petrino, poet elegiac, jurnalist şi traducător (a tradus din poeziile lui Goethe, Heine, Hugo şi Lenau). 

Istoria literaturii l-a retinut mai ales ca inamic şi detractor al lui Mihai Eminescu; a fost membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1877; (n. 1838).

1879: (16/29 aprilie) : S-a născut in comuna Didești, jud. Teleorman, Gala GALACTION; ( d. 8 martie 1961, București).

Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie de origine aromână
Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie de origine aromână

Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu), a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română.

Urmează Facultatea de litere și filosofie apoi Facultatea de teologie și dă doctoratul în teologie.

Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Rîmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

În perioada interbelică a desfășurat o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi. A editat revistele”Cronica” și ”Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici.

Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).

După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională și primește Ordinul Muncii, clasa întîi în 1954.

A fost membru al Academiei Române (1947).

După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.

În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile cand omenirea a fost pusă greu la încercare.

La Mangalia și Rosiorii de Vede, cate o școală îi poartă numele.

 1882: S-a născut matematicianul Theodor Angheluţă; contribuţii în domeniul teoriei ecuaţiilor integrale şi al teoriei ecuaţiilor funcţionale; a fost membru de onoare al Academiei Române din 1948; (m. 1964).

1885 (29.04/11.05): A decedat Visarion Roman, publicist şi om politic; a editat, printre altele, pentru sate calendarul„Amicul poporului” (1861-1882), primul calendar din Transilvania cu alfabet latin. S-a nascut la 5 iulie 1833 în satul Seuca din actuala comună Găneşti, judeţul Mureş.

  În 1852 s-a înscris la Institutul de Teologie şi Pedagogie, ale cărui baze au fost puse de Andrei Şaguna la Sibiu. După doi ani termină teologia şi pedagogia cu cele mai bune note. Dintre cele două alege mai departe pedagogia şi intră ca profesor-suplinitor la Institutul de Teologie şi Pedagogie din Sibiu.

Imagini pentru Visarion Roman,photos

Pentru că era foarte apreciat de mitropolitul ortodox Andrei Şaguna, acesta din urmă l-a numit contabil şi supraveghetor al Tipografiei Arhidiecezane, iar apoi i-a încredinţat redactarea publicaţiei „Telegraful Român”.

A participat la Revoluţia de la 1848. 

Din 1861 a fost  bibliotecar la ASTRA. Va redacta publicaţia „Amicul Şcoalei” şi „Călindarul pentru popor” şi va colabora cu „Instrucţiunea Publică” a lui August Treboniu Laurian şi „Buletinul Învăţământului” al lui Vasile Alexandrescu-Urechia, ambele publicaţii pedagogice cu cea mai mare autoritate în România acelor vremuri.

A organizat prima instituţie de credit român din Transilvania. La 24 aprilie 1867, la Răşinari, a pus bazele „Societăţii de Păstrare şi Împrumut”, prima societate românească de acest gen. La scurt timp instituţia s-a răspândit şi în alte comune: Săcădata, Marpod, Fofoldea, Nucet, Sădăuş etc.

A constituit un Comitet de iniţiativă pentru înfiinţarea unei bănci româneşti cu sediul la Sibiu. Banca, infiintata in 1871, avea să se numească „Albina”si din   comitetul fondator au făcut parte: Alexandru Mocioni (preşedinte), Paul Dunca (vicepreşedinte), Ioan Hannia (casier).

Visarion Roman a fost numit director interimar, apoi definitiv al Bancii Albina, pe care a  condus-o până în anul 1884.

Banca Albina s-a constituit în timp drept cea mai importantă instituţie financiară românească din Transilvania şi un model pentru instituţiile de credit româneşti care au împânzit Ardealul, contribuind mult la emanciparea economică a românilor.

Mai mult, banca va avea o bogată activitate filantropică, dand ajutoare şi subvenţii unor şcoli şi cantine si  sprijinind  apariţia unor lucrări de specialitate cu profil economic, comercial şi contabil.

Visarion Roman nu a apucat să vadă decât începuturile acestei mari bănci româneşti, fiind răpus de o congestie cerebrală în data de 11 mai 1885, pe când avea 52 de ani.

A fost membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1877 .

1902: Regele Carol I al Romaniei a instituit Prin Înalt Decret Regal calitatea de «veteran de razboi», care avea in vedere atunci pe cei care luptaseră în Războiul de Independenţă din 1877 – 1878. La articolul 2, Înaltul Decret Regal prevedea: „Pentru ca fiecărui ostaș veteran să i se asigure liniștea și ocupațiunea pentru restul de viață, i se vor pune la dispoziție cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generațiile viitoare”.

Astfel, participanților la Războiul de Independență li s-au asigurat, pe lângă acest onorant statut, mijloace pentru un trai decent și diferite înlesniri, în semn de recunoaștere a sacrificiilor lor pe câmpul de luptă. În Războiul de Independență s-au sacrificat 10.000 de ostași din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operații.

Calitatea de veteran de război s-a perpetuat, prin hotărârea Guvernului României, care a declarat în anul 2008 ziua de 29 Aprilie «Zi naţională a Veteranilor de Război», prilej de omagiere a foştilor combatanţi, supravieţuitori ai celui de al Doilea Război Mondial, încă în viaţă, toţi în vârstă de peste 80 de ani, dar şi a camarazilor trecuţi, între timp, în eternitate.

1918: La Iaşi în România, s-a stins din viaţă Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, orator şi avocat român,  primar al Capitalei; (n. 11 aprilie 1858, București).

Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor, orator şi avocat român

Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Scriitorul îşi va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte).
În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus.
De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus.

 A fost  membru titular al Academiei Române din 1912, vicepreşedinte al acestui for (1915-1918) (n. 1858)

1920: În România s-a înființat prin Decretul-Lege nr. 1327/29 martie 1920, Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale care a funcționat în baza Legii pentru organizarea Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale din 29 aprilie 1920, având ca scop pregătirea, aplicarea și supravegherea aplicării tuturor legilor și regulamentelor referitoare la asigurările sociale, ocrotirea și organizarea muncii, cooperarea orășenească, asistența socială, precum și a oricăror alte legi și regulamente referitoare la ocrotirea socială.

 1927: S-a nascut la Focșani, Virgil Cândea, istoric, membru titular al Academiei Române din 1993; (d. 2007).

  A fost unul dintre cei mai cunoscuti istorici ai culturii si vicepresedinte al Academiei Romane. 

A absolvit Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti, Facultatea de Filosofie a aceleiași universități și Institutul de Teologie Ortodoxă, București.

 Si-a luat doctoratul in filosofie in 1970. A fost profesor asociat la Facultatea de Drept din Bucuresti, la Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu, la Facultatea de Teologie si la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucuresti, profesor invitat la Institut Universitaire des Hautes Etudes Internationales din Geneva, la Institut Universitaire d’Etudes Europeenes, la Universitatea din Beirut, la Universitatea din Strasbourg si la Universitatea La Sapienza din Roma. 

 A fost membru corespondent al Societăţii sud-est europene din Munchen (1990),

Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de studii sud-est europene (1988-1994), apoi Secretar general de onoare (din 1994); redactor al revistei “Studii şi Cercetări de Bibliologie” (1955-1960) şi al “Buletinului Asociatiei Internaţionale de Studii sud-est europene” (1963 -1968 şi 1988 – 1994).

1928: La Chişinău, în România, este inaugurat, la a 10-a aniversare a unirii Basarabiei cu România, monumentul lui Ştefan cel Mare, operă a  sculptorului  basarabean Alexandru Plămădeală.

Monumentul lui Ştefan cel Mare, Chişinău (1928)

Monumentul a fost montat pe un soclu din piatră extrasă din cariera de la Cosăuți, proiectat de E.A. Bernardazzi, arhitectul orașului Chișinău, și de inginerul G.A. Levițchi.

1936: S-a născut la București, poetul român Gheorghe Tomozei.

 A urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu” , avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș si a debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră.

Gheorghe_Tomozei

 Gheorghe Tomozei

A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București. A fost marcat toata viața de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiș și cea pentru Nichita Stănescu.

În memoria acestora a publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985.

S-a stins din viață la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral.

 1941: S-a născut la Târgu Jiu, regizorul român Mircea Veroiu; (d.26 decembrie 1997).

A fost profesor de sport până în 1965 când se înscrie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia regie de film.

După succesul filmului sau Adela, încununat cu premiul cel mare acordat la Festivalul de Film de la San Remo din 1985, Veroiu pleaca în Franța, la Paris, unde se va stabili  în 1986 insa  lumea filmului francez nu îi oferă primirea sperată. După revoluția din decembrie 1989, Veroiu revine în țară.

În 1994 este numit directorul Studioului de Creație „Profilm”.

1947: A decedat la Vața de Jos, Hunedoara, preotul și publicistul român ardelean,Gheorghe Ciuhandu, fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și membru de onoare al Academiei Române (d.23 aprilie 1875, Roșia, Bihor).

Protopop dr. Gheorghe Ciuhandu... - Complexul Muzeal Arad | Facebook

1955: A murit Daniel Danielopolu, medic, fiziolog şi farmacolog; a fondat şi condus Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române (1948-1955); a iniţiat înfiinţarea Academiei de Medicină. 

Destinul lui Daniel Danielopolu - Viața Medicală

A abordat, printre primii în lume, o concepţie nouă în descoperirea funcţiilor biologice, numită azi concepţia cibernetică, legată de prezentarea organismelor şi a funcţiilor organelor ca sisteme; membru de onoare al Academiei Române din 1938 (n. 1884).

1956: S-a născut actorul si realizatorul român de emisiuni televizate Florin Călinescu.

Apariție de senzație a băiatului lui Florin Călinescu: ”Vă mulțumim din  suflet!”

 A debutat în cinematografie în 1981 în serialul TV Lumini și umbre. A colaborat des cu regizorul Nae Caranfil, care l-a distribuit în filme precum E pericoloso sporgersiAsfalt TangoFilantropica. La începutul anilor ‘90 a debutat ca prezentator radiofonic cu emisiunea Duminicile celor singuri la Pro FM, în 1996 la PRO TV a realizat emisiunea Ora șapte, bună dimineața, urmată de Chestiunea Zilei. Între 2000–2014 a fost director al Teatrului Mic, iar din 2015 este jurat al emisiunii Românii au talent la ProTV.

1975: A decedat la București, Radu Gyr (Radu Demetrescu), patriot român și luptator anticomunist, poet, dramaturg, eseist ; (n. 1905).

 

S-a nascut la  2 martie 1905   la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde și pseudonimul literar Gyr,  prin derivație.

A fost fiul actorului  craiovean Coco Demetrescu si  membru de seamă al Miscarii Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, si conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta tinerețe legionară, imnul neoficial al Miscarii Legionare, al Imnului  lui Moța și Marin ( legionari căzuți în luptă  în 1937  în timpul  razboiului anticomunist din Spania), al Imnului muncitorilor legionari și al altor lucrări dedicate mișcării.

A debutat absolut la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri.

A fost de mai multe ori laureat ( in  1926, 1927,1928 și 1939) – al Societatii Scriitorilor Romani, Institutului pentru Literatură și al Academiei Romane.

A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar și apoi la alte reviste literare: GândireaGândul românescSfarmă-PiatrăDecembrieVremeaRevista meaRevistă dobrogeană,RamuriAdevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc.

Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi ziarul Observatorul).

În timpul scurtei coguvernări legionare , septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În aceasta perioadă, o trupă de actori evrei a înființat în Bucuresti, teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioada tulbure  în care puterea o dețineau regimuri autoritare sau fasciste.

Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență, pe plan internațional.

Tadu Gyr a fost detinut  în timpul  a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă

După detenția din timpul dictaturii regale a lui  Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea ciuc  alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade,și alți intelectuali din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui  Ion Antonescu. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sarata.

Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul inedit Poeme de războiu (carte cenzurată).
În  1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

Ultimul cuvânt al poetului în fața Tribunalului Poporului (procesul din 1945)

„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului,Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz.

Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

  A decedat la 29 aprilie 1975 la Bucuresti. .

Condamnat la moarte pentru o poezie…

A revenit acasă în  1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.

Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru.

Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanțuri grele la picioare.

Când s-a îmbolnăvit grav, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală.

O mare parte din detenția de la inchisoarea Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.

1990: S-a nascut la Buzău, cântăreața română de muzica pop Lucia Dumitrescu.

Lucia Dumitrescu | Vocea Romaniei | ProTv

A primit numeroase distinctii la festivaluri de muzica usoara : Festivalul Național ”Mamaia 2010” – Premiul I la secțiunea creație, cu piesa „La umbra ta”, compusă de Robert Anghelescu și Dragoș Dincă (Proconsul)

 A participat la Selecția Națională «EUROVISION» cu piesa «See you in Heaven, Michael», compozitor Mircea Romcescu.

In 2007 la  Festivalul Național Mamaia 2007, a castigat TROFEUL FESTIVALULUI si  Premiul de excelență Radio România pentru interpretare.

2014: A murit la Ierusalim, Reuven Feuerstein, medic şi pedagog israelian de originar din România;  (n. 21 august 1921, la Botoșani).

Partizan al teoriei că inteligenţa poate fi învăţată, este autorul teoriei modificabilităţii cognitive structurale şi al teoriei experienţei mediate de învăţare.

Reuven Feuerstein

Reuven Feuerstein a studiat psihologia la Universitatea din Geneva cu Jean Piaget, Barbel Inhelder și André Rey și a fost coleg cu Lev Vygotsky. A asistat la cursuri ale lui Carl Gustav Jung, Karl Jaspers și Leopold Szondi.

 A fost profesor la Universitatea Bar Ilan din Ramat Gan și la Universitatea Vanderbilt.

A elaborat  program compact, extins pe o durată de 3 ani și destinat elevilor de peste vârsta de 9 ani, program devenit cunoscut sub numele de Feuerstein Instrumental Enrichment (FIE), care l-a condus la concepția fundamentală că inteligența este plastică și nu fixă și că, prin urmare, poate fi învățată (modificabilitatea cognitivă structurală).

 Feuerstein a dezvoltat o versiune de bază a FEI care poate fi folosită, printre altele, pentru adolescenții cu handicap intelectual sever.

În statul american Alaska, în Japonia, Marea Britanie, Italia etc. se derulează în prezent proiecte, care investighează efectele utilizării FEI la copiii cu vârste mici, în scopul de a preveni o categorizare pripită a acestora ca „având dificultăți de învățare” sau „handicap intelectual”.

2015: A încetat din viață istoricul și criticul literar român, Ovidiu Drimba, fost profesor la universitățile din Cluj și București  (n.2 septembrie 1919, Margine–Abram, Bihor ).

OVIDIU DRIMBA DUPĂ “SARUTUL LUI DUMNEZEU” – Ziarul Gandacul de Colorado

În anul 1948, a obţinut licenţa în filosofie şi doctoratul, cu teza „Primele influenţe ale simbolismului francez asupra poeziei romane”.

Va avea trei mentori spirituali recunoscuţi – Lucian Blaga, Tudor Vianu şi D. Popovici – care vor influenţa în mod hotărâtor formaţia istoricului literar.

În anii 1948 şi 1949, este asistent al lui Lucian Blaga – căruia i-a luat apararea, în perioada comunistă, atunci când cand poetul şi filosoful era frecvent atacat şi denigrat – , iar după ce predă câţiva ani literatura universală şi comparată la Facultatea de Filologie şi Istorie din Cluj, se transferă, în anul 1955, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”din Bucureşti, ca profesor titular la Catedra de literatură universală, al cărei şef va deveni între anii 1962-1968.

În 1956, publică lucrarea „Însemnări despre teatrul lui Ibsen”, o exegeză a dramaturgiei scriitorului scandinav din punct de vedere al esteticii materialiste.

În acest timp, între anii 1962 şi 1968, conferenţiază şi la Universitate, la catedra condusă de Tudor Vianu.

Între anii 1968 – 1979, este detaşat în Italia ca şef al Catedrei de limbă şi literatură română de la Universitatea din Torino, predând şi la Universitatea Catolică din Milano.

Este şi autorul a patru remarcabile monografii: „Leonardo da Vinci” (1957), „Ovidiu, poetul Romei şi al Tomisului” (1960),  „Rabelais” (1963) şi „Federico Garcia Lorca. Rapsodul” (1981).

Între anii 1984-1995, Ovidiu Drimba şi-a concentrat eforturile exclusiv în elaborarea unei noi lucrări monumentale,  „Istoria culturii şi civilizaţiei”, volumele I-IV, prima de acest gen de la noi, o lucrare destinată să ofere informaţii esenţiale privind apariţia şi evoluţia marilor civilizaţii, evidenţiind specificul fiecăreia şi principalele influenţe pe care le-a primit sau le-a exercitat, acoperind evoluţia umanităţii de la epocile preistorice până la Renaştere inclusiv.

Drimba a şi tradus din literaturile franceză, italiană, spaniolă şi suedeză – printre aceste volume aflându-se „Cuceritorul”, de Elsa Triolet, apărut la Veritas în anul 1946, „Esteiros” – Pereira Gomes, Editura Tineretului, 1956 şi „Mathias Sandorf” – Jules Verne, Editura Tineretului, 1959 , a participat la numeroase colocvii, congrese şi a organizat expoziţii.

A colaborat cu publicaţii precum „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista de filologie romanică şi germană”, „Viaţa Românească” sau „Scrisul bănăţean”.

2015: A încetat din viață în Statele Unite la Rives Junction, Michigan, arhimandritul român basarabean Roman Braga; (n.2 aprilie 1922, Condrița, Lăpușna, Basarabia/Moldova).

A fost un mare duhovnic al neamului românesc și deținut politic în timpul regimului ateu comunist.

2019: A decedat în urma unui accident rutier,la Năvodari- Săcele, Constanța,creatorul de modă român Răzvan Ciobanu; a colaborat cu branduri cunoscute ca LoweArmand BasiWestwood și o divizie Zara; (n.București, 28 ianuarie 1976).

2020: A încetat din viață jurnalistul și revoluționarul român Romulus Cristea; (n. 1967). A murit în urma unui infarct miocardic la vârsta de 52 de ani.

ROMULUS CRISTEA — LiveJournal

A petrecut cea mai mare parte a activității sale de jurnalist ca redactor la ziarul România liberă.

A participat la Revoluția Română din 1989 și este cunoscut pentru un număr de cărți publicate despre acest eveniment, despre manifestațiile din Piața Universității și despre mineriade.
 

Calendar Creştin Ortodox

Joia din Saptamana Patimilor (Denia celor 12 Evanghelii); Sfinţii Nouă Mucenici din Cizic

Denia celor 12 Evanghelii si scoaterea Sfintei Cruci

Joia din Saptamana Patimilor (Denia celor 12 Evanghelii)

Joia din Saptamana Patimilor este cunoscuta ca fiind ziua in care se citesc cele 12 Evanghelii și se scoate Sfanta Cruce în naosul bisericii. Aducerea Sfintei Cruci din Sfantul Altar si asezarea ei in mijlocul bisericii are loc dupa citirea Evangheliei a V a, atunci când preotul spune: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a intins pământul pe ape”.

Sâanta Cruce rămâne in mijlocul bisericii pâna vineri, cand este readusa în Sfântul Altar.

La Ierusalim, incepand cu orele 16.00, se face o procesiune cu Sfânta Cruce. Procesiunea incepe de la Pretoriu si se termina la Sfantul Mormant. Credinciosii strabat drumul pe care Mantuitorul a purtat Crucea Rastignirii.

Joia Patimilor este si ziua in care are loc sfintirea Sfantului si Marelui Mir, materia sfintita care se foloseste la Taina Mirungerii, sfintirea bisericilor, sfintirea altarelor, a antimiselor si pentru reprimirea in Ortodoxie a celor cazuti de la dreapta credinta. Mentionam ca sfintirea Sfantului si Marelui Mir nu se savarseste in Joia Patimilor fiecarui an, ci doar atunci cand se constata ca nu mai exista Mir pentru un an de zile.

In Joia din Saptamana Sfintelor Patimi praznuim spalarea picioarelor ucenicilor de catre Hristos, Cina cea de Taina in cadrul careia Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul Patimilor prin vanzarea Domnului.

Sfinţii Nouă Mucenici din Cizic

Sfintii Noua Mucenici din Cizic

Sfinții Nouă Mucenici din Cizic au luat cununa muceniciei în secolul al treilea, în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor.

Numele Sfintilor Noua Mucenici sunt: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie si Filimon. Acestia, desi aveau origini diferite, s-au intalnit in cetatea Cizic, unde au propovaduit credinta crestina.

Fiind prinsi de catre autorităţi, pentru că au refuzat să se lepede de credinţa în Hristos,  au fost supuşi la numeroase chinuri şi, intr-un final, ucişi prin taierea capului.

Pe locul in care acesti mucenici au primit martiriul, a fost ridicata o biserica, în vremea domniei imparatului Constantin cel Mare, în care au fost așezate sfintele lor moaște.

Tradiţia a consemnat numeroase minuni petrecute la racla cu moaştele acestor sfinţi.

CITIȚI ȘI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/04/29/o-istorie-a-zilei-de-29-aprilie-video/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. ro.wikipedia.org.
  4. mediafax.ro;
  5. Istoria md.
  6. worldwideromania.com;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro
  8. rador.ro/ calendarul-evenimentelor
  9. Cinemagia.ro.

29/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: