CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RUSIA A OCUPAT INSULA ȘERPILOR

ADEVĂRUL DESPRE INSULA ȘERPILOR

„O alianță cu rușii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump platită.” (A.D.Xenopol).

Situată în Marea Neagra, la 45 km NE de Sulina, mica insulă stâncoasă, de 17 ha, a cunoscut în existența sa trimilenară o evoluție tumultuoasă…

… de la Insula Albă a lui Ahile, până la ocuparea ei de către ruși în sec. XIX-lea, când a devenit un important punct strategic pentru Gurile Dunării și arealul vestic al Mării Negre.

Ocupată militar de Armata Rusă, în august 1944, insula a fost anexată fraudulos de Uniunea Sovietică la 4 februarie 1948, printr-un „protocol”, și predată URSS la 23 mai printr-un simplu un proces-verbal. Procesul-verbal nu a fost ratificat niciodată de Parlamentele României și URSS.

După destrămarea URSS, a trecut la fel de fraudulos în stapânirea Republicii Ucraina, scrie cunoscutul jurnalist român VICTOR RONCEA în https://www.activenews.ro ADEVARUL-DESPRE-INSULA-SERPILOR

România nu a pierdut doar un teritoriu, ci și un important punct strategic, precum și Platoul Continental al Insulei Șerpilor, care conține importante rezerve de petrol și gaze naturale – recuperat doar parțial în urma procesului de la Haga din 2009.

3 Februarie 2009. Dupa 4 ani, Curtea de la Haga a pus punct procesului dintre România și Ucraina pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre – având drept miză hidrocarburile din Marea Neagră. S-a considerat că Insula Serpilor nu e relevantă pentru delimitarea între Ucraina și România și nu poate fi considerată țărm; digul Sulina e considerat punct de referință pentru delimitarea granițelor.

Dar chiar și acolo se naște din problema aluviunilor intrarea Ucrainei în teritoriul românesc, o chestiune încă nerezolvată.

Din punct de vedere juridic, al apartenenței teritoriale, Insula Șerpilor a urmat indeaproape soarta Gurilor Dunării, a Dobrogei si Deltei Dunării, mereu apărate de Eminescu în articolele sale emblematice despre Cestiunea Dunării.

Datorăm acest material documentar regretatului profesor Dominuț Pădurean, de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, plecat la Domnul anul trecut, și care ne scria nu cu mult timp în urmă:

„Legat de publicarea online a monografiei dedicate Insulei Șerpilor la momentul potrivit vom discuta acest aspect. Am adunat material suplimentar pentru o ediție revăzută și adăugită – mai ales că, nu va trece mult și insula va reveni în atenția opiniei publice! Chiar dacă nu am ținut o legătură strânsă, o „punte” între noi a existat: V-am urmărit cu interes ceea ce a apărut sub semnătura Dvs. în mass media. Sănătate și toate cele bune!”

Dumnezeu să îl odihnească în pace!  

ISTORICUL ȘI STATUTUL JURIDIC AL INSULEI ȘERPILOR – VECHI PĂMÂNT ROMÂNESC



Inițial, a aparținut geto-dacilor, până când a inceput colonizarea greacă.

Intre sec. VII – VI i.Hr. Miletul devine stăpân al țărmurilor Mării Negre (intemeind coloniile Histria și Tomis).

Din sec. VI i.Hr., supremația revine dorienilor care vor intemeia cetatea Callatis. In toată această perioadă, Insula Șerpilor s-a aflat sub controlul Histriei.

In timpul lui Burebista, insula a fost in stăpânirea dacilor.

Sec. I – III d.Hr.: Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor vor fi sub dominația Imperiului Roman.

Dupa căderea Imperiului Roman (395), Dobrogea va deveni una dintre cele 12 dioceze ale Imperiului Roman de Rasarit, Scitia Pontica, cu capitala la Tomis.

Intre sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Scitia Mica), avand implicit in autoritate Insula Șerpilor.

Intre sec. VIII – X, Dobrogea cu pertinențele sale teritoriale a intrat in componența Scitiei Bizantine; stăpânirea bizantină durează până la căderea Constantinopolului, la 12 aprilie 1204.

Din sec. XIII, incepe infiltrarea populației musulmane in Dobrogea.

Locul bizantinilor a fost luat de Veneția, pentru scurtă perioadă, apoi de Genova, puterea maritima care va domina Marea Neagra până la 1475, marcînd o epocă de prosperitate economică.

1388 – Mircea cel Bătrân intră in stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Țara Românească, asigurându-și controlul gurilor Dunării și țărmului Mării Negre.

Roman Mușat, Alexandru cel Bun, vor ajunge și ei până la țărmul mării.

Cucerirea Cetății Chilia de către Baiazid al II-lea, 1484, va transforma Marea Neagră in „lac otoman”;

În sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânire otomană. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Șerpilor vor fi sub dominație otomană.

Urmând politica lui Petru cel Mare, „eu nu caut uscat, ci apă!”, țarii Rusiei au si-au stabilit drept țintă Marea Neagră;

Țările Române au suferit 12 invazii rusești: 1711, 1736-1739, 1768, 1787, 1806-1812, 1828-1834, 1848, 1853, 1878, 1916-1920, 1920-1940, 1944.

In urma razboiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată abuziv de ruși (până in 1854), neapărând menționată in Tratatul de pace de la București, din 1812.

Războiul ruso-turc din 1828 -1829, incheiat cu Pacea de la Adrianopol (2-14 septembrie 1829), pune capat statutului de „lac turcesc” al Mării Negre, iar cetățile Turnu, Giurgiu și Brăila au redevenit, din raiale, orașe ale Țării Românești. Rusia țaristă va institui un protectorat asupra Principatelor.

Nici in Tratatul de la Adrianopol nu apare menționată Insula Șerpilor, dar Rusia o stăpânește de facto.

Imperiul Otoman cedează Rusiei (deși nu-i apartineau), cele 3 brațe ale Dunarii: Chilia (1812), Sulina (1826), Sfantu-Gheorghe (1829).
Rusia va deveni astfel stăpâna Mării Negre, a Deltei Dunării și a Gurilor Dunării, construind pe insula, in 1842, un far pentru dirijarea navigatiei pe Marea Neagra.

Razboiul Crimeii, declansat la 4-16 octombrie 1853, va conduce la invadarea și ocuparea Principatelor (octombrie 1853 – septembrie 1854) de către armatele rusești. Congresul de Pace de la Paris, 1856, va consfinți inlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Romîne, care vor rămâne sub suzeranitate otomană, dublată de o garanție comună a marilor puteri europene. Congresul de Pace de la Paris nu face referire la Insula Șerpilor, care fusese ocupată militar de Austria, in 1854.

La 31 decembrie 1856 are loc o nouă consfatuire a puterilor europene; la 6 ianuarie 1857, acestea aprobă un protocol conform căruia Insula Șerpilor și Delta Dunării revin Turciei, care le va stăpâni până la 1878, Turcia avand obligatia de a intretine un far pentru navigatia pe Marea Neagra.

29 aprilie/11 mai 1877, România declară stare de razboi cu Turcia.

9/21 mai 1877 – România iși proclamă independența de stat.

In urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 atribuie Insula Șerpilor, Delta Dunării și Dobrogea României. In schimb, județele Cahul, Bolgrad și Ismail, din sudul Basarabiei, vor fi anexate Rusiei țariste.

La 14-26 noiembrie 1878 Dobrogea revine oficial la România, administrația oficială fiind preluată la 23 noiembrie -5 decembrie.

La 12 aprilie 1879 se desfășoară formalitățile oficiale de reunire a Insulei Șerpilor cu Romînia.


Până in 1947, Insulei Serpilor va aparține României.

In august 1944 (la o data situată intre 26 si 30 august), Insula Șerpilor este ocupată de forțele navale sovietice, deși România ii devenise aliat.

10 februarie 1947 – Tratatului de pace. Insula Șerpilor, ea nu a făcut obiectul discutiilor în Comisia politică și teritorială; nu a apărut mentionată expres nici în documentele Conferinței de pace și nici în art.1 și 2 ale Tratatului de pace din 10 februarie 1947.
Ea apare înscrisă în Anexa nr.6 a Memoriului României înaintat Conferintei de pace și în Anexa nr.6 a Tratatului de pace, documente care făceau (și fac!) dovada întinderii drepturilor teritoriale ale României.

Pe harta la care face referire art.1 al Tratatului de pace (Anexa 1), frontiera dintre România și U.R.S.S. în sudul Basarabiei era fixată pe brațul Chilia până la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi în largul mării la nord de Insula Șerpilor, ceea ce constituia o recunoaștere juridică internațională a faptului că Insula Șerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic, se menținea, în continuare, statutul ei juridic stabilit prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920), nemodificat în urma celor două note ultimative sovietice (26 și 28 iunie 1940), care nici măcar nu o menționau.

Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, și Puterile Aliate, pe de altă parte – între acestea numărându-se U.R.S.S. și Ucraina! -, ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum și de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoașteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Șerpilor aparținea României.

Aceasta era situația de jure a Insulei Șerpilor, de facto, între august 1944 – februarie 1947 insula s-a aflat sub ocupație militară sovietică, fapt pe care delegația României la Conferinta de pace de la Paris – având în vedere statutul U.R.S.S.- ului în cadrul Conferinței, presiunile făcute asupra delegatiei române, jocul pro-Moscova făcut de americani și britanici (în special), ocupația militară sovietică asupra României, tratarea noastră între învinși nu între învingători – nu i-a ridicat oficial (având multe alte lucruri, realmente mai importante, de rezolvat), și chiar dacă l-ar fi ridicat („soarta” Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ținutul Herței, brațului Chilia și a insulelor de pe acest brat fiind elocventă pentru modul „cum” au rezolvat Puterile Aliate „problemele” teritoriale româno-sovietice), tot nu ar fi obtinut câștig de cauză!

La 4 februarie 1948, delegațiile române si sovietică semnează:

1. „Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română

2. „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat intre Republica Populara Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste„. Acest protocol, pregătit de miniștrii de externe al României, Ana Pauker, și al URSS, V.M. Molotov, preciza, printre altele, ca „Insula Șerpilor, situată in Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră in cadrul Uniunii R.S.S„.

Acest Protocol a fost semnat oficial de către V.M. Molotov (ministrul de externe al URSS) și Petru Groza (prim-ministru al României). Semnarea acestui document fusese hotărâtă incă de la București, de către Biroul Politic al CC al PCR format din Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Gheorghe Gheorghiu-Dej, Luka Laszlo (Luca Vasile ) și Burach Tescovici (Teohari Georgescu).

La 23 mai 1948 este semnat, pe teritoriul Insulei Șerpilor, procesul verbal de predare-primire a insulei, de catre Nikolai Pavlovici Sutov, primsecretar de ambasadă, reprezentand MAE al URSS, și Eduard Mezinger (Mezincescu), reprezentantul MAE al Republicii Populare Române.

1948 – 1991, Insula Șerpilor a fost bază militară sovietică, și cel mai puternic centru de ascultare al fostei URSS din intreaga Europă de Est.

Din 1991, Insula Șerpilor a devenit bază militară ucrainiană.

Din 25 februarie 2022 ea a reintrat în posesia frauduloasă a Rusiei. (Adăugire ActiveNews)

Citiți mai jos despre cum a decurs prima anexare a Insulei.

(Istoricul este extras cu permisiunea autorului din Insula Șerpilor de Dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 178-369) 

MENȚIONĂRI ISTORICE ALE INSULEI

777 î.Hr.
Scriitorul antic Arktinos din Milet menționeaza „Insula albă” in lucrarea „Aithiopis” („Aethiopidia”); este și prima mențiune scrisă despre pământuri românești.

sec. VI î.Hr.
Hecateu din Milet (istoric și geograf grec, 540 – 470 î.Hr) in „Periodos Ges” („Călătorie in jurul lumii”) scrie că insula cea sfântă (Leuke) era situată in nord in față cu ținutul celților.

sec. VI î.Hr.
Poetul liric Pindar (518 – 438 i.Hr) spune in Nemeene, IV,49: „in Pont Achille are o insulă strălucitoare„;

sec. IV î.Hr.
Poetul tragic grec Euripide (480 – 406 I.Hr.) in Andromacha (v. 1249): vorbind de lăcașul lui Achille , spune că „insula se află in interiorul Pontului Euxin”. In Iphigenia in Taurida (v.435) amintește de „țărmul cel alb și frumoasa cursă a lui Achille din Pontul Euxin”).

mijlocul sec. IV î.Hr.
Geograful și navigatorul Scylax din Caryanda in „Periplus”: „Drumul in linie dreaptă de la Istru până la Criumetopon e de trei zile și trei nopți. Dacă ia insa cineva țărmul, drumul e dublu, căci aici este un golf in care se află o insulă, deșeartă ce e drept, numită Leuce„.

sec. III. Hr.
Poetul si gramaticul alexandrin Lycophron in „Cassandra” (V, 189) arată că insula Leuce era situată in fața gurilor fluviului Keltos (Istros).

sec I d.Hr.
Strabon (63 î.Hr. – 19 d.Hr.), cel mai mare geograf, istoric și etnograf antic, in celebra sa „Geographie”, afirmă că in partea vestică a Pontului Euxin, „la cinci sute de stadii depărtare de revărsatul fluviului [Tyras -Nistru] se află in mare insula Leuce”.

prima jumatate a sec. I d.Hr.
Pomponius Mela, geograf, in „De situ Orbis” (II.7) scrie insula era „situată la revărsatul [fluviului] lui Borysthene” și că era foarte mică.

sec. I d.Hr.
Pliniu cel Bătrân – sub adevăratul sau nume, Caius Plinius Secundus – (23/24 – 96) istoric și enciclopedist roman, in „Naturalis Hstoria” (IV.13.27, 93): „in fața lui Borysthene se afla Leuce. Observațiuni din zilele noastre o așează la 140.000 de pași de Borysthene , la 120.00 de Tyras și la 50.00 de Peuce„.

sec. I d.Hr.
Claudius Ptolemaeus (90-168) matematician, astronom, astrolog, filosof si geograf grec in „Geographia” (III.10) localizează insula prea spre sud „Langă țărmul amintit al Moesiei Inferioare se află insula Borysthenis și [insula] Leuce a lui Achille„.

sec. I d.Hr.
Flavius Arrianus Nicomedensis – istoric, geograf și comandant de armate – care a fost guvernator al Capadociei, a cercertat coastele Pontului Euxin de la Trapezunt la Sebastopolis (Dioscurias); rezultatele le-a trimis impăratului Hadrian, sub forma unei scrieri, „Periplus Ponti Euxini”; In partea a III-a, el descrie așezarea insulei: „daca din dreptul acestei guri „Psilon a Istrului” – Gura Chiliei] plutești cu vântul de nord spre largul mării, iți stă inainte o insulă pe care o numesc unii Insula lui Achille, altii ii spun Leuce„.

sec. II d.Hr.
Dionysos-Periegetul in „Orbis Descriptio” așează insula mai la nord decât este in realitate.

sec. II d.Hr.
Filosoful grec Maximus din Tyr in „Laconica” (XIX.6.11) „La gura Istrului se afla in Pontul Euxin o insulă, cu numele Leuce„.

sec. VI
Iordanes, în „De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis” („despre originea și faătele goților”), face referiri la insula Leuce.

sec. VI
Stephan din Bizanț, in al său „Lexicon” de nume de popoare, menționează ca „există o insulă a lui Ahille. Unii ii spun Leuce„.

sec. XII
Poetul bazantin Tzetzes, in „Chiliade”, localiza insula Leuce lângă țărmul pontic al Moesiei.

(Sursa: Insula SerpilorDr. Dominut Padurean, Ed. Muntenia, Constanta, 2004, p. 65-74)

Prima reprezentare grafică a Insulei Șerpilor datează din a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. și aparține lui Anaximandru din Tales, fost discipol al lui Thales.

Ptolemeu (90-168), in opera sa Geographia (III,10), realizează prima hartă a Mării Negre, in care apare și Insula Șerpilor, sub denumirea de Achillis, Levca.

Insula mai apare și în alte reprezentări cartografice, cum ar fi harta Tabula Peutingeriană din sec. al II-lea, Harta istorică a Imperiului Roman și a neamurilor barbare vecine din anul 400.

Hărțile Evului Mediu nu abundă in reprezentări ale insulei; de-abia din sec. XIII-XV., prezența navigatorilor genovezi și venețieni in Marea Neagră impulsionează cartografierea intregii zone.

Cea mai veche hartă nautică datată cert, 1311, apaține lui Petrus [Pietro] Vesconte, și menționează Insula Șerpilor sub numele de Fidonissi.

Tot sub acest nume (Fidonissi, Fidoxini, Fedoxini), insula mai apare in secolul al XIV-lea, in hărțile semnate de Mario SanudoAngellino Dulcert, frații Pizigani, în Atlasul catalanAtlasul Pinelli si Itinerarul grec. In secolele al XVI-XIX, apare in 36 de surse cartografice, sub numele Fidonissi, Fidoxini, Fedoxini, Ofidonia insula, Fidocusi, Ilanada, Ilanda, Leuce.

In secolul al XX-lea, insula apare menționată in 8 hărți, printre care cea editată de Comisia Europeană a Dunării (1931). După ocuparea insulei de către URSS, din 1948, hărțile românești nu o vor menționa niciodata, in timp ce hărțile sovietice o vor prezenta ca aflată sub jurisdicția Moscovei.

(Sursa: tot Insula Șerpilor, Dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 75-92)

Anexarea Insulei Șerpilor de către U.R.S.S.

Anexarea Insulei Șerpilor de către U.R.S.S. în anul 1948 – un nou rapt teritorial în dauna României

Harta care însoțea Tratatul de pace din 10 februarie 1947 nu preciza în detaliu ci la modul general traseul frontierei de stat dintre România și U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea cu necesitate precizarea și descrierea amănunțită a acesteia printr-un document oficial bilateral.

In practica internațională stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe și pretențioase operațiuni de evidențiere a teritoriului de stat, acest lucru realizându-se prin tratative bilaterale complexe, finalizate printr-un document acceptat de comun acord.

Întrucât Tratatul de pace intrase deja în vigoare (la 15 septembrie 1947), prevalându-se de art. 1 al acestuia, sovieticii s-au grăbit să încheie cu partea română un Protocol privind precizarea parcursului frontierei de stat dintre cele două părți. In urma invitației Kremlinului. o delegație română condusă de primul ministru Petru Groza, a purtat negocieri la Moscova între 2-4 februarie 1948.

La 3 februarie 1948, între Stalin („omul de oțel”) și dr. Petru Groza („rumânski pervîi papugik”, cum îl numea Stalin cu ironie) a avut loc o convorbire ale cărei detalii nu sunt cunoscute nici astăzi, cert rămânând, după părerea noastră, că între subiectele abordate nu puteau lipsi tocmai cele pentru care delegația română se afla în capitala U.R.S.S.- ului.

În cadrul discuțiilor dintre cele două delegații – la baza cărora a stat conținutul art.1 al Tratatului de pace -, partea sovietică a invocat cu insistență includerea in discuții a Protocoalelor nr.6/14 septembrie 1940, 7/16 septembrie 1940 și 8/19 septembrie 1940 – in fond doar proiecte de Protocoale, elaborate de către sovietici și care, datorită faptului că prin conținutul lor lezau interesele României, nu au fost acceptate, semnate sau ratificate de către partea română niciodată! -, demers care contravenea normelor dreptului international.

Dacă la data semnării Tratatului de pace (10 februarie 1947) între România și U.R.S.S. ar fi existat unul sau mai multe documente oficiale care să ateste parcursul exact al frontierei de stat sovieto-române, atunci cu siguranță că acest lucru și-ar fi regăsit reflectarea și în art.1 al Tratatului de pace, fapt ce ar fi făcut inutile tratativele de la Moscova.

Invocarea repetată de către partea sovietică a Protocoalelor nr.6, 7 și 8/1940, nu constituia o eroare, ci o abilă și deliberată manevră juridică, sugestivă pentru „rezultatele” cu care sovieticii erau deciși să încheie aceste tratative.

Contextul intern și international în care se desfășurau aceste tratative de la Moscova, era favorabil U.R.S.S.-ului și net defavorabil României: la cârma țării se afla un guvern marionetă, impus de sovietici și aservit în totalitate acestora; ministru de externe era Ana Pauker (Hannah Robinsohn) – agentă a N.K.V.D.-ului, agenta nr. 1 a Kremlinului în România -, „una dintre figurile politice cele mai detestate de poporul roman, cu o răspundere personală îi decisivă pentru comunizarea României fi transformarea țării într-un satelit al U.R.S.S.”, caracterizată de Reuben H.Markham drept „O evreică slujind Moscova împotriva României”; România se afla sub ocupatie militară sovietică; „specialiștii” sovietici impânziseră țara, subordonând-o, pe toate planurile, intereselor Moscovei.

La 4 februarie 1948, la Moscova, cele două delegații au semnat două documente oficiale.

Primul dintre ele a fost „Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română„, valabil timp de 20 de ani. (Nu a fost singurul tratat de acest gen, în cursul aceluiași an U.R.S.S.- ul semnând tratate similare și cu celelalte țări comuniste frățești”, respectiv cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, documente care au marcat un prim și important pas în înregimentarea României și a celorlalte țări citate, din punct de vedere militar și economic, în blocul sovietic).

Al doilea document – pregătit de V.M.Molotov impreuna cu Ana Pauker, ministrul de externe al Romaniei, document care a marcat apariția pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist (U.R.S.S.), a fost un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste„, act pe care-l redăm în continuare în extenso, mot a mot:


În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat in vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul Republicii Populare Române, pe de o parte, și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pe de altă parte, au convenit asupra celor ce urmează:

1. Frontiera de stat între România și U.R.S.S. indicată pe hărțile anexate la prezentul Protocol, are următorul parcurs

a. Conform Anexei I:

– de la punctul de întâlnire a frontierelor U.R.S.S., României și Ungariei până la muntele Stog urmează linia fostei frontiere românocehoslovace;

– de la muntele Stog până la borna de frontieră Nr.56, a fostei frontiere româno-polonă, ce se află la 4, 9 km, la sud de izvoarele râului Ceremușul Negru, urmează linia fostei frontiere dintre România și Polonia;

– de la borna de frontieră Nr.56 a fostei frontiere româno-polone până la râul Prut, la marginea de vest a localității Orofteana-De-Sus, trece astfel cum e convenit și descris în Protocolul Nr.6 al Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române de la 14 septembrie 1940; de-a lungul râului Prut până la vărsarea în Dunăre și mai departe pe Dunăre până la localitatea Pardina trece astfel cum este convenit și descris în Protocolurile nr.7 din 16 septembrie 51 Nr.8 din 19 septembrie 1940 ale Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române.

b. Conform Anexei II:

– de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare, Maican și Limba de partea Uniunii R.S.S., iar insulele Tătaru Mare, Cernovca și Babina-de partea României; Insula Serpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.

2. În caz de neconcordanță între descrierea frontierei din text și cea din hărți, descrierea din text va fi considerată cea justă.

3. Pentru demarcarea frontierei în conformitate cu punctul 1 al Protocolului de față, va fi instituită o Comisie Mixtă Sovieto-Română de Frontieră, cel mai târziu în termen de o lună din ziva semnării Protocolului.

4. Prezentul Protocol intră în vigoare în ziua semnării sale. Întocmit în două exemplare, ambele în limbile română și rusă, cele două texte având putere egală.

Moscova, 4 Februarie 1948


Deși Protocolul făcea referire la Tratatul de pace din 10 februarie 1947, el modifica situația teritorială a României consemnată de acesta, stabilind fără nici o bază sau legitimitate istorico-juridică, că Insula Șerpilor „intră în cadrul Uniunii R.S.S.”!

O ilegalitate flagrantă a fost ridicată la rangul de legalitate!

Deși aveau rang diplomatic diferit și, potrivit uzanțelor internaționale și unei minime morale, ar fi trebuit să fi fost scutiși de o nouă umilință, Moscova a decis ca Protocolul să fie semnat de către dr. Petru Groza (1884-1958) – prim ministru al României și V.M.Molotov – ministrul de externe al U.R.S.S.-ului (între 1939- 1949).

Petru Groza a fost mâna care l-a semnat, în virtutea calității oficiale în care fusese numit, dar el nu a putut decide nimic, supunându-se unei hotărâri a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. – format din 4 persoane: Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Luka Laslo (Luca Vasile), Burach Tescovici (Theohari Georgescu) și Gheorghe Gheorghiu Dej -, hotărârile luându-se cu majoritate de voturi, primii trei membrii citați fiind totodată cei mai importanți agenți ai Cominternului în România! Faptul că a semnat Protocolul, chiar în circumstanțele arătate, nu-l absolvă de vina în sine, la aceasta adăugându-se faptul ca în calitate de „om al Moscovei”, el a știut bine „cine” a hotărât totul, „ce” a hotărât, „de ce” a hotărât astfel, în favoarea/defavoarea „cui” …

Ceea ce nu reușiseră să obțină (rușii) sovieticii în cele șapte decenii anterioare, în urma a două conflagrații mondiale, în urma a două note ultimative, prin Conventla de armistițiu, la Conferinta de pace de la Paris (unde însuși Molotov condusese lucrările Comisiei teritoriale ce fixase granițele României, în cadrul cărora Insula Șerpilor rămânea în continuare pământ românesc!), în urma Tratatului de pace de la Paris (art.1), au reușit să obțină foarte rapid și ușor, prin șantaj, constrângere politico-militară și trădarea unei conduceri de partid și de stat iresponsabile (instalate la București de Moscova, formate în mare parte din străini – și de neam și de interesele României).

Cu prilejul ceremoniei oficiale care a urmat după semnarea Protocolului (și a amintitului tratat bilateral), V.M.Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S.-ului, l-a felicitat călduros pe „domnul Prim-Ministru” Groza, după care, cu nedisimulată satisfactie, a subliniat că „În țara noastră toată lumea vede în aceasta un nou succes al politicii externe staliniste (…)”.

„Cadoul” făcut de Groza & co., reprezenta – chiar sub masca unui document bilateral – o nouă anexare de teritorii românești, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste, care se adăuga celorlalte „cadouri” pe care sovieticii și le făcuseră singuri, prin forță, din trupul României, în iunie 1940, toamna lui 1940 și august 1944.

La mai puțin de patru luni (109 zile), la 23 mai 1948, era semnat – ironia soartei! – chiar pe pământul Insulei Șerpilor, un proces verbal de predare-primire a insulei. Semnatarii acestui „act” au fost Eduard Mezincescu – ministru plenipotențiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (un nume parcă predestinat pentru aceea perioadă: prin componență, dar mai ales prin „politica” dusă, acest minister a fost întradevâr al „afacerilor străine” de România!) și Nicolai Pavlovici Șutov – prin secretar al Ambasadei U.R.S.S.- ului la București, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S.

Acest document cu caracter tehnic avea (are) următorul continut:

Anul 1948, luna Mai, ziua 23.

Noi subsemnații Nicolai Pavlovici Șutov, Prim Secretar de Ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și Eduard MEZINCESCU, Ministrul Plenipotentiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea și în executarea Protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală) Insula Serpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord și 30 grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei.

Făcut pe insula Zmeinâi în două exemplare, fiecare în limbile rusă și românâ”.


Prin acest proces-verbal, formularea din 4 februarie 1948, „intră în cadrul Uniunii U.R.S.S.” a fost înlocuită cu o alta, „înapoiată Uniunii Sovietice”, o formulare incredibilă, fără acoperire juridică sau legitimitate istorică, menită să genereze credibilitate și legitimitate ulterioară (noi n-am anexat, am primit înapoi … ).

Prin acest „referat de cedare” – cum îl caracteriza (16 februarie 2004) istoricul (senatorul) Gheorghe Buzatu – nu era vorba de o punere în posesie! Acest teritoriu a fost pur și simplu luat printr-un act revizionist, de către primul stat revizionist postbelic.

Dincolo de pierderea de noi teritorii, Protocolul din 4 februarie 1948 era un act de trădare națională, iar în ceea ce-i privește pe sovietici, el constituia un nou rapt teritorial din trupul României.

Curioasă dar și deranjantă ne apare „reacția” lui Eduard (Mezinger) Mezincescu, la un articol publicat în presa postdecembristă (1990), purtând semnătura bine informatului Neagu Cosma.

Mezinger, corelegionar, mâna dreaptă și omul de casă a lui Hannah Robinsohn, cel care după evenimentele din decembrie 1989 reușise să se strecoare chiar în C.P.U.N., astăzi se află în Israel.

Deși n-a scăpat „ocazia” de a-l ataca dur pe mareșalul Ion Antonescu, despre faptele sale din anul 1948 – și nu numai despre acestea! – nu a găsit de cuviință să scrie (fapt explicabil!) decât tangențial și atunci când s-a simțit „atins” de aspectele consemnate în amintitul articol la adresa sa.

„Rolul meu – scria Mezinger în articolul replică, căutând să se disculpe – a fost să asist în calitate de Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe (corect: Străine! – n.n.) pe Ministrul Lucrărilor Publice, profesorul Profiri, încredințat de guvern cu misiunea de a preda insula reprezentanților guvernului sovietic și să contrasemnez procesul verbal întocmit în primăvara amului 1948, când s-a efectuat predarea”.

(Insula Șerpilor, Dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 342-349)

05/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

2 iunie 1997: Prin «Tratatul de la Neptun», România a renunțat la Basarabia și Bucovina

DEZVĂLUIRI din culisele SRI și CIA: Cum au vândut Emil Constantinescu și  Adrian Severin românii din Nordul Bucovinei, Herța și Sudul Basarabiei –  RGN Press

Foto: Semnarea Tratatului de la Neptun – Emil Constantinescu renunță în numele României la Basarabia și Bucovina.

În urmă cu 24 de ani, pe 3 mai 1997, avea loc la Kiev semnarea de către miniștrii de externe ai celor două țări, tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre România și Ucraina”.

Apoi, pe 2 iunie 1997 a fost semnat «Tratatul de la Neptun», «Privind Relaţiile de Bună Vecinătate şi Cooperare între România şi Ucraina», tratat semnat de către preşedinţii Emil Constantinescu și Leonid Kucima (foto), consemnează publicațiile http://zorilebucovinei.com și Anonimus.ro.

La acea data președintele Senatului era Petre Roman, iar ministrul de Externe, Adrian Severin.

Tratatul a fost semnat în mare secret nu la Bucureşti si nici la Constanța, ci la Neptun, în condiţii de maximă securitate. Mai multe autocare cu membri ai PRM şi Vatra Românească care intenţionau să protesteze au fost blocate pe drum de către poliție.

Populaţia României nu a fost informată şi întreaga poveste era trecută sub tăcere. Era vorba de o ruşinoasă recunoaştere a anexărilor ilegale făcute de URSS în iunie 1940, la 57 la ani distanţă, după ce chiar PCR ezitase să facă un asemenea lucru.

«Tratatul de la Neptun». Preambul

În urma notelor ultimative din 26-28 iunie 1940adresate României, URSS avea să anexeze Basarabia, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţei, Braţului Chilia, şi Insulei Şerpilor. Astfel se punea în aplicare înţelegerea secretă dintre Hitler şi Stalin, ratificată în anexele Pactului secret Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939.

După preluarea abuzivă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS, la 10 iulie 1940, în Şedinţa Biroului Politic al CC PC şi Consiliul Comisarilor Poporului din URSS, ţinută la Moscova, se ia decizia de „reunire a populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească din RASSM”.

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) era o entitate teritorială creeată de Stalin în 1924, care oglindea Basarabia și justifica pretențiile rusești asupra Basarabiei.

RSS Moldovenească

La şedinţa din 10 iulie 1940, printre alții, luau parte și I.V. Stalin, V. Molotov, K. Voroșilov, M. Kalinin, L. Kaganovici, G. Malencov, A. Andreev, A. Micoian, L. Beria, N. Svernic. Urmările acestei şedinţe nu au fost crearea unei „Basarabii Mari”, care să se întindă pe amândouă malurile Nistrului, ci crearea viitoarei RSSM, fără Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, sau judeţele Vechi Basarabi (Akkerman, Ismail, Hotin). Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei și vechea Basarabie aveau să fie înglobate în Republica URSS Ucraineană. Faptul a fost consfințit la 2 august 1940, când sovietul suprem al URSS hotăraşte oficial crearea RSSMoldovenești în granițele Republicii Moldova de astăzi.

La 22 iunie 1941, România a intrat în război cu dorința dezrobirii teritoriilor ocupate abuziv de către URSS. În cursul lunii august 1944, Moldova de dincolo de Prut este aproape în întregime ocupată de armatele sovietice.

La 2 august 1944, când războiul sovieto-român era încă în desfăşurare, autoritățile sovietice reinstalate în Basarabia refac vechea administrație cu un RSSM de 33.700 km2. Judeţele Ismail, Akerman, Hotin, ca și Nordul Bucovinei erau re-incluse în componența Ucrainei.

Surprinzător, autorităţile comuniste din RSSMoldovenească nu au renunţat ușor la aceste teritorii şi, la 29 iunie 1946, conducerea RSSM îi trimite lui Stalin o scrisoare, din partea CC al PC al Moldovei şi Prezidiului Sovietului Suprem și consiliului de miniştri al RSSM, în care îl rugau să studieze chestiunea privitoare la reîntoarcerea fostelor judeţe Hotin, Ismail și Akerman în componența RSSM.

O cerere similară este trimisă cândva după 1950 de câteva grupuri de intelectuali și veterani de război. Toate aceste demersuri rămân fără niciun răspuns.

După destrămarea URSS

În data de 24 august 1991, Ucraina îşi proclamă independența păstrând teritoriile primite abuziv de administraţia defunctului URSS, cu toate că, conform legislaţiei internaţionale, un stat succesor nu poate moşteni ceva preluat ilegal de statul defunct.

Indiferent dacă vorbim despre Ucraina, Ungaria, Rusia modernă, acestea nu pot avea pretenții asupra teritoriilor deținute abuziv de Imperiu Austro-Ungar, Rusia Sovietică și respectiv Imperiu Țarist. Mai mult, singurul succesor legitim al URSS nu putea fi decât Rusia, care la data respectivă era neinteresată de Basarabia de dincolo de Nistru.

Un Mic istoric …

În Tratatul de Pace de la Paris 1947 granița de est a României mutilate de pactul Ribbentrop-Molotov din 1940 este reconfirmată. Nu a existat o altă înțelegere sau alte negocieri care să ia în calcul structura etnică a Basarabiei sau dreptul istoric.

Partea I: Frontieră, Articolul 1: „Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.

Denunţarea pactului Ribbentrop-Molotov

Pactul Ribbentrop-Molotov a fost denunțat în 1989 de Sovietul Suprem al URSS, și la 24 iunie 1991 de Parlamentul României, care îl declară „ab initio nul și neavenit” (nul de la bun început).

Imagini pentru bugeac bucovina

Recunoaşterea Republici Moldova și implicit a actualei granițe cu aceasta

În nişte condiţii extrem de tensionate, în 1991, pe fondul destrămării URSS, Marea Adunare Naţională de la Chişinău proclama independența Republicii Moldova. Parlamentul adopta Declarația de Independenţă și fixa ca imn de stat «Deşteaptă-te romane». Ca steag este adoptat tricolorul (roșu, galben și albastru).

 „Recunoscând că declaraţiile de către parlamentele multor state consideră acordul de la 23 august 1939, între Guvernul URSS şi Guvernul Germaniei, nul şi neavenit ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale celor de mai sus să fie eliminat, fapt dezvăluit, de asemenea, de declaraţia de Conferinţă internaţională «Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia»”.

La nici o jumătate de oră, Petre Roman, primul ministru al României, fără nicio dezbatere publică sau consultare prealabilă cu celelalte puteri ale statului, recunoaşte în numele „României” independența Republicii Moldova.

Republica Moldova nu îşi proclamase independența față de România, Petre Roman punând astfel statul român în imposibilitatea juridică de a mai emite pretenții vreodată asupra acestui teritoriu.

În 28 noiembrie 1991, Parlamentului României emite o declarație prin care reaminteşte originea românească a teritoriilor din dreapta Prutului moştenite de Ucraina de la fosta URSS.

În aprilie 1993 Guvernului României adresează o cerere guvernului Ucrainei prin care se atrage atenţia asupra faptului că, prin dispariția URSS și apariţia a două state noi la granița de est a României, Republica Moldova şi Ucraina, fostul Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice din 1961 a devenit caduc.

Prin urmare, „Partea română îşi manifestă disponibilitatea de a începe negocieri cu partea ucraineană pentru un acord în acest domeniu”.

Tratatul de la Neptun

Situația rămâne neschimbată până în iunie 1997, când este semnat tratatul de frontieră cu Ucraina. Preşedintele Emil Constantinescu declanșase o adevărată isterie națională privind aderarea imediată și necondiţionată la NATO. În acea perioadă s-au spus multe neadevăruri despre necesitatea unei alegeri istorice între „teroriști arabi” și „lumea civilizată”, sau între întoarcerea sub influenţa Rusiei și prietenia Anglo-Americană.

„Suntem dispuși să recunoaştem granițele actuale. Această recunoaştere a realităţii va forma, într-adevăr , baza Tratatului […] Insula Şerpilor este și ea teritoriu Ucrainean” (interviu acordat de Emil Constantinescu postului de radio NovaMova din Ucraina).

Trădătorii Emil Constantinescu (înaltă trădare) si Adrian Severin (trădare) au călcat în picioare declarațiile solemne ale Parlamentului României din iunie și noiembie 1991, deși chiar din Statele Unite se primise semnale să nu renunțăm atât ușor.

ANEXE

DECLARAŢIE din 24 iunie 1991 privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră (declarație încălcată de Tratatul de la Neptun)

Evocăm în aceste zile momentele tragice trăite de România în iunie şi august 1940, la numai două decenii dupã împlinirea aspiraţiei de veacuri a poporului român-reîntregirea neamului prin Marea Unire din 1918 şi crearea Statului naţional unitar român în hotarele lui fireşti, din punct de vedere istoric, etnic, social, politic şi cultural.

Evocăm acele dureroase evenimente, când părți importante din trupul tarii au fost rupte cu forţa şi anexate samavolnic prin implicarea directă sau complicitatea puterilor semnatare ale pactului, a politicii lor agresive, de revizuire a tratatelor de la Versailles, de schimbare a ordinii politice europene instaurate după primul război mondial.

În contextul acestor evoluţii din Europa, de la sfârşitul deceniului al patrulea, nu doar sistemul de tratate şi alineate ale României, construit cu migală şi inteligenţă de diplomaţia româneascã şi ilustrul sau exponent, Nicolae Titulescu, dar şi sistemul general al Societãţii Naţiunilor s-au dovedit fragile.

În fata forţei brutale, a politicii agresive din Est şi din Vest, încercarea de înţelegere şi de preîntâmpinare a conflictelor s-a dovedit inoperantă sau fără efect.

Atitudinea de cedare a unor ţări în fața politicii statelor agresive a făcut posibile Pactul Ribbemtrop-Molotov şi Dictatul de la Viena. În baza lor, Uniunea Sovietică anexa Basarabia, Ţinutul Herţei şi Nordul Bucovinei, iar Ungaria Hortystă anexa o treime din Transilvania – sfinte pământuri româneşti.

Prin jertfa de sânge a poporului român, unul din aceste odioase aranjamente – Dictatul de la Viena – a fost abolit. Celelalte teritorii româneşti continuă să fie înstrăinate.

Niciun fel de politică, nici chiar cea stalinistă de înstrăinare a populaţiilor din aceste teritorii, nu a putut anihila conştiinţa apartenenței Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei la România.

Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care URSS şi Germania îşi stabileau „sferele de interese” de la Marea Baltică la Marea Neagră – hotărând, cu de la sine putere, destinele unor state suverane, între care şi România, contravine în mod flagrant principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional.

În consecință în numele poporului român, parlamentul condamnă acest pact ca fiind ab initio nul şi neavenit.

Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa la 28 iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranităţii, independenţei şi integritãţii teritoriale a României.

Pactul Ribbentrop-Molotov a fost şi este repudiat de cancelariile multor state. La 24 decembrie 1989, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat „semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939… şi a altor înţelegeri secrete cu Germania” şi a recunoscut că acestea „sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor”, venind „în contradicţie cu suveranitatea şi independenta unor state terţe”.

Împărtășim aprecierea din Hotărârea Congresului Deputaţilor din URSS, potrivit cãreia protocoalele sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni, prin recurgerea la forţa asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate față de acestea”.

Privite retrospectiv, aceste acte constituie o pregnantă manifestare a politicii imperiale de anexiuni, a dictatului şi agresiunii făţişe, expresia cea mai gravă a încălcãrii moralei internaţionale şi a dreptului internaţional, cea mai condamnabilă conduită în relaţiile internaţionale.

Noile relaţii şi evoluţiile pozitive ce au loc în Europa şi în lume crează premise favorabile pentru identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la baza protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile statuate în Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, cu normele moralei şi dreptului internaţional.

Parlamentul României afirma hotărât poziţia sa de a aborda cu deplină responsabilitate această problemă. În acest sens, solicita Preşedintelui tării, Guvernului României, tuturor forţelor politice din ţara noastră să acţioneze în spiritul acestei declaraţii, în vederea împlinirii năzuinţelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti, anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Parlamentul României îşi exprima convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale romanilor – astfel cum istoria, justiţia şi morala le consacră de drept – trebuie să reprezinte o misiune nobilă şi înălţătoare pentru toate forţele responsabile ale ţării, indiferent de opţiunea lor politică.

Această declaraţie a fost adoptatã de Parlamentul României în şedinţa din 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi.

DECLARAŢIE din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 decembrie 1991 (declarație încălcata de Tratatul de la Neptun)

1. Desigur, este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independenţa sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privinţa teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparţinut niciodatăUcrainei şi sunt de drept ale României.

2. Parlamentul României reiterează ataşamentul față de prevederile Actului înalt al Conferinţei CSCE de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe căi paşnice, diplomatice.

3. Parlamentul României, declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei URSS -respectiv în Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei -este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.

4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenta Ucrainei să declare expres că această recunoașterenu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.

5. Parlamentul României se pronunţa pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinãrii, împreunã a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinãtate şi colaborare între România şi Ucraina şi invita, în acest scop, o delegaţie parlamentarăucraineanăsă efectueze o vizită la Bucureşti, cât mai curând posibil.

6. Parlamentul României solicita guvernului ţării să înceapăde urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de URSS.

Această declaraţie a fost adoptatã de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.

21/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac, teritorii românești lăsate în afara granițelor țării

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării: Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării: Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac

Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac sunt cele patru regiuni istorice la care România a renunțat în 1997, prin semnarea „Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina“: pe 3 mai documentul a fost semnat la Kiev de miniștrii de Externe ai celor două țări, pe 2 iunie, la Neptun, de președinții României și Ucrainei, pe 7 iulie, respectiv pe 14 iulie, a fost ratificat de Senat și Camera Deputaților.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, președintele Camerei Deputaților – Ion Diaconescu, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Istoricul Florin Constantiniu numea „trădare națională“ această renunțare voită a Bucureștiului la teritoriile smulse țării-mame de colosul de la Răsărit., citim în publicația  Lumea Satului , într-un articol semnat de Maria Bogdan .

Trebuie să precizăm că Tratatul cu Ucraina ar putea fi denunțat oricând. La art. 27, din L 129 de ratificare a documentului, se arată: „Prezentul tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe noi perioade de câte 5 ani dacă niciuna dintre părțile contractante nu va încunoștința în scris cealaltă parte contractantă despre intenția sa de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirării perioadei de valabilitate respective“. Altfel spus, România avea ocazia de a face acest lucru în 2006, 2011 sau 2016… Și nu s-a întâmplat nimic!

Vatră dacică de când sunt veacurile

Dacă e să pună cineva la îndoială că Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac n-ar fi românești de când sunt veacurile e bine să rememorăm ce spun cărțile de istorie: „Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista (82-44 î.Hr.), având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bug – spre est (Limanul Nistrului), Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava – spre vest, Carpații Păduroși – spre nord și Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) – spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava“. Mai încoace, începând cu anul 1300, teritoriile au fost regrupate în ceea ce numim Moldova, cea care astăzi este împărțită între trei țări: 35.806 kmp, în România; 29.680 kmp în Republica Moldova; 21.297 kmp în Ucraina (regiunea Cernăuți, cu Bucovina de Nord, ținutul Herței și Hotinului, plus cele 9 raioane din Bugeac).

Țara de Sus, liberă sub austrieci, soartă tristă sub ruși și ucraineni

teritorii bucovina de nord

Numele de Bucovina (fag=buk, Țara Fagilor) a intrat în uz în anul 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Înainte de această perioadă se chema Țara de Sus, ca parte a Moldovei Mari. Bucovina rămasă în afara granițelor de astăzi ale României este compusă din Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț. În decursul istoriei recente, Bucovina de Nord a aparținut, rând pe rând, de Principatul Moldovei (1346-1774), Imperiul Habsburgic (1774-1918), România (1918-1940 și 1941-1945), URSS (1940-1941 și 1945-1991) și Ucraina (1991-prezent). Interesant este că, în timpul administrării habsburgice, românii nu au fost atât de prigoniți cum au fost sub URSS ori Ucraina de azi; toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat Universitatea „Franz Josef“ la Cernăuți.

Din punct de vedere politic, până în 1848 bucovinenii aveau 8 reprezentanți în parlamentul imperial de la Viena; aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor demnitari le erau traduse în limba română. La 4 martie 1849 românii au obținut statutul de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, împăratul Franz Josef devenind astfel și Mare Duce al Bucovinei.

La 26 august 1861 Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei). După prăbușirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Național al Bucovinei (CNB) a hotărât, la 28 noiembrie 1918, Unirea cu România, recunoscută oficial în 1919, prin tratatul de pace cu Austria de la Saint Germain. Urmează perioada din Al Doilea Război Mondial, cu ocuparea sovietică a Bucovinei (1940-1941), revenirea episodică la patria mamă (1941-1945), reocuparea tragică sovietică, după Pactul Ribentrop-Molotov, vreme de 46 de ani.

După anul 1991 urmează alți 27 de ani de anexare la Ucraina. Sub URSS rușii au făcut ceea ce au știut mai bine; au colonizat orașele și satele cu ucraineni și ruși. Și nici astăzi românii din Bucovina de Nord nu o duc mai bine, Kievul fiind foarte departe de a le respecta în totalitate drepturile.

Herța – 93% români, Hotin – raion profund slavizat

Nu știm prin ce minune populația din Ținutul Herța a scăpat și de germanizare, și de slavizare. Știm însă că 94% din populație este de etnie română și toate satele din ținut sunt exclusiv românești. Ca și Bucovina de Nord, teritoriul a aparținut Principatului Moldovei, Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, României și, din 1945, URSS și apoi Ucrainei.

Cât despre Hotin, care a fost profund ucrainizat, acesta a aparținut Rusiei Kievene și Cnezatului Galiciei (1001-1349), Moldovei (1359-1432, 1459-1538, 1541-1562, 1572-1615, 1621-1673, 1699-1712), Poloniei (1432-1459, 1538-1541, 1562-1572, 1615-1620, 1673-1699), Imperiului Otoman (1712-1812), Guberniei Basarabia a Imperiului Rus (1812–1917), Republicii Democratice Moldovenești (1917-1918), României (1918-1940, 1941-1944), Uniunii Sovietice (1940-1941, 1944-1991) și Ucrainei (1991-prezent).

Bugeac sau colțul de pământ românesc

teritorii bugeac

În limba tătărească, Bugeac înseamnă „colț de pământ“, după cum ne spune Dimitrie Cantemir. Teritoriul actualului Bugeac, întins pe 13.200 km pătrați, a făcut parte din vechiul regat Dacic al lui Burebista (82 î.Hr.-44 î.Hr.). Mai târziu, partea sa sudică a fost adusă, temporar, sub stăpânire romană. În prima parte a secolului al XIV-lea, Bugeacul intră în stăpânirea lui Basarab I, unificatorul Țării Românești. Ulterior, Moldova preia regiunea, păstrând numele de Basarabia (numită altfel de la domnitor).

În 1484 Moldova lui Ștefan cel Mare este nevoită să renunțe la cetățile de la Marea Neagră și de la Dunăre în favoarea Imperiului Otoman, care denumește regiunea Bucak (Bugeac), însemnând, în turcește, „ținut de frontieră“.

Între anii 1484 și 1812 Bugeacul face parte din pașalâcul turcesc de la Silistra. Tătarii nogai (grup etnic turcic, ce locuiește în sudul european al Rusiei, în special în Caucazul de Nord) așezați aici devin populația majoritară. Regiunea este cedată rușilor după Pacea de la București din 1812, împreună cu Moldova de la est de Prut.

Autoritățile imperiale rusești au alungat populația tătară și o parte din cea moldoveană spre Dobrogea, invitând în schimb să le ia locul familii de bulgari, găgăuzi ortodocși, germani, ruși și ucraineni.

Lunga ocupație turcească și apoi rusească, precum și procesul de colonizare de după 1812 explică populația eterogenă a acestei regiuni românești. Între 1856 și 1878, o bună parte a Bugeacului, ca parte a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail, a reintrat sub stăpânirea Moldovei, respectiv a României (1859). În 1918 teritoriul va trece cu totul în componența României, iar în 1940 este anexat de Uniunea Sovietică, care îl atribuie RSS Ucrainene, în defavoarea RSS Moldovenești.

Conform unei înțelegeri între Hitler și Stalin, populația germană din zonă este strămutată în Reich. Teritoriul locuit de aceștia timp de peste 100 de ani este colonizat cu populație rusă și ucraineană. Astfel, ucrainenii reușesc să-i devanseze numeric pe români.

Între 1941 și 1944 teritoriul a reintrat în componența României, dar în 1944 a fost reocupat de trupele sovietice. În 1991 Bugeacul devine parte a Ucrainei.

06/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: