CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

POLITICA RUSEASCĂ DE COLONIZARE A BASARABIEI cu etnici alogeni ruși, ucraineni, germani, elvețieni, bulgari, găgăuzi și de alte neamuri

Harta: Teritoriul moldovean dintre Prut și Nistru. numit de Rusia țaristă după anexarea din 1812, Basarabia.

În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete. Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care:736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4, 8%, germani 2, 4%, ţigani 1, 1% etc.).

Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.

Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească:germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.

Doctorul în istorie Mircea Rusnac, scrie în revista Istoria md. că primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor, însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată.

Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti. Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo.

Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancâşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.

De asemenea, şi mai târziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rând români din Dobrogea, dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fântâna Zânelor, Cişmeaua Văruită etc.

Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor. La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era  de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.

 Articolul XXII al statutului respectiv prevedea:

„Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.”

Iar articolul XXIII completa:

„Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.” 

Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întârziat să-şi facă apariţia. În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc.

 De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.”

Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.

Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

Despre colonizarea ruşilor în Basarabia, Slavinski arăta:

„Numai neînsemnate colonii ruseşti – mai cu seamă sub forma de funcţionari de diferite feluri -, sunt răspândite pe întreg imperiul. Coloniile acestea se concentrează cu deosebire în oraşele mari, din care cauză ele au în multe localităţi un aspect în mare măsură rusificat. Graniţa imperiului are linii născute din accidentele victoriilor şi înfrângerilor.La apus ea a trecut prin corpul viu al popoarelor: estoni, poloni, ucrainieni, români (moldoveni).”

Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi.

Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor. Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe.

 Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.

Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sârbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.

În câţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. (4) În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuând să deţină majoritatea relativă în regiune.

Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat. De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia.

În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului.

 El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.

Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.”

Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decât un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei.

De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…”

Iar rusul Zozulinov consemna: „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.”

În Basarabia totdeauna lgile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie.

Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decât sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.

Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrânt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine.

În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă.

Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc.

În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.

În judeţul Hotin, ucrainienii au început să se aşeze încă din perioada anterioară anexării ruseşti.

„Se pomeneşte că în războiul din 1788 moşiile hotinene s-au întors la «pomeşcici, adică la stăpâni»; nu putem crede că în raia, boierii stăpâni, locuind în celelalte ţinuturi moldoveneşti, nu aveau niciun amestec în moşiile lor; oricum, legătura dintre dijmari şi stăpâni va fi fost foarte slabă, multe stăpâniri se vor fi socotit cu totul sfărâmate, şi lucrul acesta va fi înlesnit o însemnată trecere a fugarilor de peste Nistru, din Podolia şi Pocuţia, unde împrejurările de viaţă erau necumpănit mai grele ca în Moldova, în care ţăranul era liber şi unde, de moşie, nu-l lega – când îl lega – decât zilele boierescului.

Câţi ruteni de aceştia vor fi venit în vremea railâcului turcesc, nu se poate şti, căci numărătoarea din 1817 nu-i înseamnă într-un izvod deosebit de cel al localnicilor.

Pare însă că numărul lor să fie însemnat.”

După 1812, ucrainienii veneau datorită deschiderii fostei graniţe a Nistrului. Odată cu ei se aşezau în judeţul Hotin şi alte naţionalităţi, precum evrei sau armeni, astfel încât încă la 1816 ţăranii din Răchitna, Măliniţa, Chişcăuţi, Zarojani şi Burdufu se plângeau de „poposârea jidovilor”, foarte intensă dinspre nord şi vest.

În scurt timp, românii din Hotin au fost covârşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau. Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează.

Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.” Nesterovski completa: „Se întâmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni. De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.”

Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat.

De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decât 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.”

Noii veniţi în Basarabia erau aşezaţi pe pământurile cele mai bune, formând categoria „ţăranilor statului”. Ei formau în 1861 aproximativ 10% din totalul ţăranilor Basarabiei.

Dar în Basarabia, gospodăriilor ţăranilor de stat le reveneau mai mult pământ decât majorităţii altor grupuri de ţărani de stat din Rusia.

În general, un lot în Basarabia era de trei ori mai mare decât unul din Rusia.

În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia o „bancă ţărănească”.

Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor.

Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vândută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.

Făcând bilanţul si analizand rezultatele rusificării urmărite prin atâtea căi în Basarabia, putem vedea cât de mult a reuşit ea să schimbe caracterul etnic românesc al teritoriului.

Urmările poșiticii agresive rusești de deznaționalizare si distrugerea echilibrului etnic românesc în Basarabia poate fi sintetizat prin următoarele date succinte:

  • În 1823, peste 20 mii de ţărani ruşi au fost strămutaţi din guberniile centrale ale Rusiei în Basarabia;
  • La sfârşitul secolului XIX, între Prut şi Nistru trăiau deja peste jumătate de milion de ruşi şi ucraineni;
  • Doar în perioada 1906 – 1914, din Basarabia au fost strămutaţi în Siberia şi Kazahstan aproximativ 60 de mii de basarabeni – o tragedie pentru populaţia băştinaşă;
  • După primul război mondial în sudul Basarabiei trăiau cca 100.000 de etnici germani. Unul dintre etnicii germani născuţi în Basarabia este şi fostul preşedinte al Germaniei, Horst Köhler.
Publicitate

28/05/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Găgăuzii – un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare

Ce nu se înțelege când vine vorba de găgăuzi?

Axa identitară a găgăuzilor a fost creștinismul. Este greu să ne imaginăm ce a însemnat pentru un grup mic să fie turci creștini în Imperiul Otoman, dar aderența grupului la creștinism trebuie să fi fost una extrem de puternică.

Istoricul și jurnalistul George Damian scrie în publicația online https://podul.ro:

”Nu știm când și cum s-au creștinat găgăuzii, istoria lor este destul de tulbure, au existat multe cazuri de turci creștinați în Imperiul Bizantin, găgăuzii sunt cei care au ajuns până în ziua de azi.

Nu mai intru în detaliile discriminărilor politice și economice la care erau supuși creștinii în Imperiul Otoman, pentru găgăuzi colonizarea în Basarabia sub protecția Imperiului Țarist trebuie să fi fost echivalentul sosirii pe Pământul Făgăduinței.

Atașamentul față de creștinism care le definea identitatea s-a suprapus atașamentului față de Imperiul Țarist, au devenit cetățeni cu drepturi depline în exercitarea credinței dintr-un grup marginal. Aici rezidă esența primei forme de atașament a găgăuzilor față de „Maica Rusia” – libertate religioasă și economică în cadrul unui imperiu care le împărtășea credința.

În epoca interbelică nu au existat probleme majore între găgăuzi și administrația românească, ba chiar dimpotrivă, pe linie ortodoxă găgăuzii s-au integrat foarte bine în România Mare. Propaganda sovietică de factură ateistă nu a avut mare priză la găgăuzi, ba chiar dimpotrivă. Găgăuzii au făcut cadou românilor un mare număr de minți luminate (fără nici o ironie!), intelectuali care au reușit să se refugieze în România după Al Doilea Război Mondial, nu mai reiau aici lista.

În schimb răzbunarea sovieticilor asupra găgăuzilor a fost una cruntă. Cele mai multe cazuri de canibalism în anii de după război au fost înregistrate în Basarabia sovietizată anume în regiunile locuite de găgăuzi. Sovieticii au reușit să frângă coloana vertebrală a poporului găgăuz: în primul rând prin distrugerea bisericii și a credinței, în al doilea rând prin anihilarea lingvistică. Limba găgăuză este pe cale de dispariție, iar limba rusă a devenit limba maternă a găgăuzilor. Avem de-a face aici cu un experiment sovietic reușit de epurare etnică în decursul a trei generații.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare (creștinismul și limba maternă). Singurii care îi înțeleg și către care se pot adresa sunt foștii lor torționari de la Moscova (un caz perfect de sindrom Stockholm). Auto-definirea găgăuzilor din ziua de azi este făcută de-a lungul axelor stabilite de sovietici, pe care rușii neo-țariști din ziua de azi știu foarte bine să le manipuleze.

Pe de altă parte încercările europene/ de la București/ de la Chișinău de apropiere față de găgăuzi sunt privite cu ostilitate sau cel mult în sens strict al profitului imediat – vă luăm banii și la schimb ne facem că vă ascultăm, dar oricum nu ne interesează ce aveți de spus.

Din punct de vedere economic zona găgăuză este absolut nesemnificativă, o zonă agricolă cu o producție cu marjă de profit minimă.

Găgăuzii sunt ținuți captivi în această zonă moartă economic în primul rând lingvistic (unde și ce pot munci niște oameni care știu doar rusă? – răspunsul este evident). Războiul din Ucraina a retezat și ultimele debușeuri economice ale zonei găgăuze – mersul la muncă în Rusia, relațiile economice cu Ucraina.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un cumul al problemelor reale de mai sus, de la confuzia identitară și perceperea drept salvator a fostului abuzator, la lipsa de importanță economică a regiunii.

Alternativa propusă găgăuzilor în acest moment este Uniunea Europeană – care în termeni pragmatici și ai realității imediate se traduce prin „România”. Din toate punctele de vedere o integrare a regiunii găgăuze în spațiul economic românesc ar fi una logică, pornind fie și de la distanța minimă până la Prut.

Lipsa căilor de acces, regiunea complicată de graniță unde zona Galați-Brăila ar trebui să fie centrul în jurul căruia să graviteze cele două maluri ale Prutului – dar mai presus de toate distanța mentală între regiunea găgăuză și spațiul românesc anulează logica economică. Pentru găgăuzi la nivelul de imagine România este undeva departe, la 40-50 de km, în timp ce Maica Rusie este aproape de sufletul lor, cu Moscova la 2000 de km. E o problemă de percepție, amplificată de proliferarea miturilor „jandarmului român” (fascist și hitlerist!).

Găgăuzii ar vrea o forță în care să aibă încredere și care să le ofere garanții. Ce fel de garanții? Nici ei nu știu prea bine, știu doar că au încredere în Rusia. Cam de aici trebuie pornită orice apreciere a situației din zona găgăuză. Toate aceste traume netratate de 30 de ani (o generație pierdută!) sunt exploatate acum un infractor financiar căruia clasa politică de la Chișinău i-a permis să fure ca-n codru (bineînțeles, clasa politică de la Chișinău a avut de profitat de pe urma acestui jaf).

Singura soluție pentru regiunea găgăuză ar fi o doză de răbdare pe termen lung și deschiderea economică maximă din partea României care să se simtă real în regiune. Doar că nu mai avem timp, cei 30 de ani irosiți se răzbună acum, iar Moscova își instrumentalizează atrocitățile din perioada sovietică pentru a crea instabilitate la granițele Ucrainei.”

20/05/2023 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (5)

Urmarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/05/09/prof-univ-dr-corvin-lupu-drepturile-istorice-ale-romanilor-asupra-basarabiei-4

Foto: Ceaușescu și Brejnev

Nicolae Ceaușescu și problema drepturilor românești asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța, a Insulei Șerpilor și a Tezaurului României.

Problematica drepturilor României asupra teritoriilor ocupate de Rusia Sovietică/URSS a fost o preocupare de interes a regimului socialist de stat consemnează autorul în publicația https://geopolitika.ro.

Încă din prima parte a deceniului al șaptelea al sec. al XX-lea, Ion Popescu-Puțuri, care a fost director al Institutului de Istorie al PCR din 1961 în 1989, membru al CC al PCR și deputat în Marea Adunare Națională, a recomandat patrioților români din Basarabia, prin intermediul lui Pantelimon Halippa, să redacteze memorii documentare istorice privitoare la Unirea Basarabiei cu România, în ideea de a rezulta din aceste memorii legalitatea actului unirii și drepturile românești asupra Basarabiei.[1]

Chestiunea condamnării răpirii teritoriilor românești de către Rusia/Uniunea Sovietică, a Tratatului Molotov-Ribbentrop și a urmărilor sale a fost ridicată și în cadrul ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 13 noiembrie 1989. În cadrul acestei ședințe, Nicolae Ceaușescu a prezentat conducerii colective a țării proiectul său de a condamna Tratatul Molotov-Ribbentrop în cadrul apropiatului congres al partidului care urma să aibă loc. Nicolae Ceaușescu a spus: „Am convocat această ședință, tovarăși, pentru a discuta Raportul care trebuie prezentat în fața Congresului al XIV-lea… Vreau să ridic, în fața Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar față de care trebuie să adoptăm o poziție mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova Sovietică. Ați citit cu toții informațiile și ce se întâmplă acolo. Am atras atenția tovarășilor că trebuia să le publice în presă și va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziție în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică și Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună și problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluționeze, în mod corespunzător, problema Basarabiei și Bucovinei de Nord.

Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare. De altfel, în timpul lui Hrușciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Și, între alte probleme, legate de relațiile cu China, am discutat și problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegațiile celor două partide – și s-au întâlnit – dar au intervenit problemele cunoscute în legătură cu Hrușciov[2] și nu s-a făcut nimic. Asta a fost.

În 1965, în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev[3], am discutat, de asemenea, problema aurului și a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică și despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparține poporului român și că va fi restituit atunci când în România va fi puterea muncitorilor și țăranilor. Am întrebat, sunt și stenogramele, dacă consideră că în România nu este încă puterea muncitorilor și a țăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziție favorabilă Șeleapin (sic!)[4], care a spus că tovarășii români au dreptate, dar trebuie să analizeze și să vedem cum să soluționăm această problemă. Ceilalți, inclusiv Brejnev, au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat „albii”… În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu „albii”. Este adevărat că nu am mai reluat această discuție.[5]

În anul 1967, anul aniversărilor dedicate împlinirii a 50 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, la Chișinău, conducătorii sovietici Brejnev și Kosîghin au afirmat că Basarabia este definitiv încorporată în comunitatea spirituală a naționalităților sovietice.[6]

Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă și cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiții și am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta, va trebui să reluăm și problema Basarabiei. Trebuie oricum să ridicăm problema populației din Republica Moldovenească (sic!), în concordanță cu constituția sovietică și cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înșiși spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români și nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei și, cel puțin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova și România… soluționarea acestei probleme trebuie gândită și trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm pozițiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică și să avem în lunile următoare o discuție specială pe această problemă.

De altfel, în 1970-1975 am avut câteva discuții cu secretarul cu problemele internaționale de atunci – Katușev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor. În programul partidului avem o referire generală și am spus că nu vom putea să recunoaștem. Una este problema granițelor, ca rezultat al forței, dar alta este să recunoaștem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un non-sens. Aceasta ar fi o altă problemă.

Sigur, punându-se problema anulării înțelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine și aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuție pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situație și felul cum ei acționează. Vin și fac o plenară și anunță că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut și continuă să-i împiedice să-și pună în valoare problemele lor… Aici nu este vorba de existența unei naționalități sau a unor oameni care sunt de origine română și se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba de o parte a României, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm și noi. S-au publicat și în Uniunea Sovietică. I-am spus și lui Matei [Ilie] și lui Olteanu [Constantin], pentru că este legat și de partea internațională – i-am chemat pe amândoi pentru că, și din punct de vedere internațional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se spune că Uniunea [Sovietică] manifestă interes față de Basarabia și Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov și Ribbentrop și unde se spune că Germania nu are interes și nu are obiecțiuni față de acest lucru.” Nicolae Ceaușescu a întrebat: „Deci sunteți de acord?”, iar stenograma consemnează: „Toți tovarășii sunt de acord.”[7]

Trebuie menționat că în acea informare făcută de Nicolae Ceaușescu în ședința CPEx, el nu a menționat faptul că predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ale cărui merite le-a minimalizat în anumite momente, a realizat importante recuperări din tezaurul României. Astfel, în august 1956, URSS a restituit României o parte din tezaurul depus la Moscova în anii primului război mondial, cuprinzând opere de o mare valoare artistică și materială. Este vorba despre 33 de kg de aur, 690 kg de argint, 22,12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de smaralde, 1.350 de picturi, gravuri și desene, dintre care 120 de Nicolae Grigorescu, pe lângă altele de Aman, Luchian, Andreescu, Szathmary, 35.000 de monede rare, 39.320 de alte piese de mare valoare.[8]

În cadrul Raportului la Congresul al XIV-lea al PCR, din 20 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a cerut anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Nicolae Ceaușescu a spus: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate…”[9]

În 23 noiembrie 1989, în plin congres al partidului, ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov, i-a remis lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare din partea lui Mihail Gorbaciov în care acesta îi reproșează poziția adoptată față de Tratatul Molotov-Ribbentrop. Gorbaciov îi spunea lui Ceaușescu că nu e bine să amintească de înțelegeri moarte și îngropate pentru că astfel ar putea deștepta la viață forțe adormite de aproape jumătate de veac. Mai mult, îi spunea să înceteze să spună despre cei care aplică perestroika și se deschid reformelor ca fiind „deviaționiști”, „trădători”, sau să spună despre ei că au trădat cauza socialismului, ori că au eșuat.[10]

În după-amiaza aceleiași zile, Ceaușescu a convocat întregul CPEx (33 de membri) la care s-au mai adăugat Radu Constantin și Vasile Bărbulescu, secretari ai CC al PCR. Ședința a durat 30 de minute. Ceaușescu le-a spus membrilor conducerii colective să citească mesajul trimis de Gorbaciov despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu Bush. Apoi l-a pus pe Constantin Olteanu să le citească răspunsul lui. Ceaușescu i-a scris lui Gorbaciov că la întâlnirea cu Bush nu se poate discuta situația din țările socialiste „sub nicio formă.” El scria că acesta este un subiect care nu poate fi discutat decât între conducerile țărilor socialiste.

De fapt, Ceaușescu amintea de Pactul Molotov-Ribbentrop pentru a avertiza Moscova și, deopotrivă, celelalte țări socialiste, că un nou pact de redistribuire a sferelor de influență ar putea avea efecte catastrofale. Chiar Gorbaciov, în rândurile scrisorii pe care i-a trimis-o lui Ceaușescu, spunea că se va întâlni cu președintele George Bush pentru a discuta probleme de interes mondial.

Nicolae Ceaușescu nu avea în vedere doar Tratatul Molotov-Ribbentrop, ci și Acordul de la Potsdam, încheiat în cadrul Conferinței de la Potsdam, prin care URSS-ului i s-au conferit drepturi și privilegii asupra României, care au fost menținute pe întreaga perioadă a Războiului rece. În mare parte ele au fost motivate de faptul că România a „ocupat” Basarabia în 1918 și în 1941, teritoriu care ar aparține „de drept” URSS. Aceste drepturi și privilegii, inclusiv dreptul de intervenție în problemele interne ale României, au fost consemnate în legislația internațională și încorporate în Carta ONU. Acesta este motivul pentru care de-a lungul anilor Nicolae Ceaușescu a susținut pe față reunificarea Germaniei, care ar fi însemnat năruirea Acordului de la Potsdam, cu toate prevederile sale oneroase față de România.[11]

Problematica Acordului de la Potsdam a fost discutată și cu prilejul vizitei președintelui și a secretarului de stat ai SUA, Gerald Ford și Henry Kissinger, în România, în anul 1975 și inclusă într-un memorandum al convorbirilor.[12]

În anul1976, la un an după încheierea Conferinței pentru Pace și Securitate în Europa de la Helsinki și a semnării Actului Final al conferinței, ministrul de Externe al României, George Macovescu, în discuțiile pe care le-a purtat la Casa Albă cu președintele Gerald Ford, a abordat și probleme referitoare la Basarabia. El a declarat: „Știți că suntem în favoarea menținerii integrității teritoriale a statelor din Europa, în favoarea respectării tratatului din 1947 și a acordurilor de la Helsinki pe care le-am semnat. Considerăm că RSS Moldovenească este parte a URSS. (…) președintele nostru a declarat public că recunoaștem că RSS Moldovenească este parte integrantă a URSS, dar nu putem accepta ideea că moldovenii nu sunt români, când cea mai mare parte a Moldovei face parte din România.”[13]

În același sens, Nicolae Ceaușescu i-a declarat secretarului general al PC al URSS și președinte al Sovietului Suprem, Leonid Ilici Brejnev, că nu putea „în nici un caz să accepte teza, care contravine flagrant adevărului istoric, că românii și moldovenii sunt două popoare diferite, că limba română și moldovenească sunt două limbi diferite”.[14]

Securitatea din România nu a încurajat nici demersurile patrioților basarabeni pe lângă autoritățile române și nici unele manifestări pe care refugiații basarabeni din România au dorit să le organizeze. Acest fapt reiese din mulțimea de documente și rapoarte ale Securității către decidenții politici din perioada ceaușistă. În mod deosebit rezultă aceasta dintr-un raport semnat chiar de Președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu (Szilágy), din rapoartele privitoare la trimiterea de către Pantelimon Halippa și colaboratori ai săi a unui memoriu generalului Charles De Gaulle, cu prilejul vizitei acestuia în România, din mai 1968. Memoriul a fost trimis Ambasadei Franței la București prin scrisoare recomandată și a fost interceptat și reținut definitiv, „în interesul muncii”, din ordinul generalului maior de securitate Constantin Stoica, vicepreședinte al Consiliului Securității Statului. Memoriul confiscat se află în arhiva CNSAS. Prin rapoartele sale, Securitatea încerca să dovedească faptul că activitatea patrioților basarabeni, în frunte cu Pantelimon Halippa, pentru conștientizarea ideii apartenenței Basarabiei la România ar dăuna raporturilor țării cu URSS și politicii PCR și RSR, chiar dacă ei nu reprezentau un pericol pentru securitatea statului, după cum se recunoștea într-unul din rapoarte.

În anul 1969, în preajma vizitei președintelui Richard Nixon la București, Pantelimon Halippa intenționa să-i trimită și acestuia un memoriu privitor la situația Basarabiei, cu toate că fusese avertizat de Securitate să înceteze activitatea de propagare a drepturilor românești asupra Basarabiei. Ca urmare, șeful Direcției a I-a, col. Dumitru Borșan, a propus CSS ca Pantelimon Halippa să fie din nou chemat la Securitate, admonestat și să i se atragă atenția asupra „atitudinii și comportării sale”. Ulterior, Securitatea a trecut la operațiuni mai ample, de preluare a tuturor scrierilor, documentelor și materialelor aflate în posesia lui Pantelimon Halippa, sub pretextul prevenirii înstrăinării lor și asigurării securității personale a patriotului basarabean. Pe de o parte, acest demers a fost conceput a fi realizat prin influențarea lui Pantelimon Halippa de către ofițerii de securitate cu care acesta stătea de vorbă, iar pe de altă parte, Securitatea a inițiat trimiterea unei scrisori anonime de atenționare a unui „iminent” pericol de moarte în care s-ar afla, pentru a-l intimida.[15]

Nu există nici o dovadă că aceste măsuri ale Securității erau cunoscute la partid. Cel mai probabil, ele au fost operațiuni inițiate de Securitate, care slujeau în primul rând intereselor sovietice de reprimare a oricăror forme de promovare a ideii apartenenței Basarabiei la România. De altfel, este dovedit în istoriografie că Securitatea acționa duplicitar, afișând loialitate totală față de conducerea de partid și de comandantul suprem, dar promova și o agendă paralelă cu cea a PCR, colabora în secret și împotriva ordinelor decidenților politici cu serviciile secrete sovietice și uneltea împotriva conducerii României, pentru răsturnarea de la conducere a lui Nicolae Ceaușescu și înlocuirea lui cu un  conducător socialist devotat Moscovei.[16]

Conducerea de partid era mulțumită de activitatea lui Pantelimon Halippa, pe care Securitatea o reprima. Ca urmare, în anul 1973, prin Decret al Consiliului de Stat, semnat de Nicolae Ceaușescu, lui Pantelimon Halippa i s-a mărit pensia, aceasta fiindu-i aproape dublată, de la 1.880 lei, la 3.500 lei. Pentru acei ani, era o pensie cu putere de cumpărare mare. De asemenea, în 1972, când Pantelimon Halippa a predat statului român arhiva sa personală privitoare la Basarabia, multe dintre ele relevând drepturile istorice ale românilor asupra provinciei, el a fost chemat la conducerea Ministerului de Interne, de care aparțineau Arhivele Naționale și a fost recompensat cu suma de 30.000 lei.[17]

În 1990-1991, când s-a proiectat încheierea unui tratat bilateral de bază între România și URSS, recunoașterea de către România a apartenenței la URSS a teritoriilor ocupate de aceasta în 1812 și 1940 a fost inclusă în proiectul care a fost respins de Parlamentul României, în iunie 1991.

După dezmembrarea URSS, Ucraina a continuat această preocupare și, profitând de slăbiciunile și de lipsa extremă de patriotism a conducerii României, aservită unor interese străine, antiromânești, a reușit să obțină Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 2 februarie 1997, prin care conducerea de atunci a României recunoștea apartenența la Ucraina a nordului Bucovinei, a Ținutului Herța, a sudului Basarabiei și a Insulei Șerpilor[18]. Ceea ce au refuzat categoric conducătorii regimului socialist de stat, inclusiv în perioada ocupației militare sovietice a României, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, au acceptat cu sânge rece conducătorii trădători din 1997, respectiv Emil Constantinescu, președinte, Victor Ciorbea, prim-ministru, Petre Roman, președinte al Senatului, Adrian Severin, ministru de Externe și majoritatea parlamentarilor care s-au supus dispozițiilor politice de la partide și au acceptat să voteze legalizarea unor rapturi teritoriale în dauna poporului român.[19]

Revenind la perioada de acum un secol, afirmăm că relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări, iar imposibilitatea gestionării lor de către guvernele regale româneau condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au condus la reorientarea politică a României către Germania și la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. De-a lungul perioadei de peste un secol care a trecut, această realitate a fost recunoscută doar cu un sfert de gură și arareori de către reprezentanți ai clasei politice românești, care s-a cantonat în facila și comoda poziție de acuzatoare a Rusiei, dar motivația obiectivă a vinovăției rusești pentru raptul Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța nu absolvă clasa politică românească și Casa Regală de propriile ei greșeli și de propria ei vinovăție. Acesta este unul din motivele care au condus la zicala că „am pierdut Basarabia pentru că nu am fost demni de ea”.

Problema unității românești de pe ambele maluri ale Prutului subminată de regimurile politice post-comuniste

Perspectivele de reunificare a teritoriilor din nordul și centrul Basarabiei, care compun astăzi, împreună cu Transnistria, Republica Moldova au fost frânate de la Moscova, de la Chișinău și de la București.

La 5 aprilie 1991, la Moscova, președinții Mihail Gorbaciov și Ion Ilici Iliescu au semnat Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție între România și URSS, care înlocuia vechiul tratat, încheiat în 7 iulie 1970 pentru 25 de ani. Conform noului tratat, România și URSS se considerau, în relațiile lor reciproce, precum și în ansamblul comunității internaționale, în orice situație, drept state prietene (art.1). Erau reafirmate inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială (art.3), semnatarele obligându-se să nu participe la nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terț în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părți, să nu pună la dispoziția unei terțe țări căile și mijloacele de comunicație și să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4).

Tratatul nu făcea nicio referire la Tratatul Molotov-Ribbentrop, la Protocolul adițional secret al tratatului și nici la partea din tezaurul României care nu a fost restituită României. Tratatul asigura centura de securitate a Uniunii Sovietice în zona României, prin angajamentele acesteia de a nu adera la NATO și a nu permite folosirea teritoriului ei de către posibili adversari ai URSS. Interesele României nu au fost menționate în tratat. În luna iunie 1991, în ultima ședință a sesiunii Parlamentului României dinaintea vacanței parlamentare, tratatul a fost respins prin vot și nu a devenit lege.

În 2 septembrie 1991, când patrioții români de pe cele două maluri ale Prutului făcuseră „podul cu flori”, președintele minoritar etnic al României, cunoscut ca susținător al intereselor sovietice, Ion Ilici Marcel Iliescu, a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. Prin aceasta s-a consolidat existența a două state românești diferite și s-a descurajat mult posibilitatea unei uniri a celor două teritorii românești prin voință populară, revoluționară, care era „la modă” și susținută atât de Occident, cât și de regimul Gorbaciov din URSS, în perioada schimbării regimurilor politice socialiste de stat autoritare, cu regimuri socialiste perestrokiste.

În anul 1992, după prăbușirea URSS, SUA a recunoscut și ea Republica Moldova ca stat suveran și independent.

În decembrie 1991, imediat după dezmembrarea controlată a URSS, a izbucnit războiul de pe Nistru. El a slujit Federației Ruse să dovedească necesitatea prezenței militare rusești în Republica Moldova și obținerii însărcinării internaționale oficiale de menținere în Republica Moldova a unor forțe militare „de pace” de către Federația Rusă. Patrioții români care au luptat pe Nistru, atât cei reali, cât și agentura rusească infiltrată printre ei, au făcut de fapt, conștient, inconștient, sau cu rea-credință, jocul Moscovei.

În cursul conflictului de pe Nistru, în raporturile dintre România și Moldova, s-a ajuns și la acuze ale Chișinăului împotriva guvernului de la București, de imixtiuni în treburile interne ale Republicii Moldova. România a fost acuzată că a desfășurat activități informative pe teritoriul Republicii Moldova, că se amestecă în treburile interne ale acestui stat suveran și independent, ca să nu mai vorbim de faptul că, în anii ’90, „guvernul” de la Tiraspol a acuzat România că a înarmat forțele care luptau împotriva separatiștilor transnistrieni conduși de  generalul Smirnov și a desfășurat activități informative ilegale în Republica Moldova. Toate acestea au oferit Rusiei argumente temeinice în plus, în fața opiniei publice internaționale, de a-și păstra armata de ocupație din Republica Moldova.

În perioada premergătoare includerii României în structurile euro-atlantice, începând cu anul 2001, s-a pus pe rol proiectul încheierii unui tratat de bază al României cu Federația Rusă. Atât opinia publică, cât și o parte a clasei politice românești considerau că problemele anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, a urmărilor sale și restituirea tezaurului României trebuie să fie soluționate în cadrul acestui tratat. Ele sunt chestiuni istorice nesoluționate care nu ar trebui să fie ignorate. Cu toate acestea, ministrul de Externe, Mircea Geoană, a declarat că „Am decis că a sosit vremea ca această dispută să fie încheiată”.[20] Prim-ministrul României și președinte al partidului de guvernământ, Adrian Năstase, a declarat: „În legătură cu Tratatul de bază și cu anumite bariere care au stat în calea semnării lui până acum se cuvin a fi făcute două precizări. În primul rând, chestiunea denunțării Pactului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate, teritoriile care au fost răpite României ne mai aflându-se între granițele Federației Ruse. În al doilea rând, pentru accelerarea negocierilor și finalizarea Tratatului ar fi necesar ca partea română să propună ca discuțiile legate de problema tezaurului să fie separate de reglementarea cadrului de bază al relațiilor bilaterale și să se poarte ulterior în acest cadru”.[21]

Cu acest prilej, poziția Federației Ruse a fost aceea că problema Tratatului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate întrucât Federația Rusă nu mai deține teritorii care au aparținut României, iar problema tezaurului României, fiind o piedică în calea încheierii unui tratat să fie discutată cu alt prilej. Observăm că demnitarii români Adrian Năstase și Mircea Geoană susțineau punctele de vedere ale Federației Ruse, minimalizând aspirațiile istorice românești. De asemenea, în vederea încheierii unui tratat bilateral cu România, guvernul de la Moscova a încercat să negocieze propunând concesii în schimbul neaderării României la NATO. În cele din urmă, tratatul nu s-a semnat.

După aderarea României la NATO și la UE, îndepărtarea româno-română de pe cele două maluri ale Prutului s-a accentuat. Într-o primă etapă euro-atlantică a României, guvernanții de la București, la cererea noilor diriguitori occidentali, au ermetizat frontiera cu Basarabia și au deschis-o total pe cea de la Vest, cu dușmanii istorici ai etnicilor români, ungurii. Paradoxurile istoriei… În perioada interbelică ar fi fost de neconceput, chiar de domeniul absurdului, să existe vreun proiect în care românii să-și securizeze frontierele cu frații lor din Basarabia și să-și deschidă total frontiera cu Ungaria, eternul adversar din istorie.

În timpul președinției lui Traian Băsescu, România a decis să acorde cetățenia română, la cerere, cetățenilor Republicii Moldova. O decizie aparent patriotică, utilă, care ar ajuta pe frații noștri. Urmarea a fost că sute de mii de români din Republica Moldova au obținut cetățenia română, au devenit cetățeni ai UE și au plecat în Occident. Și duși au fost. Fibra românească din Basarabia s-a slăbit și mai mult și a pierdut elemente de calitate genetică ridicată. Rusofonii nu părăsesc Basarabia, chiar dacă mulți dintre ei merg la muncă în Federația Rusă, unde sunt plătiți la nivelul din Occident. Majoritatea românilor care pleacă din Basarabia nu mai revin în fosta lor patrie. Teroarea antiromânească impusă în Basarabia de regimul țarist și de sovietici, ultimii fiind în special kazaro-evrei și ucraineni, nu a depopulat Basarabia de români. Mirajul Occidentului, în schimb, a reușit să afecteze grav ființa națională românească din Basarabia.

În iulie 2021, în urma alegerilor parlamentare din Republica Moldova, pentru prima oară în cele trei decenii de independență statală, nici un partid unionist nu a mai intrat în Parlamentul de la Chișinău. Electoratul partidelor unioniste a fost acaparat de proiectele euro-atlantice, cele care în România au condus la un neo-colonialism incontestabil. Naționalismul românesc din Basarabia a fost convertit la globalismul euro-atlantic, ceea ce este o înfrângere a românismului și a unionismului basarabean.

În anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a declarat public, în cadru oficial,  că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova, pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile ei provocări, printre care este și faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și, desigur, mai este și problema transnistriană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”[22]. Prin această poziționare oficială a SUA, mișcarea unionistă din Republica Moldova și din România a pierdut sprijinul singurei puteri din lume care ar fi putut să o ajute în direcția satisfacerii aspirațiilor ei istorice.

Postfață

Basarabia a fost o vreme îndelungată sub stăpânire rusească și ucraineană (nordul provinciei și sudul ei). În cei peste 200 de ani trecuți de la 1812, până în prezent, ea s-a aflat doar 25 de ani în interiorul granițelor României. Este puțin. În acei ani interbelici, guvernele românești au făcut foarte puține pentru basarabeni. Apartenența provinciei la România nefiind recunoscută de mari puteri ale lumii (în primul rând, de SUA, de URSS, Germania, Japonia), autoritățile de la București s-au ferit să facă investiții în Basarabia, care erau văzute ca fiind riscante și au privit-o ele însele cu lipsă de încredere în viitorul ei românesc. Basarabia a rămas neindustrializată. Sovieticii au făcut investiții în RSS Moldovenească, dar le-au făcut la est de Nistru, în Transnistria. Politicienii români din perioada interbelică vizitau Basarabia mai ales în campaniile electorale, când promiteau cu multă larghețe proiecte pe care nu le-au demarat niciodată.

Încrederea basarabenilor în România a fost zdruncinată din temelii, după părerea noastră, pe bună dreptate. În perioada stăpânirii țariste, elitele românești din Basarabia au fost deportate, întemnițate, persecutate, marginalizate. În mod deosebit au fost oprimați preoții. În perioada lui Stalin, această situație s-a repetat. Ulterior, elitele românești din Basarabia, care s-au ridicat în perioada comunistă, au fost atrase intenționat spre situații mai bune oferite în alte părți ale imensei Uniuni Sovietice și înlocuite cu elite rusofone. Fibra românească a Basarabiei a fost mereu agresată și subțiată. Și totuși, ea a rezistat. A rezistat, dar nu la o dimensiune care să asigure un control majoritar al societății. Așa s-a ajuns ca, în alegerile din 2004, partidul pro-unionist al lui Iurie Roșca să obțină doar în jur de 13,5 % din voturi, într-o campanie electorală a cărei corectitudine nu a contestat-o.

Astăzi, mulți patrioți români din Republica Moldova vor să se unească cu România, păstrând în componența statului și provincia Transnistria, cu a ei Armată a XIV-a, ceea ce este atât anacronic, cât și de neacceptat pentru o țară membră a NATO și a UE, cum este România.

Cu toată această imposibilitate, nu sunt formulate proiecte de propunere a separării teritoriilor foste ale Basarabiei românești de Transnistria. Orice mare proiect de țară are nevoie de mari sacrificii. Dar nimeni nu propune la Chișinău renunțarea la Transnistria în favoarea unirii Basarabiei cu România.

O altă caracteristică a liniei strategice a grupării unioniste din Basarabia este aceea de a-și construi linia politică pe adversitatea declarată cu Federația Rusă. Or, este evident că în acest areal geopolitic este foarte greu de prevăzut că se poate avea succes în demersuri naționale și statale majore promovate în adversitate cu Rusia. Și totuși, această adversitate este întreținută de patrioții români basarabeni, promovată public și încurajată de România și de organismele euro-atlantice.

Privitor la acest aspect, există o categorie de unioniști basarabeni (cel puțin în aparență unioniști) care propune un discurs violent antirusesc și exprimă convingerea în slăbiciunea totală a Rusiei, a faptului că această țară este măcinată atât de tare de grave probleme interne: alcoolism, scădere demografică și nemulțumiri ale unor minorități naționale, încât Rusia se va destrăma și pe cadavrul ei, se vor prăbuși și rusofonii din Basarabia, iar provincia va reveni la România.

Pentru prima oară am auzit această „teză” „pe viu” în 2014, la un simpozion organizat sub egida ministrului Apărării Republicii Moldova de atunci, generalul de Justiție Militară Valeriu Troenco. Cu acel prilej, într-o pauză de cafea, unul dintre participanți a afirmat public că „Rusia se va dezmembra în cnezate și voievodate”, iar pe cadavrul Rusiei Republica Moldova se va reunifica cu România. Un general, fost comandant al Brigăzii cu Destinație Specială (omoloaga Brigăzii Antiteroriste a SRI din România) și un colonel de informații, gazdele care m-au îngrijit pe mine și pe soția mea pe parcursul vizitei la Chișinău, mi-au spus să nu-l iau în seamă că este cunoscut ca fiind în legătura serviciilor secrete rusești… Deci, am înțeles eu, că serviciile rusești, prin intermediul unor cetățeni care fac parte din mișcarea unionistă românească, lansează teze derutante, care împing mișcarea în direcții perdante, care ocolesc traiectoriile prin care unioniștii s-ar putea apropia de o zonă a unor perspective politico-naționale reale.

În 2018, tot la Chișinău, cu prilejul unei sesiuni științifice, la recepția oferită de organizatori, un foarte cunoscut intelectual, militant politic pentru reunirea Basarabiei cu România, a susținut cu tărie aceeași teză! Am insistat asupra discuției. În afară de atacuri verbale violente la adresa Rusiei, nu avea nici o propunere concretă pentru mișcarea unionistă românească…

Deci, să așteptăm prăbușirea Rusiei…!? Până când? Poate, până la „sfântul așteaptă”… Este simplu de constatat că Rusia are nevoie de motive de nemulțumire față de mișcarea unionistă românească, atâta timp cât ea este calată pe anti-rusism și unii dintre cei care se învârt în aceste cercuri unioniste oferă aceste motive de nemulțumire, din eroare, din strategii neinspirate sau din rea-credință. La un eventual moment istoric „potrivit” sau „nepotrivit”, aceste nemulțumiri pot fi justificări ale unor măsuri pe care Rusia le poate lua în spațiul geopolitic al fostei Uniuni Sovietice, chiar din fosta zonă de influență pe care Stalin a negociat-o și obținut-o cu SUA și cu Marea Britanie, la sfârșitul celui de al doilea război mondial. N-ar fi de mirare, întrucât în anul 2014, într-un interviu acordat de președintele Vladimir Putin, acesta a declarat că Stalin a negociat sferele de influență foarte bine și a făcut-o „pentru eternitate”, doar că Rusia a avut „doi trădători”, pe Gorbaciov și pe Elțân, care au stricat înțelegerile prin acordul verbal din Malta, din 2-3 decembrie 1989, făcut cu SUA. Dar, a continuat Vladimir Putin, „Rusia vrea înapoi ceea ce este al ei!” După declanșarea operațiunilor militare ale Federației Ruse împotriva Ucrainei și a statelor care susțin Ucraina împotriva Rusiei, președintele Vladimir Putin a declarat că operațiunea militară din Ucraina „este doar o etapă dintr-un proiect mult mai mare”. Este evident că Rusia vizează sfera de influență moștenită în dreptul internațional de la fosta URSS. În acest sens reamintesc că tratatele de la Yalta și Potsdam nu au fost denunțate de nici una dintre părțile semnatare, deci, sunt în vigoare!

În noiembrie-decembrie 1917, guvernul regal român a ales adversitatea cu Rusia Sovietică, în locul cooperării diplomatice și nu a răspuns mâinii întinse de bolșevici. România nu a vrut să „se facă frate cu dracu”, pentru a trece puntea recunoașterii de către Rusia Sovietică a eliberării Basarabiei și a unirii ei cu România și a restitui Tezaurul. Experiența istorică a dovedit că recunoașterea apartenenței Basarabiei la România a fost doar la îndemâna raporturilor diplomatice directe româno-sovietice. Marile puteri s-au implicat de fiecare dată în această problemă doar din perspectivă proprie. În primii 15 ani după primul război mondial, SUA nu a dorit să recunoască apartenența Basarabiei la România pentru că nu doreau să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare obturare a comunicării diplomatice cu guvernanții de la Moscova și stabilirea de relații diplomatice cu URSS.

Astăzi mișcarea unionistă românească din Basarabia nu realizează că influența Rusiei nu trebuie subestimată și că proiectul unionist nu se poate realiza în adversitate cu Rusia.

Mișcarea unionistă nu și-a propus un model de acțiune prin care să transmită mesajul că această grupare politică nu este împotriva Rusiei, nu dorește și nu acceptă ca Basarabia să devină rampă politico-militară a nici unui alt stat împotriva Rusiei, cu toate riscurile uriașe de securitate care decurg dintr-o posibilă astfel de poziționare. Această linie politică ar trebui adoptată și de România, în ciuda apartenenței ei la NATO. În acest sens, un model a oferit și oferă și astăzi Ungaria. Discursul antirusesc al guvernanților de la București și al armatei de propagandiști ai regimului globalist euro-atlantic nu este folositor nici României, nici Republicii Moldova și nici demersurilor istorice de reunire a celor două state românești. Discursul antirusesc ajută doar marile companii producătoare de armament din Occident, mai ales din SUA, să vândă României armament uzat fizic și moral, la prețuri foarte mari, din bani împrumutați cu cele mai mari dobânzi de pe piața financiară internațională.

Astăzi, mișcarea unionistă din Republica Moldova este în curs de remodelare în sensul transformării ei într-o mișcare pro-euro-atlantică, susținând posibila reunire a Republicii Moldova cu România sub faldurile Uniunii Europene, care pentru România este un nou colonialism, care pândește să acapareze și Basarabia.

Prin această reorientare a mișcării unioniste din Republica Moldova se produce o îndepărtare de la vechile idealuri ale românismului, în favoarea ideologiei globaliste, erodatoarea națiunilor europene, cea despre care președintele SUA, Donald Trump, spunea că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor!”.

În același timp, pentru un obiectiv politic atât de măreț, cum ar fi reîntregirea României, guvernanții de la București, dacă ar fi unioniști sinceri și dacă ar fi români adevărați, ar trebui și ei să modeleze politica și relațiile internaționale ale țării în favoarea acestui obiectiv național istoric.

Până în prezent, România a ajutat cu anumite sume de bani guvernul de la Chișinău, a oferit vaccinuri gratuite, mașini pentru poliție, pompieri și transportul elevilor la școli, a investit într-un gazoduct care să facă Republica Moldova independentă energetic față de Rusia etc. etc. De asemenea, guvernul de la București oferă cetățenie pentru moldoveni, devenind pentru aceștia o rampă de emigrare spre Occident și contribuind astfel la depopularea gravă a Republicii Moldova de etnici români, ceea ce slăbește forțele care luptă pentru românism și unire cu țara-mamă și întărește rusofonii care sunt loiali Rusiei și susțin apartenența Republicii Moldova la spațiul estic și nu la România.

Rusia a fost țara care a influențat decisiv destinul istoric al României contemporane. Această realitate ar trebui să producă efecte importante asupra analizelor politice ale decidenților politici din România, în această etapă de profunde prefaceri politice în viața internațională din zona de influență euro-atlantică, cu atât mai mult cu cât istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile.

Or, România a fost mereu în istorie când la marginea de est a imperiilor vestice, când în partea de vest a imperiilor răsăritene.

Pe această linie de analiză, trebuie reevaluată semnificația ofertei Rusiei, de la începutul anului 2004, de a se acorda României nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, la ora destrămării Ucrainei, pe care rușii o întrevedeau de atunci și o întrevăd și astăzi, împreună cu alte oferte militare și politice, în schimbul rămânerii României în afara NATO.  Această ofertă este dovada conștientizării nedeclarate public de către conducerea Federației Ruse a apartenenței acestor teritorii la România și la dreptul autorităților de la București de a le avea în deplină posesie.[23]

Într-un proiect formulat pe termen mediu și lung, România și Republica Moldova trebuie să țină cont de faptul că sistemul sferelor de influență a fost consfințit la sfârșitul celui de al doilea război mondial, nu pentru o perioadă de timp determinată, ci „pentru eternitate”. Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989), dintre președinții Gorbaciov și Bush Sr., care aducea modificări ale sferelor de influență, a fost unul verbal. În același timp, istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile dintr-o mână într-alta. România  a fost în întreaga ei istorie la periferia vestică a imperiilor răsăritene și la periferia estică a imperiilor occidentale care i-au fost suzerane.

De asemenea, acordul dat de președintele rus Boris Elțîn președintelui american Bill Clinton, în aprilie 1997, la Helsinki, pentru extinderea NATO către est, a fost tot unul verbal. Proiectul politic al Federației Ruse în Europa este de a recâștiga influența pierdută în timpul președinților Gorbaciov și Elțîn. A nu lua în seamă acest proiect rusesc, sau a-l considera lipsit de șanse, ar fi o greșeală politică la fel de mare ca cea din noiembrie 1917, când clasa politică românească îi ignora pe bolșevici și aștepta o rapidă eliminare a lor de la conducerea Rusiei și din istorie.

Apartenența Transnistriei la Republica Moldova este o frână în calea posibilului proiect re-unificator al celor două state românești. Transnistria este un teritoriu care nu a aparținut României și nu a fost niciodată revendicat de România, chiar dacă există populație românească pe acele meleaguri.

În timpul celui de al doilea război mondial, deși se afla sub ocupație militară și guvernare românească, Ion Antonescu a refuzat să o anexeze, cu toate că Germania l-a încurajat să facă acest lucru, respectând linia politică tradițională românească de a nu anexa teritorii care nu îi aparțin. Transnistria nu dorește unificarea cu România. Indiferent de dezvoltarea industrială a Transnistriei, liderii de la Chișinău trebuie mai întâi să renunțe la Transnistria, dacă vor dori să susțină unificarea cu România, sau să susțină o aderare la UE, în acest moment istoric, iluzorie. Transnistria este calul troian folosit de URSS/Federația Rusă pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România și aderarea ei la euro-atlantism, în contextul actual, context care poate suferi modificări. Planificatorii din Occident doresc să inverseze rolul Transnistriei și prin proiectul de aderarea Republicii Moldova la UE și, eventual, la NATO (speră ei), regiunea separatistă să devină un cal troian al Occidentului în spațiul controlat de Rusia.

Chiar dacă, la ora scrierii acestor rânduri, Donald Trump nu mai este președintele SUA, nu trebuie să ignorăm faptul că el a declarat că se pronunță ferm pentru o Europă a națiunilor, iar statele care nu vor urma SUA pe această linie politică „vor avea mari probleme”. De asemenea, el a declarat că va încerca să convingă fiecare stat european în parte de nevoia unei Europe a națiunilor. Această declarație dovedește că la Washington există și acest proiect alternativ pentru Europa, care este posibil a fi promovat în viitor de către diplomația americană.

Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către Federația Rusă, respinsă de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale, bazate pe o foarte tristă experiență istorică, are însă și avantaje. Mă refer la încetarea erodării energiilor naționale în interminabilele lupte politice interne, la stabilitatea piețelor comerciale, la reducerea/încetarea adversității rusofonilor în interiorul țării, la perspectivele unirii cu județele din sudul Basarabiei care au fost alipite Ucrainei după al doilea război mondial, la eliminarea adversității Rusiei față de Republica Moldova, ceea ce ar elimina majoritatea riscurilor actuale de securitate ale țării.

Pe lângă aceste considerente, după lovitura militară de stat din decembrie 1989, România nu a oferit și nu oferă basarabenilor o situație prea atrăgătoare, din nici un punct de vedere. De altfel, chiar și refugiații din zone foarte sărace ale Africii și Asiei au ocolit România, din acest punct de vedere sărăcia fiind un factor de protejare a etniei române de noi venetici, de care, de-a lungul istoriei, a avut parte din plin și care au devenit o forță distructivă a românismului, la dispoziția puterilor care de-a lungul timpului au stăpânit și exploatat pe români și resursele lor de toate  felurile.

Basarabenii, ca și românii, fug de sărăcie în statele din vestul Europei. În multe cazuri, pentru basarabeni, România a fost și este doar o trambulină în drumul lor spre Occident. Privit din acest punct de vedere, prin acordarea cetățeniei române pentru basarabeni, România a contribuit doar la depopularea Republicii Moldova de o parte din tinerii ei români de elită și a permis serviciilor secrete rusești și ucrainene să-și consolideze agentura din România. Emigrarea basarabenilor este doar în folosul Occidentului care le folosește munca și priceperea și a structurilor de securitate rusești și ucrainene.

Libertatea cuvântului și de circulație, care sunt de fapt câștigurile cele mai mari ale schimbării regimului socialist de stat, au fost obținute și de poporul de la est de Prut. Din acest punct de vedere, cândva important, basarabenii nu râvnesc la unirea cu România. În același timp, în România post-ceaușistă, a existat și mai există încă o parte a opiniei publice, inclusiv a clasei politice, care, fără să declare public, nu consideră unirea cu Republica Moldova ca fiind una utilă.

Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către UE și NATO, agreată la nivel popular de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale și la nivel mai înalt din interese economice și de influență are și dezavantaje. Dintre aceste dezavantaje, principalele se referă la certitudinea înstrăinării economiei și tuturor resurselor naturale ale țării către companiile străine, ca și la absorbția elitelor societății de către Occident, care înseamnă practic transformarea țării într-o colonie cu o situație economico-socială de perspectivă și mai grea.

Sunt convins de necesitatea eliminării implicării sentimentelor de orice fel în luarea deciziilor politice majore de către clasele politice de la București și Chișinău. Toate analizele politice și de securitate trebuie luate exclusiv pe baza rațiunii, fără dragoste și fără ură.

În rest, nu putem decât să salutăm legăturile culturale, unirea simbolică dintre localitățile de pe cele două maluri ale Prutului și orice alte inițiative de cooperare bilaterală.

Erorile politico-diplomatice românești săvârșite privitor la activitatea de recunoaștere și de apărare a României Mari s-au datorat faptului că politicienii români ai epocii, care au avut multe merite foarte importante în realizarea statului național unitar român, nu au conștientizat faptul că momentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 nu înseamnă încheierea istoriei, nu au conștientizat faptul că istoria este în continuă evoluție și toate câștigurile politico-diplomatice trebuie consolidate continuu, că toate relațiile internaționale ale României trebuiau raportate la recunoașterea României întregite, obiectivul fundamental al istoriei țării.

Istoria nu s-a încheiat la 27 martie/9 aprilie 1918 și continuarea nu a fost una favorabilă României întregite. Drepturile istorice ale României asupra tuturor teritoriilor ei unite cu țara-mamă aveau nevoie de completare cu tratate solide de recunoaștere de către toate puterile a realității din acel moment istoric favorabil. România nu a vrut „să se facă frate cu dracul bolșevic” ca să „treacă puntea” recunoașterii alipirii Basarabiei și, ulterior, a acceptat să-și pună resursele țării la dispoziția intereselor economice ale unor state ca SUA și Germania, fără să obțină recunoașterea apartenenței Basarabiei la trupul țării.

Relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări. Imposibilitatea gestionării conflictului cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS, de către guvernele regale române, a condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au determinat reorientarea politică a României către Germania și s-a ajuns la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. A urmat înfrângerea, ocupația militară sovietică și impunerea regimului politic judeo-bolșevic în România. Promovarea unui regim politic național-socialist, în ultima perioadă a domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în toată perioada dictaturii de dezvoltare ceaușistă, nu a fost suficientă pentru înlăturarea judeo-bolșevicilor.

Victimizarea de către istoriografia românească, din ultimele decenii, a pierderii Basarabiei, nu trebuie să excludă acceptarea contribuției erorilor politico-diplomatice românești la acest eveniment. Din analiza noastră, rezultă că pierderea Basarabiei de către România a fost în principal rodul imperialismului țarist și sovietic, dar și al erorilor politico-diplomatice românești, din perioada 1917-1922, când, ca să-l rememorăm din nou pe Viaceslav Molotov, guvernul de la București putea să obțină foarte mult, oferind în schimb, foarte puțin. De aceea, sunt tentat să afirm că am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunțat niciodată la ea, dar și pentru că noi, românii, nu am fost demni de ea.

     Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Surse bibliografice

[1] Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, p. 149. Conform procedurilor cunoscute și a modului în care se luau deciziile în cadrul PCR, Ion Popescu-Puțuri nu putea să facă o asemenea recomandare fără să aibă aprobare în acest sens de la conducătorul partidului. Problemele sensibile ale raportului României cu puterea suzerană, le decidea doar Nicolae Ceaușescu.

[2] Ceaușescu se referea la lovitura de palat din octombrie 1964, prin care N.S. Hrușciov a fost înlocuit cu L.I. Brejnev.

[3] Este vorba despre prima întâlnire dintre cei doi lideri politici în noua lor calitatea de șefi ai partidelor comuniste din URSS și România, din septembrie 1965.

[4] Alexandr Nicolaevici Șelepin a fost prim-viceprim-ministru al URSS, membru cu drepturi depline al Biroului Politic și președinte al KGB, din decembrie 1958 până în noiembrie 1961 și principal consultant al președintelui KGB, Vladimir Yefimovich Semichastny, din 1961 în 1967.

[5] În cadrul discuțiilor din septembrie 1965 privitoare la restituirea de către URSS a ceea ce nu fusese încă restituit din tezaurul României depus la Moscova în anii primului război mondial, dintre delegația României condusă de Nicolae Ceaușescu și cea a Uniunii Sovietice condusă de Leonid Ilici Brejnev, conducătorul sovietic a declarat că nu știe nimic despre existența unui asemenea tezaur: „Tezaur?… Ce tezaur?… Noi nu știm nimic despre acest tezaur!” Brejnev a cerut o pauză de documentare. Ulterior, după ce delegația României i-a prezentat documentele din operele complete ale lui Lenin, în care acesta face referire la tezaurul României și la obligația Rusiei Sovietice de a-l restitui, conducătorul sovietic a solicitat ca această problemă să fie discutată „mai târziu”. Vezi Paul Niculescu-Mizil, Din nou despre Tezaurul nostru de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VI, nr. 11(63), 2001, p. 36.

[6] La puțin timp după această declarație, cu ocazia înmormântării lui Ghiță Pop, ultimul secretar general al PNȚ, în prezența unei asistențe foarte numeroase, a luat cuvântul Pantelimon Halippa, care, autorizat în prealabil de forurile de partid, a evocat într-un mod iredentist drepturile românești asupra Basarabiei, numindu-le „dreptul de totdeauna”. Pantelimon Halippa a declarat că este reprezentantul românilor basarabeni și vorbește în numele lor. El a îndemnat românii la luptă pentru recuperarea Basarabiei de către România. Vezi Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 101-103. În discursul său, Pantelimon Halippa a menționat și numele lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, evidențiindu-le meritele în lupta națională a românilor. Privitor la acea zi, de 28 octombrie 1967, în care a fost înmormântat Ghiță Pop, legionarul Tudor Voinea și liberalul Amedeo Bădescu au declarat că reprezintă un moment important al restaurării democrației în România. În acea perioadă, Nicolae Ceaușescu a susținut promovarea adevărurilor istorice și reabilitarea unor personalități ale României care fuseseră în dizgrația regimului cominternist. Pantelimon Halippa a fost doar unul dintre ei. Securitatea, având dublă comandă, sovietică și românească, nu a văzut cu ochi buni această linie politică și a subminat-o, în întreaga perioadă ceaușistă. De asemenea, această linie politică nu a fost agreată de Elena Ceaușescu, care, după 1972, a preluat extrem de importanta funcție de șefă a cadrelor CC al PCR.

[7] Protocolul și stenograma ședinței CPEx al CC al PCR din 13 noiembrie 1989, Arhiva Comitetul Central -Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, Nr. 3240 Nr. 1840 22 XI 1989, Protocol nr. 24 al ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 13 noiembrie 1989.

[8] Vezi Pavel Țugui, Hrușciov, Gheorghiu-Dej și Tezaurul României de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 6 (82), 2003, p. 58. Autorul a menționat că nu a putut stabili dacă restituirile din tezaurul României făcute de sovietici în 1956 au fost solicitate de conducerea PMR, sau au fost făcute din inițiativa guvernului URSS.

[9] Nicolae Ceaușescu, Raport politic prezentat Congresului al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989, în „Scânteia” din 21 noiembrie 1989.

[10] Arhiva sonoră a Radio Europa Liberă, Buletin de știri, 27 noiembrie 1989, https://romania.europalibera.org/a/buletin-de-%C8%99tiri-27-noiembrie-1989/30293397.html. Astăzi, după deconspirarea de către colonelul CIA Richard Cummings, fostul șef al unității de protecție a  posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea, a existenței unei rețele a Securității în cadrul Radio Europa Liberă, este evident că informațiile din interiorul CPEx făcute publice la Europa Liberă proveneau de la agentura Securității, care acționa la ordinul KGB, pentru subminarea lui Nicolae Ceaușescu, pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989 și readucerea României sub controlul politico-militaro-informativ al URSS. În acest sens, vezi și Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, pp. 91-95.

[11] Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2013, pp. 30-31.

[12] Vezi și Constantin Moraru, 2-3 august 1975: Convorbirile Ceaușescu-Ford, în „Historia”, https://www.historia.ro/sectiune/general. Pe 2 august 1975, la București, la Palatul Consiliului de Stat, au avut loc convorbirile dintre Nicolae Ceaușescu și președintele SUA, Gerald Ford. Pe lângă Nicolae Ceaușescu și Gerald Ford au participat la convorbiri Manea Mănescu, prim-ministru, George Macovescu – ministrul Afacerilor Externe și Henry Kissinger secretarul Departamentului de Stat al SUA.

Discuțiile s-au axat pe aspectele relațiilor bilaterale dintre cele două țări, problematica europeană pe marginea Acordurilor de la Helsinki (1975), necesitatea încheierii unui Tratat de Pace cu Germania, care „să pună pe picior de egalitate toate statele, inclusiv Germania”, problema Iugoslaviei – după moartea lui Tito, Doctrina Brejnev (a suveranității limitate) etc.

[13] Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră, Traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2018, p. 251.

[14] Ibidem, p. 251.

[15] Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 153-154, 170-171, 194-205, 210, 213, 226, 236 și 318-320.

[16] În acest sens, vezi, printre altele, lucrările Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, „Trădarea se cuibărise demult în DSS”, Editura Elion, București, 2019, Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, Corvin Lupu, Ioan Bâlbă, Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2019, Corvin Lupu, Cristian Troncotă, Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și istoria Securității regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2018.

[17] Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 350 și 353.

[18] Insula Șerpilor a fost ocupată de flota URSS în octombrie 1940.

[19] Cu ocazia dezbaterilor din Parlamentul României, ocazionate de votul privitor la proiectul Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 1997, interpelat, ministrul de Externe Adrian Severin a declarat că România trebuie să contribuie la stabilitatea Ucrainei.

[20] „Curentul”, nr. 250/1.221, 24 octombrie 2001, p. 2.

[21] „Adevărul”, nr. 3.533, 25 octombrie 2001, p. 2.

[22] Alina Neagu, Ambasadorul SUA la Chișinău: Republica Moldova nu este România, ci trebuie să rămână un stat suveran și independent. Unirea nu este o alegere practică, în hotnews.ro, 28 august 2016.

[23] Această ofertă a fost transmisă președintelui României de către președintele Vladimir Putin, personal, prin intermediul Ambasadei României la Moscova.

09/05/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: