CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Înființarea unor noi circumscripții electorale pentru marile comunități românești din străinătate

Bucureștiul poate da un răspuns adecvat răspândirii globale a națiunii române

Bucureștiul poate da un răspuns adecvat răspândirii globale a națiunii române

Începând cu 1998, alături de câțiva vizionari ai Vechiului Exil românesc: Doru Novacovici (Franța), Ruxandra Popa, Sanda Budiș (Elveția), Nicolae Popa, Pr. Calciu,  Mircea Popescu (SUA), Vlad Cubreacov (din Basarabia exilată cu pământ cu tot) și cu suportul unor entuziaști din țară, majoritatea provenind de la Liga Studenților: Romeo Moțoiu, Viorel Badea, Mugur Vasiliu, Cristian Urse, Marius Bostan, Sandra Pralong, Ștefan Glăvan, Monica Zvirjinschi, Mihaela Crăciun, Marilena Rotaru, studenții de la Centrul Hurmizachi, Eugen Tomac, Diana Postică și Nicolae Todiraș,  în guvernările Ciorbea și Radu Vasile a fost demarat un proiect de organizare a unui Departament guvernamental pentru românii de pretutindeni (care s-a înființat nu ușor, dar repede, patronat și de Președintele României, Emil Constantinescu) și există până astăzi ca DRP) și apoi a unui Consiliu de reprezentare a românilor de pretutindeni (inclusiv din Basarabia, Bucovina și Sudul Dunării) în structurile statului român ca prim pas, cerându-se înființarea unei Circumscripții separate, cu nr. 43 Românii de Pretutindeni/Diaspora, pentru electorii care votau la misiunile diplomatice ale României.

A durat 10 ani (8-10 ani era defajazul în societatea noastră în epocă, adică rezistența la schimbare) până când printr-o OUG* nr.97/2008, Guvernul Tăriceanu să dea viața Circumscripției nr. 43 pentru Basarabia și Diaspora să devină realitate!

Astăzi, în anul 2021, constatăm că vreo 4,5 milioane de români trăiesc în Occident și constituie mari comunități în Spania, Italia, Marea Britanie, Franța, Germania, SUA…

În anul 2021 ne aflăm într-un moment de răscruce, în care clasa politică actuală, care se prezintă modernizată și cu experiențe dintre cele mai diverse și înaintate în societatea occidentală și cu aspirații înalte, trebuie să dea acum un răspuns adecvat răspândirii globale a națiunii române și elitei afirmate în această diasporă!

Un prim semnal și pas din partea Bucureștiului oficial ar fi acela al înființării circumscripțiilor electorale distincte,  pentru aceste țări unde trăiesc marile comunități românești, neuitând Basarabia și Bucovina care ar rămâne circumscripția  nr. 43, celelalte devenind circumscripția nr. 44 pentru românii din Spania și Portugalia, circumscripția nr. 45 pentru cei din Italia și Grecia, circumscripția nr. 46 pentru cei din Franța și Elveția, circumscripția nr. 47 pentru Germania, Austria, Danemarca și Suedia, circumscripția nr. 48 pentru cei din Marea Britanie și Irlanda, circumscripția nr. 49 pentru cei din Statele Unite ale Americii, circumscripția nr. 50 devenind pentru Diaspora din celelalte țări.

Norma de reprezentare ar fi aceeași ca pentru fiecare județ din țară/circumscripție electorală județeană!

Desigur, asta presupune și o recalibrare a numărului de parlamentari în fiecare județ, ca urmare a scăderii numărului populației și implicit rectificarea listelor electorale județene corelativ cu listele diasporei și Basarabiei.

Dacă pentru alte state ar mai putea apărea discuții și contestații legate de listele electorale și de numărul celor înregistrați  cu reședința permanentă într-un alt stat decât România, de exemplu, în cazul românilor din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord toate aceste calcule sunt clare, indubitabile (ca urmare a înregistrărilor post Brexit) și ne indică 1.000.000 de români în UK, adică o  circumscripție electorală comparabilă cu Bucureștiul, Iașiul sau Clujul… care ar trebui să aibă o reprezentare corespunzătoare.

Pentru  celelalte state se va putea pleca de la evidențele alegerilor anterioare parlamentare și prezidențiale, date pe care le poate oferi cu generozitate chiar Autoritatea Electorală Permanentă ori centralizând cifrele publicate de Biroul Electoral al Circumscripției nr. 43, de BEC și de MAE.

Înființarea acestor noi circumscripții electorale cu nr. 44-50 pentru marile comunități românești din aceste state la fel ca pentru fiecare județ din țară nu implică modificarea Constituției, ci doar a Legii Electorale, modificare care poate fi făcuta și de Guvern prin OUG, fix ca in anul 2008*.

Cred cu tărie în viabilitatea acestui proiect inovator, tot așa precum am crezut din 1998 în reușita proiectului circumscripției nr. 43 – distincte, speciale pentru Basarabia și Diaspora, scrie Antonie Popescu în http://legislatie.just.ro, preluat de https://tribuna.us.

AMIN!

*ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 97 din 27 august 2008, privind modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului

(…)

“10. Articolul 10 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 10. – Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării. Numărul total al circumscripţiilor electorale este de 43.

Denumirea şi numerotarea circumscripţiilor electorale sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul titlu.” 

07/07/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Încheierea unui pact de neagresiune sovieto-român analizată în 1933 de Revista «Viața Basarabiei»

Basarabia | Istoria Banatului

Lecţii pentru Basarabia: Problema pactului de neagresiune sovieto-român

„Pactul de neagresiune cu Rusia a preocupat foarte mult cercurile noastre politice (…). Insa in cel mai mare grad acest pact trebuie sa intereseze Basarabia, intrucat, având de scop normalizarea raporturilor noastre cu Rusia Sovietică, el, dupa cum se crede, ne-ar putea aduce in mod direct sau indirect ameliorari in situatia acestei provincii.

Acum cand tratativele noastre cu Rusia Sovietica în chestiunea pactului de neagresiune au ajuns la un punct mort, credem de cuviinta in plina liniste sa ne dam seama, ce s-a produs, supunand analizei evenimentele recente si insemnatatea lor. (…)

Totodata tinem sa exprimam regretul ca pana acuma Ministerul nostru de externe nu a pus la dispozitia publicului, atat in tara, cat si in afara de ea, nici o publicatie oficiala cu documentele in asa zisa «chestia Basarabiei». Aceasta publicatie ne-ar usura mult aprecierile cu privire la tratativele cu Sovietele. (…)

Nasterea Rusiei comuniste, transformarea Imperiului vast rus intr-un laborator de experimente comuniste, nu a provocat o reactie vie din partea Statelor europene. In loc de lupta darza am vazut o politica sovaielnica si o serie de interventii militare, cari nu au corespuns nici importantei problemei, nici demnitatii statelor participante. La urma urmelor Rusia Sovietica a rezistat pe toate fronturile, create impotriva ei.

Nefiind in stare sa doboare pe Rusia Sovietica prin interventii, guvernele europene au pornit incercari de a o atrage in sanul statelor europene, cu speranta ca pe cale pasnica ea va evolua spre un regim democratic. Caderea in 1921 a sistemului comunismului integral, asa zis militar, si intronarea politicii noi economice au marit sansele intelegerii si au creat iluzii. Incepe era tratativelor cu Rusia, recunoasterea ei «de jure» si tendintelor de a obtine dela ea unele concesiuni.

Anul 1924 este punctul culminant al bunavointei Statelor europene fata de Rusia Sovietica. Dupa aceasta incepe o perioada a reactiunii, a desamagirii, a revizuirii atitudinii. Lupta cu comunismul intern intre granitele Statelor europene se accentuiaza. Credinta in posibilitatea transformarii Sovietelor intr-un stat democratic dispare, ceiace la randul sau contribue la procesul de izolare diplomatica a guvernului Sovietic. (…)

Cu acest timp coincide intensificarea staruintelor statelor europene de a asigura pacea. La 16 Octombrie 1925 – a fost realizat la Locarno un sistem de pacte, prin cari se asigura solutionarea pasnica si se stabilesc garantii.

Atat pregatirea acestor pacte, cat si incheierea lor, au provocat la diplomatia sovietica o stare de frica extrema. Li se parea ca cu impaciuirea Europei toate statele europene imediat vor porni un atac impotriva Rusiei Sovietice, ca sa distruga pentru totdeauna aceasta anomalie politica – cetatea comunismului. Cat de mare era frica, se poate constata din faptul ca actualul sef militar al Rusiei, Vorosilov, in Februarie 1926, a declarat ca razboiul este inevitabil. Si tocmai in legatura cu aceasta teama apar primele pacte de neagresiune.

Pentru a scoate la lumina zilei intentiile statelor limitrofe guvernul sovietic a propus, in Martie 1926, Letoniei, Estoniei si Finlandei pacte separate de neagresiune, dupa modelul pactelor incheiate de Soviete cu Turcia si Germania.

In intelegere cu Polonia tarile limitrofe au propus Rusiei convocarea unei comisiuni prealabile pentru alcatuirea tratatului colectiv cu Sovietele. Temandu-se ca convocarea unei asemenea comisiuni sa nu ajute organizarea unui front comun al tuturor statelor balcanice si a Poloniei impotriva Rusiei, diplomatii sovietici au preferat tratative separate.

Pe aceasta cale a fost incheiat primul pact de neagresiune in forma lui definitiva, pact model pentru pactele asemanatoare posterioare, – pactul cu Lituania dela 28 Septembrie 1926.

In 1928 printre conducatorii statului sovietic a pornit un curent nou pentru industrializarea (…) Rusiei. A fost intocmit un plan pentru cinci ani (piatiletca), in decursul carora statul sovietic trebuia sa faca enorme sfortari in sus numita directie. Acest scop nu putea fi atins decat prin intensificarea legaturilor comerciale ale Sovietelor cu tarile straine. La motivul de securitate s-a adaugat si un alt motiv, nu mai putin puternic, de a asigura functionarea normala a comertului extern.

Si iata cum nu se poate mai nimerit pentru Soviete, pe la jumatatea anului 1928, se desemneaza in sanul diplomatiei europene si americane un curent in favoarea declararii razboiului in afara de lege. Acest curent, izvorat cu totul din alte premise politice decat cele sovietice, din dorinta generala a multor popoare de a realiza pe pamantul nostru pacea, cu care nu prea se impaca revolutionalismul bolsevic, a dat roade.

La 27 August al aceluiasi an a fost semnat de catre reprezentantii Frantei, Angliei, (…) ai Statelor Unite (…), Germaniei, Belgiei, Italiei, Japoniei, Polonieie si Ceho-Slovaciei pactul de renuntare la razboi, asa zis «pactul Briand-Kellog». La Pactul acesta a fost alaturata nota guvernului Statelor Unite din 23 Iunie 1928, prin care se precizeaza ca pactul nu lezeaza dreptul la legitima aparare, care este un drept natural, inerent suveranitatii tuturor statelor (…).

Romania a aderat la pactul Briand-Kellog la 4 Septembrie 1928. Promulgarea s-a facut la 6 Februarie 1929.

Sovietele au apreciat imediat valoarea acestui pact. Litvinov a informat pe Herbette, ambasadorul Frantei la Moscova, despre hotararea guvernului sovietic de a adera la pactul de renuntare la razboi, prezentand la comunicarea sa verbala si o lunga nota scrisa. Aceasta nota contine unele rezerve, intrucat Sovietele se declara nesatisfacute cu continutul pactului.

Guvernul sovietic a propus intaiu Estoniei, Letoniei, Poloniei, apoi si Romaniei, de a pune in vigoare pactul Kellog neintarziat. La 9 Februrarie 1929 a si fost semnat la Moscova de reprezentantii acestor state si Uniunea Sovietelor un acord prin care pactul de mai sus se pune in vigoare in relatiile mutuale ale partilor si se considera valabil independent de intrarea lui in vigoare intre alte state (in scurt «pactul Litvinov»). Romania l-a ratificat in Martie 1929.

Prin pactul Litvinov s-a pus in vigoare pactul Briand-Kellog fara nici o modificare, deci si fara termen.

In 1931 a inceput o noua orientare a Sovietelor in politica lor externa. Exista doua cauze cari au agravat atunci situatia diplomatica a Sovietelor: prima – schimbarile in politica interna a Germaniei, a doua – posibilitatea unui conflict militar cu Japonia.

Se stie ca Sovietele, chiar din momentul primei lor iesiri pe arena internationala, sa bazau constant pe oarecare prietenie cu Germania. O pretuiau din doua puncte de vedere. Intaiu de toate fara consimatamantul si, poate, participarea directa a acestui stat nu era posibila nici proectata interventia militara europeana in contra Sovietelor, nici blocarea lor economica.

In afara de aceasta, Germania era utila baneste, deschizand Sovietelor pe piata germana credite considerabile, garantate de stat.

Din partea sa si Germania se simtea nevoita sa stea in stransa colaborare internationala cu Sovietele. Pastrarea tratatului dela Rapallo si fidelitatea principiului anuntat inca de regele Prusiei Frederic al II-lea la sfarsitul veacului al XVIII-lea de «a cultiva amicitia cu acesti barbari» – caracterizeaza evolutia politicii externe a Germaniei postbelice. (…) De alta parte Germania, luptand din rasputeri cu dificultatile ei financiare proprii, nu mai era in stare sa crediteze Sovietele. (…)

Din aceste motive Sovietele au inceput sa se orienteze in politica lor externa intr-o directie noua, cautand o apropiere cu Franta, cea mai bogata tara europeana. Totodata Franta si-a schimbat si ea atitudinea fata de Soviete. Primele intentiuni de a se apropia de Soviete apar in Franta in 1922-1923. Herriot si de-Monzie sunt promotorii acestei apropieri.

Insa mult timp dorinta de apropiere se impiedica de chestiunea neregularizata a datoriilor statului rusesc. Comisiunea mixta francezo-sovietica, care a lucrat la Paris in 1926, nu a dat rezultate. Concomitent cu nereusita convorbirilor, nasteau planuri de interventie contra Sovietelor, cari de fapt nu aveau sanse sa isbuteasca, deoarece intampinau intotdeauna impotrivire din partea Germaniei.

Aparitia hitlerismului a contribuit foarte mult la schimbarea radicala a acestei stari a lucrurilor.

In contra unei eventuale rebeliuni a spiritului national german, menita sa rastoarne ordinea internationala existenta in Europa, Franta a luat hotararea sa se apropie de Soviete, asigurand prin aceasta si aliatei sale Polonia intangibilitatea granitei ei orientale.

A contribuit la schimbarea atitudinii franceze fata de Soviete, probabil, si ideologia partidelor de stanga, cari stau in Franta la putere.

De aceea, cand Sovietele au inceput sa sondeze cercurile diplomatice ale Parisului, daca a sosit timpul pentru incheierea unui pact de neagresiune intre Franta si Uniunea Sovietica, terenul a fost bine pregatit. A urmat raspunsul ca incheierea este posibila, insa cu conditiunea ca, concomitent cu ea, sa fie semnate pactele analoage intre Polonia si Romania de o parte si Soviete de alta parte. Dupa cum ne-a marturisit in Senat de. N. Iorga, Franta ne-a indemnat sa negociem cu Sovietele.

Au urmat tratativele romano-ruse de la Riga (in Ianuarie 1932), unde Rusia a fost reprezentata de d. Stomoniacov, iar interesele Romaniei au fost aparate de d. Ghica. In cursul acestor tratative Romania a cerut ca in tratatl de neagresiune sa fie specificat teritoriul asupra caruia s-ar intinde puterea tratatului, cu alte cuvinte: teritoriul intre Prut si Nistru sa cada sub asigurarea tratatului in aceeasi masura, ca si celelate teritorii romanesti. Sovietele au refuzat si tratativele au fost suspendate.

Cu venirea la putere a guvernului Vaida chestiunea tratativelor noastre cu Rusia, probabil sub presiuni noi din partea Frantei, se pune din nou la ordinea zilei. Urmeaza intrevederea intre Litvinov si Cadere, ce serveste de cauza pentru izbucnirea unei neintelegeri grave intre conducatorii politicei noastre externe, d. Vaida si d. Titulescu, luand proportii extrem de mari.

Cu o viteza cinematografica evenimentele urmau unul dupa altul pe ecranul vietii noastre publice. Guvernul se schimba. In sfarsit tratativele noastre cu reprezentantii Sovietelor se opresc pe punct mort. Atunci am dat aliatilor nostri maini libere. Polonia si Franta au incheiat cu Sovietele pactele de neagresiune. (…)

Polonia a avut grija de a nu prejudicia interesele noastre. In pactul incheiat de ea gasim unele stipulatiuni cari lipsesc din pactul analog sovieto-lituanian de mai sus si cari asigura posibilitatea de a pastra intacte obligatiunile ce rezulta pentru Polonia din alianta cu Romania.

Articolul 2 spune: «In cazul cand una din partile contractante ar fi comis un act de agresiune impotriva unui stat tert, cealalta parte va avea facultatea de a se elibera de prezentul tratat, fara o denuntare prealabila». Aceasta insemna ca noi fiind atatcati de Soviete, Polonia este in drept sa fie libera de obligatiunile tratatului, fara nici o formalitate prealabila.

Pactul cu Franta se deosebeste de pactul polono-sovietic in doua privinti esentiale, anume: el desvolta pe larg stipulatiunile pentru impedicarea luptei economice (art. 4) si chestiunea propagandei si favorizarii organiatiilor ostile (art. 5). Insa, ca si tratatul polono-sovietic, el contine dreptul de a denunta tratatul, fara o formalitate prealabila, in caz daca una din partile contractante s-ar deda la agresiune in contra unei a treia puteri.

In afara de aceasta pactul este insotit de un schimb de scrisori intre reprezentantii statelor contractante, prin cari Franta cere reinnoirea angajamentului Sovietelor de a nu recurge la violenta in chestiunile litigioase cu Romania, iar guvernul dela Moscova afirma intentiile sale pacifice fata de Statul Roman si se arata gata a incheia pactul romano-sovietic in timp de 4 luni, pe unele baze socotite de guvernul sovietic deja stabilite.

Prin tratatele de mai sus Sovietele cu siguranta vor trage foloase pentru realizarea planului cincinal, deoarece, dupa semnarea pactului de neagresiune, se preconizeaza incheierea unor tratate comerciale.

In timpul de fata Uniunea Sovietica are pacte de neagresiune, in afara de Germania, Lituania, Polonia si Franta, inca cu urmatoarele state: Turcia, Afganistan, Persia, Finlanda, Estonia, Letonia.

Alexandru Boldur profesor universitar”

(Sursa: Revista «Viata Basarabiei», Ianuarie 1933)

(Notă: Este pastraă grafia textului din revista Viața Basarabiei la momentul publicării.)

Nota:

Alexandru Boldur, născut pe 23 [sau 25] februarie 1886, la Chișinău, decedat pe 18 octombrie 1982, București a fost licențiat în drept, istorie și arheologie.

135 ani de la nașterea lui Alexandru BOLDUR – jurist, istoric, publicist,  profesor – Fii informat la Biblioteca Publică de Drept

A absolvit Seminarul Teolo­gic din Chișinău (bacalaureat, 1906); Universitatea din Petersburg (licențiat în drept, 1910); Absolvă Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiași universități, în 1916 — magistrat în drept pu­blic; în 1917 — conferențiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova.

În 1916, Alexandru Boldur a susținut examenul de drept public. Se stabileşte în Crimeea, la Sevastopol. Peste un an la Petersburg au început evenimentele revoluționare care au condus la căderea monarhiei Romanovilor și la intense lupte interne între forțele politice.

În 1921 era profesor la Universitatea din Crimeea (1 martie — 1 octombrie), apoi la Facultatea muncitorească din Moscova ; în 1922 — consilier juridic al Comisiei poporului pentru comerţul exterior. Dar, spre uimirea multora, el hotărăşte să se întoarcă în țara de baştină.

Revenit la Chişinău, în 1927 în România, după Marea Unire, a fost numit conferenţiar la catedra de istoria românilor, de la facultatea de teologie din Chişinău, filială a Universităţii din Iaşi. În 1932 este numit profesor agregat, în 1937 este titular al catedrei sus-numite, iar în 1938 se transferă la Iaşi.

Între anii 1943—1946 a fost directorul Institutului de istorie A. Xenopol din Iaşi, de unde s-a pensionat. Pentru fosta elită ştiinţifică începeau vremuri grele. Şi savantul basarabean, care avea experienţa revoluţiei din 1917, a războiului civil şi a primilor ani de conducere stalinistă, a preferat să se retragă din munca obştească, să lucreze în tihna odăilor sale.

Transferul la Iaşi cu doi ani înainte de tragicele evenimente din Basarabia în 1940 l-a scutit parţial de numeroasele probleme pe care le-au avut mai apoi basarabenii refugiaţi în România, cînd erau vînaţi, trimişi peste Prut, iar de acolo — în Siberia, ca „trădători ai ţării sovietice”, deşi nu fuseseră cetăţeni ai ei nici o singură clipă.

Opera:

Istoria Basarabiei;

La Basarabie et les relations russo-roumaines, Paris, 1927;

Istoria relaţiunilor ruso-române politice, 1928;

Analiza psihologica a evenimentelor 1918 – 1928, Imperialismul rusesc în Balcani;

Statutul internaţional al Basarabiei, 1938;

Muzica în Basarabia, 1940

(Sursa note: wikipedia.org/wiki/Alexandru_Boldur)

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

UN ISTORIC BRITANIC ANALIZEAZĂ CAUZELE DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI


26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele  sfârșitului României Mari, indicate cu precizie chirurgicală de către un  jurnalist britanic | Istorie

Cauzele sfârșitului României Mari, sunt indicate cu precizie chirurgicală de către istoricul britanic Dennis Deletant, profesor de studii românești la Universitatea Georgetown și profesor emerit de studii românești la Școala UCL de studii slave și est-europene.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

basarabia_1940

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie.

Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243, recenzat de http://www.Timpul md.).

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: