ZIUA AROMÂNILOR ȘI PROMOVAREA IDEII DIVERSIONISTE A EXISTENȚEI ÎN ȚARA NOASTRĂ A UNEI MINORITĂȚI ARMÂNEȘTI DISTINCTE DE NAȚIUNEA ROMÂNĂ

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Sunt aromanii o „minoritate nationala”in Romania ?

De câțiva ani încoace,  pe 23 mai, se  sărbătorește în România  dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua ”națională’ a aromânilor.

Evenimentul în sine este o acțiune lăudabilă, dacă este văzut prin prisma unui efort de păstrare a culturii și obiceiurilor aromâne, sau ca o încercare de promovare a drepturilor acestei comunități, mai ales în țările unde nu se bucură de o recunoaștere oficială.

Unii organizatori din România, se folosesc de acest eveniment pentru a promova o agendă eminamente politică, și anume recunoașterea aromânilor ca minoritate națională, care să se bucure astfel de drepturile reprezentative, culturale, lingvistice dar și financiare care derivă dintr-o atare recunoaștere.

Chestiunea declarării aromânilor drept minoritate aparte din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural, în cadrul statului român, reprezintă un proiect asumat cu multă vervă încă de acum trei decenii.

Păstrarea specificului identitar aromân se datorează prioritar statului român – care încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a sprijinit înființarea de școli și biserici la sud de Dunăre, asigurând insule de refugiu în fața campaniilor asimilaționiste elene și slave – este pusă între paranteze de către propagandiștii ideii separatismului aromân-român, scrie Andrei Nicolae pe https://www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.
Terenul lor de bătaie îl constituie în această perioadă data de 10/ 23 mai ca punct de referință în istoria aromânilor.

În fiecare an, în apropierea acestei zile, se redeschide tensionat dosarul chestiunii aromâne.
Din punct de vedere istoric, recunoașterea oficială a națiunii valahe/române din cadrul Imperiului Otoman publicată în Monitorul Oficial de la Istanbul în 10 mai 1905, a fost consecința unei campanii diplomatice de amploare susținută de către Regatul Român pentru recunoașterea macedo-românilor, adică a românilor balcanici, vorbitori ai dialectului aromân sau megleno-român.

Acest act istoric, recunoscut ca atare atât de istoriografia românească, dar și de cea străină, este de câțiva ani supus unei mistificări regretabile prin sărbătorirea acestui act (datorat în totalitate politicii de sprijin identitar- cultural a României pentru ramura sud-dunăreană a poporului român) într-o cheie diversionistă, aceea a Zilei Naționale a Aromânilor pe 23 mai.

Falsificarea unui eveniment istoric (Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea publicată în 10 mai 1905) și promovarea pe multiple canale a acestei denaturări, drept act fondator pentru recunoașterea unei minorități etnice, poate avea urmări negative asupra stabilității regionale într-un context geopolitic dificil, putând fi speculată de anumiți factori externi interesați.
Conform unor criterii subiective oricine se poate declara orice, însă pentru a fi și recunoscut în consecință astfel, trebuie să existe niște criterii obiective, demonstrabile științific.
Academia României din 25 iulie 2018 iterează faptul că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la data de 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu.

Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că din Paragraful 1 al numitului articol, nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective. Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului”.
Ideea unei minorități etnice aromâne e experimentată cu precădere în România, unde, din păcate beneficiază de un culoar favorabil pe fondul unor interese de grup atent cultivate într-un mediu politic prea puțin preocupat de proiectul de țară, interesul național etc.

Nu trebuie omis din acest tablou nici rolul discret, dar eficient al UDMR-ului de sprijinire a acestui curent minoritar printre aromâni etc.
De altfel, reușita acestei inițiative ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, care să alimenteze orgoliul și așa proeminent al unor reprezentanți ai transilvanismului, bănățenismului etc.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea Qui prodest? ar trebui să țină cont și de aceste detalii semnificative în grad mare pentru felul în care se orchestrează acest tip de separatism.

Miza finală a acestor inginerii identitare (a se vedea schizofreniile vlah/vlaș/român din Timocul sârbesc, moldoveni/români din Bucovina de nord, Basarabia de sud ori Republica Moldova) este dinamitarea coeziunii istorice românești de la nord ori ori de la sud de Dunăre.

Adevărul despre 23 mai este prin urmare  ceva mai altfel decât ne este înfățișat acum de organizatorii care voit denaturează semnificația acestui eveniment.

ADDENDA

Iradeaua, din 23 mai 1905 a fost Decretul dat in favoarea aromânilor din Balcani de sultanul Abdul Hamid al Imperiului Otoman, prin care li se asigura acestora recunoașterea statutului de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare.

Gestul autorităților otomane a fost un omagiu adus României, cu ocazia sărbătorii naționale (10 mai) și Regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie.

Iradeaua din 10/23 mai 1905 a reprezentat o victorie a diplomației românești a epocii, interesul pentru păstrarea și afirmarea identității specifice a persoanelor aparținând minorității din regiune fiind și astăzi o preocupare majoră a politicii externe a țării noastre.

Textul acestei Iradele (Decret imperial) era următorul:

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Rezultatul a fost dezastruos pentru comunitățile aromâne din Balcani pe care statul romān le sprijinea cultural.

Această Iradea a provocat o prigoană națională, comandouri de teroristi (antarți) greci trecând la comiterea de asasinate īn rāndul fruntașilor aromāni (peste 400 de victime), ceea ce a condus la ruperea relațiilor diplomatice īntre Grecia si Romānia (1906-1911).

 Razboaiele balcanice au dus īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

Când s-a semnat Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capăt acestor razboaie din Balcani, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven au dat asigurări, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat, scrie https://sutsatadicraiova.wordpress.com.

Este important să reamintim că această zi, folosită de unii în scopuri politice menite să demarcheze o linie clară între aromânism și românism în general, este în mare parte rodul eforturilor diplomatice ale României de la începutul secolului XX și în special ale ambasadorului României în Imperiul Otoman, Alexandru Lahovari.

La 23 mai 1905 când se publica oficial decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Numerosi aromāni din statele balcanice au cerut sa fie primiți în România, unde li s-a distribuit pământ și au beneficiat de numeroase înlesniri.

23 mai NU marchează momentul întemeierii unei minorități naționale aromânești distinctă de poporul român.

 Prin deturnarea semnificatiei acestui eveniment istoric se încearcă sa acreditarea ideii existenței unui “popor armân” distinct de poporul român și a unei așa-zise minoritati etnice aromâne in tara noastră, ceea ce reprezintă fără îndoială un fals de proporții.

La 14 iunie 1997, Parlamentul European vota Recomandarea 1333, ramasa fara urmari, prin care se cerea statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica a aromānilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

VIDEO: SCENA DIN INVATAMANTUL AROMANESC DIN EPIR – Comuna Abella, difuzata  pe  Canalul Dhyheata.

Publicitate

Rolul alfabetelor vechi, glagolitic, chirilic şi vlah, în cultura românilor

 

 

 

Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic.

Mai târziu, acest alfabet a suferit schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

Alfabetele vechi: glagolitic şi chirilic

Foto: Alfabetul glagolitic, inventat de Sfântul Chiril special pentru slavi – sursa: aici şi aici

 

O formulă ulterioară prelucrată:

 

 

 

 

 

Alfabetul chirilic:

 

 

 

 

Alfabetul chirilic (slavon) folosit în  Ţările Române:

 

 

Rugăciunea Tatăl nostru scrisă cu litere chirilice:

 

 

 

Alfabetul glagolitic, cel chirilic și vlah – comunicare și evoluție civilizatoare

 

Foto: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

Alfabetul chirilic, cel pronunțat în limba românească ca și Chirilița, sau Cirilița, zis și Azbuche, după denumirea tradițională a primelor două litere (az și buche – de unde și „buchea cărții”), este un alfabet creat de frații Chiril și Metodiu pe baza unei variante a alfabetului grecesc de odinioară.

Alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor redactate în limba slavă veche (paleoslavă), începând din secolul al IX-lea, apoi în medioslavă, precum și în limba română, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.

Are 43 de semne slave, din care 27 au și valoare numerică (slavo-cifre).

Începuturile literaturii slavilor ortodocși sunt legate de numele a doi greci, frații Chiril (Chirilă) Constantin (827-869) și Metodiu (d. în 885).

Originea lor din Salonic (atunci Tesalonic, vechea Sărună a geților sudici, actualii vlahi, aromâni) a dat naștere la ipoteza că acești apostoli ai slavonismului „ar fi putut” să se tragă din românii macedoneni (sau vlahi, aromâni).

Ei și-au consacrat viața misionariatului de evanghelizare a popoarelor slave (convertirea la creștinism), fiind trimiși pentru aceasta de către împăratul bizantin Mihail al III-lea.

Chiril și Metodiu au conceput în acest scop alfabetul slavonesc, supranumit chiliric, pe care l-au folosit și românii până în secolul al XIX-lea.

După părerea mea, acest alfabet a fost creat ca un sistem propriu de comunicare al bisericii ortodoxe, contrar cumva alfabetului și limbii latine în care comunica biserica catolică.

Unii învățați consideră că de fapt Chiril și Metodiu au creat alt sistem, numit „alfabetul glagolitic” (de la „glagorie” = minte; urmele lui se găsesc și în cărțile „Psaltirea Scheiană” și „Codicele Voronețean”), și că abia continuatorii misionariatului lor au fost cei care au inventat în secolul al X-lea alfabetul chirilic. 

Slava veche (slavona sau paleoslava) a devenit limba de redactare a textelor bisericești (traducere a scrierilor religioase grecești) și s-a răspândit la popoarele slave ortodoxe, ca dialect slav cult, și la români, ca limbă (străină) liturgică și de cancelarie (în administrația de stat).

Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau ca limbă oficială, limba greacă.

Dorința de a avea un mod propriu de comunicare, de a avea propriul stat cu toate cele necesare, a făcut ca aceștia să creeze propriul alfabet (slav, sau vlah?). Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

Potrivit unora, limba slavonă și caracterele chirilice au înlocuit limba latină și alfabetul latin în Biserica românească în secolul al X-lea și s-au consolidat în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar și ca reacție la propaganda catolică.

Dacă privim la expansiunea statului creat de frații vlahi Asan, sau la Valahia Neagră ce se dorea creată în întreaga zonă a peninsulei balcanice, poate vom înțelege de ce au adoptat și Țările Române alfabetul chirilic.

Dimitrie Cantemir, în a sa „Descriptio Moldaviae” (redactată în 1716 în latină), afirma că s-a scris totuși cu litere latine aici, până la Conciliul de la Florența (1432), adică timp de 400 de ani după schisma din 1054.

Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor cu caractere latine, și înlocuirea cu alfabetul chirilic și slavona, cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul Moldova. 

Mihail Kogălniceanu a susținut aceeași teză (în revista Alăuta românească, 1838).

Cărțile bisericești răspândite la români, începând cu secolele X-XV, au fost scrise în paleoslava în care au scris Chiril și Metodiu, iar grafia a rămas aproape neschimbată timp de mai multe secole. Redactarea a ținut cont de regulile stabilite prin reforma patriarhului de Târnovo, Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

În 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în locul celui chirilic (după o perioadă de tranziție care a durat câteva decenii).

Dovedindu-se un bun mijloc de comunicare care și-a dovedit valoarea de-a lungul secolelor, alfabetul glagolitic și cel chirilic ce a evoluat din primul, s-au dovedit a fi fost împreună o invenție valoroasă, ce iată, încă ajută popoare și populații să își transmită moștenirea istorică și culturală, fără de care nu se pot identifica și evolua.

Poate ar trebui ca specialiștii să caute asemănări cu scrierea geto-dacă veche din Tăblițele de la Sinaia, sau din alte scrieri atingătoare de Dacia.

În acestă temă oferită spre cercetare putem menționa studiul domnului Constatin Olariu, care spune că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geţi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.

Pentru acesta subliniază cu litere negre 38 din semnele din alfabetul chirilic românesc (format din 44 grafeme) folosit de neamul mioritic până pe la anii 1870.

Cu litere roşii sunt subliniate 38 din semne de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia care au forme identice sau asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic românesc.

Unii specialişti spun că tocmai aceasta este dovada falsurilor fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic născocit de către Chiril şi Metodiu la anul 867, când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Vedem cu uimire că între alfabetul născocit de cei doi bulgari (vlahi) şi cel folosit de români nu există legături evidente.

Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22 (cele roşii cu steluţe în partea dreaptă) au aceeaşi valoare fonetică, chiar după peste 2000 de ani.

Trebuie să avem în vedere că aceste tăbliţe zise „de la Sinaia” au fost turnate începând cu partea a doua a secolului VI î.Hr.., până în vara anului 106, în locuri diferite şi de persoane pricepute la muncă migăloasă, dar cu instruire diferită.

Urmează alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu la anul 863, format din 41 semne din care numai șase sunt comune cu alfabetul folosit de geţi pe tăbliţele de plumb, iar dintre acestea numai patru apar şi în alfabetul chirilic românesc.

Legându-se de amintitele aparenţe ne-semnificative, tocmai pe acest considerent susţin unii că tăbliţele sunt false.

Este adevărat că literele de pe tăbliţe seamănă cu alfabetul chirilic, dar cel românesc şi nu cel glagolitic din care, după cum susţin unii, s-ar trage alfabet folosit astăzi de unele popoare slave.

În fapt alfabetele folosite de unele popoare slave îşi au originea în cel pe care îl utilizau românii prin secolele V-IX, iar slavii, inclusiv ruşii l-au preluat odată cu ,,religia lui Zamolxe” sau ,,nebunia scitică” cum „afurisea vârtos Ohrida”.

Se pare că totuși bulgarii s-au „lăsat” de alfabetul creat de Chiril şi Metodiu, după anul 900. Însă trebuie să lămurim contextul istoric când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Există două izvoare care vorbesc despre acest fapt istoric petrecut după mijlocul secolului IX.

Primul spune că împăratul Mihail al imperiului bizantin a pornit în anul 864 o campanie militară împotriva bulgarilor pentru a-i trece la ortodoxie, suspectându-i că ar vrea să fie cu Roma catolică, iar aceştia speriindu-se rău, hanul s-a botezat în luna septembrie a anului 865.

Pentru organizarea noii biserici, au tăbărât peste bulgari, slavi şi valahi, numai popime greacă, slujbele ţinându-se în elineşte.

Tot acest împărat a cerut în anul 863 pricepuţilor Chiril şi Metodie să născocească un alfabet pentru slavii din Moravia Mare şi să plece la ei să-i treacă la creștinism.

Cea de a doua poveste spune că Boris, fiind conştient că iudeo-creştinismul este în expansiune, a considerat că poate fi liantul care să unească neamurile ce le ţinea sub sabie în numele celui mai tare.

Bizantinii care au pierdut în faţa bulgarilor mari teritorii, au încercat prin trecerea la iudeo-creştinism a vecinilor asiatici să-i facă vasali şi ascultători numai de Constantinopol.

Hanul a fost de acord cu trecerea la noul cult, dar a cerut autonomie pentru biserica lui, dorinţă refuzată de greci.

Atunci el a trimis la Roma în anul 866 o delegaţie cu o scrisoare cu 115 întrebări la care aştepta un răspuns.

În anul 867 a venit de la Vatican o delegaţie să-l treacă pe han la catolicism, dar au găsit terenul ocupat de preoții greci şi astfel catolicii s-au retras.

În anul 870 Constantinopolul recunoaşte autonomia bisericii bulgarilor, dar toate slujbele şi scrierile canonice erau în limba greacă!

 În anul 893 bulgarii alungă pe preoţii greci, impun limba slavonă ca limbă de cult şi preiau alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu, însă fiind foarte greu de a scrie cu el, după anii 900 „revin la alfabetul vlahilor pe care l-au folosit înainte de 865” de unde iau 31 semne (cele din desenul cu chenar albastru) la care adaugă două din cel glagolitic (cu chenar negru) şi 12 născocite de sârguincioşii bulgari.

Acest alfabet a fost realizat în oraşul Preslav, noua capitală a statului.

Actualul oraș Veliki Preslav (regiunea Șumen) a fost cea de a doua capitală a Țaratului Bulgar (893-972). Iată cum devine posibil ca alfabetul cunoscut în istorie ca greco – slav – bulgar, să fie la origine de fapt unul vlah, sau geto – dac, mult mai vechi decât credeam inițial (de dinainte de anul 865, din vremea când au fost turnate Tăblițele de la Sinaia).

Având în vedere întinderea geografică pe care s-a folosit acest alfabet vechi, sunt limbi care folosesc și astăzi literele chirilice.

Acestea sunt:

Limbi slave (Limba rusă, Limba ucraineană, Limba bielorusă, Limba bulgară, Limba sârbă, Limba macedoneană, Limba slavonă, Limba slavă veche, Limba interslavă, Slovio);

Limbi romanice (Limba română, acum scrisă cu alfabet latin („moldovenească” în Transnistria));

Limbi turcice (Limba kazahă, Limba bașchiră, Limba kîrgîză, Limba uigură, Limba tătară (în Rusia)); Limbi fino-ugrice (Limba mari (ceremisa), Limba komi, Limba mordvină (erzia și mokșa), Limba udmurtă)); Limbi caucaziene (Limba abhază, Limba cecenă, Limba ingușă, Limba avară, Limba adîgă, Limba cabardino-cerchesă); Limbi iraniene (Limba tadjică (varietate de limbă persană sau farsi), Limba osetă); Limbi mongole (Limba mongolă, Limba calmîcă, Limba buriată); Limbi sino-tibetane (Limba dungană); Limbi siberiene (Limba ciukcen (din Ciukotka)).

Utilizări în trecut ale alfabetului chirilic au fost în:

Limba română (în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (până în 1860)); în Republica Moldova (limba moldovenească ); în Transnistria (limba moldovenească, până azi);

Limbi slave: Limba slavă veche (până în secolul al XII-lea); Limba slavonă (slavona bisericească, până azi la Biserica Ortodoxă și biserici greco-catolice);

Limbi turcice; Limba azeră (până în 1991); Limba turkmenă (până în 1991); Limba uzbecă (până în 1992).

Iată cum vedem că aceste litere vlahe (geto-dacice; din Tăblițele de la Sinaia și „pornite” cumva din primele semne scrise de la Tărtăria) – numite acum chirilice – unește cumva pe masageții asiatici și caucazieni (marea masă a geților din Asia care se întindea până în China și până la Oceanul Înghețat), dacii nord europeni și scandinavici, dar și popoarele balcanice (la care adăugăm pe cele  iberice, italice și nordul Africii), ca urmașe de drept ale Geților de Aur primordiali, de acum peste 6500 – 7000 de ani.

 

 

 

 

 

Surse:

 

 George V. Grigore http://www.ziarulnatiunea.ro/ alfabetul-glagolitic-cel-chirilic-si-vlah 

 

https://www.teologiepentruazi.ro/ alfabete-vechi-glagolitic-si-chirilic

 

wikipedia.org; limbaromana.org; muzeulmuresenilor.ro, dacoromania-alba.ro.

1905 – Comandouri de terorişti (antarţi) greci au comis un val de asasinate în rândul aromânilor, fapt care a provocat ruperea relaţiilor diplomatice între România şi Grecia. VIDEO

Aromânii şi  prigonirea lor de către greci la 1905

 

In anul 1905, un act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea in favoarea aromanilor din Grecia, a adus statul român într-un grav conflict diplomatic cu statul elen. Grecia nu dorea sa recunoasca respectivul act, iar reactiile firesti ale Bucurestiului de a-i sprijini pe aromani au fost – cel putin intr-o prima faza – cat se poate de energice si hotarate. La acea vreme functionau in Balcani, in Imperiul otoman, peste 100 de scoli si zeci de biserici finantate de statul roman.

In fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta invatamantului romanesc la aromanii din Balcani, existand precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a invatamantului si a cultului in limba română.
Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era ,,Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.

Text Iradea (Decret)

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

J. Lahovari, ministru roman al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori scolari, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romanesti din Macedonia, care pana la 1905 erau considerate ca funcţionând particular, fiind practic tolerate.

Autoritatea otomană din Ianina, în persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori şi a ordonat inchiderea şcolii din Metova şi a bisericii din Baiasa.

În urma ultimatului adresat de statul român, care ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Turcia, sultanul a promulgat celebra iradea (decret).

Iradeaua dată în favoarea aromânilor de sultanulAbdul Hamid, asigura comunităţii acestora drepturi culturale şi  posiblitatea de a-şi constitui foruri proprii de reprezentare.

Rezultatul practic al acestei iradele, pe care statul român le sprijinea în plan cultural şi politic, a fost dezastruos pentru comunităţile aromâne din Balcani.

Guvernul de la Atena a declarat de altfel, că nu va fi de acord cu implicarea și revendicările României în Imperiul Otoman, deoarece acolo nu există un element român.

Rhallys, ministrul grec de externe, susținea că recunoașterea existenței aromânilor de către Sultan s-a produs doar în principiu, urmând „să se găsească acei români”.

El considera că iradeaua a fost un act ilegal și o lezare a privilegiilor Patriarhului, fapt pentru care Grecia s-a simțit datoare să intervină. Cât despre crimele comise de greci asupra aromânilor în Macedonia, acte ce au sporit în intensitate pe parcursul anului 1905 tocmai ca urmare a încercării unei părți a comunității aromâne de a ieși de sub controlul mitropoliților și a propagandei elene, Rhallys declara că nu avea cunoștință, iar atacurile bandelor de antarți erau puse pe seama unor răzbunări personale.

Se ajunsese la  o adevărată prigoană naţională împotriva aromânilor, comandouri de terorişti (antarţi) greci trecând la comiterea de asasinate în rândul fruntaşilor aromâni (peste 400 de victime).

Față de atitudinea oficialităților elene și față de violențele îndreptate împotriva aromânilor, a luat poziție mai întâi „societatea civilă” din România.

În iulie 1905 s-a înființat la București o „Ligă antigrecească”, formată ca urmare a „indignării spontane a întregii noastre opiniuni publice contra procedurilor grecești”.

Liga a convocat un miting la sala „Dacia”, prezidat de Arhimandritul Sofronie Vulpescu. Printre vorbitori s-au numărat dr. Leonte, președintele Societății de Cultură Macedo- Română, președintele Ligii Culturale, Petre Grădișteanu și deputatul de Ilfov, Ioan T. Florescu, care a spus că „Sângele românesc vărsat de greci va face dâră până la noi și va arăta românilor drumul ce duce spre frații noștri din Macedonia”.

Cu aceeași ocazie s-a dat citire unei moțiuni prin care se protesta împotriva „actelor criminale” întreprinse asupra aromânilor, a complicității Greciei cu Patriarhia și a sprijinului acordat de populația elenă din Regat bandelor criminale.

Pe fondul unei iritări generale, amplificată și de mitingul organizat de „Liga antigrecească”, s-au desfășurat mai multe manifestații ostile împotriva populației elene din România.

Influențate de aceste manifestații, autoritățile române au interzis la sfârșitul lui iulie 1905 intrarea în țară a ziarelor grecești, care lansaseră atacuri virulente la adresa aromânilor, a intereselor României și a drepturilor acesteia de a se implica în problemele din Balcani.

Autoritățile de la București au făcut concomitent și demersuri diplomatice pe lângă guvernul de la Atena în vederea ameliorării situației aromânilor și a opririi violențelor.

În iulie 1905, I. Lahovary, ministrul român al afacerilor străine, a declarat că guvernul de la București este nemulțumit de persecuțiile sistematice făcute de greci contra aromânilor și speră ca Atena să oprească aceste atentate și să sfătuiască Patriarhia să nu se opună concesiilor făcute românilor din Turcia prin iradea.

Ministrul de externe grec, Rhallys, a declarat atunci că guvernul român se face direct responsabil de persecuțiile împotriva grecilor din România, iar iradeaua este un grav atentat la dreptul internațional și la prerogativele Bisericii Ortodoxe.

În consecință, guvernul de la Atena nu va sfătui niciodată Patriarhia să accepte prevederile acestui act și roagă guvernul francez să uzeze de influența sa la București pentru a determina oficialitățile române să abandoneze această politică, ce se va sfârși prin ruperea relațiilor diplomatice.

Rhallys a contestat și dreptul României de a se amesteca în afacerile Macedoniei, deoarece românii erau, de fapt, „grecomani”.

Papiniu, reprezentantul român în capitala elenă a replicat atunci că, în atare condiții, „să nu se mire Rhallys dacă românii din Regat, opinia publică, va lua măsuri de represiune contra grecilor”.

Autoritățile de la București au recurs, în vara lui 1905, la măsuri împotriva unor etnici greci aflați pe teritoriul statului român, aceste acțiuni având, în parte, justificare juridică. Astfel, pe 7 august, guvernul a expulzat trei gazetari de la ziarul „Patris”, deoarece a doua zi după meetingul de la sala „Dacia” au împrăștiat manifeste în care susțineau că nu există aromâni în Macedonia, provocând tulburări, aceeași măsură fiind aplicată pentru doi comercianți greci din Călărași, acuzați de insultare a drapelului român.

În plus, existau informații că unii dintre membrii comunității elene utilizau fonduri obținute în România pentru a alimenta propaganda din Macedonia. „Societatea civilă” a contribuit în bună măsură la deciziile autorităților de la București în privința raporturilor cu statul elen, prin manifestațiile organizate și prin presiunile civice, care au continuat până la sfârșitul lui august.

La una dintre aceste manifestații, la care au participat atât profesori din România, cât și din Macedonia s-au strigat lozinci de genul: „jos grecii!”, „afară cu ei din țară!

Grecia considera că Actul emis de sultan la 10 mai 1905 îi leza interesele, deoarece comunitatea aromână aflată până atunci sub controlul autorităților elene, prin directa subordonare față de Patriarhul de la Constantinopol, nu mai putea constitui un element etnic lesne de folosit pentru realizarea „Megali Idea”.

Această situație era pusă pe seama acțiunilor guvernului de la București, care, astfel, s-ar fi făcut responsabil de „pervertirea” conștiinței aromânilor, de presiuni asupra Imperiului Otoman, de amestec fără drept în problemele din Balcani și de insuccesul Greciei în realizarea la cote maximale a programului politic și național. Despre această criză, ministrul plenipotențiar al Greciei la Paris declara în „Le Temps”:

„Din conflictul greco-român nu va ieși probabil nici un război, dar ambele țări pot să-și cauzeze reciproc multe pagube. Chiar dacă Grecia va suferi pagube, ea nu va trebui să regrete aceasta, deoarece e vorba de onoarea ei”.

După decizia Greciei de a-şi retrage șeful de misiune diplomatică de la Bucureşti, România a decis să denunțe, la data de 1 octombrie 1905 convenția comercială încheiată la 19 decembrie 1900 și protocolul anexat convenției. 

Decizia României a fost justificată de starea de tensiune existentă la momentul respectiv și a fost o reacție la atitudinea tranșantă a Greciei.  

Un ton la fel de virulent a fost adoptat și de patriarhul grec, care a transmis marilor  puteril un memoriu prin care el minimaliza importanța numerică a etniei aromâne și acuza guvernul de la București de instigare la schismă, de amestec în afaceri ce depășeau limitele interesului românesc.

Această idee a fost vehiculată și de autoritățile de la Atena, care considerau că prin intermediul aromânilor, diplomații români doreau „să obțină o monedă de schimb pentru a căpăta avantaje în altă parte și nu în Macedonia”.

În replică, generalul I. Lahovary declara în „Neue Freie Presse” că, „de la denunțarea convenției de comerț, Grecia nu numai că n-a luat față de România o atitudine mai împăciuitoare, dar prin manifestările sale a agravat mai mult conflictul”, iar asasinatele comise împotriva aromânilor „încurajate pe față de guvernul de la Atena” pun statul român în situația „de a întări și mai mult măsurile luate contra Greciei”.

Pentru a-și preciza mai bine punctul de vedere, la 22 octombrie 1905, o delegație compusă din Roznovanu, șeful de cabinet al ministrului afacerilor străine și Horațiu Alexandrescu, consulul general al României la Pireu au plecat spre Atena pentru a remite guvernului grec o notă oficială.

În act se preciza faptul că, din punctul de vedere românesc denunțarea convenției comerciale atrage și anularea protocolului relativ la comunitățile grecești din țară. Totodată, spre sfârșitul aceleași luni au fost suspendate cursele maritime spre portul Pireu, considerându-se că ele „nu mai sunt productive”

Atitudinea inflexibila a grecilor de a nu recunoaşte drepturile aromânilor, s-a repercutat şi în relaţiile eleno-romane, criza diplomatică declanșată în 1905 între cele două state a continuat și în cursul anului următor, amplificându-se și determinând ruperea relațiilor diplomatice între ele.

Detensionarea relaţiilor dintre cele doua state a avut loc abia la intervenţia Italiei şi Franţei, dar revenirea pe făgaşul normal în relaţiile diplomatice dintre România şi Grecia s-a facut prin excluderea „problemei aromâne” de pe agenda discuţiilor dintre cele doua state.

Intr-o chestiune de interes national, dar şi de mândrie natională, statul roman a cedat…atunci, ca şi acum.

Interese superioare au facut ca la acel moment, aromanii din Grecia sa fie „sacrificaţi”. Soarta lor nu este cu nimic mai bună nici astăzi, deşi Grecia este stat membru al UE din 1981.

O atitudine foarte critica fata de greci – stiut fiind faptul ca si in Romania locuia un numar important de greci care se bucura de toate drepturile asigurate de Constitutia din 1866 – a fost cea a scriitoruluiEugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, autor al celebrului roman Europolis. Consideratiile sale vis-à-vis de acest moment, scrise manu propria, se afla la Direcţia Judeteana Mureş a Arhivelor Nationale.

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care faceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii intruchipează unele dintre personajele sale.

In atmosfera creată de tensiunile din 1905, dintre Grecia si România, şi aprecierile scriitorului faţă de greci au devenit foarte critice.

„Viaţa porturilor şi întregul comerţ– scria acesta în documentul inedit aflat la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Statului – era in mâinile grecilor.Asa se explică averile mari facute de greci in Romania si exodul care n-a incetat inca pe Dunare… Mai in toate porturile mari din lume se gasesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când in România, Egipt şi SUA, ceea ce frapeaza este marele numar de emigranti greci…Sunt unii născuţi si crescuţi aici, muncesc, câstigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunarea a fost California pentru greci…”

Intr-un alt context, dar în acelaşi document, Jean Bart îşi continua aprecierile în aceeasi notă critică: 

„…am cunoscut greci care in curs de 15 ani, din baieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari.

Au plecat in Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

 

 

https://foaienationala.ro/aromnii-si-atitudinea-prigonitoare-grecilor-la-1905.html

https://www.timpul.md/articol/criza-din-1905-conflictul-in-relaiile-romano-elene-130155.html

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/19/ziua-de-19-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/19/o-istorie-a-zilei-de-19-mai-video-3/