CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

7 septembrie 1940: România a pierdut Cadrilaterul

 Pierderea Cadrilaterului a fost ultima dintre loviturile suferite de România în anul 1940, după ce pierduse Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cedate Uniunii Sovietice, precum și Transilvania de Nord, cedată Ungariei.

În 1912, Liga balcanică formată din Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru începea ofensiva militară împotriva Imperiului otoman eliberând Albania, Macedonia și Tracia după două luni de lupte.

Însă neînțelegerile care au apărut între aliați cu privire la împărțirea acestor teritoriil au dus la declanșarea celui de-al doilea război balcanic între Bulgaria și Serbia, Grecia și Muntenegru. România a intervenit în dispută împotriva Bulgariei și în urma păcii încheiate de țările beligerante la București pe 10 august 1913 au fost granițele dintre statele balcanice au fost redesenate.

Prin tratatul de la București, România încorpora Cadrilaterul locuit de bulgari în proporție de 47%, de turci 37%, romi 4%, tătari 4% și români 2%. Chestiunea Dobrogei de Sud era rămasă în suspensie după războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878 încheiat cu tratatele de pace de la San Stefano și Berlin. Atunci, Rusia promisese Dobrogea României la schimb cu sudul Basarabiei, însă promisiunile ruse se reduseseră numai la Dobrogea de Nord, Cadrilaterul fiind dat Bulgariei.

România se simțise nedreptățită și considera că în chestiunea Dobrogei de Sud trebuia să primească satisfacție.

Cadrilaterul avea să fie integrat statului român pentru 3 ani., dar în 1916, la intrarea României în război alături de Franța, Marea Britanie și Rusia, Muntenia și întreaga Dobroge au fost ocupate de Puterile Centrale. La finele războiului, prin tratatul de la Neuilly sur Seine, granița dintre România și Bulgaria redevenea cea din 1913, Cadrilaterul reintrând în componența României.

Între 1918 și 1940, România a dus o politică externă francofilă și anglofilă, dar granițele sale s-au prăbușit în 1940 sub presiunea a vecinilor săi revizioniști URSS, Ungaria, și Bulgaria sprijiniți de Germania nazistă.

În luna iunie 1940, Uniunea Sovietică, în acord cu Germania, ocupa Basarabia și Bucovina de Nord, la sfârșitul lunii august 1940, prin Diktatul de la Viena, Ungaria ocupa Transilvania de Nord, iar pe 7 septembrie 1940 la Craiova, România semna tratatul prin care ceda Cadrilaterul Bulgariei. Ambele tratate au fost impuse României de Germania nazistă și Italia fascistă.

Istoricul Ioan Scurtu spunea despre acest moment dureros al istoriei României:

Chestiunea Cadrilaterului fusese hotărâtă de Hitler în scrisoarea adresată lui Carol al II-lea la 15 iulie 1940 în care îi cerea să cedeze Ungariei o parte a Transilvaniei și Bulgariei Cadrilaterul.

Deci decizia era deja luată și încă în timpul lui Carol al II-lea. Negocieri au avut loc la Turnu Severin în cursul lunii august și s-a stabilit, pe baza unei hotărâri a Consiliului de Coroană condus de Carol al II-lea, ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. Așa încât în timpul lui Antonescu nu s-au semnat decât actele de cedare întrucât hotărârea fusese luată.”

Între anii 1918-1940, România a făcut eforturi deosebite pentru dezvoltarea Cadrilaterului. Așa cum se angajase în tratatele de pace de după primul război mondial, România respecta drepturile minorităților naționale bulgară și turcă cu privire la proprietate, învățământ și presă în limba proprie, drept de vot, asistență juridică și toate celelate drepturi de care se bucura orice cetățean român.

În anii 1920, autoritățile militare române au fost nevoite să consolideze granița de sud din cauza incursiunilor organizate de trupe paramilitare bulgare în teritoriul Cadrilaterului care se soldau cu jafuri și crime. Prin politica de populație, România dorea să înlăture pericolul reprezentat de gherilele de peste graniță.

Colonizarea Dobrogei de Sud cu români de pe tot cuprinsul teritoriului național și cu aromâni din fosta Macedonie otomană a fost o soluție care a dat roade. Astfel, procentul populației românofone din Cadrilater a crescut constant și pe fondul emigrării unor părți din populația bulgară în Bulgaria. La recensământul din 1930 procentul etnicilor români ajunsese la 20% din totalul populației regiunii .

În afara politicii de populație, România a dezvoltat rețeaua de drumuri din Cadrilater modernizând drumuri deja existente și construind altele noi.

În timpul administrației românești, în Cadrilater s-au dezvoltat orașele Silistra, Bazargic și Balcic, ultimul fiind reședință a reginei Maria, una dintre marile luptătoare pentru nașterea României Mari. Castelul reginei Maria este astăzi principalul punct de atracție al orașului.

Însă izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat soarta regiunii. Prăbușirea aliatului tradițional al României, Franța, a lăsat soarta Cadrilaterului la discreția lui Adolf Hitler, care a hotărât să îl atribuie Bulgariei.

În primele zile ale lui septembrie, delegații români care negociau cu cei bulgari la Craiova soarta Cadrilaterului au încercat să salveze ce se mai putea.Ei au propus ca orașul Silistra, portul Cavarna și Balcicul să rămână României. Însă negocierile au fost întrerupte de intervenția generalului Ion Antonescu, șeful guvernului care a ordonat încetarea discuțiilor și cedarea Cadrilaterului.

Șeful delegației române, Alexandru Cretzianu, a refuzat să semneze documentul, care a fost semnat în locul său de un alt membru al delegației la 7 septembrie 1940.

Conform prevederilor tratatului, România urma să cedeze Bulgariei partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul), și să procedeze la realizarea unor schimburi bilaterale de populație.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați aici de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să se așeze în Cadrilater.

În final, s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români,din întreaga Bulgarie, iar din România au plecat 77.000 bulgari.

 La finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, la presiunile sovietice, românii au renunțat să mai revendice Cadrilaterul sau o parte din el. Castelul din Balcic a rămas în proprietatea privată a Regelui Carol al II-lea al României până în 1948, când a fost confiscat de statul bulgar.

Surse:

http://www.napocanews.ro

http://www.ortodoxinfo.ro

https://chindiamedia.ro/

08/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA AROMÂNILOR ȘI PROMOVAREA IDEII DIVERSIONISTE A EXISTENȚEI ÎN ȚARA NOASTRĂ A UNEI MINORITĂȚI ARMÂNEȘTI DISTINCTE DE NAȚIUNEA ROMÂNĂ

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Sunt aromanii o „minoritate nationala”in Romania ?

De câțiva ani încoace,  pe 23 mai, se  sărbătorește în România  dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua ”națională’ a aromânilor.

Evenimentul în sine este o acțiune lăudabilă, dacă este văzut prin prisma unui efort de păstrare a culturii și obiceiurilor aromâne, sau ca o încercare de promovare a drepturilor acestei comunități, mai ales în țările unde nu se bucură de o recunoaștere oficială.

Unii organizatori din România, se folosesc de acest eveniment pentru a promova o agendă eminamente politică, și anume recunoașterea aromânilor ca minoritate națională, care să se bucure astfel de drepturile reprezentative, culturale, lingvistice dar și financiare care derivă dintr-o atare recunoaștere.

Chestiunea declarării aromânilor drept minoritate aparte din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural, în cadrul statului român, reprezintă un proiect asumat cu multă vervă încă de acum trei decenii.

Păstrarea specificului identitar aromân se datorează prioritar statului român – care încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a sprijinit înființarea de școli și biserici la sud de Dunăre, asigurând insule de refugiu în fața campaniilor asimilaționiste elene și slave – este pusă între paranteze de către propagandiștii ideii separatismului aromân-român, scrie Andrei Nicolae pe https://www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.
Terenul lor de bătaie îl constituie în această perioadă data de 10/ 23 mai ca punct de referință în istoria aromânilor.

În fiecare an, în apropierea acestei zile, se redeschide tensionat dosarul chestiunii aromâne.
Din punct de vedere istoric, recunoașterea oficială a națiunii valahe/române din cadrul Imperiului Otoman publicată în Monitorul Oficial de la Istanbul în 10 mai 1905, a fost consecința unei campanii diplomatice de amploare susținută de către Regatul Român pentru recunoașterea macedo-românilor, adică a românilor balcanici, vorbitori ai dialectului aromân sau megleno-român.

Acest act istoric, recunoscut ca atare atât de istoriografia românească, dar și de cea străină, este de câțiva ani supus unei mistificări regretabile prin sărbătorirea acestui act (datorat în totalitate politicii de sprijin identitar- cultural a României pentru ramura sud-dunăreană a poporului român) într-o cheie diversionistă, aceea a Zilei Naționale a Aromânilor pe 23 mai.

Falsificarea unui eveniment istoric (Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea publicată în 10 mai 1905) și promovarea pe multiple canale a acestei denaturări, drept act fondator pentru recunoașterea unei minorități etnice, poate avea urmări negative asupra stabilității regionale într-un context geopolitic dificil, putând fi speculată de anumiți factori externi interesați.
Conform unor criterii subiective oricine se poate declara orice, însă pentru a fi și recunoscut în consecință astfel, trebuie să existe niște criterii obiective, demonstrabile științific.
Academia României din 25 iulie 2018 iterează faptul că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la data de 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu.

Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că din Paragraful 1 al numitului articol, nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective. Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului”.
Ideea unei minorități etnice aromâne e experimentată cu precădere în România, unde, din păcate beneficiază de un culoar favorabil pe fondul unor interese de grup atent cultivate într-un mediu politic prea puțin preocupat de proiectul de țară, interesul național etc.

Nu trebuie omis din acest tablou nici rolul discret, dar eficient al UDMR-ului de sprijinire a acestui curent minoritar printre aromâni etc.
De altfel, reușita acestei inițiative ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, care să alimenteze orgoliul și așa proeminent al unor reprezentanți ai transilvanismului, bănățenismului etc.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea Qui prodest? ar trebui să țină cont și de aceste detalii semnificative în grad mare pentru felul în care se orchestrează acest tip de separatism.

Miza finală a acestor inginerii identitare (a se vedea schizofreniile vlah/vlaș/român din Timocul sârbesc, moldoveni/români din Bucovina de nord, Basarabia de sud ori Republica Moldova) este dinamitarea coeziunii istorice românești de la nord ori ori de la sud de Dunăre.

Adevărul despre 23 mai este prin urmare  ceva mai altfel decât ne este înfățișat acum de organizatorii care voit denaturează semnificația acestui eveniment.

ADDENDA

Iradeaua, din 23 mai 1905 a fost Decretul dat in favoarea aromânilor din Balcani de sultanul Abdul Hamid al Imperiului Otoman, prin care li se asigura acestora recunoașterea statutului de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare.

Gestul autorităților otomane a fost un omagiu adus României, cu ocazia sărbătorii naționale (10 mai) și Regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie.

Iradeaua din 10/23 mai 1905 a reprezentat o victorie a diplomației românești a epocii, interesul pentru păstrarea și afirmarea identității specifice a persoanelor aparținând minorității din regiune fiind și astăzi o preocupare majoră a politicii externe a țării noastre.

Textul acestei Iradele (Decret imperial) era următorul:

Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Rezultatul a fost dezastruos pentru comunitățile aromâne din Balcani pe care statul romān le sprijinea cultural.

Această Iradea a provocat o prigoană națională, comandouri de teroristi (antarți) greci trecând la comiterea de asasinate īn rāndul fruntașilor aromāni (peste 400 de victime), ceea ce a condus la ruperea relațiilor diplomatice īntre Grecia si Romānia (1906-1911).

 Razboaiele balcanice au dus īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

Când s-a semnat Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capăt acestor razboaie din Balcani, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven au dat asigurări, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat, scrie https://sutsatadicraiova.wordpress.com.

Este important să reamintim că această zi, folosită de unii în scopuri politice menite să demarcheze o linie clară între aromânism și românism în general, este în mare parte rodul eforturilor diplomatice ale României de la începutul secolului XX și în special ale ambasadorului României în Imperiul Otoman, Alexandru Lahovari.

La 23 mai 1905 când se publica oficial decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Numerosi aromāni din statele balcanice au cerut sa fie primiți în România, unde li s-a distribuit pământ și au beneficiat de numeroase înlesniri.

23 mai NU marchează momentul întemeierii unei minorități naționale aromânești distinctă de poporul român.

 Prin deturnarea semnificatiei acestui eveniment istoric se încearcă sa acreditarea ideii existenței unui “popor armân” distinct de poporul român și a unei așa-zise minoritati etnice aromâne in tara noastră, ceea ce reprezintă fără îndoială un fals de proporții.

La 14 iunie 1997, Parlamentul European vota Recomandarea 1333, ramasa fara urmari, prin care se cerea statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica a aromānilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

VIDEO: SCENA DIN INVATAMANTUL AROMANESC DIN EPIR – Comuna Abella, difuzata  pe  Canalul Dhyheata.

26/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dialecte și graiuri românești. VIDEO

Românii sunt unul dintre neamurile străvechi ale Europei, un popor născut  din simbioza marelui si viteazului neam al tracilor cu romanii, proces  care a avut loc  in primul  mileniu crestin, cu participarea după secolul VI e.n., a elementului slav.

Ei sunt ramura de răsărit a romanității și în același timp singurul popor vorbitor al unei limbi neolatine în aceasta parte a Europei , o insulă de latinitate înconjurată de o mare  slavă la sud ,est și nord și de unguri la vest.

Românii se impart dupa limba pe care o vorbesc, în patru ramuri frățești:

-Daco-romanii (din care fac parte și moldovenii),care locuiesc mai ales la nord de Dunare

și

-aromânii,
-megleno-românii
-Istroromânii

 trăitori la sud de Dunâre, în principal in Grecia, Albania, R.Macedonia,Croația, Bulgaria și Serbia și care vorbesc dialectele aromân, meglenoromân și istroromân.

CINE SUNT AROMÂNII ? | CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: aromâni în portul lor popular

La sfârșitul sec. XIX si începutul sec.XX, mulți aromâni au emigrat din Balcani în România, alungați de la vetrele lor stramoșești de persecuțiile si prigoana din țările de origine, iar urmașii lor iși duc viața și astăzi aici, împărțind cu noi frățește si bunele si relele.

In țările sud-Dunărene,mai ales in Serbia  si Bulgaria, trăiesc pe lânga frații aromâni și  vechi comunități  de români ,vorbitori ai dialectului nord-Dunărean daco-roman .

Și pe unii și pe alții, majoritarii din  aceste tari ii numesc”vlahi”…

Iată ce ne spune o mare doamnă aromâncă, plecată din nefericire prea repede dintre noi, academicianul  Matilda Caragiu Marioțeanu, despre neamul aromânilor:

”1. Aromânii (macedo-vlahii) și limba lor maternă,  e x i s t a  astăzi și de două mii de ani.

  2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.

  3. Limba veche română (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna)  vorbită pe acest teritoriu era o limba unitară.

   4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindată de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.

   5. Vechea limba română s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale: româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literară a Romaniei, aromâna (macedo-româna/ macedo-vlaha) și meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunării si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbită în Peninsula Istria.”

Balcanii au fost întotdeauna locuiți de români!De la Marea Egee, din Muntii Pindului, de la Adriatica, din Dalmația, de la Marea Neagră și pâna la nord, în Carpați, a fost un singur popor: poporul român.

 Timpurile s-au  schimbat, au  năvălit slavii in secolul al VII-lea, peste încă șapte sute de ani au venit turcii , apoi, in părțile de apus, au coborât ungurii și mai apoi  austriecii, iar poporul roman din Balcani s-a impraștiat, s-a impuținat, în unele zone chiar a dispărut, cum ar fi în Muntenegru și Bosnia-Hertegovina.

 Pe lângă aromânii din Macedonia și Pind, din Albania si Bulgaria, rămân sa reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localitati in Serbia, 100 in Bulgaria – 30 in jurul Vidinului, plus 70 de-a lungul Dunarii, până la mare).

Ei au avut parte de domnia a cel puțin cinci voievozi români, incepând cu Basarab I Intemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Acești domnitori au construit mai multe mânastiri și biserici românești în sudul Dunării decât în nord, Dunărea nefiind niciodată, până la începutul secolului XX, graniță între frați.

Istoria limbii române - Wikipedia

 Străinii numeau și pe alocuri încă mai numesc  românii”valahi,olahi,volohi ,vlaski,vlahi,blaki,wallach”.

Care e originea și semnificația  cuvantului ”Valah”?

Exonimul “VALAH” este legat de lingvistica germanică,provine din cuvantul german “wallach”, astfel ca aceeasi origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei, pentru populațiile locale considerate romanice.

Popoarele slave si ungurii au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi-vlahi  în legătură  popoarele romanice, deci și pentru locuitorii teritoriului  românesc de astăzi.

Mai târziu, întelesul cuvântului s-a nuanțat și oarecum s-a schimbat,în funcție de utilizatori .
Astfel, în limba poloneză, Italia este numită “Włochy” iar in limba maghiara, italienii sunt “olasz”, în timp ce  “oláh” sunt pentru ei, românii.
Cuvantul valah este după cum vedem un EXONIM, folosit numai de strainii care veneau în contact cu românii, în timp ce respectivii ”valahi”  foloseau între ei diferite apelative  provenite din cuvantul “romanus”, pentru a se numi pe ei înșiși: “români” “rumâni”, “rumâri”, “armâni”, “arumâni”, ș.a.m.d.

La originea denumirii de ” valah ” se află:

-vecinii din sud şi apus desemnati de   germani a fi  yalhii – romanii şi galii romanizati;

-ulterior în germană, termenul a suferit o restrângere, referindu-se numai la locuitorii din Peninsula Italică (wălcher);

-scrierile biografulului  apostolului slavilor – Metodie ,care a aplicat denumirea de wlach italienilor – deci, vlah – străin, desemnând un neslav de limbă romanică.

În acest context este demn de menționat că ,în greaca Imperiului Bizantin, valahii erau denumiți deseori [„romanoi”],ei  fiind vorbitori de limbă romanică (latină).

Unul dintre cele mai vechi atestări referitoare la existenţa numelui de “român” ,e conţinută de Cântecul Nibelungilor:

“Ducele Ramunch din ţara Valahilor/cu şapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând”.

“Ramunch”, e o transliteraţie a numelui “Român” și reprezintă în acest context un conducător al românilor.

Cronica veche rusă “Povesti vremennâh let” (“Povestea anilor de demult”),îi menţionează pe “volohi” prin anul 898, în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est.

 În Cronica Anonimă numită “Gesta Hungarorum”, scrisă în secolul al XlI-lea de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre existența unei populaţii române în Transilvania în secolele IX-X.

 Tot așa, în  anul 976 în cronica  bizantinului Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.

La 15 septembrie 1485 la Colomeia,în faţa craiului Cazimir al Poloniei, Domnul Ștefan a vorbit, în “idiomate valahico” (adică în limba valahă), spusele sale fiind “traduse în limba latină din cea valahă” (“heac inscripcio ex valachico in latinum respo est”), iar ţării sale i-a zis Valahia .

Cronica moldo-germană scrisă la porunca marelui Ștefan în 1502, se intitulează “Cronica lui Ştefan Vodă din Valahia”, luminatul voievod al Moldovei zicându-i ţării sale (în mesajul, citit de unchiul său Ioan Ţambleac în faţa dogilor Veneţiei la 6 mai 1478), “cealaltă Valahie” (“l’altra Valachia”)

În timpurile acelea, Moldovei i se mai spunea: “Valahia cealaltă”, “Valahia Mică”, Valahia de Sus, A Doaua Valahie, etc.

 Să nu fi ştiut Ştefan cel Mare cărui neam aparține, ce limbă vorbeşte şi peste care ţară este domn?

În același timp, poate nega cineva întreg la minte,că marele Ştefan  n-a fost un român moldovean,domn al unei țări românești numită Moldova?

 Identităţile nu pot fi induse cu forţa, ci constatate obiectiv şi asumate în libertate.

Imperiul ţarist a încercat să dezbine o parte a românilor, susținând că moldovenii băștinași ai Basarabiei cotropite la 1812 sunt un popor diferit de poporul român, limitându-le astfel identitatea etnică la specificul local, pentru a îi contrapune celorlalţi români.

Colonizarea forţată a Basarabiei după 1812 | Istorie

Imperiul sovietic a continuat cu o mai mare înverşunare această lucrare pentru a justifica anexarea Basarabiei.

Conştiinţa etnică şi lingvistică, culturală şi religioasă a conaţionalilor noştri basarabeni, ajunşi cetăţeni sovietici peste noapte, au fost puternic agresate şi deformate.

Identitatea ţine de drepturile individuale ale persoanelor, iar statele trebuie doar să ia act de identitatea obiectivă asumată subiectiv, în deplină libertate şi în cunoştinţă de cauză, de fiecare persoană.

În graiul nostru, numai al nostru, s-a păstrat amintirea și semnificația deplină a etnonimului ROMANUS!

Celelalte popoare romanice l-au uitat, l-au abandonat!… Și-au uitat numele!…  De ce denigratorii românilor nu simt nevoia să evidențieze această ispravă a conștiinței de sine românești?! 

Cum să-i numim altfel decât derbedei, pe nemernicii care falsifică grosolan istoria, susținând chiar în zilele noastre existența unei ”etnii” maldavane, sau a uneia”vlahe”diferite de cea”română”?

09/12/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: