CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ungurii au mare nevoie de o istorie sinceră, de o istorie demitizată a Ungariei

Hartǎ fizicǎ a Regatului Ungariei (1867-1918)

Harta Ungariei mari

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/04/03/un-fals-fundament-al-iredentismului-maghiar-sfanta-coroana/

Reclame

26/01/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Societatea «Emke» și politica de maghiarizare forțată a românilor din Transilvania

 

 

 

 

 

 

 

Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa. Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului. Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă. Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice.

Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac.

O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară!

Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari.

Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați. Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor. S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit. 

Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor.  După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități. De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

  În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

*

Cităm din Transilvania – Invincibile Argumentum:

 

„Politicienii Ungariei de odinioară, de după 1867, au organizat o politică complexă de maghiarizare: “pretindem ca cetăţenii noştri de altă limbă să înţeleagă şi să simtă ungureşte”, declara, aproape oficial, volumul jubiliar al societăţii “Emke”, asociaţie ce s-a aflat în fruntea eforturilor de maghiarizare.

Numai că pretenţia astfel formulată devenea de-a dreptul odioasă, căci se referea la “cetăţenii de altă limbă” care alcătuiau majoritatea populaţiei din Ungaria!…

Maghiarizarea, în speţă a Ardealului, a românilor – dar şi a sârbilor, saşilor, șvabilor, armenilor, evreilor, slovacilor etc., s-a încercat în primul rând prin şcoli.

Mai întâi s-a urmărit desfiinţarea a cât mai multe şcoli româneşti, deşi aceste şcoli nu se ţineau din subvenţia statului, ci numai din subvenţia cetăţenilor români, doritori cu tot dinadinsul să-şi dea copiii la o şcoală care să nu-i înstrăineze de părinţii lor. Adeseori, şcoala românească era transformată în şcoală de stat, cu predare numai în limba maghiară, autorităţile impunând contribuabililor români să susţină mai departe material şcoala! Îndeosebi învăţămîntul românesc secundar a avut de suferit de pe urma acestei politici de maghiarizare.

Acestei politici nu trebuia să-i scape nici copiii preşcolari:

Am dat multă atenţie azilurilor de copii – mărturiseşte acelaşi volum jubiliar «Emke», la p. 528 – ţinând seamă între altele de necesitatea ca cetăţeanul începând cu învăţatul de a vorbi (s. n.) până la terminarea şcolii, dar şi mai târziu, printr-o păstorire potrivită, să fie înconjurat cu instituţiuni care cultivă ideea de stat ungar şi limba maghiară”.

Anuarul aceleiaşi societăţi “culturale”, pe anul 1892-93, prezintă şi unele rezultate mai spectaculoase, cu care se putea lăuda: “Aici la Bârghiş, unde faţă de 800 de valahi abia sunt 200 de unguri, copiii valahi din azil vorbesc ungureşte mai corect decât ungurii”.

 În acelaşi volum, la p. 236, găsim şi această mărturisire de credinţă: „Este adevărat că societatea «Emke» este fanatică, este sigur deci că ea este şi şovinistă. Dar ce naiba am face astăzi dacă Ardealul nu ar fi fost fanatic şi şovinist? Şi cu ce perspectivă de viitor ne-am încuraja dacă «Emke» nu ar fi acolo şi dacă n-ar fi ceea ce este?!”

Zelul maghiarizării mergea până la măsuri ce par azi imaginate de un scriitor desăvârşit în arta grotescului şi a absurdului, în nici un caz reale. Şi totuşi citim în „Magyarország” din 26 mai 1904 recomandarea făcută şcolilor ca „în timp ce copiii se joacă, să li se interzică jocul acelora care nu vorbesc limba maghiară”… Adică copiii români, sârbi, slovaci, saşi…

Această societate „fanatică şi şovinistă”, după cum ea însăşi se proclamă, cu vădită satisfacţie, iar nu „culturală” cum i se zice astăzi, a patronat şi acţiunea atât de stupidă de maghiarizare a numelor, a dus şi la crearea unei instituţii specializate, Societatea Centrală de maghiarizare a numelor, ce a emis diferite ordonanţe şi instrucţiuni, menite să convingă populaţia nemaghiară să adopte nume de familie maghiare (numele de botez oricum erau înregistrate în forma lor maghiarizată).

Acţiunea aceasta, îndeosebi prin şantaj, a avut un oarecare succes la cei ce lucrau ca funcţionari publici ori în întreprinderi de stat. Succes formal, căci odată cu numele, cei mai mulţi dintre români nu şi-au schimbat şi sufletul!… Oferindu-ne azi paradoxul de a avea mulţi români în Ardeal cu nume ungureşti…

Societatea amintită a editat şi o cărticică, pentru uzul mai patrioţilor: Cum să ne maghiarizăm numele!!…

În acest context se cuvine să precizăm că această stratagemă penibilă, jalnică, a fost aplicată și în celelalte state vecine, unde locuiesc mulți români. Li s-au bulgarizat numele, li s-au rusificat sau sârbizat!

Pretutindeni în jurul României sau mai departe, în Grecia bunăoară, românii, ca minoritate etnică, au fost supuși unui regim de dez-naționalizare vecin cu genocidul! Noi, românii, facem figură aparte și de această dată: în niciun moment al istoriei noastre nu am obligat pe cineva să-și schimbe numele moștenit de la părinți! Să-și ia un nume românesc! Să sporească astfel prin fals procentul demografic, „țifra obștei”!

Pentru această parte a Europei, comportamentul românesc, la nivelul mentalului colectiv și al politicii de stat, este fără pereche de corectl, de normal!

*

Realitatea celor aproape trei milioane de români, care ocupau Ardealul printr-o dispunere continuă de aşezări, a stârnit şi o politică de colonizare a Ardealului cu maghiari aduşi din alte părţi ale Ungariei, îndeosebi „din pustă”. În scopul limpede mărturisit de a contracara preponderenţa românilor, de a micşora procentul net majoritar românesc.

Odată cu înfiinţarea societăţii «Emke» s-a pornit un curent pentru colonizări. La 12 mai 1886 s-a înfiinţat «Secţia colonizării secuilor» a societăţii «Emke», sub preşedinţia contelui Bánffy Béla şi a deputatului Horváth Gyula. Statul, în această privinţă a şi stabilit principiul colonizării, desemnând ca teren al acţiunii mijlocul Ardealului, Câmpia, părţile mărginaşe Secuimei şi împrejurimile de-a lungul râurilor, spre ţara mamă. Statul a realizat colonizări în 21 de locuri, ceea ce constatăm cu mulţumire. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraş-Severin în Banat. În judeţul Cojocna colonizarea din Sărmaşul Mare  (1894), din Cara (1903), de asemenea colonizările din judeţul Turda (Ludoş, Drighin), precum şi cea din Viţa (judeţul Solnoc-Dobâca) au întărit Câmpia Ardealului. (…) «Ereklye Muzeum» a făcut mult pentru acţiunea lui «Emke» de a coloniza comunele Terihas, Nimigea şi Baia-Mare. Am făcut propunerea la minister ca Nimigea să fie alipită la judeţul Solnoc-Dobâca. Am desemnat guvernului ca locuri potrivite pentru colonizare comunele Feldioara, Armeni, Pişchi şi Pociovalişte” (după acelaşi volum jubiliar din 1910, p. 390).

După o mie de ani, Ardealul era pentru «Emke» şi autorităţile de la Budapesta, tot o terra deserta, la dispoziţia bunului plac al unor falsificatori ai istoriei. Căci această colonizare artificială a Ardealului nu urmărea decât acest scop: să falsifice, să mintă istoria!

În aşteptarea momentului ce nu mai putea fi amânat la nesfârşit, când sistemul electoral de tip feudal ce mai funcţiona încă în Ungaria avea să fie abrogat şi înlocuit cu votul universal, plebiscitar, «Emke» încerca să sporească numărul viitorilor votanţi pentru o Transilvanie a Ungariei, încerca să inverseze raportul numeric dintre naţionalităţile Ardealului.

Rezultatul n-a apucat să fie cel scontat de «Emke» şi guvernul budapestan. Dar nu se poate spune nici că truda le-a fost zadarnică. „Minţiţi, minţiţi! Ceva tot se prinde!” Astfel că până în 1918, ca rezultat al acestor colonizări, o serie de comune care mărgineau spre vest teritoriul preponderent românesc, au devenit, cu forţa, maghiare.

Comisia internaţională de pe lângă Conferinţa de pace de la Paris, care a anchetat pe teren delimitarea demografică dintre cele două state, n-a luat în consideraţie decât starea de fapt din acel moment, fără să mai ţină seama de felul în care s-a ajuns la ea. Astfel încât, la încheierea păcii, frontierele de apus ale României nu au fost cele „fireşti” și drepte, ci ele au suferit o revizuire sui-generis, prin colonizările maghiare făcute în anii imediat premergători primului război mondial.

Căci da, se poate vorbi de un revizionism maghiar înainte de Trianon, a cărui expresie a fost politica de colonizare, de maghiarizare cu orice preţ!

Cele de mai sus ar trebui avute în vedere azi, când politicienii udemerişti emit pretenţii bazate pe abuzurile săvârşite de politica de maghiarizare forţată dusă de statul dualist.  Se impune o evaluare a politicii de maghiarizare dusă de statul ungar după 1967, pentru a vedea care consecințe ale acestei politici mai pot fi anulate sau îndreptate.

Considerăm că avem datoria, nu numai dreptul, de a face în legislația noastră un reper din anul 1867!… Avem suficiente date statistice din epocă pentru a stabili care localități din Ardeal au fost ținta colonizărilor forțate, dirijate de la Budapesta.

În aceste localități nu putem aplica generoasele prevederi ale legislației noastre.  Ar însemna să validăm, să acceptăm procedeele necinstite și abuzurile propagandei revizioniste maghiare!

 

 

Citiți integral articolul accesând:

 

18/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ungaria datorează mulţumiri publice României şi armatei române

 

                                                      

 

                                                         M O T T O

                                                                     E un subiect ce mă-ntristează şi amuză

                                                                     Ungaria pretinde României să îşi ceară scuză

                                                                     Că oferă mai multe drepturi etnicilor străini

                                                                     Decât oferă alte ţări pentru români.


   România şi armata română merită mulţumiri publice din partea Ungariei

                                  

Faptul că destinul a rânduit ca România şi Ungaria să fie ţări vecine, istoria a avut o anumită influenţă în viaţa lor.

În prima parte a anului 1919, ţara vecină Ungaria a cunoscut pericolul bolşevizării. Un aventurier Bela Kun,  a încercat şi reuşit pentru aproape o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică Sovietică”.

Bela Kun (pe numele de familie Cohen, până la maghiarizarea numelui), născut după datele istoricului militar Aurel Vaida, în localitatea Nimigea din Jud. Bistriţa-Năsăud, iar după alţi autori la Cehul Silvanie jud. Sălaj, pe data de 20 februarie 1886,  dintr-o familie de evrei.  Studiile liceale le-a făcut la Gherla iar facultatea de drept la Cluj.  Înainte de primul Război Mondial a făcut avocatură şi jurnalism la Cluj, aparţinând politic  Partidului Social Democrat Ungar.

Publică articole anarhiste pentru care a fost judecat şi condamnat la 1,5 ani de detenţie. În anul 1913 se căsătoreşte cu învăţătoarea Iren Gal. A părăsit activitatea de jurnalist , alegând să fie mic funcţionar. A lucrat casier la Comitetul de Asigurări Sociale ale Sindicatelor Cluj, fiind acuzat de delapidare, scăpând de judecată fugind la Budapesta.

La începutul Războiului se înrolează ca subofiţer voluntar în Armata Austro-Ungară. Trimis în Galiţia, luptă pe front obţinând rezultate bune motiv pentru care este avansat în rândul ofiţerilor.  În anul 1916 cade prizonier la ruşi şi este internat în lagărul siberian  de la Tomsk. Înţelege că Revoluţia Bolşevică ar fi pentru el o şansă, militează prin acţiuni în această direcţie fiind remarcat de liderii bolşevici siberieni şi chiar de cei de la Moscova. După 07 noiembrie 1917, Lenin îl aduce la Moscova şi-i încredinţează extinderea revoluţiei bolşevice  în Ungaria, asigurându-i susţinerea financiară în acest scop.

Soseşte la Budapesta în ziua de 3. Noiembrie 1918, când are loc declararea independenţa Ungariei faţă de Austria. Cu banii de la Moscova cumpără elemente  declasate constituindu-şi o reţea de colaboratori cu care pătrunde în marile unităţi  militare. Comandanţii militari a mai multor regimente trec de partea sa, datorită umilinţei pricinuite de înfrângerile de pe front.

Dispunând de cea mai mare parte a armatei sale Bela Kun îşi disimulează cu mare atenţie intenţiile sale comuniste internaţionaliste jucând foarte bine cartea ultranaţionalistă promiţând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. De partea sa, atrage şi Divizia de secui din Transilvania, fiind acceptat de unele cercuri conducătoare de la Budapesta, fiind văzut ca un salvator  al naţiunii maghiare.

În luna noiembrie 1918, Kun creează Partidul Comunist Maghiar, devenind preşedintele comitetului central. Toţi care erau împotriva lui au fost torturaţi şi împuşcaţi, , greviştii împuşcaţi şi ziariştii cenzuraţi. Toate acestea aveau suportul bănesc de la Moscova.

În ianuarie-martie 1919, Armata Română din Transilvania staţiona pe o linie de demarcaţie provizorie care trecea de la Sud la Nord prin localităţile; Lugoj-Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare-Sighet, aşteptând hotărârea Conferinţei de Pace. Pentru a-şi dovedi intenţiile de refacere a „Ungariei Mari”, Bela Kun ordonă formaţiunilor sale paramilitare (gărzile roşii) formate din oameni nemulţumiţi şi puşi pe căpătuială, terorizarea şi asasinarea a mii de români aflaţi la vestul aliniamentului de contact , dintre trupele române şi cele maghiare. 

La 21 martie 1919, ocupă Budapesta, alungând de la putere guvernul Karoly Mihaly, instaurând o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naţionalizarea proprietăţilor industriale şi agricole, inclusiv a fermelor mici. Reorganizează armata de sub comanda sa, ce număra 200.000 de oameni, după principiile Armatei Roşii. Un eşantion de 70.000 de soldaţi se aflau în dispozitiv între Tisa şi Munţii Apuseni, iar restul armatei se afla în rezervă, la Vest de Tisa.

Bela Kun, înţelegându-se cu puterea sovietică de la Moscova, a acceptat să desfăşoare o acţiune militară comună împotriva  României şi să realizeze joncţiunea între armata sa  şi Armata Roşie, sens în care a purtat o corespondenţă telegrafică cu Lenin personal. El cerea României să-şi retragă armata de pe linia de demarcaţie amintită mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre Vest împotriva României.  Dinspre Est  mari unităţi ale armatei bolşevice ruse şi ucrainene staţionate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiţia şi Bucovina, pentru a realiza pe teritoriul Ardealului de Nord joncţiunea cu armata bolşevică maghiară.

Condiţiile au fost întrunite pe 16 aprilie 1919, când Bela Kun declară oficial război împotriva  României şi declanşează ostilităţile dinspre Vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentului cunoscut, Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare- Sighet. Situaţia militară de pe frontul de Est, a evoluat într-un sens contrar planificării bolşevicilor ruşi şi maghiari.  Înaintarea armatei bolşevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în Nord de către Armata Cehă şi în Sud pe Nistru de către Armata Română. România apoi a contraatacat energic pe frontul de Vest, determinând armatele lui Bela Kun să se retragă, ajungând în mai puţin de două săptămâni la 29 aprilie 1919  la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Bela Kun, în mod viclean  a încercat să câştige timp, solicitând un armistiţiu pe data de 02 mai 1919, declarând că doreşte să poarte tratative cu Guvernul României. Această pauză politico-militar a durat mai bine de două luni până în mijlocul lui iulie. Văzând Bela Kun că pe cale diplomatică nu poate să obţină ceea ce dorea, şi-a concentrat principalele forţe militare de aproximativ 70.000 de oameni şi unităţi puternice de artilerie pe Tisa în zona Szolnok, a atacat încă o dată România de Sf. Ilie pe 20 iulie 1919.

A trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcţia Szolnoc-Oradea, sperând că va realiza o breşă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acţiune, nimicind complet armatele bolşevice maghiare, iar în mai puţin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Bela Kun, aventurierul a părăsit puterea fugind mai întâi la Viena şi apoi la Moscova, sfârşindu-şi zilele într-un mod ruşinos, fiind arestat şi executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, fiind învinuit de delapidarea unei mari sume de bani din fondurile Partidului Comunist al URSS.

În după-amiaza zilei de 03 august 1919, primul care s-a apropiat de marginile  oraşului Budapesta, a fost col. Gheorghe Rusescu care comanda o mică avangardă de Cavalerie ce aparţinea de Brigada 4 Roşiori, având doar 400 de cavalerişti, două tunuri şi zece mitraliere. Din partea Guvernului Maghiar, înspre oraş a fost întâmpinat de o delegaţie din trei persoane, care i-a cerut să oprească trupa pentru a nu intra în oraş.

Aceştia credeau că efectivele reale şi puterea de foc ale detaşamentului col. Rusescu erau mult mai mari şi ameninţau cele trei regimente bolşevice înarmate, aflate în cazărmile din Budapesta şi că populaţia civilă este foarte agitată, fiind gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de 20.000 de oameni ce poate măcelări trupa lui Rusescu.

Dovedind îndrăzneală şi abilitate ieşită din comun, col. Rusescu a spus delegaţiei, că el a ordonat detaşamentului să meargă la trap neputându-i opri imediat.  A continuat să meargă la trap încă vreo trei km. împreună cu automobilul maghiar în care se aflau membrii delegaţiei, până când a apreciat că tunurile românilor pot lovi clădirile guvernului ungar, apoi a oprit şi a intrat în tratative cu delegaţia.

Le-a spus că problema măcelului s-ar pune invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt ce nu era realizat încă), că îi sfătuieşte să calmeze populaţia civilă şi să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a evita măcelărirea soldaţilor maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieşire. Col. Rusescu să fie mai convingător a ordonat celor două tunuri din apropierea sa, singurele pe care de altfel le avea( dar ungurii nu ştiau acest lucru), să se pună în baterie  asupra oraşului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române.

Atunci delegaţia i-a cerut col. Rusescu să trimită şi el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, col. Rusescu a făcut dovada unui act de mare curaj şi a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 03 august 1919 la ora 18. La ora 18,30 col. Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru şedinţă, punând guvernului o serie de condiţii:  Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare care îşi vor lăsa armamentul  acolo, spre a fi pusă la dispoziţia detaşamentului lui, în schimbul lăsării trupelor sale (care încă nu existau) în afara oraşului. Le-a spus că a dat  armatei sale ordin, pe care nu mai poate să-l contramandeze, anume, dacă până la ora 20,30, el nu se va întoarce la trupă, artileria să bombardeze oraşul.

Guvernul Maghiar acceptă condiţiile şi la ora 20,00 trimite un ofiţer maghiar cu ordinul semnat de col. Rusescu, ca detaşamentul român să intre în oraş fără luptă şi să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”.

În aceiaşi seară col. Rusescu a primit onorul şi defilarea trupelor sale în cazarma amintită mai sus, iar el cu ofiţerii săi, au servit masa şi au fost cazaţi la un hotel de lux din apropiere.

 

 

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

Foto: Armata Română în fața Parlamentului de la Budapesta (1919)

 

 

Jocul la cacialma a col. Rusescu, care din fericire pentru noi a ţinut, a luat sfârşit în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu, alături de grosul Armatei, a pătruns cu adevărat în Budapesta şi la ora 18,00 a primit defilarea şi onorul  Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din faţa clădirii Parlamentului Maghiar.

Pentru că a atacat Budapesta fără ordin cu o zi mai devreme, furând startul victoriei, col. Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioşi, cum că a depăşit marginile admisibile ale îndrăznelii.

Consecinţele acţiunilor Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolşevice, au fost imense şi benefice şi nu doar pentru Ungaria, ci pentru întreaga Europă. Cea mai importantă consecinţă a fost aceea că a stăvilit înaintarea bolşevismului în centrul Europei, izolarea internaţională şi compromiterea bolşevismului.

În conformitate cu ideologia marxist-leninistă, revoluţia comunistă nu trebuia să se producă într-o singură ţară sau la un grup mic de ţări, ci trebuia să fie o revoluţie mondială, să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluţie a proletariatului mondial, împotriva capitalismului mondial. Revoluţia bolşevică începută în Imperiul Ţarist, trebuia să cuprindă toată Europa.

Din Rusia erau două culoare spre Vestul Europei, unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolşevicii ruşi au găsit „ coada de topor”  în persoana lui Bela Kun, pentru a înainta pe direcţia Budapesta-Viena-Berlin, fiindcă în Austria şi Germania s-a creat o „situaţie revoluţionară” (expresia lui Lenin), de fapt aici exista dezorientare, anarhie şi haos cauzată de pierderea războiului şi, deci Germania putea deveni un teren bun pentru experimentul comunist. Al doilea culuar de expansiune a bolşevismului era cel prin Nordul Europei Centrale , prin Polonia, pe direcţia Varşovia-Berlin-Paris, încercat un an mai târziu. În Polonia negăsind un trădător de felul lui Bela Kun, Polonia a fost atacată de „Armata Roşie” a bolşevicilor ruşi.  Într-un faimos Ordin de Zi dat de mareşalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, arătând în mod răspicat direcţia: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vâlna şi Varşovia spre Berlin, înainte!”.

Expansiunea bolşevică spre Vestul Europei, a fost oprită prin două evenimente militare deosebite, anume; intrarea Armatei Române în Budapesta pe culuarul central şi înfrângerea categorică a mareşalului rus Tuhacevski de către Armata Polonei  sub comanda mareşalului Pilsudski pe culuarul nordic. Dintre mărturiile evenimentelor face parte şi articolul publicat la 12 noiembrie 1979, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta. Alan Woods afirma următoarele:

„ La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica  Sovietică Ungară. Pe 03 august 1919 la 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională.

Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919, a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămâne izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primului stat comunist din lume”.

Autorul acestui articol, englezul Alan Woods, etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolşevice ale lui Bela Kun  drept o „intervenţie imperialistă”, recunoaşte indirect câteva adevăruri dureroase pentru comunişti.

„Revoluţia proletariatului” a început într-o ţară înapoiată, în Imperiul Ţarist şi datorită campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieşi  din „izolarea internaţională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei şi nu a putut căpăta legitimitate şi forţă umană europeană. Izolarea internaţională de către „sanitarii” bolşevismului, a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală şi criminală dictatură în anii stalinismului. 

Armata Română a rămas în Budapesta aproape patru luni, nu ca Armata Sovietică de după Al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta  în 1945 şi a „uitat” să plece timp de 40 de ani.

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

 

 

 

 

În perioada august-noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta şi în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieţii normale într-o ţară devastată de război şi ameninţată de anarhie, a hrănit copiii şi populaţia civilă maghiară înfometată, de la propriile cazane ale trupei şi a pacificat ţara, fapte pentru care Ungaria nu a adus încă mulţumiri de recunoştinţă, României, Armatei Române, precizând că încă nu este târziu nici după aproape 100 de ani, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018, de Centenarul Unirii să o facă.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Antantei, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919 în Budapesta să-şi facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei armate numită „ Armata Naţională”, amiralul Horthy Mikloş fost comandant al flotei Austro-Ungare,  (combatant în armata Austro-Ungariei), deci luptător împotriva Aliaţilor, şi cu toate acestea a fost acceptat de către Aliaţi, care au închis ochii asupra acestui amănunt. Mikloş Horthy s-a născut la 18 iunie 1868 la Kenderes, Austro-Ungaria, a trăit 88 de ani până în 09 februarie 1957 la Estoril Portugalia.

A absolvit academia de marină.  S-a căsătorit la Arad în data de 22.07. 1901 cu Margareta Purgly, având împreună 4 copii, de religie calvină, om politic, diplomat, ofiţer (amiral).  Horthy a fost pe rând; comandantul armatei, ministru de război, iar la 01 martie 1920, a fost ales regent de către Parlamentul Ungariei, rămânând în funcţie până la 15 oct. 1944.

Acelaşi Parlament a modificat şi Constituţia Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy  cu puteri dictatoriale, fiind primul dictator european cu acte în regulă înainte  de Musolini cu un an , cu trei ani înaintea lui Stalin şi cu 12 înaintea lui Hitler.

Din nou Aliaţii au închis ochii, admiţând ideea că dictatura lui Horthy este  o alternativă acceptabilă la comunism.

În plan intern Horthy se bucura real de sprijinul populaţiei  catolice speriată de ateismul comunist şi de sprijinul micilor proprietari rurali şi ai industriaşilor, înspăimântaţi de confiscarea proprietăţilor, lucru comis de către comuniştii lui Bela Kun anterior. Ungaria, spre deosebire de celelalte state-naţiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democraţie politică în perioada interbelică.

Deci, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolşevic, a asigurat ordinea în ţară şi a predat Ungaria la „cheie” lui  Horthy Mikloş, care o să devină marele dictator. Aici îţi regăseşte confirmarea amara ironie a proverbului românesc care zice: „ Cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.”

Să nu-şi facă nimeni iluzii în privinţa intenţiilor sale, Horthy a declarat public în toamna anului 1919 că:

„Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că faţă de această ţară, Ungaria are pretenţiile teritoriale cele mai mari şi pentru că  aceasta este cea mai puternică dintre toate ţările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor.”

Horthy şi-a urmărit scopul cu obstinaţie, atâta doar că, „ rezolvarea problemelor cu România nu s-a făcut pe calea armelor, ci printr-un odios Dictat, prin apelul laş la ajutorul altor puteri fasciste şi dictatoriale ale Europei (Germania Hitleristă) şi nu a fost chiar o rezolvare definitivă, ci una care a ţinut tot atâta timp cât a ţinut şi Războiul  al Doilea Mondial.

Deşi a venit la putere cu concursul indirect şi involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios şi antisemit pe care l-a promovat şi patronat, ( Ungaria fiind printre primele state europene care a  legiferat  măsuri antisemite, astfel în urma  măsurilor antievreieşti din 1938, şi-au pierdut locurile de muncă în Ungaria peste 250.000 de evrei, interzicând şi căsătoriile mixte ),s-a dedat la cele  mai crude atrocităţi şi la crimele de război asupra populaţiei civile româneşti.

Printre multiplele atrocităţi comise în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, se înscrie şi cel petrecut în comuna Moisei jud. Maramureş, unde la 14 octombrie 1944, armatele horthiste au mitraliat într-o casă un număr de 29 partizani care n-au avut nici o vină şi fără vreo sentinţă legală, iar comunei a cărei populaţie a fost evacuată forţat prin localităţile de pe Valea Izei, i-au dat foc arzând aproape toate casele şi aruncând în aer poduri, drumuri şi calea ferată. Sunt multe exemple de natura aceasta care s-au petrecut  în perioada 1941-1944, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de „ocupaţie horthistă-fascistă a Ardealului de Nord”.

După toate cele îndurate, de poporul român de-a lungul zbuciumatei istorii, avem sfânta obligaţie să rămânem uniţi cu hotarele întregi a României aşa cum înaintaşii noştri ne-au lăsat la 1 Decembrie 1918;(http://www.dacoromania-alba.ro/)

Jurist  Dragomir  VLONGA

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/12/o-istorie-a-zilei-de-12-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

12/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: