CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Politicienii din Ungaria și cei maghiari din țara noastră, au fost și sunt angajați într-o campanie permanentă de contestare și revizuire a Tratatului de la Trianon

Horthy készült rá, hogy lelövi Hitlert | 24.hu

Foto: dictatorii Horthy Miklos și Adolf Hitler

Horthy Miklos a fost amiral şi guvernator al Ungariei în perioada 1 martie 1920 – 15 octombrie 1944. El a instaurat un regim autoritar de dreapta, inclusiv în Transilvania de Nord, în perioada de după 1940, ocupată în urma Dictatului de la Viena, fiind acuzat că ar fi permis deportarea a sute de mii de evrei în lagărele naziste şi ar fi fost responsabil de atrocităţile comise împotriva românilor din această zonă.

Horthy a abdicat în anul 1944, iar la finalul celui de-al doilea Război Mondial a fost arestat şi citat ca martor în Procesul de la Nurnberg. Nu a fost, însă, judecat drept criminal de război. A murit în 1957 la Estoril, în Portugalia.

În 1993, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în Ungaria şi reînhumate în oraşul natal, Kenderes.

Horthy Miklos a fost reabilitat la sfârşitului anului 1993, printr-o decizie a Parlamentului Ungariei.

Politicieni ai minoritarilor maghiari şi secui din România susţin obiectivul anti-Trianon al politicii revizionist-revanşarde inaugurate de Miklos Horthy.

Cei mai mulţi dintre noi leagă numele lui Miklos Horthy de regimul barbar, caracterizat prin crimele bestiale, greu de imaginat în secolul XX, săvârşite de regimul acestuia împotriva românilor şi evreilor din timpul ocupaţiei  României de nord-vest, între 1940-1944.

Mai puţini sunt însă cei care cunosc faptul că Horthy este autorul unui plan revizionist-revanşard prin care Ungaria declanşa politica sa extremist-revizionist-şovină împotriva statelor care, în urma Primului Război Mondial, se desprinseseră din fostul Imperiu Austro-Ungar, subliniază colonelul r. prof. Claudiu Aiudeanu într-un articol publicat de https://foaienationala.ro.

În „Memorandumul” conceput, în luna octombrie 1919, Horthy considera România ca principal duşman şi stabilea ca obiectiv startegic distrugerea statului naţional unitar român. Pentru realizarea acestui scop, Horthy a trasat ca sarcină principală chiar declanşarea unei campanii militare împotriva României în anul 1921.

Fie şi o analiză simplă a situaţiei politico-militare europene de la aceea dată denotă orice lipsă de judecată şi realism din partea lui Horthy, întrucât era imposibil ca o ţară învinsă şi zdrobită, fără drept de apel, în timpul războiului să iasă învingătoare într-un conflict cu România care dispunea, la acea dată, de o puternică forţă militară.

Mai mult, în  dorinţa sa furibundă, ce i-a întunecat judecata, de a reocupa Transilvania, Horthy omitea faptul că numai cu două luni înaintea redactării „Memorandumului” armata română eliberase, în pas de defilare, Ungaria de bolşevismul lui Bella Kun, înlăturând astfel pericolul constituirii primului stat bolşevic din Europa Centrală, iar opinca românească “fluturase” pe Parlamentul Ungariei.

Nu mai vorbim de faptul că el făcea abstracţie de hotărârea Marii Adunării de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

Lipsa de discernământ politic şi ura fanatică faţă de România l-au determinat să creadă, în pofida tuturor evidenţelor, că va reuşi să zădărnicească  recunoaşterea internaţională a unirii Transilvaniei cu România şi garantarea noilor frontiere ale statului naţional român de către puterile aliate prin Tratatul de la Trianon parte a sistemului Tratatelor de pace de la Versailles.

Din cuprinsul programului respectiv elaborat de Horthy împotriva României  se distinge cu uşurinţă că obiectivul fundamental al politicii externe a Ungariei trebuia să fie, până la semnarea tratatelor de pace, izolarea politică a României.

În acest scop, diplomaţia ungară trebuia să aplice o divesitate de acţiuni menite să exploateze, în interes propriu, disensiunile existente între ţările membre ale Antantei cu ţintă directă de a reocupa Transilvania.

În acelaşi timp, pentru atingerea obiectivului respectiv în „Memorandum” era stipulată şi sarcina diplomaţiei ungare de a profita de divergenţele dintre România, Cehoslovacia, Polonia şi Rusia Sovietică.

Quotes about the Treaty of Trianon by famous non-Hungarian people - Daily  News Hungary

Foto:Afiș de propaganda maghiară anti-Trianon

Pentru sprijinirea acţiunilor revizionist-revanşarde antiromâneşti gândite şi iniţiate de Horthy în programul său a fost  inclusă şi organizarea de acţiuni diversioniste şi destabilizatoare pe teritoriul României, de spionaj şi de înfiinţare a unor formaţiuni paramilitare, din rândul etnicilor maghiari şi secui, menite de a acţiona în Transilvania.

Coordonarea acestor acţiuni subversive era asigurată de Biroul special din cadrul Comandamentului Armatei Ungare, înfiinţat în noiembrie 1919.

Totodată, pentru realizarea planului revizionist-revanşard antiromânesc, Horthy a dispus chiar şi elaborarea unui plan militar concret, cu numele de cod „Zorile”, care prevedea atacarea României şi ocuparea Transilvaniei.

Această intenţie nu a putut fi pusă în practică datorită evoluţiei ulterioare a evenimentelor politice rezultată din efectele tratatelor de pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial.

Începând cu martie 1920, după numirea lui Horthy ca regent al Ungariei, acesta şi-a readaptat politica revizionist-revanşardă şi şovină la adresa României trasând ca sarcină principală anihilarea efectelor Tratatului de la Trianon prin obţinerea revizuirii  acestuia în scopul reocupării Transilvaniei. 

Idee la fel de actuală şi azi susţinută bezmetic de politicieni udemerişti, pecemişti şi pepemetişti!

Din acest moment diplomaţia Ungariei horthyste a căutat în permanenţă să inducă opiniei publice internaţionale ideea necesităţii revizuirii Tratatului de la Trianon.

Azi, această idée este readusă în discuţie, nuanţat, de revizioniştii şi extremiştii şovini unguri, maghiari şi secui dar în realitate este vizat acelaşi scop: revizuirea prin orice mijloace a Tratatului de la Trianon.

Orice comentariu cu privire la similititudinea dintre acţiunile anti-Trianon trecute şi cele prezente – toate negând apartenenţa de drept a Transilvaniei la România – sunt inutile!

România nu a manifestat însă întotdeauna espectativă, în nici un caz una suspectă ca în prezent, în faţa revizionismului-revanşard anti-Trianon al Ungariei sau al minoritarilor alogeni maghiari, iar perioada interbelică este o dovadă în acest sens.

Iată ce afirma în plenul Adunării Deputaţilor, în anul 1934, marele Constantin I. C. Brătianu:

Se duce de unguri o campanie activă pentru revizuirea Tratatului de la Trianon. Ungaria nu vrea să accepte consecinţele războiului ce a pierdut. Această acţiune tulbură adânc atmosfera de pace…Experienţa din trecut ar trebui să-i fie lecţie pentru viitor…Naţiunea română care a suferit mai multe secole de cotropire străină, care şi-a menţinut, cu toate persecuţiile la care a fost supusă, simţământul unităţii naţionale şi limba ei neschimbată, care a avut fericirea să vadă că jerfele ei sunt răsplătite prin înfăptuirea unităţii neamului, nu poate admite nici un moment ca această unitate să fie pusă în discuţie (s.n.)”.

Este mai presus de orice evidenţă că toţi cei care în prezent susţin, iniţiază, organizează şi participă la acţiuni şi manifestări anti-Trianon nu sunt altceva decât adepţi ai politicii programatice revizionist-revanşarde antiromâneşti inaugurate de criminalul de români şi evrei Miklos Horthy şi continuatorii din zilele noastre ai acestei politici.

 

20/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 Semnificațiile Zilei Naționale a României și ale Tratatului de la TRIANON în viziunea prof. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

Ilie Bădescu

Profesorul Ilie Bădescu: Ce ne spun 1 Decembrie 1918 și Trianonul

Profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, a fost invitat în urmă cu un an de Ziarul Bursa să comenteze asupra semnificației Zilei Naționale a României. Redăm în continuare analiza sa, valabilă și azi, desigur:

În 2020 s-a încheiat un ciclu secular. Anii 1918-1920 au marcat un triumf spiritual de amploare civilizațională: în drumul lor spre dreptate și libertate, popoarele Europei Centrale, mișcate de o energie morală și un „pasionarism etnic” extraordinare, își atinseră ținta trecând peste trei obstacole ce păreau insurmontabile: pandemia de gripă spaniolă (care a contaminat 500 milioane de oameni, 1/3 din populația lumii la epoca respectivă, în România pierind atunci de gripă circa 100.000 de persoane), războiul mondial și imperiul de substituție, în tripla sa înfățișare: dualist, țarist și otoman.

Nimic nu i-a oprit din drumul lor pe transilvănenii și bănățenii care au alergat pe Câmpul lui Horea, înfruntând spectrul ucigătoarei epidemii, cu toate că figuri monumentale ale momentului, precum Regina Maria, fuseseră aproape doborâte de grozăvia bolii, iar unii chiar au pierit atunci, precum generalul Eremia Grigorescu.

La 100 de ani de la pragul acela, omenirea se află, iată, în fața unei alte pandemii teribile prin efectele ei directe și prin cele provocate de valul de frică indus de media pe toate canalele ei, și, precum atunci, se confruntă și azi cu spectrul unui imperium mundi, mai teribil decât imperiile cele vechi

. Ca să înțelegem în profunzime semnificația datei de 1 Decembrie 1918 încununată prin Tratatul de la Trianon, semnat pe 4 iunie 1920, ar fi necesare câteva lămuriri mai generale legate de înțelesurile legilor ascunse care guvernează dinamica societății omenești. Una dintre legile care au guvernat și atunci dinamica masei umane pe întinderea a jumătate din continentul european este legea egalității ascunse și a dreptății nepieritoare.

Această lege este inteligibilă printr-o noțiune corelativă, cea de „densitate dinamică sau morală” (E Durkheim) „ascunsă”, comprehensibilă prin analogie cu noțiunea din fizică de „masă ascunsă” a Universului.

Noțiunea de „densitate morală ascunsă” prin care definim fondul bun, comunitarist, moral, al oricărei societăți, ne avertizează că oricât de strâmbă ar fi organizarea unei societăți, ea nu poate anihila un tip de ordine mai adâncă, în care predomină deopotrivă dreptatea și egalitatea. În orizontul acestei legități, oamenii se „pre-simt” egali unul cu altul, buni de la Dumnezeu, frați întru omenie, dar organizarea socială îi face inegali, îi împinge de la egalitate la inegalitate, de la bunătate la strâmbătate, la egoism și răutate etc.

Același om, în profunzimea lui este bun, egal întru ființă cu semenii săi, dar în actele lui adese­ori săvârșește răul. Explicația ține de conflictul, când latent când manifest, dintre legea organizării ierarhic-inegalitare și legea egalității și a bunătății (dreptății), a faptului că, în fondul său (latența lui sufletească), omul este bun prin făptură (ca ființă creată de Dumnezeu), dar în manifestările sale ascultă de legile organizărilor sociale, inechitabile, injuste, ierarhice etc. În studiile comparative elaborate împreună cu sociofizicianul Joseph Livni am formulat ipoteza legii egalității ascunse conform căreia, istoricește, societățile pornesc de la o stare originară de egalitate și evoluează spre o stare de inegalitate, de la comunitarism și egalitate la ierahie și inegalitate.

Omul, deci, poate coborî în slujba păcatului, fără a-l pierde, prin aceasta, pe Dumnezeu în adâncurile sufletului său, adâncuri ca­re-i pot deveni ele însele așa de teribil inaccesibile că putem mărturisi despre omul acela că e un „om fără suflet”. Încât omul poate fi fără suflet, dar sufletul nu poate fi fără de Dumnezeu. Aceasta este una dintre descoperirile la care ne-a condus teoria latențelor. Iar omul fără suflet e mort, a trecut de la viață la moarte chiar de aici, fiind încă dincoace de mormânt. Și tot astfel se cuprinde în aventura vieții lui putința trecerii de la moarte la viață: „Va veni ceasul. Acum este …”.

Organizările ierahice, precum cele ale imperiilor și ale statelor de ocupație, au eliminat aproape complet ordinea societăților comunitariste sau covenantale, ale egalității și dreptății nepierioare, care devine astfel una latentă, adânc scufundată în sufletul colectiv (năzuințele popoarelor). Istoricește, societățile au „evoluat” (fenomen involuționar, de fapt) de la legea divină (ilustrată pe comunitățile biblice ale Vechiului Testament, guvernate de Legea orală) la legea umană, adică la un tip de organizare care se desparte de ordinea divină, bineplăcută lui Dumnezeu (descrisă prin legământ divin). Societățile comunitariste (sau covenantale) sunt organizate pe baza și după modelul comunităților libere. Acest tip de ordine a intrat în conflict cu organizările istorice ale societăților bazate pe principiul inegalității și al ierarhiei dominatoare. Forme de ierarhie există și în societățile comunitariste doar că aici este vorba despre o ierarhie slujitoare nu despre una domina­toare.

Principiul ierarhiei slujitoare este explicat de Iisus Domnul ucenicilor la Cina cea de taină, când Învățătorul le spală picioarele ucenicilor Lui. O putem denumi și societate a fraților. Ordinea bazată pe principiul frățietății, al societății fraților (a celor de același neam biologic sau spiritual) nu poate fi anihilată, păstrându-se ca tendință latentă a sufletului omenesc oricât ar fi de strâmbă organizarea manifestă a vieții sociale. Manifestările de credință, folclorul, mitologia, actul creator, în genere, preiau această tendință păstrătoare de ființă. Ceea ce strică istoria păstrează cultura adeverind propagarea prin vremuri a năzuințelor secrete, adânc scufundate, ale popoarelor, ceea ce i-a îndrumat pe marii filosofi, în frunte cu Hegel și Herder, să formuleze noțiunea de suflet al popoarelor, „volksgeist”, adăpostit în duhul limbile naționale și în marile creații colective. Mitologia evocă ordinea divină stabilită în illud tempus, în aion, când cerul era unit cu pământul și aștrii se mișcau (pășeau) printre oameni.

Aceasta este starea alfa a societăților și ea corespunde stadiului paradisiac al evoluției omenirii. Din clipa în care principiul alterității a fost interpretat și folosit ca principiu al inegalității, s-a născut un tip nou de organizare bazat pe principiul dominației în locul principiului slujirii, pe substituirea chipului cu masca (înfățișarea) etc. Ordinea divină și organizarea istorică au intrat în conflict. Ce înțeles are, din acest punct de vedere, data de 1 Decembrie 1918? Atunci s-a încheiat procesul istoric dintre statul dominator și națiunea dăinuitoare, adică dintre organizarea bazată pe principiul supunerii popoarelor față de ordinea ierarhică, dominatoare, a unei împărății și ordinea bazată pe principiul egalității și dreptății popoarelor.

Pentru prima dată în istorie, translatio imperii, adică actualizarea ordinii vechi romane, bazată pe principiul cives romanus sum, al cetățenilor egali, a preluat forma nouă a „patriei comune”, patria communis, în locul formei vechi a imperiului de substituție, cum l-a denumit Iorga. În partea a doua a războiului mondial patria communis a intrat în ciocnire directă cu imperiul și a repurtat prima victorie a noului principiu național în istoria Răsăritului.

În lupta dintre ordine și organizare, dintre principiul dreptății și principiul inegalității, a ieșit victorioasă ordinea divină și acest triumf a fost confirmat prin cel dintâi model de „pace prin drept”, cum o numește încă la 1848 N.Bălcescu, din istoria regiunii (prima pace prin drept a fost, pentru Europa Occidentală, cea de la Westfalia, de la 1648).

În război se înfruntau principii opuse de ordine și organizare a lumii: principiul național (al suveranității și dreptății poporului) versus principiul imperialist (al subordonării popoarelor față de organizarea opresoare a imperiului) – națiuni versus imperii -, principul ierahiei dominatoare, încorporat în statul vechi, contra principiului egalității comunitariste, încorporat în naționalitate, în formațiunile naționale. D. Gusti, sociolog de geniu, a înțeles lucrul acesta atunci când a scris: „Anul 1919, scria D. Gusti, întemeietorul unei noi științe europene – știința și pedagogia națiunii -, va însemna o dată memorabilă în istoria universală. În acest an s-a dat sentința definitivă în uriașul proces istoric între stat și națiune, care, deschis de decenii, s-a judecat în cursul războiului mondial.

Asistăm la înscrierea unui însemnat capitol istoric: la o înmormântare și la o înviere. Statul vechi, veșnic agresiv și cuceritor, bazat, înăuntru și în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou, întemeiat pe o idee, pe ideea națională și democratică, i-a luat locul. În esență, la baza războiului stăteau față în față două concepții. Puterile centrale afirmau că statul este singura și adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra această teză și de a consacra deci sfârșitul epocii naționalismului.

Acestei concepții tradiționale, conservatoare, a statului, i s-a opus una revoluționară, aceea a puterilor înțelegerii (s. n.), care afirmă că singura și adevărata unitate socială este națiunea și nu statul. În lupta crâncenă dintre aceste două concepții a ieșit victorioasă aceea a puterilor înțelegerii. Victoria finală a principiului național înseamnă începutul unei noi ere de legislație internațională (…). Toate aspirațiile naționale bine definite – declară solemn Wilson în punctul 4 al mesajului din 12 februarie 1918 – vor trebui să primească satis­facția cea mai completă. Întregul program al păcii, care s-a încheiat la Versailles, este cuprins aici (…). Astfel s-a născut o Europă nouă”1. În Carta Națiunilor Unite „principiul autodeterminării este formulat ca Jus cogens, ca drept al popoarelor de a-și stabili singure, în mod suveran, soarta și regimul politic” etc.2

Anunțând cele 14 puncte ale Programului său, din 8 ianuarie 1918, Wilson afirma: „Aspirațiile naționale trebuie să fie respectate; poporul poate de acum să fie guvernat numai pe baza propriului său consimțământ. Auto-determinarea nu este o simplă expresie; ea este un principiu imperativ de acțiune”3. Principiul autodeterminării popoarelor a fost inclus și în Carta Atlanticului. Iată ce citim în Clauza nr. 3 a Cartei Atlanticului: „În al treilea rând se respectă dreptul popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care vor să trăiască; și se respectă dorința ca drepturile suverane și auto-guvernarea să fie restituite celor care au fost silnic deprivați de ele”4.

Dincolo de limitele actelor și documentelor conferințelor internaționale, principiul a fost reiterat, iată, cu sensul său complet, adică sub înțelesul de „autodeterminare a popoarelor”. Rădăcina acestui concept trebuie căutată, precum am mai precizat și precum se menționează în exegezele riguroase, tocmai în documentele Păcii de la Westfalia (1648), atestând astfel nu doar o remarcabilă continuitate a conștiinței juridice europene în materie de drept internațional, ci și un ax geopolitic și geostrategic al ordinii europene și transatlantice. Conceptul de suveranitate politică a devenit unul axial în spațiul gândirii internaționale a europenilor culminând cu Tratatul de la Trianon. Axul care leagă cele două tratate, de la Westfalia și de la Trianon este unul dintre axele marii construcții europene și fără de acesta Europa s-ar dezaxa, adică ar aluneca sub riscul unor războaie identitare ca cele care au măcinat vreme de 30 de ani Apusul până la Pacea de la Westfalia.

Fără de acest ax, Europa ar aluneca în turbulențe și finalmenete s-ar dezintegra ori ar trebui să reintroducă ordinea subimperialistă a vechilor imperii de imitație care au condus la cele două războaie mondiale. Chestiunea devine așa de stringentă dacă ne uităm pe scena mișcării puterilor concurente pentru poziții hegemonice, subimperialiste, fondate pe subalternizarea popoarelor. Ridicarea unora sau altora nu este nici măcar doar efectul distribuției puterii economice a respectivelor state, ceea ce ne arată că un stat- candidat la hegemonie se poate ridica prin încordări politico-militare cu sărăcirea popoarelor somate astfel să susțină asemenea încordări.

Trianonul și lecția lui se dovedesc, așadar, esențiale pentru prezentul și viitorul Uniunii Europene. Trianonul nu este un aranjament regional, ci atestatul unui triumf european în legătură cu cea mai teribilă provocare a popoarelor prin elitele lor: organizarea păcii. Europa unită formată din națiuni suverane a ieșit, nu întâmplător, din plebiscitul zilnic al popoarelor europene.

Vreme de 100 de ani și, dacă ținem seama de faptul că la Pacea de la Westfalia a participat Principatul Transilvaniei, fiindcă Ungaria nu exista ca stat după Mohacs (1526), atunci putem spune că vreme de aproape 400 de ani, cu un platou în ultimii 100 de ani, România s-a situat între statele defensive ale acestei Ordo Europea Christiana în Răsăritul și Centrul Europei. Acesta este înțelesul manifestărilor românești la 100 de ani de la 1 Decembrie 1918 și de la momentul încheierii Tratatului de la Trianon, încât putem spune azi că centenarul național al Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 este confirmat de „centenarul internațional”5 al unei păci încheiate la 4 iunie 2020 și legitimate prin participarea celor trei Europe într-una singură: Europa Occidentală, America Europeană și Europa Orientală (și Japonia).

Acest fenomen de consens transcontinental ne îngăduie să vorbim despre o sinteză pe care o putem denumi Europa Trianonului și pe care o vom aniversa mereu, ca simbol al idealului identitar împlinit la 1 Decembrie 1918 și adeverit acum 100 de ani, la 4 iunie 1920, prin voința consensuală a statelor Noii Europe la Versailles și coborât în fraze clare în cadrul acestei capodopere a gândirii juridice mondiale care este Tratatul de la Trianon.

Pe aceiași latură a densității morale profunde, trebuie subliniat că procesul de perpetuă construcție lămuritoare a geografiei interioare a Europei după Trianon a datorat enorm ordinii eclesiale, ca sursă de simboluri, învățături, ghiduri de conduită pentru elite, astfel că putem conchide alături de D. Gusti că la Versailles a triumfat odată cu suveranitatea națiunilor și ideea Bisericilor autocefale pe fondul unității de credință. În toată Europa Centrală și în cele două imperii, țarist și austro-ungar, se acumulaseră stări noi, fenomene cu totul distincte, între care cel mai grav era îndepărtarea elitelor de ghidul spiritual creștin, ceea ce va crea terenul înaintării primelor formațiuni ale secularismului6 a instaurării primului stadiu al nihilismului, care vor ecloza în cadrul marii deflagrații a Revoluției din Octombrie, de esență anarho-nihilistă. Unitatea de neam a fost precedată, așadar, în actele care însoțesc ciclul vieții, de unitatea eclesială a celor de aceeași credință, comunitatea fraților în Hrisos, unitate care ni se descoperă astfel ca unitate precursoare7.

Astfel înțelegem persistența ideii eclesiale inclusiv în mentalul pașoptiștilor, participarea decisivă a preoților și a ierarhilor bisericii ortodoxe și a celei greco-latine în toate momentele cheie ale istoriei poporului român8. În chestiunea consensului, Gusti face o remarcabilă precizare: „În timpul războiului mondial, unanimitatea lumii politice luase poziție împotriva concepției imperialiste a puterilor centrale (s. n.) de apărare a dreptului vechi public, care cuprindea, pe lângă nedreptatea exploatării politice a națiunilor și nedreptatea protectoratelor statelor mici din partea statelor mari”9.

Ori, dacă acesta este procesul obiectiv al istoriei, el trebuie să reprezinte baza interpretării obiective a „istoriei moderne a Transilvaniei”. Fenomenul marelui război a fost, de fapt, dovada neputinței imperiilor de a liniști insurecțiile națiunilor central-europene ridicate împotriva cadrelor vechi, ale imperiilor de substituție, care, pe lângă faptul că erau nedrepte, deveniseră cu totul parazitare și cumplit de împovărătoare și deci stânjenitoare pentru manifestarea liberă a popoarelor și pentru creativitatea elitelor naționale.

Ciocnirea imperiilor și simpla insurecție a popoarelor n-ar fi putut conduce la o nouă ordine dacă aceasta n-ar fi existat deja în principiu, ca virtualitate spirituală în modelul ordinii de substrat întemeiată pe principiul dreptății și al libertății colective. Așa se face că atât personalitățile istorice cât și forțele colective (de la elite la categorii sociale și popoare întregi) trec, se strămută cu o viteză uluitoare, ca prin minune, din dispozitivele și structurile imperiale de acțiune (administrative, militare etc.) în dispozitive și structuri naționale, atunci când împrejurările o cer (cum s-a întâmplat cu marii ardeleni în faza a doua a primului război mondial).

Am denumit, în altă parte, acest fenomen densitate noologică, prin analogie cu cel de densitate morală a societății, termen construit de către sociologul Emile Durkheim10. Aceasta este ceea ce am denumit, mai sus, legea densității morale ascunse sau latente. Oare este întâmplător că într-o Vienă amenințată de anarhia bolșevică, doi români, Maniu și generalul Boeriu, vor restitui capitala, în deplină ordine, noii sale administrații? „Ioan Boeriu, împreună cu Iuliu Maniu, au preluat comanda celor 60.000 de soldați români din fosta armată imperială, care erau singura forță organizată din Viena ce fusese deja cuprinsă de febra unei revoluții bolșevice. După ce au depus jurământul de credință față de națiunea română, soldații lui Ioan Boeriu au ocupat Viena și Praga. Au restaurat ordinea și au predat puterea celor în drept, apoi au plecat spre Transilvania.”11

Să reținem, așadar, că, în lumina abordării neo-analitice, orice cadru geopolitic este, totodată, un spațiu semantic controlat de imagini, simboluri și mituri geopolitice*, însă, dincolo de toate acestea, deasupra și dedesubtul lor, persistă o unitate spirituală, care apără lumea și popoarele de la derive fatale. Prin vehiculul acestor geografii interioare se trasează frontiere, după cum se pot întoarce și vechi frontiere.

„Frontierele sunt locuri ale memoriei, prin excelență, și bifurcarea istorică invită la solicitarea memoriei, chiar dacă aceea a popoarelor și a națiunilor este accentuat selectivă”12. În ultimele două secole, cum remarcă geopoliticianul francez, M. Foucher, schimbările de frontieră au fost legate de război. „A face războiul, scria Ratzel la finele secolului al XIX-lea, înseamnă a-ți plimba frontiera pe teritoriul altuia”13. În general, în materie de frontieră, intră în joc: actori (precum state, națiuni, popoare), „chestiuni dureroase, reprezentări, percepții și discursuri asupra spațiului”14.

Problema nesesizată de Foucher este că aceste discursuri și reprezentări falsificatoare se fixează adeseori în corpuri teoretice, își găsesc refugiul în teorii geopolitice, în stereotipuri etc., și pot intra în conflict cu cadrele spirituale ale existenței. Or, Sistemul Versailles și Tratatul de la Trianon, cum bine demonstrează Gusti, consemnează victoria Ideii Naționale și triumful legii densității morale ascunse, mai exact confirmarea la suprafața a unui pasionarism moral pe cvare popoarele l-au păstrat în adâncurile lor sufletești ca avuție netransferabilă și nepieritoare.

Ilie Bădescu

Sursa: https://www.bursa.ro/editie-speciala-dedicata-zilei-nationale-a-romaniei-intai-decembrie-ce-ne-spun-1-decembrie-1918-si-trianonul

NOTE:

1 – Cf. D. Gusti, Sociologia națiunii, în Opere, vol. IV, p. 10.

2 – Chapter I – Purposes and Principles of Charter of the United Nations. Vezi ?i: Jörg Fisch (9 December 2015). A History of the Self-Determination of Peoples: The Domestication of an Illusion. Cambridge University Press. p. 118. ISBN 978-1-107-03796-0. („It states that a people, based on respect for the principle of equal rights and fair equality of opportunity, have the right to freely choose their sovereignty and international political status with no interference”)

3 – ” February 11, 1918: President Wilson’s Address to Congress, Analyzing German and Austrian Peace Utterances (Delivered to Congress in Joint Session on February 11, 1918)”. http://www.gwpda.org/1918/wilpeace.htmlgwpda.org. Descărcat pe 1 noi. 2018. („Having announced his Fourteen Points on 8 January 1918, on 11 February 1918 Wilson stated: „National aspirations must be respected; people may now be dominated and governed only by their own consent. ‘Self determination’ is not a mere phrase; it is an imperative principle of action, which statesmen will henceforth ignore at their peril.”)

4 – „Clause 3 of the Atlantic Charter reads: „Third, they respect the right of all people to choose the form of government under which they will live; and they wish to see sovereign rights and self government restored to those who have been forcibly deprived of them”). https://www.loc.gov/law/help/us-treaties/bevans/m-ust000003-0686.pdf (descărcat pe 1 oct 2018)

5 – Idea aparține străluciților juriști de la Academia Română, prof univ. dr. Alexandru Duțu și dr. Tudor Avrigeanu, care au lămurit definitiv înțelesurile juridice ale celor două momente în cartea editată în 2020, fiind dedicată anului centenar al Trianonului. Cf. „Fundamentele dreptății naționale. Tratatul de la Trianon și conștiința juridică românească”, Universul juridic, 2020.

6 – Secularismul se referă la noile tendințe ale evoluției societăților europene între care și cea definitorie pentru acest concept și anume separarea statului de biserică. Chiar și fenomenul acesta arată cât de mult datorează statul însuși bisericii nu doar ca ghid spiritual ci și ca tipar instituțional. Nu toate societățile admit un asemenea trend secularist. Lumea islamică i se sustrage, de pildă. În Arabia Saudită, „daily life is focused on Islamic religious rituals. Businesses close several times a day for 30 minutes or more at a time to allow for prayer. And in schools, approximately half of the school day is dedicated to teaching​religious material. Almost all books published within the nation are religious books” (cf. https://www.thoughtco.com/secularization-definition-3026575). Asupra problematicii secularizării cf.: Inglehart, Ronald (2004). Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide.Cambridge University Press.

7 – Conceptul de „comunitate a fraților” în Hristos și cu Hristos a fost propus de către Max Weber pentru a explica nota distinctivă a religiei creștine. Cf Max Weber, The Sociology of Religion, Beacon Press, 1993. Asupra unei prezentări etichetarde a teoriei lui Max Weber asupra comunității fraților cf si Roslyn Wallach Bologh,Love or Greatness, Max Weber and Masculin Thinking, Routledge, 2010, p 148

8 – Cum se știe, statele voevodale au fost state de apărare a frontierei în fața valului de otomanist și de religiozitate islamică, și astfel înțelegem apariția figurilor de militari și de martiri în personalitatea unor mari domnitori români, precum Sf Voevod Ștefan cel Mare, Sf Martiri Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și a sfetnicului Ianache, sau prezența într-un moment de mare criză a Mitropolitului Miron Cristea în fruntea guvernului român.

9 – ibid, p. 27

10 – Cf Emile Durkheim, La division du travail sociale, Plon, 1893

11 – https://m.rfi.ro/cultura-98388-pagina-de-istorie-generalul-ioan-boeriu-romanul-ocupat-viena-praga-budapesta

*România se află la intersecția a trei sau patru mari curente geopolitice cu putere modelatoare asupra marelui spațiu: a) curentul sintetic redat de geopolitica lui MackInder, conform căreia spațiul românesc face parte din „Crescentul interior”, sau, cu termenul lui Spykman, din Rimland; b) curentul ilustratla vârf de geopolitica lui K. Haushofer, conform căreia, România este situată sub influența a cel puțin trei panidei: ideea pangermanică; ideea panslavă; ideea paneuropeană; c) curentul exemplificatde geopolitica „statului de dominație”, emanație a celor patru imperii istorice din regiune; d) curentul pe care-l intuim în oglinda geopoliticii „Europei Comune” sau unite. Toate acestea înfățișează, într-altfel, o Europă unită dar după modelul unei clădiri cu două etaje, iar țările de la Vișegrad au cerut chiar o Europă rezidită la trei etaje. Acest model spațial a mobilizat un consum uriaș de mituri și imagini geopolitice. În general, grupurile care inițiază un curent geopolitic pun în mișcare un asemenea aparat de mituri și imagini geopolitice, de hărți mentale, de simboluri și narațiuni abil filtrate în tipuri de discurs etc. La rândul lor, servitorii panideilor inițiază și proliferează o întreagă literatură subversivă la adresa miturilor, credințelor, simbolurilor și adevărurilor istoriei naționale pentru a le șubrezi puterea de rezistență și deci de luptă contra respectivelor panidei și a subimperiilor care-și fac o nouă încercare.

12 – Foucher, Michel (1991) Fronts etfrontières. Un tour du monde géopolitique. Paris, Fayard, 2e édition, p. 472-73.

13 – ibidem

14 – Ibidem, p 473

07/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Trianon este complementar Actelor Marii Uniri din 1918

Tratatul de la Trianon – un act internațional legitim, prin care s-a făcut  o mare dreptate poporului român | Ştiri locale de ultima ora, stiri video -  Ştiri Gorjeanul.ro

Pe 4 iunie 1920, la orele 16,30, a fost semnat la palatul MareleTrianon, care făcea parte din complexul Versailles de lângă Paris, Tratatul de la Trianon care a consfinţit în plan diplomatic Marea Unire a românilor din fostul Imperiu Austro-Ungar cu Ţara Mamă- ROMÂNIA.

Școala românească de astăzi abia dacă mai amintește elevilor despre evenimentul de acum un veac.

  • Tratatul de la Trianon. Era cel de-al patrulea tratat din seria celor elaborate la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), consemnând încheierea Primului Război Mondial și propunând aranjamente internaționale care urmau a se derula de atunci încoace. Toate aceste instrumente juridice internaționale au avut la bază o concepție despre felul în care ar fi trebuit să se desfășoarerelațiile între state – bilaterale, regionale, multilaterale – concepție expusă în Pactul Societății Națiunilor.
Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.
Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.
Tratatul de la Trianon, care consfinţeşte statul român modern, expus în  Bucureşti | Digi24
  • De altfel, părțile semnatare ale acestor tratate postbelice, cunoscute împreună sub denumirea de “Sistemul de la Versailles”, au agreat și înființarea unei organizații internaționale – Liga/Societatea Națiunilor (precursoarea Organizației Națiunilor Unite de astăzi) – care a intenționat să gestioneze raporturile dintre state, în conformitate cu dreptul internațional, scopul principal fiind menținerea păcii în Europa și în lume.
  • Tratatul de la Trianon conținea 101 articole, structurate în patru părți, conform unei organizări tematice. Prima parte (art.1-26) a inclus textul Pactului Ligii/Societății Națiunilor care, așa cum menționam, a fost deschizător al tuturor tratatelor Sistemului de la Versailles.
  • A doua parte (art.27-35) a desemnat frontierele Ungariei care sunt și actualele granițe ale statului vecin. Articolul 27 din Tratata precizat frontiera ungaro-română care este și astăzi granița între România și Ungaria. Acest segment al doilea al tratatului a fost în acest fel numerotat pentru că Ungariei atunci i-a fost recunoscutăindependența, devenind subiect al dreptului internațional ca entitate juridică distinctă. Știm că anterior fusese un teritoriu (chiar dacă se numea regat) al Imperiului Austro-Ungar, destrămat la sfârșitul conflagrației mondiale.
  • Partea a treia (art.36-78) s-a referit la aspectele europene, clauzele sale descriind cadrul raporturilor Ungariei cu statele învecinate, având o importanță deosebită pentru întreaga regiune a Europei Centrale, cu ramificații certe și pentru zona sud-est europeană. Tot aici au fost cuprinseproblemele foarte sensibile ale minorităților și cetățeniei, dar și proiecția dezvoltării comerțului, aspectele economico-financiare legate de statutul Ungariei, de stat succesor al dispărutului Imperiu Habsburgic, precum și chestiunile reparațiilor de război. Ultimele articole ale acestei părți prevedeau obligativitatea Ungariei de a restitui statelor vecine arhive, registre și titluri care aparținuseră adiministrațiilor teritoriilor încorporate de noile state naționale constituite/desăvârșite tot atunci în Europa Centrală.
  • Cea de-a patra parte a tratatuluia fost despre zonele africane și asiatice, unde Monarhia habsburgică a fost implicată prin angajamente juridice bilaterale sau internaționale.
  • Tratatul de la Trianon este complementar Actelor Marii Uniri din 1918, incluzând și Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 dec.1918). „Căderea imperiilor” (austro-ungar, țarist, otoman), la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost rezultatul slăbiciunii lor structurale. Totodată, popoarele cuprinse în stăpânirea acestora au desfășurat o puternică luptă pentru autodeterminare națională și organizare proprie în state naționale.
Tratatul de la Trianon. Mesajul MAE la a 93-a aniversare | Ziua Veche
  • Acesta a fost unul dintre principiile fundamentale ale organizării păcii postbelice, pe care l-a susținut președintele S.U.A., Woodrow Wilson, dar chiar și revoluția rusă (1917). Fructificând atmosfera generată de acest context, românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banat și-au proclamat opțiunea autodeterminării naționale și despărțirea de Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, în perioada martie-decembrie 1918, concomitent cu hotărârile asumate democratic, de a se uni cu statul român modern. După deciziile populare de la Chișinău (27 martie 1918), Cernăuți (28 noiembrie 1918), Alba Iulia (1 dec.1918) a urmat legiferarea lor în Parlamentul României și decretarea Marii Uniri de către Regele Ferdinand. Aceste acte aveau un caracter politic și juridic intern, dar, conform procedurilor sistemului internațional modern, ele trebuiau să fie recunoscute prin tratate internaționale, deoarece desemnau nu doar un actor juridic (stat), dar îi puneau și granițele sub apărarea dreptului internațional.
  • Tratatul de la Saint-Germain (semnat de România în 10 dec.1919), Tratatul de la Neuilly (27 noiembrie 1919), Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) și Tratatul de la Paris (28 oct.1920) au fost instrumentele juridice internaționale care au confirmat procesul politico-juridic intern, de desăvârșire a unității național statale românești, i-au precizat granițele și le-au dat recunoaștere internațională. Revenind la Tratatul de la Trianon, acesta a continuat în plan internațional o procesualitate istorică națională și a completat-o cu recunoașterea juridică de către comunitatea internațională, un act absolut necesar pentru ca România post-1918să funcționeze legal în sistemul internațional. Nicolae Titulescu, unul dintre semnatarii Tratatului de la Trianon, în numele României, cunoscutul ministru al Afacerilor Străine al Guvernului de la București, a descris sugestiv acest aspect(1934): Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, și îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept cu mult mai reduse decât aceea pe care veacuri de conviețuire și de suferințe comune au săpat-o în conștiința istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea de completări, decât ideea unei amputări.” Ce am mai putea adăuga astăzi, la mai bine de un secol de la semnarea Tratatului de la Trianon, este că, dintre cele patru instrumente juridice internaționale menționate anterior, acesta s-a dovedit a fi cel mai “rezistent”la tulburările regionale și internaționale, deoarece granițele româno-ungare se mențin pe linia trasată în 4 iunie 1920.

(fragment din interviul acordat de prof. univ. dr. Vasile Pușcaș, specializarea istorie și relații internaționale, pentru Cotidianul – vezi interviu complet AICI -, realizator Ion Longin Popescu).

01/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: