CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Legile de ratificare a Unirii cu România a Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei

Discursul Regelui Ferdinand I la inaugurarea primului Parlament (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Reunit la Bucureşti la 29 decembrie 1919, primul Parlament al României reîntregite ales prin vot universal, care reunea reprezentanţi din toate teritoriile locuite majoritar de români care ceruseră reunirea cu Țara Mamă, a votat Legile de ratificare a unirii cu România a Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei.

Alegerile parlamentare s-au desfășurat în zilele de 2, 3 și 4 noiembrie 1919 pentru Adunarea Deputaților, și de 7 și 8 noiembrie pentru Senat, notează https://revistaclipa.eu.

Acestea au avut la bază votul universal, înscris în Constituția României în iulie 1917, precum și în Declarația privind unirea Basarabiei din 27 martie 1918 și în Rezoluția de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului din 1 decembrie 1918. Au fost cele dintâi desfășurate pe întreg spațiul românesc, de la Nistru până la Tisa, și de la Dunăre până la granița cu Polonia.

Noul parlament s-a deschis în ziua de 20 noiembrie 1919, în aula Ateneului Român din București. În Mesajul său, regele Ferdinand a adresat deputaților și senatorilor cuvântul de bun venit:

„În aceste clipe înălțătoare pentru neamul românesc sunt mândru aflându-mă în mijlocul Domniilor Voastre, în mijlocul reprezentanților din vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramureș, Crișana și Banat unite pentru vecie cu statul român și din tot sufletul vă urez tuturor «Bine ați venit»!”

La 1 decembrie 1919 – când se împlinea exact un an de la Unirea Transilvaniei cu România – în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri a fost numit ardeleanul Alexandru Vaida-Voevod.

Ședința Parlamentului României din 1919 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Foto: Ședința Parlamentului României din 1919 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

În ziua de 29 decembrie 1919 s-au desfășurat ședințele solemne ale Adunării Deputaților și Senatului, consacrate votării legilor privind Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România. Potrivit articolului 46 din Constituție voturile se dădeau prin sculare și ședere, prin viu grai, sau prin scrutin secret.

La început, președintele a dat cuvântul lui Ion Inculeț, ministru secretar de stat pentru Basarabia, care a prezentat proiectul de lege privind unirea Basarabiei semnat de regele Ferdinand, Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri, și Ion Inculeț – ministru de stat pentru Basarabia. Conform Regulamentului, proiectul a fost trimis pentru discuție și aprobare în secțiile parlamentare. La reluare, deputatul basarabean Vasile Stroescu a citit Raportul în care se menționa că reprezentanții secțiilor au admis proiectul „întocmai cum a fost prezentat”.

Apoi a citit Expunerea de motive, care începea cu cuvintele: „Prin libera voință a norodului său, Basarabia, în 27 martie 1918, s-a reîntors la Patria Mamă, de care silnicia țarismului rus o ținuse despărțită timp de 106 ani”. În continuare s-a referit la evoluția Basarabiei în timpul ocupației țariste și dezvoltarea mișcării naționale a românilor, care a culminat cu actul de la 27 martie 1918, conchizând: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptății istorice și al civilizației umane”.

Tot Vasile Stroescu a prezentat Proiectul de lege „asupra unirii Basarabiei cu vechiul Regat” prin care se ratifica, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege din 9 aprilie 1918. În acel decret era citată Declarația Sfatului Țării din 27 martie 1918 prin care „în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”. Pe baza raportului Consiliului de Miniștri, regele Ferdinand a decis: „Promulgăm acest vot și această declarație și ordonăm să fie investită cu sigiliul statului și publicat în «Monitorul oficial»”. Decretul-lege a apărut în „Monitorul oficial” din 10 aprilie 1918.

Expunerea lui Vasile Stroescu și Proiectul de lege au fost întâmpinate cu „Aplauze furtunoase. Adunarea aclamă în picioare”. Pe acest fond, N. Iorga a declarat: „Domnilor deputați, consider aceste aclamațiuni ca expresiunea votului unanim al Adunării”. Aceste cuvinte au fost primite, potrivit stenogramei, cu „Aplauze furtunoase. Adunarea aclamă în picioare. Urale nesfârșite”.

A urmat la tribună Ion Nistor, ministru de stat pentru Bucovina, care a prezentat proiectul de lege privind unirea Bucovinei, semnat de regele Ferdinand, Alexandru Vaida-Voevod și Ion Nistor. La propunerea lui N. Iorga proiectul a fost trimis la secțiile reunite.

După o pauză, deputatul bucovinean Romul Reuț a prezentat Raportul secțiilor, care l-au admis „întocmai cum a fost prezentat”, și Expunerea de motive la proiectul de lege, în care se aprecia: „când prin intriga diplomatică tereziană [a Mariei Tereza] în anul 1775 a fost smulsă Bucovina din trupul Moldovei noastre iubite, a fost cea mai mare jale nu numai pentru Moldova, ci și pentru românimea întreagă”.

În Raport se prezenta situația tragică a românilor în timpul stăpânirii austriece, lupta lor pentru emancipare, la care „a contribuit și președintele nostru [N. Iorga]”, culminând cu decizia de unire a Bucovinei cu România, votată la 28 noiembrie 1918.

Apoi, Remus Răuț a citit proiectul de lege „asupra unirii Bucovinei cu vechiul Regat al României”, prin care se ratifica decretul-lege din 18 decembrie 1918, prin care se lua act de „hotărârea unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuți din 15 [28] noiembrie 1918” și se hotăra: „Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne unită cu Regatul României”. Decretul-lege a fost publicat în „Monitorul oficial” din 19 decembrie 1918.

Expunerea prezentată de Romul Reuț, precum și proiectul de lege au a primite cu „Aplauze generale, nesfârșite urale. Adunarea aplaudă în picioare”. Exprimând sentimentele celor prezenți, N. Iorga a declarat: „Domnilor deputați, consider aclamațiunile dumneavoastră ca exprimând votul unanim al Adunării”. Aceste cuvinte au primite cu aplauze și ovații.

Pentru prezentarea celui de-al treilea proiect de lege a urcat la tribună Ștefan Ciceo Pop, ministru pentru Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, care a citit documentul semnat de regele Ferdinand, Alexandru Vaida-Voevod și Ștefan Ciceo Pop. Proiectul a fost trimis în secții, care l-au aprobat fără nici o modificare.

Deputatul bănățean Vasile Goldiș a citit Raportul secțiilor și Expunerea de motive la proiectul de lege, în care se făcea o amplă analiză a situației românilor din acele teritorii: „în lungul șir de veacuri acest neam niciodată nu și-a pierdut conștiința unității sale sufletești, având aceeași limbă, credință și datine”, iar „când omenirea, pe scara civilizațiunii, a ajuns să consacre principiul de integrare a organismelor sociale de aceeași conștiință națională, neamul românesc în totalitatea sa și-a scuturat lanțurile robiei de veacuri și fără ezitare, uzând de libertatea manifestării dreptului firesc al autodeterminațiunii, el într-un gând și într-un suflet a dat dovada conștiinței despre unitatea națională și și-a declarat voința de ași împreuna energiile ființei sale integrale spre a servi astfel cu puteri unite de aici încolo interesele civilizațiunii ce tinde spre desăvârșirea geniului omenesc”.

Victoria a fost consacrată atunci când „românii din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș își luau drumul spre cetatea lui Mihai Vodă, sfințită de martiriul lui Horea”, Alba Iulia unde, la 1 decembrie 1918, au consacrat „idealul celor 14,000,000 de români, strigând într-un glas: «Trăiască România Mare»”.

După acest impresionant discurs, Vasile Goldiș a prezentat Proiectul prin care se ratifica, investindu-l cu putere de lege, decretul-lege din 11 decembrie 1918. În acest document se menționa: „Ținuturile cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 sunt și rămân deapururea unite cu Regatul României”. Acest document a fost publicat în „Monitorul oficial” din 13 decembrie 1918. Vasile Goldiș și-a încheiat intervenția, solicitând „sufragiile” deputaților.

Aceste cuvinte au fost întâmpinate cu „Aplauze unanime. Adunarea se ridică în picioare, strigăte de «Trăiască România Mare! Trăiască România unită! »”. Luând act de reacția celor prezenți, președintele a conchis: „Domnilor deputați, consider aceste aclamațiuni ca exprimând votul unanim al Adunării”, cuvinte întâmpinare cu aplauze și ovații.

Ședința s-a încheiat cu un scurt discurs rostit de Nicolae Iorga: „Ca președinte și ca unul din reprezentanții acestei Românii dintre Carpați și Dunăre, care a purtat șase sute de ani prin cele mai mari primejdii, odată cu steagul românesc, soarta însăși a neamului întreg, în numele României mutilate de ieri, care strângea în inima ei rănită atâta din jalea și nădejdile ținuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu frații pierduți și a nădăjduit cu ei și în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său dorul desăvârșitei uniri naționale și hotărârea de a ne jertfi toți pentru aceasta, simt nemărginita fericire de a putea face în numele dumneavoastră, al tuturor, acest legământ solemn pentru viitorul neamului în sfârșit și pentru vecie unit: România unită o avem, o vom apăra și o vom întregi”.

În aceeași zi a avut loc ședința solemnă a Senatului consacrată votării legilor privind Unirea. Deoarece președintele Paul Bujor era bolnav, ședința a fost condusă de vicepreședintele Corneliu Șumuleanu.

Rapoartele și Expunerile de motive au fost prezentate de Zamfir Arbore (Basarabia), Nicolae Coltarciuc (Bucovina) și Nicolae Ivan (Transilvania). Fiecare proiect de lege a fost votat „în unanimitate, cu aclamațiuni și aplauze frenetice și entuziaste”.

Marea Unire a reprezentat un proces istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național, România.

Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a dus la consituirea României Mari și a fost un rezultat datorat următorilor factori principali:

– acțiunii politice decisive a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial.

– prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus

– afirmării principiului autodeterminării și a celui al naționalităților pe plan internațional, în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației românești.

ADDENDA:

Harta ținuturilor istorice românești

După MAREA UNIRE, au rămas in componența unor țări vecine unele teritorii locuite de români din timpuri străvechi, întrucât la Convențiile de pace de la Paris nu a fost acceptată cererea României de unire cu acestea.

Când Regele Ferdinand s-a adresat în ziua de 30 decembrie 1919, Camerei Deputaţilor şi Senatului, a ținut să evidențieze și această nedreptate făcută țării noastre.

Iată un fragment din aceste discursuri puţin cunoscute rostit în fața Senatului României Mari:

„Consiliul Suprem de la Paris, preocupat de necesitatea unei păci de mult dorite de lumea întreagă, a impus şi Ţării noastre să facă păcii sacrificii dureroase. (…)Cu toate sacrificiile dureroase ce ne-a impus areopagul de la Paris nutrim via dorinţă de a menţine legăturile de strânsă prietenie cu marii noştri aliaţi şi suntem siguri că ei vor recunoaşte mai târziu şi vor preţui cum se cuvine rolul important ce joacă România ca portar al civilizaţiei occidentale, în aceste părţi ale Europei.”

Din nefericire, multe dintre aceste străvechi teritorii românești se află și acum sub stăpânire străină

Publicitate

30/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , | Lasă un comentariu

23 noiembrie/6 decembrie 1916 – În timpul Primului Război Mondial, Bucureştiul a capitulat în fața armatelor germano-austro-ungare

La 23 noiembrie 1916 armatele germano-austro-ungare ocupă Bucureştiul, capitala României, după retragerea membrilor Casei Regale, Administrației române și a garnizoanei române a Capitalei.

În urma lor au ramas doua treimi din teritoriul ţării în mâinile inamicului, populaţia fiind nevoita sa suporte un regim de ocupatie militara  foarte sever.

În data de 23 noiembrie/6 decembrie 1916 la București, primarul Emil Petrescu semna, în fața reprezentanților Puterilor Centrale, capitularea orașului, evitând transformarea Bucureștiului în teatru de război. Vreme de doi ani, bucureștenii au avut de îndurat brutalitatea ocupației armatelor Puterilor Centrale.

Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă:
”Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii.
 În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe”.

Capitularea Bucureștilor, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, a fost un moment greu, emoționant, perceput în modul cel mai profund de catre societatea româneasca.

O „radiografie” a momentului a fost posibilă nu numai cu ajutorul memorialisticii acelor zile, dar si cu ajutorul documentelor oficiale care s-au pastrat în colectiile muzeale sau în arhive.






Foto: Trupele armatelor Puterilor Centrale defilează pe calea Victoriei din Bucureşti.




  Primele 24 de ore ale ocupaţiei

Capitularea Bucureştilor, un moment extrem de dureros pentru români, a avut şi o nota tragi-comica în felul haotic în care s-a desfăşurat.

Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea.

Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au  lipit geană de geană, deoarece la interval scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare.

Personalul militar  al Arsenalului s-a retras   printre ultimii, a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului.

Odată cu ivirea zorilor, toată suflarea capitalei era în picioare. Puţini au fost cei care au îndrăznit să iasă din casa.

Cei care totuşi o fac își zic pentru a-si face curaj: „vreau să văd în față invazia”.

Primăria a luat măsuri ca armatele germane si ale aliaților lor sa aibă parte de o primire oficiala, rezervata si demnă.

În ziua de 22 noiembrie 1916, sosise în Bucureşti un ofiter german cu un drapel si o scrisoare sigilata, de la Maresalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei Bucuresti.

A fost condus la generalul Anghelescu caruia i-a comunicat verbal ca Maresalul Mackensen  cere ca, în 24 de ore, Garnizoana orașului sa fie predată, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea.

Generalul român a raspuns însa ca în Bucuresti nu mai exista garnizoană si nici comandant, asa ca nu putea primi scrisoarea.

La scurt timp după ce s-a legalizat ocuparea orașului, aproximativ 300 de soldați germani şi-au făcut apariția pe Calea Victoriei, mărșăluind dinspre șoseaua Târgoviștei pentru a lua sub control punctele vitale ale Capitalei și a asigura intrarea în siguranță a grosului trupelor invadatoare.

La 15:30 feldmareșalul von Mackensen a intrat in Capitala României escortat de un regiment mixt de cavalerie si infanterie.

El a reprezentat pe toată durata ocupației autoritatea militara supremă în calitate de Şef al Marelui Cartier al grupului de armate reunite (Ober-Kommando Mackensen) .

Imagini pentru mackensen photos

 Foto: Feldmaresalul german August von Mackensen

A fost primit la Palatul regal de o serie de personalități române rămase în București din ordin, pentru a gira activitatea diferitelor ministere si servicii in timpul ocupației.

Din primele ore suita lui Mackensen a început sa acţioneze  pentru a asigura grosului trupelor ce urmau sa intre in București în zilele următoare rații de alimente şi încartiruirea.

Colonelul de intendență Keve poate fi socotit pe drept prima oficialitate care a ridicat pretenții de natura economica asupra Capitalei.

El a ordonat ca zilnic sa i se pună la dispoziție de către autoritățile române pentru fiecare soldat din cei 50.000 care vor trece prin București, afluind spre front, câte o pâine si jumătate litru de vin, cafea, ceai, orez, zahar, untură, „si câte altele”. In caz contrar, amenința generalul, primarul oraşului va fi executat în primele 24 de ore.

La auzul amenințării, Emil Petrescu a replicat:

„O viaţa am. Ce voi putea da voi da, ce nu ,nu.”

 Încercând sa intervină in discuție pentru a dezamorsa conflictul, Al. Marghiloman, preşedintele Crucii Rosii – Române,  a fost apostrofat de către acelaşi general :

„Nu uitati ca noi suntem învingători si aţi făcut sa curgă mult sânge german”.

Totodata oraşul a fost supus la o dare de un miliard de lei, care la scurt timp a fost redusa la cinci sute de milioane, văzându-se imposibilitatea de a fi plătită.

Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintea :

”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme.

Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat.

Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei.

Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios.

Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.

Ceea ce ne izbește mai ales acum la început este jena pe care o simt în mijlocul luxului și strălucirii ce încă o aveau Bucureștii.
Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei cafrerii africane (Kaffraria= district din Africa de Sud).
Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță.

Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită, ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos.
 Undeva scriau ei mai târziu: ”Ca o imagine de vis trecea vesel vioi oraș, cu toate strălucirile ce le oferea strada și vitrina pe dinaintea ochilor mari, deschiși ai trupelor ce traversau Bucureștii”.

Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre.

Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție.

Nenorociți prizonieri printre ei.  

Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița (cu toții în București, peste 50.000), aclamă și defilează prin spalirul de soldați .

Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume.  Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice.

Foto: Un soldat german mână pe o stradă din București câteva oi pentru popota trupelor de ocupaţie

Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie.

Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea.  

Prima noapte a ocupației a trecut.Patrulele germane care străbăteau străzile trăgeau focuri de armă fără nici un motiv aparent, doar pentru a intimida şi mai mult populația.

La începutului lui decembrie 1918, România își va lua, după doi ani de suferințe, o revanșă istorică: Regele Ferdinand I și Regina Maria și Armata Română au revenit învingători în București, după alungarea armatelor de ocupație, iar la Alba Iulia era decisă Unirea Transilvaniei cu România și nașterea României Mari.

23/11/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 4 august 1919, Armata Regală Română cucerea Budapesta și lichida Republica Sovietică Ungară, eliberând Ungaria de comunism

 Harta la data de 4 august 1919

Războiul româno-ungar din 1919 (13 noiembrie 1918 – 3 August 1919) – Armata Română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârșitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919 în Ungaria.

În contextul în care la finele Primului Război Mondial, operațiunile militare se încheiaseră în noiembrie 1918, provinciile românești Basarabia, Bucovina și Transilvania se uniseră rând pe rând cu țara-mamă, România.

Situația nu era însă deloc ușoară. Atât Rusia sovietică a lui Lenin cât și Republica Sovietică Ungară – condusă de guvernul bolșevic reprezentat de Bela Kun – refuzau recunoașterea României Mari și planificau operațiuni militare împotriva țării.

Dacă pe de o parte Rusia era scufundată într-un război civil între trupele comuniste și cele fidele vechii administrații țariste, fapt ce a împiedicat o ofensivă militară asupra României, Republica Sovietică Ungară condusă de Bela Kun a atacat Armata Regală Română în primăvara anului 1919.

Desigur, Lenin îi transmitea lui Bela Kun că Armata Roșie avea să ofere sprijin trupelor bolșevice maghiare prin Basarabia, Bucovina și Galiția.

La finalul războiului româno-ungar de la 1919 la 4 august 1919, ora 18:00, armata română ocupă fără niciun ajutor militar aliat Budapesta, capitala Ungariei.

Foto. Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Aceasta operatiune a fost condusa de generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul aflat in fruntea trupelor din Transilvania începînd din 12 aprilie 1919.

A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerînd războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

Dar fără îndoială cel mai cunoscut episod al ocupației române rămâne celebra opincă românească atârnată deasupra Parlamentului Ungariei de către un soldat român, în semn de răzbunare simbolică pentru ocuparea Bucureștiului în 1916 de către Puterile Centrale.

Însă mai mult decât orice, opinca românească de pe Parlamentul Ungariei, atârnată în 1919, simbolizează victoria României Regale în războiul pentru întregire națională și eliberarea Transilvaniei.a

Ocuparea Ungariei și alungarea comuniștilor de la putere a presupus numeroase și dureroase jertfe suferite de Armata Română. De la începutul ostilităților, în martie 1919, și până la sfârșitul lor, în august 1919, pierderile suferite de Armata Română s-au ridicat la 188 de ofițeri și 11.478 de soldați, dintre care 69 de ofițeri și 3.556 de soldați au făcut supremul sacrificiu pe câmpul de luptă.

9-Parlamentul-Ungariei-1919-Armata-Romana-la-Budapesta-Foto-Roncea-Ro-Ziaristi-Online-Arhivele-Nationale

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului din Budapesta – august 1919

După ce a restabilit ordinea, la 14 noiembrie 1919 Armata Română a început pe etape retragerea din Ungaria, ocupația fiind încheiată la începutul anului 1920.

Meritul armatei române a fost imens, ţinînd cont și de faptul că în această acţiune militară a România a acţionat singură, fără sprijinul aliaţilor.

Atît trupele franco-sîrbe din sud, cît şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai tîrziu şi fără lupte, doar ocupînd zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică ungară fusese zdrobită de cea română.

Coroborată cu victoria Poloniei împotriva Armatei Roșii în 1920, lichidarea regimului comunist ungar a amânat timp de două decenii instaurarea bolșevismului în Europa Centrală și de Est.

Victoria românească apare cu atît mai importantă,cu cît România ducea în acea perioadă un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercînd să răscoale populaţia şi să tîrască teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.

La data de 4 iunie 1920, Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat.

Într-adevăr, Ungaria s-a considerat după semnarea Tratatului de la Trianon nedreptăţită de prevederile acestuia, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea acesteia a căutat să modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce fusese cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional, dar, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon.

Astfel în anii 1938 – 1941, Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei în 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria.

Surse:

https://www.defenseromania.ro;

https://timpul.md.

04/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: