CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum sărbătoreau românii Crăciunul în secolele din urmă

Povestea Crăciunului. Cele mai frumoase tradiţii şi obiceiuri de Crăciun  din România. Ce se face în Ajun

Un Crăciun pentru fiecare: cum sărbătoreau românii la curțile domnești și în capitala țării, în secolele din urmă

La nivel religios, 25 decembrie înseamnă Nașterea Domnului. Peste această tradiție s-a adăugat un strat consistent de obiceiuri împrumutate, inventate, adaptate de la o generație la alta.

Dincolo de semnificația religioasă, Crăciunul poate însemna ce vrea fiecare – mese în familie, oportunitatea de a vizita prietenii, posibilitatea de a petrece câteva zile singur, departe de agitația unui an greu, călătorii prin țară sau în afară, câteva zile la schi sau câteva zile petrecute la 30 de grade. 

Masă de Crăciun poate fi cu sarmale și cozonaci, dar poate fi și vegetariană sau vegană. Unele obiceiuri sunt respectate pentru că reprezintă o moștenire de secole (cum ar fi bradul de Crăciun).

Altele sunt reinventate de fiecare generație nouă, ca să devină tradiție pentru generațiile viitoare. 

Amintiri de sărbătoare de la Curtea domnească din Iași

Pantelimon Milosescu - Datini stramosesti de Craciun si Anul Nou - Cumpără

Franco Sivori, secretarul domnitorului Petru Cercel (1583-1585), nota că în Țara Românească întotdeauna Crăciunul se sărbătorea în chip deosebit.

Între altele, oamenii își fac daruri unul altuia, iar toți dușmanii se împacă. 

Călătorul sirian Paul de Alep, care în 1653 petrecuse Crăciunul în Țara Românească, nota că aici era obiceiul ca în preajma marii sărbători a Nașterii Domnului să se organizeze o mare vânătoare la care participa domnul însuși. Seara, domnul se întorcea cu mare pompă.

În spatele trăsurii sale veneau carele încărcate cu vânat – mistreți, iepuri, vulpi, urși, fazani și porumbei sălbatici.

Toate acestea erau predate la cuhnea (bucătăria) domnească marelui șufar (bucătarul șef) și celor sub ascultarea acestuia, pentru a pregăti ospățul Crăciunului. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Molifta colivei

Coliva domnească de la Crăciun era ridicată de marele vistier. Prezența ei în zilele Ajunului și Nașterii Domnului a fost explicată prin cultul morților. Există credința că în timpul sărbătorilor de iarnă spiritele strămoșilor coboară pe pământ, iar cerul este deschis până la Bobotează. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Obiceiuri de Ajun

La Spătărie se înmânau darurile aduse pentru domn. Grigore Ursachi scria: plocoanele ce vin de la orașe, la Născutul lui Hristos erau adunate de către marele clucer. Tradiția darurilor și a ospețelor era veche. Obiceiul era să se facă masă mare în Spătărie.

Cu timpul însă, din economie, dar și din spirit de imitație, ospețele copioase au fost înlocuite cu o tratație mai ușoară. Se servea vutcă (un fel de lichior), confeturi (dulciuri) și cafea, după moda turcească, deși tot turcești erau și mâncărurile de pe vechea listă de bucate: sarmale, pastramă, mezeluri…(Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Împărțeala de Crăciun

În prima zi de Crăciun, de dimineață, tot în Spătărie, în prezența boierilor, domnul îmbrăca cabanița (mantia îmblănită) primită de la sultan la învestirea sa în funcție. 

În această zi slujba de dimineață se ținea în Biserica cea Mare. Asemănarea cu ceremonialul obișnuit la Bizanț era evidentă. 

La ieșirea din biserică, avea loc împărțirea darurilor, domnul puând să se arunce cu bani de aur pentru oșteni și calici. Se împărțeau celor săraci mâncare bună și haine din postav ieftin, aduse uneori special din Bistrița transilvană.

Franco Sivori povestea că domnul muntean dăruia veșminte tuturor curtenilor, dregătorilor, slujbașilor și oștenilor, fiecăruia după treapta sa, unora țesături de mătase, altora stofe de lână. Arhiereii și egumenii primeau și ei veșminte de cinste, din satin, iar preoții și diaconii din bumbac. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Ospățul de la Spătărie

Când se așeza domnul la masă se slobozeau tunurile și se auzeau trâmbițele. Medelnicerul servea pe domnul la masă, umplându-i blidul cu lingura cea mare de argint. 

Urmau preparatele din vânatul domnesc. Marele clucer avea grija mezelilor ce se aduceau de la beciul domnesc, iar vameșul se îngrijea de confeturi. Confeturile erau o noutate la noi încât ele nu se serveau decât la Curtea domnească. Boierii, după ce mâncau dulciuri pe săturate, mai ascundeau prin năfrămi, dându-le discret feciorilor aflați în slujba lor să le ducă acasă, pentru cuconii cei mici. 

După cafea, servită în Divanul cel Mic, boierii se împrăștiau pe la casele sau gazdele lor din oraș. Uneori însă, domnul îi ținea până seara, când le invita și pe jupânesele lor, ce avuseseră masă separată. 

A doua zi de Crăciun veneau dascălii școalelor domnești, cu ucenicii cei mai aleși. 

În a treia zi de Crăciun veneau egumenii greci ai mănăstirilor. Obiceiul era să aducă toți câte un miel, iar cei care nu puteau găsi miel la acea vreme se înfățișau cu câte un vițel mic, un curcan sau găini. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Crăciun bucureștean de secol XIX

Pregătiri tradiționale: curățenia generală, înnoirea hainelor, prepararea mesei de sărbătoare.

Spre deosebire de cei de la sate, care aveau mai de toate în bătătură, orășeanul era obligat să cumpere tot ce avea nevoie. Astfel, în preajma sărbătorilor, băcăniile de odinioară era luate cu asalt. 

Gospodinele înfășurau sarmalele, umpleau caltaboșii, tocau și condimentau cârnații și nu uitau nici de fiertul șuncilor și al limbilor afumate. Dulciurile erau și ele la mare cinste: astfel, cozonacii, plăcintele, baclavalele și sarailiile, care urmau să încarce masa de sărbătoare, se făceau cu trudă, dar și cu multă bucurie. 

După cum se vede, pe lângă cozonacii și plăcintele tradiționale, dulciurile orientale au reușit să se impună în viața bucureștenilor. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005).

Foto: Documentele vremii relatau în 1866 despre primul brad împodobit de Crăciun în România, bradul de la palatul regal din București, un brad ce era împodobit cu flori de hârtie și cu fructe, la nici opt luni de la venirea în țară a principelui Carol I. Pe la 1900, bradul regal era adus la București de pe domeniul Peleș, iar în el se puneau lămpi electrice.

La curtea lui Carol I, în 23 decembrie, copiii doamnelor de onoare și copiii cuplului princiar și prietenii acestora se întruneau să împodobească bradul uriaș până în tavan. Se făceau glume, se râdea mult. Se servea ceaiul și se mânca o prăjitură cilindrică tradițională de Crăciun (Baumkuchen). După plecarea tinerilor, personalul împodobea bradul cum se cuvenea.

În seara Ajunului, Regele și Regina împărțeau daruri angajaților Casei Regale. Familia Regala era întotdeauna bucuroasă să primească daruri simple, specialități locale (șerbeturi și dulcețuri, de exemplu șerbet de cafea sau de trandafiri).

În ziua de 24 decembrie, Mitropolitul, înconjurat de înalți reprezentanți ai bisericii, se deplasa la palat cu sfintele icoane. Garda Palatului prezintă armele. Mitropolitul este primit în capul scării de onoare de către ”oficerulu de ordonanță” și la intrarea ”apartamentelor de recepțiune” de către adjutantul domnesc care îi conduce în salonul roșu unde înalții prelați îmbracă hainele bisericești.

”Apoi, Mareșalul Curții îl conduce în apartamentele unde se află Majestățile Lor. Aici au loc rugăciunile specifice ajunului Nașterii Mântuitorului. Casa Civilă și cea Militară asista în mare ținută. În cursul celor trei zile de Crăciun nu au loc recepții oficiale (cu excepția unui ordin dat de MS Regele). Cei care doresc să felicite Familia Regală o pot face prin intermediul registrelor puse la dispoziție de aghiotantul de serviciu. Sărbătoarea Crăciunului se petrece în cercul familial”.
Pe la 1900 era o tradiție ca un brad frumos și înalt să fie trimis la Curtea Regală de la București,
brad care era ales de grădinarul castelului Peleș. Pregătirile pentru Crăciun începeau cu două săptămâni înainte, iar inspectorul silvic de pe domeniul de vânătoare trimitea în Capitală multă carne de vânat.

Tot pe la 1900, administratorul moșiei regale trimitea vâsc pentru ca Mari, Principesă pe atunci, să decoreze cu vâsc camerele, după tradiția englezească.

Din Nurenberg se aduceau splendide ornamente pentru pom, dar multe cadouri erau cumpărate de la București și tradiția era ca fiecare om de la curte să primească un cadou la Pomul de Crăciun. Bradul era aşezat în marea sală de bal, iar câteva domnişoare din Înalta societate ajutau la împodobirea imensului pom.

Din cauza înălțimii bradului, nu se fixau pe el lumânări, cum era datina ci doar mici lămpi electrice de toate culorile. (”Ceremonialul la Curtea la Carol I de Hohenzollern, editată de Muzeul Național Cotroceni).

Bradul universal

Un element nou, adus de oraș în sărbătoarea Crăciunului, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus mai simplu – pomul de Crăciun. Bradul împodobit a fost împrumutat din sfera apuseană. El a aparținut lumii germane păgâne. 

Pentru români, încă din vechime, bradul a constituit un element deosebit de important la nunți și înmormântări, așa încât nu a fost prea greu cu un astfel de obicei străin să se muleze pe o credință deja existentă. Numai că, la noi, bradul împodobit nu se făcea decât la înmormântări. 

Adus aici prin a doua jumătate a secolului XIX, se întâlnește la București, mai întâi în casele nemților, apoi și în cele ale orășenilor avuți pentru care inovația părea mai tentantă decât tradiția. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

Sunetul Crăciunului

La fel ca la țară, și la București, gazdele primeau colindătorii, cu covrigi, mere și nuci poleite. Pe drum primeau bani de la trecători, bani care se duceau pe un ceai cald cu scorțișoară sau pe o ceașcă de salep (o băutură de iarnă. din miere și apă, fierbinte, dulceagă, cu piper). 

Bucureșteanul celei de-a două jumătăți a secolului XIX era învăluit în seara Crăciunului de sunetele atât de diferite ale multelor biserici ale Capitalei. Efectul era copleșitor – unele clopote sunau falnic și maiestuos, pe când altele tainic, stins ori vesel și zglobiu. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

În ziua de Crăciun

În ziua Crăciunului, din nici o casă din București, oricât de săracă ar fi fost ea, nu lipseau de la masă tradiționalul purcel, cozonacii rumeni și gustoși, precum și vinurile românești. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morților din familie. Pomana era dată rudelor, vecinilor, dar și cerșetorilor de pe stradă. 

După slujba bisericească fiecare își petrecea diferit ziua de Crăciun: copiii ieșeau la săniuș ori să se dea pe gheață, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau și ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

Poezia bradului, un obicei uitat

În casele mai înstărite, în școli, fabrici sau instituții se obișnuiește a se împodobi un pom (vârfuri, ramuri sau pui de brad) cu jucării, zaharicale, obiecte de preț, lumânări și beteală, pentru bucuria copiilor și plăcerea celor mari. 

Înainte vreme se cerea ca în timp ce se adunau toți ai casei în jurul pomului gătit, și după ce se aprindeau lumînările, să se cînte în limba germană și mai rar în traducere română, cîntarea: O Tannenbaum (O brad frumos). 

Astăzi sunt puțini aceia care înamorați de această melodie și credincioși obiceiului pentru a produce o feerie deosebită noului Crăciun mai știu să cînte poezia bradului. 

La îndemâna mai ales a celor cu posibilități, care pot să-și împodobească bradul cu dulciuri și jucării de tot felul, obiceiul acesta devine în casa celui sărac și nevoiaș, o jucărie anostă și ridicolă, plasată într-un colț posomorât al casei; (Datinile strămoșești de Crăciun și Anul Nou, Pantelimon Miloșescu, 1990).

14/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

HUȚULII ȘI STATUL LOR EFEMER DIN VECINĂTATEA ROMÂNIEI


 
Patria huțanilor trebuie căutata in Muntii Pocuției, de unde apoi ei se lățiră și asupra Muntilor Bucovinei. Acestia adaposteau o populatie română foarte rară. Astfel, ei se strecurara peste hotar, azi unul, mâine altul, până ce numarul lor spori la cateva mii de familii…

Ion Nistor

În perioada 1917-1920, pe teritoriile care aparținusera fostului Imperiu Austro-Ungar, au luat ființă cateva state ucrainene efemere: Republica Ucrainei Occidentale, Hatmanatul, Directoratul si Republica Sovietica Socialista Ucraineana pro-bolșevică și Republica Huțula.

Republica Huțulă (Гуцульська республіка) a fost un stat efemer care a  aparut in timpul dezmembrării Imperiului Austro-Ungar, o republica proclamată la 8 ianuarie 1919,  după eșuarea tratativelor de a reuni zona Ucrainei Transcarpatice cu  Republica Populară a Ucrainei Occidentale și a existat până la 11 iunie 1919.

Republica Huțulă cuprindea zona Ucrainei Transcarpatice (care făcea parte din partea ungară a imperiului), dar revendica Pocuția și anumite părți din Ducatul Bucovinei  (care făcea parte din partea austriacă a imperiului).

Republica Huțulă

Harta Republicii Huțule

Deși la 28 noiembrie 1918 Consiliul Național al Bucovinei votase în majoritate Unirea Bucovinei cu Tara Mama-România, această decizie a fost contestată de minoritatea ucraineană din unele localități cu populație huțulă, printre care Izvoarele Sucevei, care a revendicat alipirea lor la Republica Huțulă.

Capitala republicii a fost stabilită în orașul  Frasin (Iasinia), prim ministru fiind ales un oarecare Stepan Klociurak (n.27 februarie  1895 – m. 8 februarie 1980).

Acesta a fost activ și în organizarea forțelor armate ale republicii care cuprindeau aproape 1.000 de soldați.

Republica Huțulă a fost desființată atunci când Republica Sovietica Ungaria a ocupat zona Ucrainei Transcarpatice, la 11 iunie 1919, dar în iulie 1919, cu aprobarea puterilor Antantei, Cehoslovacia si-a stabilit suveranitatea asupra Ucrainei Transcarpatice, în timp ce România își asigura suveranitatea asupra întregii Bucovine, iar Polonia asupra Pocuției.

Un stat efemer in vecinatatea României – REPUBLICA HUŢULA

Huțulșcina, denumită și „Țara huțulilor, este o zonă predominant muntosă care se suprapune unor părți din regiunile istorice Bucovina, Maramureș, Pocutia, Transcarpatia și în mai mică măsură Galiția.

De-a lungul timpului, Țara Huțulilor ori doar părți din ea, au fost incluse în  Cnezatul de Halici, Moldova,  Austro-Ungaria, Republica Huțulă, Cehoslovacia și URSS.

Actualmente, cea mai mare parte a acesteia se află între granițele Ucrainei, iar extremitatea ei sudică în România.

Tot teritoriul Huțulșcinei se află în Muntii Carpați, aproape întreaga regiune huțulă fiind situată  în zone naturale protejate, fiind formată din parcuri naționale și rezervații ale biosferei.

ROMANII DIN CARPAŢII NORDICI ŞI AŞEZĂRILE ÎNTEMEIATE DE EI | CER SI PAMANT  ROMANESC

Aproximativ trei sferturi din suprafața Țării huțulilor e acoperită de păduri, restul în principal de fînețe și zone nelocuite.

Expeditiile militare din arealul galitian ale domnilor moldoveni (Stefan cel Mare sau ale urmașilor săi – Bogdan III, Petru Rares, Ioan Voda) ar fi dus si la o colonizare cu populatie de origine slavă in Moldova.

Aceasta colonizare este probabila si datorita administrarii temporare a Pocutiei de catre aceiasi domni moldoveni, garantie a imprumutului de 3.000 de ruble de argint pe care regatul polon era dator sa-l intoarca vistieriei moldovene.

Ambiguitatea etnica este perpetuata si de primele documente scrise ale vremii, care fie numai intareau anumite proprietati, fie atestau doar nemultumirea locuitorilor regiunii privind darile excesive impuse de stapanii locurilor, fara sa detalieze un specific etnic local precis.

Abia dupa ocuparea acestei provincii de catre austrieci noua administratie incepe sa ofere date precise, fiind atestate istoric si primele sosiri masive ale huțulilor (sau huțanilor) în zonă. Anumite harti, studiile antropologice, demografice si recensamintele vremii confirmau că acestia au ocupat valea Bistriței Aurii, vaile superioare ale raurilor Moldovita, Suceava si Moldova. Cei mai mulți trăiesc astăzi aici si in nordul Maramuresului..

Comunitatea hutula e inclusa in marea familie slavă. Nu se cunoaste o cauza precisă a migratiei acestei populatii, din ce în ce mai importanta la inceputul secolului al XIX-lea: evitarea taxelor austro-ungare, faradelegile comise, obligațiile militare sau presiunea demografica prin suprapopularea regiunii lor de bastina, Ivano-Frankivsk.

In nord-vestul Bucovinei si in Maramureș, nou-venitii au gasit teritorii intinse, impadurite si nelocuite de romani. in consecinta, „au luat cât au putut“.

Hutuli Plosca 5

Huțulii nu sunt considerați o etnie de sine stătătoare și par a se înrudi mai mult cultural decât lingvistic, cu ucrainenii si alte populații slavofone ce locuiesc în Munții Carpați și anume cu boikii, rutenii, lemkii și goralii.

Deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate”  toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

Huţulii, o enigmă etnologică a satului moldovenesc | Dragusanul.ro

Portul este vizibil distinct de cel al populațiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri își găsesc analogii la alte populații carpatice, cum ar fi maramureșenii vorbitori de română.

În România, comunități de huțuli trăiesc în zonele din nordul Sucevei (Moldova Sulița, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Cârlibaba, Moldovița, Vatra Moldoviței, Ciumârna, Brodina, Ulma) și în județul Maramureș (Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus).

 Se spune că, nemaisuportând jugul austriac – birul mare, armata lungă și încercarea imperiului de a-i converti la catolicism, noi fiind prin tradiție ortodocși – huțulii s-au refugiat în munți.

Există un hrisov al Mănăstirii Putna în care se consemnează că, prin anii 1700, nemaiavând cum se îngriji de avere, aceasta donează 8 munți unor oameni veniți din Galiția.

Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar.

La început huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată.

Hutuli Plosca 6

Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, când în urma unui recensământ s-a constatat că, din cele 14.350 de familii existente la acea vreme în Bucovina, 11.099 erau de români, 1.261 de ruteni şi 1.112 de huţuli. La începutul anilor 1900, s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli.

Astăzi ei trăiesc în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia si Pocuția și sunt în exclusivitate ortodocşi.

Multă lume îi aseamănă cu ucrainenii, dar până și Mihai Eminescu spunea că huțulii ar fi daci slavizați în decursul istoriei, iar dacă avem în vedere modul de viaţă al huţulilor din vechime, unele obiceiuri, cum ar fi acela ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi existența unui cult al bradului, găsim asemănări izbitoare cu vechiul popor dac cu care, deşi există relativ puţine informaţii,  putem să facem o asemenea comparaţie.

In Huțulșcina  s-au născut personalitati importante  ale  românilor cum ar fi  preotul ortodox Iraclie Porumbescu (Golembowski), tatal marelui compozitor roman Ciprian Porumbescu, sau  Matei Vișniec, poet și dramaturg român, activ în prezent în Franța.

Citi și :

Surse: Wikipedia;  http://karpaccy.pl/images/plaj/mapy/mapa_hucu.JPGhttp://jurnalulpolitic.blogspot.ro/2013_03_01_archive.html.

10/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA APROAPE UITATĂ A CELEI MAI ÎNDELUNGATE OCUPAȚII PE CARE A SUPORTAT- O TERITORIUL ROMÂNESC ÎN ULTIMII 3OO DE ANI


Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Ocupația sovietică a României. Armata română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii

Ocupația sovietică a fost cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. Ea s-a întins pe o perioadă de 14 ani, din 1944 până la retragerea Armatei Roșii în 1958.

Ocupația sovietică a fost brutală iar soldații Armatei Roșii s-au comportat pe teritoriul țării noastre precum o armată de ocupație cu toate caracteristicile acesteia din urmă și nu ca o „armată eliberatoare” staționată într-un stat aliat.

Oficial, după cel de-al Doilea Război Mondial, URSS și-a motivat prezența militară pe teritoriul nostru prin necesitatea de a asigura legăturile cu forțele sale staționate în Austria.

Tratatul de Pace dintre România și Aliați a fost semnat pe 10 februarie 1947. Potrivit acordului, în 90 de zile trupele sovietice ar fi trebui să se retragă.

Exista însă o clauză de care Moscova a profitat și care preciza că sovieticii își pot menține trupele pentru a asigura legătura cu zona de ocupație din Austria.

Totodată, acest tratat a limitat și forța Armatei române la 138.000 de soldați.

În mai 1955, sovieticii, conduși pe vremea respectivă de Nikita Hrușciov, au semnat tratatul de pace cu Austria, astfel încât Bucureștiul a putut ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.

Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii și a cerut plecarea sovieticilor abia după consolidarea puterii sale.

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Emil Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice.

La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee, acuzând chiar partea română că nu e recunoscătoare Moscovei. Se întâmpla în 1955, iar România argumenta că o prezență sovietică nu mai era necesară în contextul în care țara noastră era înconjurată de state socialiste.

Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej, dar acordul privind retragerea a fost semnat abia trei ani mai târziu în 1958. În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient, inclusiv în 1956 în timpul revoluției maghiare.

Paradoxul face că Gheorghe Gheorghiu Dej, unul din liderii politici din blocul comunist care a atins cel mai obedient nivel față fața Moscovei, avea să devină cel care va da naștere politicii de independență față de Moscova și va pune bazele unui comunism autohton de sorginte naționalistă pe care îl va consolida Nicolae Ceaușescu.

Revenind însă la ocupația sovietică, gestul lui Dej de a cere retragerea trupelor nu trebuie privit ca un act de eroism.

În fond, Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii, iar cererea ca trupele sovietice să părăsească România era făcută în contextul în care liderul comunist român își consolidase puterea dictatorială, partidele istorice erau desființate, iar liderii lor politici mureau sau muriseră deja în închisorile comuniste.

Armata Roșie, o armată de ocupație

2. Soldați ai... (armata-rosie-soldati-sovietici_83999900.jpg)

Foto: Soldați ai Armatei Roșii, sursă foto: Scribd

La mijlocul anului 1946 aproximativ 145.000 de soldați sovietici se aflau în România. După 1950 numărul acestora a fost de aproximativ 30.000, efectul de intimidare fiind deja atins, într-un stat vasal Moscovei.

În România, armata sovietică a fost o armată de ocupație care a recurs la rechiziții forțate, devastări ale bunurilor statului și au jefuit proprietățile private.

Soldații Armatei Roșii au tratat militarii români ca pe inamici. Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva  militarilor români.

Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români.

Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă.

Istoricul Adrian Cioroianu explică, în volumul său „Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc”, psihologia soldatului sovietic: „în mare parte copii de ţărani de pe teritoriul URSS, fără o pregătire serioasă în afara umanismului comunist pe care-l asimilaseră în şcoala primară (şi care, evident, împărţea lumea, fără nuanţe, în buni şi răi după cum spunea o dogmă politică pe care ei nu trebuiau s-o înţeleagă ci doar s-o înveţe pe de rost), aceşti soldaţi capabili de eroisme şi de sacrificii imense (pe care Armata Roşie le-a şi făcut) simţeau că nu mai pot fi opriţi în drumul lor spre Berlin. Convinşi totodată că au intrat în România ca eliberatori, poate că mulţi dintre ei se aşteptau la mai multă recunoştinţă din partea unui popor care-i privea mai degrabă cu suspiciune şi teamă”

Armata română a încercat, fără succes, să opună rezistență Armatei Roșii

Armata română a încercat inițial să opună rezistență Armatei Sovietice care se comporta ca pe teritoriul inamic. Un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, preciza următoarele:

„ Armata, poliţia şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolaţi sau în grupuri, sau alţi indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare„.

Pe data de 9 octombrie generalul Mihail revine cu o circulară care avea ca scop prevenirea incidentelor dintre cele două armate. El cerea ostașilor noștri să evite, în discuțiile directe sau cele telefonice, orice remarcă provocatoare la adresa sovieticilor. 

Istoricul Adrian Cioroianu semnalează că pe data de 26 decembrie 1948 s-a semnat între Republica Populară Română și Uniunea Sovietică o Convenție referitoare la staționarea Armatei Roșii. Erau stabilite obligațiile țării noastre. 

Astfel, autoritățile române trebuiau să spună la dispoziție sovieticilor cazărmi, aerodromuri, localuri de serviciu, câmpuri de instrucție etc. Și, asemenea armatelor de ocupație, Bucureștiul a plătit rușilor „eliberarea”.

S-au achitat pentru trupele sovietice chirii ale locuințelor și a altor clădiri, energie electrică, aprovizionare cu apă și alte alimente. De-a lungul ocupației au existat mai multe astfel de acorduri pentru aprovizionare. 

Ocupația Armatei Roșii, plătită de statul român

Potrivit unui acord din 8 iulie 1949, „specialiștii” – consilieri sovietici plasați în structurile Armatei noastre –  beneficiau de locuințe mobilate în mod gratuit, serviciile de întreținere precum lumina, telefonul sau apa le erau plătite de statul român. La fel se întâmpla și cu serviciile medicale.

Republica Populară Română achita și transportul acestora din și dinspre URSS. De transport gratuit beneficiau și familiile acestor consilieri.

Iar din 1950, Republica Populară Română, prin Sovrombanc, achita și un salariu acestor consilieri sovietici, între 2.000 și 4.000 de ruble, în funcție de calificarea fiecărora. 

În privința acestei discriminări a condițiilor de viață, în comparație cu ofițerii Armatei române, ca să nu mai vorbim de restul populației secătuită de anii războiului, militarii noștri și conducerea Armatei au fost într-o permanentă neînțelegere cu Armata Roșie, chiar și în anii cei mai obedienți din timpul sovietizării. 

Cu toate că Armata Roșie a părăsit Republica Populară Română pe muzică de fanfară, fiind ovaționată în drum spre gări de oamenii scoși din casă, sovieticii au fost și s-au comportat în cei 14 ani asemenea unei armate de ocupație pe un teritoriu inimic.

Plecarea Armatei Roșii „eliberatoare” e sintetizată perfect, de către istoricul Adrian Cioroianu, într-o singură frază:

„În fapt, Armata Roșie devenea cu adevărat eliberatoare prin însăși plecarea sa”.

Sursă: Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, 2005, Editura Curtea Veche, comentată de Tudor Curtifan în publicația https://www.defenseromania.ro.

09/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: