CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

7 Idem.

8 Ibidem, p. 16.

9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

10 Ibidem, doc. nr. 58.

11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

07/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SE PUTEA OPRI ARMATA ROMÂNĂ PE NISTRU, DUPĂ ELIBERAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD ÎN 1941?

Acțiunile trupelor române și germane în Basarabia și Bucovina de nord și Herța, 22 iunie – 26 iulie 1941

Ne puteam opri pe Nistru în 1941

Comemorarea intrării României în Al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941 este prilej pentru unii de a-şi da cu părerea pe la televiziuni despre una sau despre alta, despre ce ar fi trebuit România să facă atunci şi nu a făcut sau despre ce ar fi trebuit să nu facă dar a făcut.

Am văzut peregrinându-se fel de fel de specialişti şi experţi în datul cu părerea, dar prea puţini au reuşit să puncteze situaţia de atunci şi adevărul, iar chiar dacă au făcut-o, părerea lor s-a pierdut în corul pseudoanaliştilor de conjunctură. A mai zis şi preşedintele o chestie şi de aici a ieşit o păruială care a aruncat în desuetitudine orice analiză clară şi la rece a evenimentelor. Este tipic pentru media românească, orice dezbatere serioasă necesară este aruncată în contextul luptelor electorale, de parcă noi am fi permanent într-o campanie electorală.

Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.

Am rămas uluit de ceea ce se discuta pe la televizor, indiferent de post, aceşti aşa zişi analişti dădeau sentinţe şi exprimau păreri după opinia lor de nezdruncinat, cam ce ar fi trebuit să facă România atunci, exemplul cui să-l urmeze, ce cale ar fi trebuit să apuce ca nouă să ne fie mai bine în prezent. I-aş întreba pe aceşti analişti care se pricep extraordinar de bine, au un simţ nemaipomenit asupra căii ce ar fi trebuit urmate atunci, în 1941, sau ce ar fi trebuit să facă sau să dreagă Antonescu tot în 1941, i-aş întreba pe aceşti analişti, dacă se pricep atât de bine să simtă care ar fi trebuit să fie tendinţa şi orientarea ţării, de ce nu au cumpărat la greu acţiuni la IBM la momentul potrivit, astăzi ar fi putut fi miliardari în dolari, nu? A, era pe vremea lui Ceauşescu şi nu puteau, dar atunci de ce nu au cumpărat acţiuni la Google sau la Facebook în anii 2000?

Adevărul este că e foarte uşor să faci o analiză post factum. Adică să analizezi un eveniment după ce acesta s-a petrecut. Poporul român, în înţelepciunea sa, a etichetat şi această meteahnă prin proverbul „După bătălie, mulţi viteji se arată!„, proverb extraordinar de potrivit în contextul temei în discuţie. Adaptându-l puţin, putem spune că „…mulţi analişti se arată!„. Ceea ce vreau să evidenţiez este aspectul că poţi să îţi dai cu părerea foarte autorizat despre un eveniment odată ce acesta a trecut, este foarte uşor să zici una sau alta odată ce faptul s-a consumat, când deja se ştie ce turnură au luat evenimentele. Ce poate fi mai simplu decât să spui că l-ai fi putut consilia pe kaiser în 1914 să nu pornească războiul, deoarece era clar că va pierde şi îşi va pierde şi tronul? Sau pe Napoleon în 1815, la Waterloo, spunându-i să nu-l trimită pe Grouchy după Blucher, deoarece Grouchy nu va ajunge la timp, dar Blucher o va face, schimbând soarta bătăliei. Ca şi o concluzie, am vrut să spun că este foarte uşor să fii deştept după ce lucrurile s-au petrecut. Este foarte uşor să-ţi dai cu părerea din fotoliu, la TV, când toată lumea ştie deja cum au evoluat lucrurile şi ce s-a petrecut. Totuşi, revin, de ce aceşti deştepţi nu au cumpărat acţiuni la Google? Nu voi putea să-mi răspund la această întrebare poate niciodată. Şi cred că nici ei.

Revenind, rămân multe întrebări asupra participării României în Al Doilea Război Mondial, respectiv asupra multor lucruri rămase cu semn de întrebare. Mi-am propus să încerc să răspund punctual la fiecare dintre ele, pe rând, deoarece subiectul este extraordinar de vast, cu neputinţă de expediat într-un singur articol. În acest articol mi-am propus să răspund la întrebarea pusă deja din titlu, respectiv, în 1941 ne puteam opri pe Nistru? O întrebare grea, pe marginea căreia a curs multă cerneală, dar din păcate prea puţine argumente solide pro şi contra. Voi încerca să răspund la această întrebare după părerea mea, dar aducând şi argumente, nu doar afirmaţii fără acoperire. Iar aceste argumente le-am grupat în mai multe părţi, după tipul lor. Sunt sigur că vor genera alte controverse, dar este bine dacă vor ajuta la lămurirea unor aspecte rămase în suspensie tocmai de către unii analişti prea puţin pregătiţi sau informaţi. Dar pentru o cât mai bună înţelegere, trebuie revăzut contextul internaţional al momentului 1941.

Calea spre trecerea Prutului

În 1919 am reuşit să realizăm România Mare. Am spus 1919, deoarece istoriografia comunista ne-a învăţat greşit şi am rămas cu această dată, de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde delegaţii români transilvăneni au votat pentru unirea cu România, dar acest lucru s-a realizat doar abia mai târziu, şi a fost nevoie de un război crunt pentru asta, războiul româno-ungar de la 1919 (vezi.. Războiul româno-ungar de la 1919 din Apuseni pe Tisa).

La fel, Basarabia s-a unit cu România prin decizia Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, dar bolşevicii au fost izgoniţi nu de declaraţii şi şedinţe, ci de tăişul baionetei soldatului român. Şi la fel a fost peste tot. Să nu ne facem iluzii fără rost, România Mare a fost realizată şi confirmată de puterea armelor, nu de negocierile diplomatice din cancelariile europene. Putea Brătianu să negocieze până cădea jos la Paris, dacă Ardealul rămânea ocupat de trupele maghiare. Ce s-ar fi întâmplat atunci, cu toată diplomaţia? Dădea Parisul o rezoluţie şi ungurii s-ar fi retras de spaima rezoluţiei? Dacă nu s-ar fi retras, risca Franţa viaţa unui singur soldat francez ca să-i facă dreptate României? Cei ce cred asta dau dovadă de naivitate extremă. Atunci, Antanta a dat rezoluţia necesară, dar impunerea ei s-a făcut de către armata română, cu forţa armelor.

De ce tratatul de la Trianon s-a semnat abia după ce ungurii au fost înfrânţi, abia la 4 iunie 1920? Abia după ce au fost bătuţi fără drept de apel de armata română, iar Budapesta ocupată la 4 august 1919. Ar fi mişcat Franţa sau Anglia vreun soldat ca să impună graniţele României Mari? Ba dimpotrivă, noi am fost chemaţi să acoperim flancul francez în primăvara lui 1919, atunci când aceştia cedau Odessa şi se retrăgeau spre Nistru. Atunci am trecut Nistrul, am ocupat Tiraspolul şi alte localităţi ca să protejăm stânga francezilor şi a celor trei divizii greceşti ce evacuau în grabă Odessa din calea bolşevicilor. Francezii au plecat cu tot cu trupele lor coloniale, şi noi am rămas singuri pe frontiera de est cu sovieticii. Ne-am bătut cu ei până la 1924 şi chiar după asta, un război de uzură lung şi costisitor (vezi… Lupte antibolşevice după Unire).

Vecinii noştri nu s-au împăcat niciodată cu ideea României Mari, le stătea ca sarea în ochi. În primul rând, ruşii, deveniţi sovietici. Dar nu numai noi intram în planurile lor expansioniste, ci întreg globul trebuia cuprins în coşmarul ideologiei roşii. Numai că noi, polonezii şi finlandezii eram cei mai aproape, primii în calea lor. Ungurii şi bulgarii, învinşi în primul război mondial, aveau ţelurile lor revizioniste şi revanşarde, mai ales primii. Pentru a-şi redobândi imperiul pierdut s-au făcut aliat şi cu Hitler în politica sa revizionistă. Asta după ce au fost rând pe rând monarhişti procentrali, apoi revoluţionari şi republicani antantofili din 16 noiembrie 1918, apoi din martie 1919 bolşevici, până la ocuparea de către români a Budapestei la 4 august 1919. Recunoştinţa lor pentru că i-am scăpat de teroarea bolşevică a lui Bela Kuhn a fost politica clar antiromânească şi deschis pentru revizuirea frontierelor României, bineînţeles în favoarea Ungariei. Şi era clar pentru oricine că Ungaria nu va ezita să lovească pe la spate atunci când va găsi momentul favorabil, dar nu singură, ci în alianţă cu alţii.

Pentru a se proteja de un astfel de eveniment, România a încheiat mai multe tratate şi alianţe cu statele care aveau interesul în păstrarea status-quo-ului şi a păcii în estul european. Tratatul şi Convenţia Militară cu Polonia au fost semnate la 3 martie 1921, reînnoite în 1926 şi 1931, la care se adăuga Tratatul de Garanţii (1926). Conform acestor tratate, România şi Polonia se angajau să se sprijine reciproc în cazul unei agresiuni din est. Între 1920 şi 1922 se încheie convenţiile politice şi militare bilaterale între România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), iar la 14 septembrie 1923 era semnată la Praga Convenţia Militară a Micii Antante, cum avea să se numească această alianţă. Aceasta prevedea faptul ca România şi Iugoslavia să se susţină reciproc în cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, iar în 1929 s-au încheiat condiţiile de conlucrare ale celor trei armate, pentru ca la 19 decembrie 1931 să se încheie o nouă convenţie militară ce stipula în cazul unui război generalizat scoaterea din cauză a Ungariei printr-o acţiune comună. Era necesară această convenţie, dacă ne amintim că în 1919 noi le-am venit în ajutor cehoslovacilor, iar sârbii nu au intervenit în războiul nostru contra Ungariei bolşevice.

Mai târziu, în 1934, miniştrii de externe ai României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei încheiau pactul de constituire a Înţelegerii Balcanice cu scopul coordonării statelor antirevizioniste din Balcani şi garantarea graniţelor actuale. În 1936 urmează şi convenţia militară, care prevedea inclusiv zonele de concentrare şi cuantumul forţelor în cadrul unei agresiuni a Bulgariei. Franţa garantase graniţele României Mari încă din 1920, iar Tratatul de Amiciţie şi Colaborare româno-italian a fost semnat la Roma la 16 septembrie 1926. Prin acesta din urmă, România şi Italia se angajau să-şi acorde sprijin reciproc pentru apărarea graniţelor confirmate de tratatele de pace. În urma politicii revanşarde a lui Mussolini şi a apropierii acestuia de Hitler, Italia va denunţa tratatul în 1934.

Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933), politica sa revanşardă, ezitările franco-britanice, iar mai apoi alianţa sovieto-germană (Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) vor pulveriza alianţele României ducând la dezmembrarea ţării din vara lui 1940. Pe rând, atribuirea regiunii sudete din Cehoslovacia Germaniei în cadrul Acordului de la Munchen (29-30 septembrie 1938), cu aprobarea Angliei şi Franţei, apoi dezmembrarea Cehoslovaciei (15 martie 1939), a dus la dispariţia unuia dintre aliaţii din Mica Antantă. Dispariţia Poloniei, înghiţită de germani şi sovietici, a fost un alt pas. A urmat căderea Franţei în mai puţin de şase săptămâni, armistiţiul fiind semnat la 25 iunie.

A doua zi, U.R.S.S. ne cerea ultimativ cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Iniţial sovieticii intenţionau să ceară întreaga Bucovină (Ribbentrop a fost informat de sovietici la 24 iunie) dar în 26 iunie au venit cu pretenţiile reduse la jumătatea de nord a Bucovinei, posibil şi la intervenţia lui Hitler pentru care Bucovina a fost o surpriză, deoarece nu era prevăzută în anexa secretă a acordului dintre Ribbentrop şi Molotov. Ameninţaţi de un război pe două sau chiar trei fronturi, cu ungurii şi bulgarii care abia aşteptau să ne înfigă cuţitul în spate, ne-am adresat aliaţilor rămaşi. Grecia şi Iugoslavia ne-au conjurat să cedăm şi să nu tulburăm pacea din regiune, singura ţară care a declarat că îşi va îndeplini întocmai obligaţiile militare asumate a fost Turcia. În acest caz, dacă intram în război cu U.R.S.S. şi eram atacaţi de bulgari, turcii ar fi pornit la război împotriva acestora. Dar ce făceam cu Ungaria, care ar fi atacat în mod sigur? Am fi avut nevoie de sprijinul Iugoslaviei, singura în măsură să intervină la timp împotriva ungurilor. Dar Iugoslavia, ca şi Grecia, a spus nu. Ca o ironie, atât Iugoslavia, cât şi Grecia, în mai puţin de un an vor fi ocupate de germani.

Mai departe, un aspect asupra căruia ar trebui insistat, mai ales că prezintă similitudini şi cu situaţia noastră de astăzi. Politicianismul nostru, veşnica gâlceavă între partide, lipsa de scrupule şi corupţia politicienilor ne-au făcut ca în zorii celui de-al doilea război mondial să avem prea puţini militari capabili la posturile de decizie din cadrul armatei, iar armata să fie insuficient dotată cu armament modern. Nu eram prea diferiţi faţă de ziua de astăzi, când chiar imnul naţional este ciuntit pentru sterila gâlceavă politică. Norii se adunau de mult deasupra României, dar politicienii îşi vedeau liniştiţi de veşnicele lor certuri meschine. Am avut parte şi de un rege mai preocupat de putere decât de nevoile apărării, astfel că am ajuns la situaţia din 1940 insuficient dotaţi şi înzestraţi militar.

Doar câteva exemple. Cu un an înainte s-a văzut în campania germană din Polonia importanţa tancurilor şi aviaţiei care să lucreze împreună, coordonat. Au fost militari care au scris asta în lucrările de specialitate, printre ei fiind generalul Gheorghe Dabija sau Radu R. Rosetti, ultimul susţinând numeroase conferinţe la Academia Română pe această temă. Câţi politicieni s-au obosit să înveţe ceva, erau mai importante scandalurile de corupţie tocmai pe furniturile armatei. În mai începe campania germană contra Franţei, din nou un blietzkrieg bazat pe binomul tanc-avion. Întreb, câte tancuri avea România nu în iunie 1940, la ultimatumul sovietic, ci un an mai târziu, la trecerea Prutului? 70 (şaptezeci) de tancuri R-2 Skoda, depăşite şi acestea. Încă din anii ’20 s-a elaborat un program de construire a 3 000 (trei mii) de cazemate întărite pe malul Nistrului, ca apărare înspre U.R.S.S.. Câte au fost gata mai bine de zece ani mai târziu, la 26 iunie 1940? O sută. Scuze se pot găsi ulterior, că a fost criza din 1929-1933, şi multe altele. Chestia cu criza vă sună cunoscut? Nici azi nu se găsesc bani pentru achiziţionarea de avioane de luptă moderne, doar e criză, nu?

În Consiliul de Coroană doar şase au fost pentru rezistenţă (Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu), restul de 20 fiind pentru acceptarea ultimatumului. După cedarea a jumătate de Ardeal (cu arbitrajul inclusiv al Italiei, reprezentată de Ciano, cu care avusesem un tratat de garantare a frontierelor), este chemat la putere generalul Ion Antonescu care îl forţează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai.

Ce putea face Antonescu în momentul următor? Trec pe scurt peste partea asta, ar trebui ea singură să fie un studiu mai aprofundat. Avea două soluţii, nu exista cale de mijloc. Ori cu sovieticii, ori cu germanii. Franţa dispăruse ca putere politică şi militară, Anglia lupta izolată pentru insula ei. Urma bătălia Angliei, dar dacă germanii ar fi debarcat în 1940, la superioritatea lor tehnică din acel moment, Anglia nu ar fi avut prea mulţi sorţi de izbândă. Antonescu putea să se orienteze spre sovietici, când avea informaţii despre barbaria cu care aceştia trataseră românii doar cu o săptămână în urmă? Când asistase, ca militar, la toate tentativele de destabilizare a României prin invaziile bolşevicilor din anii ’20 care doreau să bolşevizeze România, aşa cum făcuseră deja cu ţările baltice?

Să se înţeleagă cu Stalin, cel care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise? Opţiunea cealaltă era logică şi normală. Dacă nu alegea, România era ocupată ori de către unul, ori de către altul, se afla între ei. Sau, cel mai probabil, s-ar fi ajuns la o împărţire ca şi în cazul Poloniei.

De ce nu ne puteam opri pe Nistru?

La 22 iunie 1941, generalul Antonescu dă celebrul ordin „Români, vă ordon, treceţi Prutul!„, angajând armata română în război alături de Germania împotriva U.R.S.S. (operaţiunea Barbarossa). 22 iunie 1941 rămâne data oficială a intrării României în Al Doilea Război Mondial. Dar oare să fie aşa? Oficial, da, dar neoficial? S-a încheiat pacea dintre România şi soviete, după declaraţia de război a acestora din 1 mai 1919? Dar 26 iunie 1940, atacarea soldaţilor care se retrăgeau, nu era parte a unui război?

Căpitanul Ioan Boroş, împuşcat mortal la Herţa de către trupele sovietice la 29 iunie 1940, când a ieşit în faţa lor spunându-le că au depăşit linia de demarcaţie, nu a căzut în război? Aşa a fost ocupat şi ţinutul Herţa în iunie 1940, chiar dacă nu era parte a cererii ultimative a lui Stalin. Dar interminabilele provocări de la frontieră dintre iulie 1940 şi iunie 1941, ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării, luptele de uzură, ciocnirile pe graniţă rezultate cu morţi şi răniţi, nu fac parte din război? Mai trebuie amintite avioanele de recunoaştere sovietice care survolau zilnic teritoriul românesc încă din mai 1941? De aceea spun că data oficială este mai mult decât discutabilă.

Am atacat Rusia Sovietică la 22 iunie 1941 (s-ar putea spune că am contraatacat-o) alături de armata germană. Frontul românesc era parte a Grupului de Armate Sud condus de generalul Gerd von Rundstedt, practic partea sudică a acestui front. Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă, corpurile 3,5,11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 inf, 1 gardă, 1 grăniceri, brig 7 cav, brig 1 şi 2 fortificaţii şi reg 17 inf) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert, corpurile 11, 30 şi 54 germane cu diviziile 46, 50, 76, 170, 198, 239 şi ulterior 72 infanterie, la care se adăugau Corpul de cavalerie român, cu brig 5 şi 6 cav, şi diviziile române 5,6,8,13,14 inf şi 1 blindată) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu, cuprinzând Corpul de munte cu brigăzile 1,2,4 munte, divizia 7 infanterie, brigada 8 cavalerie), toate formând împreună Grupul de armate „General Antonescu„.

În primă fază, acest grup de armată avea sarcina de a fixa forţele inamice, împiedicându-le deplasarea spre nord, acolo unde configuraţia frontului făcea necesară executarea primei lovituri şi înaintarea trupelor germane până la obţinerea unei continuităţi logice a frontului. Întreg frontul avea o formă înaintată în partea de sud, de aceea trebuia aşteptat ca ofensiva Grupului de Armate Centru să ajungă aliniamentul Grupului de Armate Sud. Dar pentru fixarea inamicului erau necesare dese incursiuni pentru testarea tăriei şi voinţei de luptă a inamicului, pregătind ofensiva viitoare prin ocuparea unor capete de pod de esenţiale pentru desfăşurarea operaţiunilor.

În faţa lor, Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Ne-am bătut bine, dar am şi avut pierderi importante, 5011 morţi, 14898 răniţi şi 4487 dispăruţi, nu numai datorită lipsei de experienţă inerentă la un început de campanie, dar şi faptului că aveam în faţă poate cel mai puternic corp de armată din întreaga Armată Roşie, Armata a 9-a sovietică. Şi fără îndoială, corpul cel mai puternic de izbire a fost Armata a 11-a germană, împreună cu unităţile româneşti din cadrul acesteia.

Cam atât, deocamdată, despre campania pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar ca să răspund la întrebarea din titlu, va trebui să iau în calcul mai multe tipuri de cauze.

Cauzele operaţionale

Chiar şi din forma porţiunii dintre Prut şi Nistru, mai lată la sud şi mai îngustă la nord, se putea deduce că nu am fi avut cum să atingem Nistrul concomitent. Mai era şi natura terenului şi gradul de rezistenţă opus de adversar.

De exemplu, divizia a 35-a română este înfrântă în faţa masivului Corneşti, fapt care a dus la necesitatea schimbării planului tactic şi operaţional prin obligativitatea schimbării direcţiei de înaintare a unităţilor vecine către noul pericol.

Astfel, Armata a 4-a română a oprit ofensiva ca să nu rămână cu stânga descoperită şi a manevrat stânga sa spre nord într-o mişcare de învăluire coordonată cu Armata a 11-a germană care manevra spre sud (corpul 54 german, div 72 inf germană, 1 blindată şi 35 inf române).

Mai erau desele contraatacuri sovietice însoţite de tancuri, după cum spuneam Armata a 9-a era poate cea mai puternică din întreaga Armată Roşie.

Astfel s-a ajuns ca Armata a 3-a română să ocupe Bucovina de Nord mult mai repede decât Armata a 4-a română şi a 11-a germană centrul şi sudul Basarabiei. Astfel, Armata a 3-a a atins Nistrul la vest de Hotin la 7 iulie eliberând oraşul în ziua următoare, pe când centrul Basarabiei a fost eliberat total abia la 24 iulie, iar sudul la 26 iulie.

Cimitirul militar al eroilor români căzuți la Țiganca în al Doilea Război Mondial

Ce-ar fi trebuit să facă militarii Armatei a 3-a? Să stea şi să se uite peste Nistru la sovieticii de pe linia fortificată „Stalin„? Şi ce ar fi făcut sovieticii? Ar fi lăsat efective de acoperire în spatele fortificaţiilor şi ar fi deplasat trupe în Basarabia, contra Armatelor a 3-a şi a 11-a.

Atunci următoarea misiune a fost forţarea Nistrului în dreptul oraşului Moghilev, forţare realizată în 17 iulie 1941 ora 3.45, până seara se edifică două capete de pod la est de Nistru care sunt dezvoltate prin lupte grele, ajungând ca în seara de 20 iulie să aibă 8 km frontal şi 7 km adâncime (cel realizat de corpul de cavalerie), respectiv 15 km frontal şi 8-10 km adâncime (cel al vânătorilor de munte).

Din aceste capete de pod, fiind situaţia prielnică, la 21 iulie 1941 Armata a 3-a română a trecut la ofensiva generală spre Voznesensk pe Bug. În acelaşi moment, corpul 54 german forţa Nistrul la Dubăsari. Fără îndoială că acţiunea de la Moghilev şi ofensiva ulterioară au fost de un real folos celorlalte două armate care luptau în Basarabia, Cetatea Albă fiind ocupată abia 5 zile mai târziu, la 26 iulie.

Aşadar, să ne oprim pe Nistru când noi deja îl trecusem cu zece zile în urmă? Iar ofensiva declanşată de Armata a 3-a care a facilitat curăţirea Basarabiei de sovietici, n-ar fi trebuit pornită, ca să nu călcăm prea mult pe teritoriul sovietic? Nu uitaţi că sovieticii s-au retras din sudul Basarabiei spre Odessa şi datorită pericolului de a fi învăluiţi de la nord de trupele româno-germane ce declanşaseră ofensiva spre Bug.

La fel s-a întâmplat şi în cadrul ofensivei pe Tisa în aprilie 1919 (vezi.. Războiul româno-ungar de la 1919, Expectativa pe Tisa). În cursul contraofensivei declanşate la 16 aprilie 1919 am ajuns din Apuseni la linia Tisei, iar Antanta insista să nu trecem Tisa deoarece încerca să-l aducă zadarnic pe Bela Kuhn la raţiune prin mijloace diplomatice, lucru nereuşit cum se va vedea mai târziu. Dar noi trecuserăm deja Tisa, Grupul de Nord, pentru a face legătura cu cehoslovacii. Abia mai târziu, în iunie, când bolşevicii unguri i-au atacat pe cehoslovaci şi aceştia s-au retras, descoperindu-ne dreapta, ne-am retras dincolo de râu cu toate efectivele.

Cauze politice

Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să-şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată. În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania. Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i-a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi U.R.S.S., Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939. Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s-a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în S.U.A. era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să-i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i-a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma.

Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour. Şi chiar după aceea, era dificil să-i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război S.U.A., o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne-au declarat război nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când treceam Bugul. Prin asta Churchill recunoştea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei, necesităţile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecţie, dar trecerea Bugului era prea mult şi trebuia să-şi facă datoria de aliat de conjunctură al ruşilor, poate au existat şi presiuni pentru asta.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu ruşii, cu cine era logic şi normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat şi aprobat asta, ca şi o monedă de schimb şi de şantaj între noi şi unguri. Prin aceasta îşi asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât şi a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru şi ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeţi că le-ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s-au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S-au tot făcut comparaţii total deplasate cu Finlanda, că ei s-au oprit pe vechea graniţă pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit-o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii nu aveau trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front alături de germani şi nici încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le-ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să-i preseze sau să-i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi-ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi-ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să-l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat? În fine, exerciţiul este de-a dreptul ridicol.

Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i-a ocupat pe finlandezi fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei? Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le-a folosit la nimic faptul că s-au oprit pe vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i-a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940. Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să-şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s-au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. S-au pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i-a ajutat cu nimic faptul că s-au oprit la vechea graniţă, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut-o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s-ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s-ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i-a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară. În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.

Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într-o discuţie cu ofiţeri români: „Voi vreţi ca germanii să-i bată pe ruşi şi apoi englezii să-i bată pe germani. Şi le-aţi da o mână de ajutor amândurora„. Câtă clarviziune politică!

 

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s-a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei.

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu şti când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi-a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le-a făcut publice şi le-a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi-a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne-a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi… Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi-au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându-l pe Iorga să vorbească de „hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile„? Ce putea face Antonescu într-un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?

A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât. Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost. Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce-am făcut 20 de ani? Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într-un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere. Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros: „trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente„.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru „viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română„.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale: „de cele mai multe ori, românii s-au bătut cu mult curaj„. Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română: „… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta„.

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă. Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger: Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? el a răspuns simplu şi clar: Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune. Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud? Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului„, lucru evident. Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?

Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le-aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într-un război, într-o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face. Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă

Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt. Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într-un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate.

Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase. În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu-i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l-a bătut pe Brucher, 8 000 de prusaci morţi. Pentru a-l scoate definitiv din luptă, l-a trimis pe Grouchy să-l urmărească cu 30 000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo. Problema este că Grouchy nu numai că nu l-a găsit pe Brucher, dar nici nu l-a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul ci trebuie să-l urmăreşti ca să-l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să-i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i-am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit-o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv. Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Dacii îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne-am câştigat-o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu-se la Bucureşti. În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi. Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut-o noi în 1919. Nu i-am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne-au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne-am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându-i din nou peste Tisa. (vezi… Războiul româno-ungar de la 1919, de la Tisa la Budapesta) Au fost voci în Antanta care ne-au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei (vezi… Ocuparea Budapestei de armata română).

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l-a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l-a urmărit şi nu l-a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003.

În 2008, ruşii i-au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud? Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian.

Iar noi, nu era normal şi logic să-i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s-ar fi regrupat şi ne-ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într-un război, trebuie să ai stomacul să-l duci până la capăt. Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să-l ducem până la capăt. L-au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi-au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i-a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s-au încheiat ostilităţile. Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s-au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s-a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei. Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de douăzeci de ani.

Autor: Cristian Negreahttp://istoria.md.

03/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit?

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după șase luni de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte scrie https://www.limbaromana.md.

Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”1

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei).

Prin pacea de la Iași, scria

„Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru. (Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”2. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români, care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat.

În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii.

Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român.

Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale

De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia.

Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc3.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici.

Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit. Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”4.

De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică.

Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns. Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului.

Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională. Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării5, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real.

Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor.

La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”6.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului.

Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

1 Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste NistruLămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

2 A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

3 I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

4 Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

5 Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

6 Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

29/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: