CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 29 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

29 IANUARIE  ÎN ISTORIA NOASTRĂ

1814: Boierii moldoveni din Basarabia cotropită de Rusia au adresat stăpânirii o jalbă în care se spunea: „Iată au trecut șaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căștig ocărmuitori, să tănguește sub giugul urmărilor celor răli și ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbașii ocărmuirii Basarabiei […]Însuși locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugețile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămăntești, precum și sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari știință întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiașit pentru cari este cuprindere și enstrucțioani ci s-au dat di cătră gubernatorul și poruncă ca să să silească spre înmulțime lăcuinții gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să așeze în Basarabia”.

1854: S-a născut în localitatea Șercaia, în  Comitatul Făgăraș din Transilvania,  inventatorul şi publicistul român Alexandru N. Ciurcu.

A construit la Paris în 1886, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacţie brevetat în Europa şi în SUA, și a organizat primul pavilion românesc în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1889).

A fost director al ziarului „Timpul” (1890-1900); (d. 22 ianuarie 1922, București).

 1857: S-a născut în satul Sasca, județul Suceava, Leon Cosmovici, zoolog, fiziolog şi profesor, autorul primului tratat românesc de fiziologie animală.( d. 21 iulie 1921, Iași).

A fost profesor de fiziologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, membru corespondent al Academiei Române.Este considerat fondatorul învăţământului fiziologiei animale din România; membru corespondent al Academiei Române din 1893.

 A editat în 1900 prima carte de fiziologie în limba română intitulată Curs de fiziologie generală animală, și tot în același an a elaborat o clasificare originală a regnului animal, publicată în Curs de zoologie descriptivă.

Foto: Leon C. Cosmovici (1857–1921)

Doctor în ştiinţe, titlu obţinut la Paris (Sorbona) în 1880, membru corespondent al Academiei Române (1893), membru al Societăţii de Zoologie din Franţa şi al Societăţii Franceze de Entomologie, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, unde a deţinut şi Catedra de zoologie, anatomie şi fiziologie, autor a numeroase studii şi cărţi de specialitate, fiind considerat şi fondator al învăţământului fiziologiei animale din România.

Familia Cosmovici este una dintre familiile moldave care a dat României importanţi oameni de cultură: George Enescu (a fost nepotul de soră al lui Leon Cosmovici), muzicologul Alexandru Cosmovici (cu studii la conservatoarele din Iaşi, Milano şi Paris), Andrei Cosmovici (profesor de psihologie la Universitatea ieşeană), pictorul şi criticul de artă Jean Leon Cosmovici (fost director al Pinacotecii din Iaşi), biologul Nicolae Cosmovici şi reputatul jurist Paul Mircea Cosmovici (membru al Academiei Române şi membru al Societăţii franceze de drept comparat).

În politică Leon Cosmovici a fost un militant al ideilor liberal-democratice, fiind un partizan al profesionalismului („destinele ţărei să fie conduse de tineretul liberal-democrat şi …diferitele ramuri administrative să se încredinţeze la specialişti”).

Primul mandat l-a obţinut în urma alegerilor generale din noiembrie 1895, cu 1.091 de voturi (sistemul de vot fiind cenzitar), reprezentând în Cameră Partidul Naţional Liberal. În afara studiilor cu caracter ştiinţific este şi autorul unor scrieri cu caracter moralizator şi social-politic:

„Morala şi religia. Încercare asupra principiilor ce cuprind şi aplicaţia lor în educaţia copiilor şi a masselor” (1914); „Un moment de înălţare sufletească: Regele Carol I” (1915), „Patria. Educaţia fizică, morală, intelectuală şi militarismul şcolar sau naţiunea armată (1906)”.

1873:  S-a născut chimistul Petru Bogdan, unul dintre fondatorii învăţământului de chimie-fizică din România.

Petru Bogdan și-a desfășurat activitatea la Universitatea din Iași, fiind cel care a înființat și condus, din 1913  prima catedră de chimie fizică din țară.Decan al Facultății de Științe în 1925, între anii 1926 – 1940 a fost, alternativ, rector și prorector al Universității ieșene, în timpul rectoratului său construindu-se, printre altele, aripa nouă a Universității.

Între 1941 și 1944 a fost directorul Fundației Regale „Ferdinand I”.

Ca o recunoaștere a activității sale științifice, Universitatea din Nancy (Franța) i-a acordat în 1924 titlul de „doctor honoris causa”, iar Academia Română l-a ales printre membrii ei titulari 1926.A fost directorul Fundatiei Regale Ferdinand I .

Dintre numeroșii săi studenți și discipoli, ale căror studii și cercetări le-a îndrumat, printre cei mai cunoscuți s-au numărat Horia Hulubei, Alexandru Cișman, Radu Cernătescu și Raluca Ripan, Tudor Ionescu, Cezar Parteni sau C. Mihul.Prieten din tinerețe cu Garabet Ibrăileanu, Dumitru D. Pătrășcanu, C. Stere, Mihai Carp, Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, a făcut parte din prima grupare a revistei Viața Românească, ocupîndu-se de rubrica de știință a revistei. A decedat la data de  28 martie 1944.

1874: A murit ( 10 februarie s.n./29 ianuarie s.v) Eudoxiu Hurmuzachi, om politic, istoric, scriitor și patriot român, membru al Academiei Române, luptător pentru drepturile românilor bucovineni din Imperiul Habsburgic; (n.29 septembrie 1812).

 Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki), a fost ales in 1861  membru în dieta Bucovinei și Reichsratul austriac.

La 20 februarie 1873 a primit tilul de baron de la împaratul austriac Francisc Iosif I pentru meritele sale ca mareșal al Bucovinei.

Împreună cu frații săi, Eudoxiu va deveni una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești din Bucovina.

1880 (29 ianuarie/11 februarie 1880) : În România este promulgată Legea privind răscumpărarea și preluarea în patrimoniul statului român a căilor ferate aparținând concesionarilor străini, promulgată la 29 ianuarie/11 februarie 1880, care prevedea ca până la 1/14 mai 1880 răscumpărarea de către statul român de la concesionari a căilor ferate.

În virtutea acestei legi, român trebuia să preia administrarea și exploatarea a 1.377 km. de căi ferate aflate pe teritoriul său.

1893: S-a născut în satul Vorumloc, din Ardeal, în Austro-Ungaria (astăzi Valea Viilor din jud. Sibiu), muzicianul Marţian Negrea, unul dintre cei mai mari compozitori şi profesori români din secolul trecut ; (d. 13 iulie 1973, Bucureşti).

Și-a început studiile muzicale la Sibiu (1910-1914), continuându-le la Viena (1918-1921) cu muzicianul de origine română Eusebie Mandicevschi și cu Franz Schmidt.

Întors în ţară, Marţian Negrea a ocupat în perioada 1921-1941, mai multe posturi de profesor la Conservatorul din Cluj  şi la Conservatorul din Bucureşti (1941-1963), (unde a predat teoria formelor muzicale şi a instrumentelor, contrapunct, muzică de cameră).

În anul 1963 a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. I.Filmografie Baia Mare, film documentar, 1952, muzică originală Prin Munții Apuseni, 1958, muzică originală Marin Pescarul, operă, versiune tv, TVR, regia Marianti Banu.

În anul 2003, la 30 de ani după moartea compozitorului Marțian Negrea, în localitatea sa natală Valea Viilor, a fost dezvelit în prezența a numeroase oficialități din județul Sibiu, un bust al ilustrului muzician.

1923: Consiliul de Miniștri a aprobat statutul Uniunii Generale a Industriașilor din Romania (UGIR).

1926: S-a născut  în localitatea Anghelești, județul Vrancea, jurnalistul și omul de televiziune român Tudor Vornicu; (d. 2 aprilie 1989, București).

A fost, timp de mai mulți ani, director de programe al televiziunii publice.

Familia din partea mamei era de origine italiană, sosită în România în anul 1892. Bunicul său a fost administratorul moșiei prințului Mavrocordat, iar unul dintre unchi a fost proprietarul fabricii de sticlă Azuga. În anul 1930, familia s-a mutat în Delta Dunării, iar copilul Tudor va schimba des școala, la Galați, Tulcea, apoi București, pentru ca în anul 1945 să ia Bacalaureatul, cu rezultate foarte bune, la Liceul „Gheorghe Șincai” din Capitală. În anul 1950 devine absolvent al Academiei Comerciale.

În tinerețe a practicat rugby, la echipa bucureșteană Pandurii Tudor Vladimirescu, atletism – probe de viteză și obstacole – și tir. În anul 1948 devine reporter la ziarul „Sportul popular” – fiind coleg cu Max Bănuș și Emanuel Valeriu – unde lucrează până în anul 1956, în această perioadă fiind și colaborator la emisiunile sportive ale Radiodifuziunii Române, în anul 1953 scrie la revista Stadion, iar din 1956 devine reporter la „Scânteia”.

În anul 1959 este numit atașat cultural la Ambasada României din Paris, iar un an mai târziu este corespondent la Paris pentru agenția de presă Agerpres. În 1961 este trimis special la faimosul „Proces Eichmann”, de la Ierusalim, a comentat Olimpiadele de la Roma din 1960 și Melbourne, în 1964 – acestea fiind subiectele a două cărți pe care le-a scris Vornicu -, a transmis, de la fața locului, momentul în care Charles de Gaulle devenea cel de-al 18-lea președinte francez, a relatat în direct despre vizita lui Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, la Paris și a intrat în contact cu mari nume ale lumii artistice și culturale occidentale.

În anul 1965, este rechemat de la Paris și este numit șef al redacției Actualități a Televiziunii Române, instituție în cadrul căreia a militat pentru un proces de modernizare, după model francez, mai ales prin introducerea unor emisiuni de divertisment de calitate.

În televiziune a fost, mai apoi, redactor-șef la redacția emisiunilor culturale, director de programe și director adjunct al TVR. Tudor Vornicu a realizat mai multe emisiuni de divertisment, magazine culturale și programe de tip variete, deosebit de apreciate în acea perioadă, fiind și director coordonator al Festivalului Cerbul de Aur. 

A murit la 2 aprilie 1989, la București, la scurtă vreme după ce fusese marginalizat în televiziune. Trei zile mai târziu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, fiind condus pe ultimul drum de o mulțime imensă de oameni care l-au prețuit. În anul 2008, a apărut, la Editura Terra din Focșani, volumul biografic „Tudor Vornicu”, scris de Annie Muscă, lansarea având loc la 21 martie 2008, la Sala Radio din București, în organizarea Societății Române de Radiodifuziune

A obținut Premiul special al juriului ACIN 1988, pentru întreaga activitate și pentru contribuția deosebită adusă la crearea unei școli a documentarului românesc de televiziune. De asemenea, a primit Marele premiu „Antena de chihlimbar” la Festivalul Internațional de Programe Muzicale de la Sopot 1978 pentru „Ocolul lumii în 20 de melodii”.

A fost redactor-șef pentru programele Televiziunii Române, dar și realizator al emisiunilor intitulate Studio N, De la A la … infinit, Mozaic duminical, Fotograme din realitate.

În ultimii ani de viață, marele om de cultură român a realizat o serie de scurte interviuri memorabile cu poetul Nichita Stănescu, care au fost difuzate la emisiunea Mozaic duminical.

1947: În cadrul sistemului de tratate de pace de la Paris care punea capăt Celui de-al Doilea Război Mondial, URSS a semnat Tratatul de pace cu România.

1956:  S-a născut la Rădăuți poetul și dramaturgul român Matei Vișniec.  Este  cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria și filozofia la Universitatea din București și a fost membru fondator al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu

Între 1980 și 1987 a fost  profesor de istorie și geografie în comuna Dorobanțu-Plătărești din județul Călărași. Piesele sale scrise între 1977 și 1987 au fost cenzurate și circulau pe ascuns, doar poemele îi erau publicate.

Între 1977 și 1987 scrie și cîteva volume de poezie, numeroase piese de teatru, un roman și câteva scenarii de film. Cu excepția poeziei, celelalte texte ale sale sunt refuzate sistematic de cenzură; autorul a reușit însă să-și fotocopieze piesele în numeroase exemplare și să le pună în circulație în mediul teatral și literar, un bun exemplu de samizsdat literar.

În 1987 a fugit din România, cerând azil politic în Franța și  a obținut cetățenia franceză în 1993.

În prezent, locuiește la Paris, unde este jurnalist la Radio France Internationale, și colaborează la diferite alte reviste franceze. După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în București și în provincie, la radio și la televiziune.

În octombrie 1996, Teatrul Național din Timișoara a organizat  un festival „Matei Vișniec” cu 10 dintre piesele sale, interpretate de către 12 trupe teatrale.

Fragmente din piesele sale sunt prezentate și în câteva manuale școlare alternative.

1962: S-a născut  actrița română de teatru și film, Oana Pellea.

Este fiica Domnicăi Mihaela, născută Policrat, și a marelui actor român Amza Pellea (7 aprilie 1931 — 12 decembrie 1983).

Actrița a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, actualul UNATC și a terminat studiile în promoția 1984, la clasa prof. Sanda Manu.

1974: S-a născut la București, cântăreața de muzică ușoară Mălina Olinescu.

Provenea dintr-o famile de artiști, mama sa fiind  cântăreața Doina Spătaru, rudă cu renumitul solist Dan Spătaru, iar tatăl său , Boris Olinescu ,un actor apreciat în anii 1960. 

Începând cu anul 1993  după terminarea liceului, Mălina, a cântat în programele unor cluburi din București.

În1995 a participat la Festivalul de muzică ușoară  Aurelian Andreescu, secțiunea interpretare, unde câștigă premiul I.

În 1996 a participat la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, unde a obținut premiul III la secțiunea „Interpretare”.

În 1997 în cadrul aceluiași festival, a obținut împreună cu compozitorul Adrian Romcescu premiul I la secțiunea Șlagăre, cu melodia „Mi-e dor de tine”. De altfel, 1997 a fost un an încununat de succese pentru cântăreață, aceasta câștigând și premiul I la secțiunea „Interpretare” a  Festivalului Cerbul de Aur.

În 1998  împreună cu  Adrian Romcescu a câștigat Selecția Națională Eurovision și a reprezentat România la Birmingham în Anglia. cu melodia Eu cred, clasându-se pe locul 22 din 25, cu șase puncte. Tot în același an a câștigat și premiul al III-lea, împreună cu colegul și compozitorul Adrian Despot la secțiunea „Creație” a Festivalului Mamaia, cu piesa „Pot să zbor”.

S-a sinucis în noaptea de duminică spre luni 12 decembrie 2011, la vârsta de 37 de ani, aruncându-se de la etajul șase al blocului în care locuia, în zona Gării de Nord din București. A fost înhumată la Cimitirul Sfânta Vineri,

 1990: Simpatizanți ai Frontului Salvării Naționale au luat cu asalt sediile unor partide politice de opoziție din București și din alte orașe ale țării.

După manifestația din 28 ianuarie, organizată de partidele istorice și de alte organizații civice, autoritățile au făcut apel la mineri să vină în București pentru „restabilirea ordinii”. Minerii au venit pentru prima oară la București convinși că apără ceea ce ei credeau că este democrația: impunerea unei singure voci, a celei asociate cu Revoluția – FSN.

Au fost semnalate incidente violente între mineri și locuitori ai Capitalei, sub coordonarea forțelor de ordine și a liderilor FSN, minerii au organizat raiduri, percheziții și rețineri ilegale la sediile unor partide istorice și organizații care militau pentru democrație, aflate în opoziție cu cei care preluaseră puterea după căderea lui Ceaușescu.

În urma incidentelor cu forțele de ordine, dar și cu muncitorii și revoluționarii aduși la contramanifestație de liderii FSN, unii dintre manifestanți au fost răniți. Masele de mineri manipulate s-au răzbunat pe opoziție, distrugând sediile partidelor istorice. Liderii acestora au fost salvați cu TAB-ul de furia gloatei.

1996: A murit la București, Marian Hudac, actor de comedie în teatru, film și televiziune;(n.20.09.1934, București).

2006: A încetat din viaţă tenorul Ludovic Spiess, fost ministru al Culturii şi director al Operei Române; (n. 13 mai 1938).

A avut o carieră densă, deși destul de scurtă, pe care a completat-o în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internațional “George Enescu” în anul 1991, Ministru al Culturii în Guvernul Stolojan (1991-1992), director al Operei Române din București între 2001-2005 și Președintele Comitetului Național Român pentru UNICEF.

Ca ministru al culturii în guvernul Stolojan, a redeschis Castelul Peleș vizitatorilor, amenajându-l ca muzeu, și a organizat centre culturale românești la Viena, Budapesta, Veneția și New York.Între hobyurile sale s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pongul, gătitul și colecțonatul pipelor.

Ludovic Spiess are numeroase înregistrări la Electrecord dar și în străinătate la case de discuri precum: Decca, Philips, EMI, Intercord, RCA sau Ariola.Rolul său favorit a fost Rodolfo din Boema.
A murit după un  infarct suferit în timpul unei partide de vânătoare în județul Teleorman.

2008: A fost constituit la Sfântu Gheorghe, Partidul Civic Maghiar cu orientare politică de dreapta, provenit din Mișcarea Civică Maghiară, care milta pentru autonomia Ținutului Secuiesc, precum și pentru obținerea de drepturi mai mari pentru minoritățile naționale. Primul președinte al partidului a fost politicianul Zsolt Bíró.

2018 : După demisia guvernului Mihai Tudose, a venit la putere o alianță PSD-ALDE care susținea guvernul condus de primul ministru Viorica Dăncilă. Viorica Dăncilă a fost al treilea prim-ministru al României în mai puțin de 13 luni și primul guvern din istoria României condus de o femeie.

2018 Mihai Tudose

Guvernul Mihai Tudose a fost un guvern PSD, cu 27 de mandate, dintre care 16 dintre miniștri preluați din guvernul Sorin Grindeanu, demis de propriul partid în parlament, în urma unui conflict între premier și Liviu Dragnea. A avut un mandat scurt, între 29 iunie 2017–29 ianuarie 2018.

A crescut contribuțiile la asigurările sociale care trebuiau plătite statului de către cei care derulau contracte de muncă, iar măsurile acestea au luat prin surprindere mediul de afaceri și au creat o situație de impredictibilitate a mediului fiscal. Premierul a intrat în conflict cu președintele PSD, Liviu Dragnea, ceea ce a dus la retragerea sprijinului partidului și la demisia lui în data de 16 ianuarie 2018, rămânând în funcție ca interimar până la validarea următorului guvern.

Guvernul Viorica Dăncilă, acondus țara în perioada 29 ianuarie 2018 – 4 noiembrie 2019. Viorica Dăncilă a fost al treilea prim-ministru al României în mai puțin de 13 luni, iar unii dintre miniștri guvernului său au făcut parte și din guvernul anterior condus de Mihai Tudose.

Bibliografie (surse) :

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  2. Istoria md.;
  3. Istoricul zilei blogspot.com;
  4. Wikipedia;
  5. http://www.worldwideromania.com
  6.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
  7. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  8. Historia.ro.

Publicitate

29/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: UNIREA CA PATRIMONIU NAȚIONAL!

Sărbătoarea națională a unirii din 1859 ne lasă indiferenți pe unii dintre noi, iar pe alții îi determină să ridice o serie de nedumeriri: La 24 ianuarie ne-am unit într-adevăr?

În ce fel, din moment ce românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia, Dobrogea rămâneau în afară? Cine a făcut această unire parțială?

Este bună data aleasă, cea de 24 ianuarie, spre a sărbători formarea României? Marile Puteri ne-au făcut unirea?

Este ziua unirii de la 24 ianuarie tot o parte a mitologiei naționale? Evident, se mai pun și multe alte întrebări, scrie reputatul istoric Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Românii, ca mai toate popoarele, au avut parte de multe uniri și dezuniri. Mai mult, acestea din urmă ne-au caracterizat istoria. Și cum, în anumite perioade din secolul al XIX-lea încoace și, cu precădere, sub comunism, s-au scos în lumină mai mult „permanența, unitatea și continuitatea” poporului român, s-a găsit după 1989 ocazia revanșei. Firește, era nevoie de o îndreptare a lucrurilor, fiindcă românii nu fuseseră niște clarvăzători care să se gândească numai la binele comunității lor etnice, la prosperitatea poporului lor, la unirea Țărilor Române etc.

Această revenire la normalitate a fost însă obturată pe alocuri de o cădere în cealaltă extremă, punându-se sub semnul întrebării ori negându-se de-a dreptul orice preocupare de unitate, orice convingere de apartenență la poporul român, orice grăunte de sentiment etnic de-a lungul timpului. De aceea, alături de Sărbătoarea Națională de la 1 Decembrie, de Imnul Național, de Stema României, de Drapelul Național, de faptele voievozilor medievali etc., au ajuns în atenția negaționiștilor, a deconstructiviștilor, a vânătorilor de mituri și chiar a dacopaților și data unirii înfăptuite sub Alexandru Ioan Cuza.

Mai întâi s-a spus că data de 24 ianuarie nu este semnificativă, că nu reprezintă nimic, că dubla alegere nu a însemnat o realizare concretă privind unirea sau o unire efectivă. Firește, ziua aceea nu a avut decât tot 24 de ore, ca orice zi, iar la finalul ei, în afară de faptul că Moldova și Țara Românească (ciuntite de imperiile vecine) aveau aceeași persoană ca domn, nu se petrecuse o minune. Dubla alegere nu realiza și nu garanta unirea.

Dar 24 ianuarie s-a dovedit a fi un început de drum la capătul căruia s-a aflat România edificată. Fără ceea ce s-a împlinit la 24 ianuarie, este greu de imaginat unirea efectivă. De la 24 ianuarie 1859 până la 11 februarie 1866, domnul unirii nu a contenit să se lupte ca să facă România unită.

S-a mai spus că Alexandru Cuza a greșit prea mult, că s-a înconjurat și de oameni nepotriviți, chiar veroși, că a dus o viață sentimentală prea zbuciumată, că a voit să conducă autoritar și multe altele. Toate, acestea luate separat și tratate la realele lor dimensiuni sunt adevărate. Dar ele trebuie puse în cumpănă cu faptele bune.

Fostul fruntaș de la 1848 nu fost crescut în familie ca viitor domnitor și nici nu a apucat să urmeze vreo școală de maniere princiare. Cuza a avut multe sarcini, dar trei au fost mari: recunoașterea dublei alegeri; desăvârșirea unirii politice, administrative, economice, militare, culturale; marile reforme democratice. Pe acestea le-a înfăptuit. Alte obiective (moneda națională, banca națională, autocefalia bisericii României etc.) ale sale au rămas deocamdată vise.

Cu oameni potriviți, din generația de la 1848, s-a obținut repede recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, fiindcă românii încălcaseră intenționat prevederile Convenției de la Paris (din 1858), care ne trasa, după voia marilor puteri, să avem doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale etc. Mai era, prin urmare, de înfăptuit o sarcină grea: desăvârșirea unirii, pe care Europa civilizată, generoasă și puternică nu ne-o aprobase. Cuza și diplomația lui au ridicat politicos vocea și capul, dar nu s-au mai ploconit nici în fața sultanului și nici a mai-marilor celorlalte imperii pline de cerbicie, Imperiul Habsburgic, Imperiul Britanic, Imperiul Țarist.

Este drept că am avut și prieteni sau măcar simpatizanți interesați între unele dintre puterile Europei. Astfel, cu forțe interne și cu sprijin extern, au fost unificate repede justiția, armata, sistemul monetar, administrația, împărțirea teritorială; s-au stabilit o singură capitală, un singur guvern, un singur parlament.

La finele anului 1862, toate acestea erau, în linii mari, făcute. A urmat etapa marilor reforme democratice și naționale: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară (făcută prin legea rurală), reforma învățământului (prin legea instrucțiunii publice), Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (in fapt, un act cu valoare constituțională), legea electorală.

În 1863, Adunarea Țării a votat, cu majoritate covârșitoare, secularizarea averilor mănăstirești (cu 93 de voturi contra 3)

. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național, ale cărui venituri se scurgeau până atunci mai mult în afara țării. Firește, s-a creat și un mare prejudiciu la adresa Bisericii, care nu mai avea posibilități să-și întrețină slujitorii (preoți, călugări, personal auxiliar) și nici să se dezvolte în conformitate cu necesitățile societății.

Ca urmare, statul s-a angajat să participe cu o cotă-parte la susținerea activității preoților. Credința și Biserica fuseseră pentru români îndreptar, alinare și stimul în marile sale încercări, atunci când era nevoie de unitate și solidaritate. Prin Legea rurală din 1864, aproape o jumătate de milion de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol sau cu locuri de casă și de grădină, în suprafață totală de circa 1,5 milioane de hectare.

Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864 a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile vechi față de stăpâni și a reprezentat unul dintre cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX-lea. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, dar mai ales s-a introdus obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru clase; educația cuprindea învățământul primar, secundar și superior.

Tot atunci au fost înființate primele universități moderne din țară, cea dintâi la Iași (1860), botezată ulterior cu numele domnului ctitor, și următoarea la București (1864). Alte legi și reforme aveau să întregească tabloul: legea contabilității, legea consiliilor județene, crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

În 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat unei companii engleze dreptul de construire a liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, terminate în 1869, a inaugurat Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina” (început în 1858), a pus bazele serviciului poștal modern (unind poșta și telegraful), a adoptat Calendarul Gregorian în serviciile poștale, a introdus uniformele în cadrul Poștei Române.

Tot atunci, s-a trecut la serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate, precum și la organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune. În 1865, au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Domnul a creat și primul serviciu de informații românesc. Fie și numai această rapidă enumerare este edificatoare pentru intensitatea unei domnii de șapte ani. Firește că 24 ianuarie este un sfârșit și un început în același timp.

Dubla alegere nu a venit din nimic. Cronica veche a Țării Românești îl consemnează pe Ștefan cel Mare, căsătorit de la un timp cu munteanca Maria Voichița, drept domn al Valahiei sudice pe o durată de 17 ani. Iar fiul celor doi, numit cu tâlc Bogdan-Vlad, luate din tradiția dinastică moldoveană, respectiv munteană, urma să domnească asupra ambelor țări.

Mai devreme, în 1447, la Târgoviște, Iancu de Hunedoara de proclamase voievod al Țării Românești. Tot Ștefan cel Mare – cel încuscrit cu urmașul Drăgoșeșilor – urma să fie numit de Maximilian de Habsburg guvernator al Transilvaniei. Vine apoi unirea lui Mihai Viteazul, minimalizată și ea de unii, dar care a adus decizii capitale în viața românilor transilvani, „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”: ridicarea preoților ortodocși din starea de iobăgie, dreptul la pășunat al turmelor din satele românești, oficializarea limbii române alături de maghiară și germană.

Pe lângă aceasta, titlul de domn al celor trei țări care aveau să formeze România, stema unică, planul unei dinastii unice sunt mărturii ale „pohtei” Măriei Sale de a reface Dacia nord-dunăreană. Nicolae Bălcescu îl prezintă pe Mihai în erou național al „secolului naționalităților”, vrând să dea un impuls pentru unitate. Alexandru Cuza era ca un al doilea Mihai, era întruchiparea eroului de la 1600.

Firește, comentatorii la modă ai „mitologiei naționale”, cei care resping noțiunea de adevăr (relativ, așa cum este adevărul omenesc), „progresiștii”, neomarxiștii, cei care vor „anularea culturii” nu prididesc în a ne aminti cât de „primejdioasă” ar fi pentru „noua lume globală” și pentru omul robotizat cultivarea istoriei noastre, organizarea de ceremonii aniversare, comemorative, de amintire a eroilor.

Acestea nu ar fi decât un instrument al „naționalismului”, înțeles ca sentiment egoist, pus exclusiv în serviciul propriei națiuni. Or, la 24 ianuarie, sărbătorim agregarea românilor și formarea României moderne, ceea ce pentru unii – „toboșari ai vremurilor noi” – este deranjant, din moment ce, în viziunea acestora, România ar trebui dizolvată, ștearsă, anulată. Și, totuși, românii vor continua să se gândească la înaintașii vrednici, aceia care le-au construit țara și le-au dat un loc între națiunile Europei.

Firește, unirea nu a fost un act ideal. Ea nu a fost dorită de toată lumea și mai ales de o parte a elitei sociale și culturale moldovene, care se credea și se vedea marginalizată. Cuza, moldoveanul, a avut mare grijă să echilibreze lucrurile, dar nemulțumirile unei minorități din boierime și intelectualitate au continuat mult timp.

Era și teama de înnoire la mijloc, dar mai ales o nostalgie după o glorie care nu se mai afla decât în anumite manuale și tratate de istorie. Moldova, singură și fără sprijin, fusese grav ciuntită: cam două treimi din țară era ocupată de țarii ruși și de împărații habsburgi, iar partea rămasă era privită de Europa civilizată drept turcească.

Doar unirea putea face și reface puterea și putea salva țara. De altminteri, avem cuvânt să susținem că cei mai înfocați unioniști au fost unii dintre moldoveni. Erau și voci care spuneau că fără marile puteri nu vom putea face nimic și că trebuia să ascultăm orbește de ele. Am ascultat până la un punct, dar am știut să ne luăm și în propriile mâini soarta. Ziua de 24 ianuarie este un astfel de moment „de lucrare a poporului asupra lui însuși”, când am aplicat politica faptului împlinit.

Ziua aceasta nu a fost întâmplătoare: ea este clădită din trecut și ne-a îndreptat spre viitor. Marile puteri nu prevăzuseră oficial dubla alegere, fiindcă documentul numit Convenția de la Paris (1858) cerea alegerea a doi domni, unul în Moldova și altul în Țara Românească. Dubla alegere a fost începutul unirii depline și reale, care a putut asigura aplicarea, până la 1918, a programului Revoluției Române de la 1848-1849.

A pune în cauză o dată istorică fundamentală și a comenta malițios o înfăptuire deosebită este foarte ușor, fiindcă „analiști” de pripas avem destui. Este mai greu de cunoscut și de apreciat trecutul cu o anumită cumpătare, cu dorința de adevăr (omenește posibil) și cu încredere în puterea de discernământ a înaintașilor.

Românii nu au făcut doar minuni în trecutul lor, deoarece trecutul este viață trăită, iar viața este cu de toate, bune și rele.

Dar la 24 ianuarie 1859, românii, prin elita lor reprezentativă de atunci, și-au luat soarta în propriile mâini și au început construirea edificiului nostru național numit România.

Era un stat modern, cu toate avânturile și înapoierile sale, plasat între statele moderne ale Europei și cu un loc bine definit în peisajul vechiului continent.

28/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 28 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 28 ianuarie în istoria noastră

1764: A decedat la Bucureşti, domnitorul Constantin Racoviță (n.cca. 1699, Iași). A fost fiul lui Mihai Racoviță, iar tronul l-a câștigat, ca și tatăl său, cu ajutorul grecilor.

A domnit de două ori în Moldova (august 1749 – iulie 1753, februarie 1756 – martie 1757) și de două ori în Țara Românească (iulie 1753 – februarie 1756, martie 1763 – februarie 1764).

A promovat o plitică fiscală excesivă, introducînd dăti mari și a promovat în dregătoriile înalte greci, aduși de la Costantinopol.
Birurile apăsătoare ale lacomului domnitor şi abuzurile grecilor au provocat o puternică mişcare de nemulţumire în Țara Românească, a intrat, în 1755, în conflict cu boierimea neaoşă, fiind constrâns să-i izgonească pe consilierii greci şi să-l înlocuiască pe Manolache Gelepul din influentul post de capuchehaie – reprezentant diplomatic pe lângă Inalta Poartă.

În cele din urmă a obținut exilarea sau închiderea fruntaşilor boierimii autohtone.

În timpul celei de-a doua „guvernări” valahe a lui Constantin Racovită, la începutul anului 1764, populația din Bucureşti s-a revoltat, i-a eliberat pe Constantin Dudescu şi alți boieri arestați din îndemnul capuchehaiei Iordache Stavrachi, pe care fusese constrâns să-l alunge din Moldova, în vremea primei domnii ieşene, când grecul era consilier domnesc.

Decesul domnului s-a produs în 26 ianuarie/7 februarie 1764, în răstimpul răzmeritei bucureştene.

Unele surse sunt de părere că și-ar fi pus capăt zilelor de teama represalilor din partea Înaltei Porți, că l-ar fi ucis bucureștenii sau că, potrivit unui izvor grecesc contemporan, a murit din cauza consumului excesiv de spirt de melisă, sau în urma unui ospăț prea îmbelșugat.

1811: S-a născut la Bucerdea Grânoasă, Imperiul Austriac, profesorul şi diplomatul român Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu.

Născut Trifu, își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu teologul român transilvănean, Petru Maior. A decedat la data de 24 august/5 septembrie 1864, la Craiova.

În 1829 a absolvit cursul de Filosofie al Gimnaziului din Blaj,in anul următor a devenit student ]n filosofie la Cluj, apoi la Seminarul din Pesta, pe care l-a terminat în 1835.

 În 1838 a publicat în Foaie pentru minte, inimă și literatură o violentă critică a vieții culturale din Țara Românească. A participat activ la Revoluția din 1848, primind însărcinarea de agent al Guvernului Provizoriu din Ţara Românească pe lângă Dieta din Frankfurt, unde a rămas până la înfrângerea revoluției din Principatele Române şi unde a desfășurat o intensă activitate diplomatică.

Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu a scris în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească.

Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.

A fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. A alcătuit, împreună cu Aaron Florian, Al.I. Odobescu, August Treboniu Laurian și P.I. Cernătescu, proiectul de statut al Societății Literare Române (viitoarea Academia Română).

Din operele sale s-au remarcat lucrările: Asupra ortografiei româneștiDespre vechimea românilor în ArdealStudii asupra limbii românePuține cuvinte pregătitoare la studiul limbii românești.


  1821:  După ce în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureștiul și dupa ce a întărit fortificațiile Manastirii Tismana, s-a instalat la Padeș.

 De aici, la 23 ianuarie el a dat cunoscuta Proclamatie prin care chema pe toți locuitorii țării să înlăture nedreptățile și „răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre” iar dintre aceștia „să se aleaga…cei care pot să fie buni și cu care noi dimpreună vom lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți”.

Foto: cunoscuta litografie „Oastea lui Tudor trecând Oltul de Carol Isler

În drumul sau spre Craiova, Tudor trece în fruntea pandurilor prin Baia de Arama, Broșteni si Strehaia, unde i s-au alaturat numeroși țărani și cetele lui Dimitrie Macedonschi şi Simion Mehedinţeanu (23-28 ianuarie).

  Coborând pe Motru, el si-a așezat tabăra la Ţânțăreni, nu departe de Craiova, la 4-28 februarie 1821, după care a stabilit contactul cu reprezentanții lui Alexandru  Ipsilanti, conducătorul trupelor Eteriei grecești, sprijinite de Rusia.

1845: S-a născut la Timișoara, dirijorul și compozitorul de muzici militare și muzică ușoară Iosif Ivanovici; d.16/28 septembrie 1902, București.

În 1859 a intrat copil de trupă în fanfara Regimentului 6 Infanterie din Galați. Aici a luat lecții de clarinet cu Alois Red. A studiat muzica la Iași, sub îndrumarea pedagogului Emil Lehr, fiind numit dirijor de formații de muzică militară.

A rămas aproape întreaga viață la Galați,unde a urmat o carieră de ofițer. În anul 1900 a fost numit Inspector general al muzicii militare din România. În 1901 s-a stabilit la București și a murit aici un an mai târziu.

A compus peste 350 de piese: mazurci, polci, cadriluri, serenade, romanțe, piese în stil popular: Sârba moților. Piese precum Porumbeii albi sau Hora micilor dorobanți fac parte din repertoriul fanfarelor militare și astăzi. Cea mai cunoscută compoziție a sa este Valurile Dunării, care s-a bucurat de un succes atât de mare, încât a fost uneori atribuită altor compozitori, între care și Johann Strauss-fiul.

A fost interpretată prima dată la Expoziția Universală de la Paris din 1889, în aranjamentul semnat de Emile Waldteufel, bucurându-se de un succes fulminant.A câștigat premiul pentru compoziție și a devenit imnul expoziției.

1850: S-a născut la Paris, scriitorul și militantul socialist Mircea C.A. Rosetti, fiul cel mare al lui C.A. Rosetti

A urmat cursuri universitare de literatură și drept în Franța. Era un pasionat al studiului istoriei, al economiei politice și al filozofiei.

Totodată, tânărul student a început să frecventeze mediile socialiste și cercurile revoluționare din Paris, implicându-se tot mai mult    în tumultoasa viață intelectuală și politică pariziană.

A devenit în scurt timp cunoscut și apreciat, mai ales pentru neobișnuitul său talent oratoric. A fost unul dintre primii socialiști români de tendință libertară.

Din scrierile sale: Anul nouSpovedania unei murindeO româncăBălanulZinca14 iulie al mamei BernardCârmuiți și cârmuitoriStăpânii noștriInamovibilitatea magistraturei

 1865: În România, este  întemeiata din iniţiativa lui Constantin Esarcu, a dr.Nicolae Kretzulescu şi a lui Vasile Alexandru-Urechia, Societatea  culturala “Ateneul Român, cu filiale în numeroase oraşe din ţară. Societatea a desfăşurat o susţinută activitate culturală (conferinţe, expoziţii, concerte), continuată de universităţile populare .

 Foto: Constantin Esarcu (n. 5 noiembrie 1836, București—d. 8 iunie 1898, Govora, județul Vâlcea) a fost naturalist, medic, pedagog, diplomat și om politic, membru corespondent (din 1884) al Academiei Române. A absolvit Institutul Monti și colegiul „Sfântul Sava” din București. La Paris a studiat științele naturale, iar licența în această disciplină a obținut-o în 1859 la Sorbona. În 1864 și-a luat doctoratul în medicină.

Încă de la începutul activităţii sale, Societatea şi-a propus să construiască un edificiu propriu care va fi un adevarat templu al artelor, ştiinţei şi culturii românesti. C.Esarhu afirma că: “Edificiul va fi închinat în exclusivitate artei şi ştiinţei, deci arhitectura va trebui să corespundă acestei destinaţii “.

Locul unde s-a ridicat Ateneul Român aparţinea familiei Văcăreştilor.

Conform concepţei Societăţii Culturale “Ateneul Român” s-a iniţiat o listă de subscripţie naţională pentru strîngere de fonduri (“Daţi 1 leu pentru Ateneu“), iar în anul 1886 arhitectul francez Albert Galeron va elabora un proiect avîndu-i alături pe marii arhitecţi ai epocii: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr.Cantacuzino.

Proiectul edificiului a fost astfel elaborat încît să poată folosi fundaţia deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”.

În 1888 a fost dat în folosinţă parţial, noul local, lucrările continuînd pînă în 1897 datorită lipsei de fonduri.

Beneficiind de această sala Societatea “Ateneul Român” şi-a diversificat activitatea, în sălile Ateneului avînd loc conferinţe, concerte simfonice ale Societăţii Filarmonice Române înfiinţate din 1868 de către Eduard Wachmann, precum şi expoziţii de pictură (începînd din 1894 saloanele oficiale de belle-arte din Bucureşti s-au desfăşurat în această sală).

De altfel Ochestra Filarmonicii va concerta permanent imediat după darea în folosinţî a salii în 1888 pînă în ziua de azi.

1880: S-a născut pictorul Camil Ressu, membru al Academiei Romane; (m. 1 aprilie 1962).

 Familia sa  provine dintr-o familie de aromâni din regiunea Epirului, și s-a refugiat la Iasi curând dupa 1800, din pricina persecutiilor stapînirii otomane.

Camil Ressu s-a remarcat ca un bun desenator înca din liceu si se va înscrie în 1897, la Scoala de Arte Frumoase din București. 

A intrat la facultate dar, din cauza  dificultăților financiare, paraseste Bucurestiul si se intoarce la Iasi. În 1902 termină studiile la Școala de Belle-Arte din Iași, obținând medalia de argint și pleacă în același an să se perfecționeze în străinătate. Se oprește două luni la München vizitând muzeele din localitate, după care pleacă la Paris și se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul Laurens, unde îi are colegi pe Jean Al. Steriade, Nicolae Dărăscu și Ion Theodorescu-Sion.

În patrimoniul Muzeului de Artă din Bucuresti  este inclusă şi lucrarea sa „Autoportret”.  

În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han înființează asociația „Arta Română”, la Iași.   Participă activ la înființarea „Sindicatului Artiștilor plastici din România” în 1921, fiind ales președinte, funcție din care demisionează după doi ani.

În urma unei șederi mai lungi în satul Ilovăț (județul Mehedinți), realizează compoziția Cosași odihnindu-se, una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, în care Camil Ressu și-a dezvăluit întreaga sa vigoare plastică.

Camil Ressu a fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941, între elevii săi numărându-se Abodi Nagy Béla si Virgil Moise. Din 1950 a fost președinte de onoare al Uniunii Artiștilor Plastici, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române.

1885: S-a născut la București, baritonul Jean Athanasiu ; (m. 20 noiembrie 1938, la București).

Rolurile cele mai reprezentative pe care le-a interpretat au fost Rigoletto (Rigoletto de Verdi), Scarpia (Tosca de Puccini), Cneazul Igor (Cneazul Igor de Borodin); a contribuit la întemeirea Operei Române din Bucureşti.

1886 : S-a nascut principesa Martha Bibescu ( la naștere Martha Lucia Lahovary), o apreciată scriitoare, poetă, memorialistă și politiciană română și franceză; (m.28.11.1973).

A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a prințesei Smaranda (Emma) Mavrocordat.

A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale.

De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

1897: În Rusia este efectuat primul recensământ general modern al populaţiei, potrivit căruia gubernia Basarabia avea în acel moment 1.935.412 locuitori,  dintre care 293.332 sau 15,2% constituiau populaţia urbană, iar 1.642.080 sau 84,8% cea rurală.

Trebuie însă subliniat că organizatorii recensământului au stabilit drept criteriu de determinare a etniei doar limba maternă, fără a lua în considerare şi apartenenţa etnică.

Primele date ale recensământului au fost publicate în 1899: „Grupa romanică este reprezentată de români (circa 900.000), care locuiesc în gubernia Basarabia (judeţele Bălţi, Soroca, Chişinău, Orhei) şi în judeţele de lângă Nistru din gubernia Herson. Potrivit rezultatelor recensământului, românii se situau pe primul loc (920.919 persoane), cu 47,5% din totalul populaţiei Basarabiei, fiind urmaţi de ucraineni, cu 19,6%, şi de evrei, cu 11,7%, pe când celelalte etnii deţi- neau proporţii între 0,1 şi 8%.

Puţin peste jumătate din populaţia rurală a Basarabiei (53,5%) declarase limba română drept limbă maternă, detaşându-se numeric cu mult față de vorbitorii celorlalte limbi.

O altă situaţie s-a profilat din această perspectivă în mediul urban. Primul loc le-a revenit persoanelor care au învăţat de la naştere limba ebraică, ele alcătuind 37,1% din totalul populaţiei înregistrate în oraşele basarabene.

Treapta de mai jos au ocupat-o vorbitorii de limba rusă, cu 24,4%, apoi cei de limba ucraineană, cu 15,7%. Popu- laţia românească autohtonă s-a situat pe treapta a patra, cu 14,1%, după care au ur- mat celelalte minorităţi conlocuitoare, cu procente neîn- semnate.

Este cazul să remarcăm că în 1945, cu ocazia întocmirii unei informaţii cu privire la componenţa naţională a Basarabiei, autorităţile sovietice au utilizat datele recensământului rusesc din 1897 publicate într-o enci- clopedie sovietică, în care este consemnat: români – 48%.

Dintre cei 920.919 români incluşi în registrele recensământului doar 4,5% locuiau în oraşe. Mult mai urbanizaţi s-au dovedit a fi armenii 62,1% din 2.080 de locui- tori), polonezii (52,6% din 11.696 de locuitori), grecii (52,4% din 2.737 de locuitori), cota parte a acestor trei etnii fiind însă mică în cadrul populaţiei urbane. De asemenea, un grad înalt de urbanizare îl aveau evreii (47,8% din 228.168 de locuitori) şi ruşii (45,9% din 155.774 de locuitori), mai mic ucrainenii (12,1% din 379.698 de locuitori) şi bul- garii (11,2% din 103.225 de locuitori).

Problema lipsei românilor din oraşele Basarabiei a fost explicată astfel de istoricul Ştefan Ciobanu: „Dacă cineva ar voi să-şi facă o idee oarecare asupra populaţiei Basarabiei după oraşele ei, ar cădea în cele mai cumplite greşeli.

Oraşele Basarabiei nu sunt emanaţia naturală a satelor din jurul lor, expresia logică a vieţii locuitorilor din Basarabia, cu alte forme sociale şi economice, dar cu acelaşi suflet, cu aceeaşi limbă, cu aceleaşi datini şi obiceiuri. Oraşele Basarabiei sunt cu desăvârşire străine sufletului poporului românesc dintre Prut şi Nistru”.

Profesorul şi scriitorul Robert Vasilievici Orbinski observa la 1884 fenomenul rusificării elitelor din regiune:

„In ceea ce priveşte intelectualitatea Basarabiei sau această pătură culturală, apoi ea se rusifică în toată Basarabia, cu o rapiditate uluitoare.

1898 : A decedat Alexandru Flechtenmacher, dirijor si pedagog român, întemeietorul si primul director al Conservatorul de Muzică și Declamațiune din Bucuresti (1864); (n.23.12.1823).

Este autorul primei operete românești, „Baba Hârca“, pe text de Matei Millo.a carei premiera a avut loc pe 26 decembrie 1848 la  Teatrul National din Iasi.

A compus, de asemenea, muzica pentru Hora Unirii, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui V. Alecsandri și cântece patriotice.

1908: S-a născut la Râmnicu Vâlcea, inginerul Anton Alexandru Necşulea, unul dintre specialiştii români de seamă români în electroacustică.A contribuit la repunerea rapidă în funcţiune a studiourilor de radiodifuziune bombardate în timpul războiului. A condus lucrările de construire a noii Case Radio şi a Sălii de Concerte Radio (ambele din Str. G-ral Berthelot), iar  între anii 1935 şi 1973 a fost director tehnic al Radiodifuziunii Române.

A devenit membru de onoare al Academiei Române în 1993; (m. 13 octombrie 1993).

A contribuit la proiectarea sau modernizarea unor studiouri de radio, TV si cinematografie.  

1912:S-a născut la Roman generalul, inginer chimist Mihail Florescu, comunist român de origine evreiască (nume real: Iancu Iacobi); a contribuit la punerea bazelor industriei chimice româneşti în industria petrolului; membru corespondent al Academiei Române din 1974; (m.25 februarie 2000, București).

A studiat la Facultatea de Științe a Universității din București (1930–1934), cu profesorii Gheorghe Longinescu, Ștefan Minovici, Eugen Angelescu și N. Dănăilă, obținând diploma de inginer chimist. A fost membru al PCR din ilegalitate și a făcut parte din lotul de comuniști români care a luptat în Spania în 1937 de partea trupelor republicane și ulterior în rezistența franceză până în anul 1944. A făcut parte din comitetul de conducere al Asociației Foștilor Voluntari Români din Armata Republicană Spaniolă înființată în 1945.

În 1946 a fost ales deputat permanent în Marea Adunare Națională. La propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost încadrat în Direcția Superioară Politică a Armatei, după care a deținut numeroase funcții înalte în ierarhia comunistă: ministru adjunct la Ministerul Metalurgiei și Industriei Chimice, ministru al industriei chimice, ministru al industriei petrolului și a chimiei, șef al secției de industrie al CC al PCR, vicepreședinte al Consiliului Economic, vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. A efectuat studii și cercetări în probleme de structură și filozofie a materiei, în domeniul științelor naturii, științelor tehnice, sociale și filozofice.

 1918: În timpul Primului Război Mondial, în condițiile prăbușirii frontului, ca urmare a retragerii anarhice a armatei ruse bolșevizate, România, rămasă singură în fața trupelor inamice, a acceptat începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale, întrucât nu exista nicio altă soluţie viabilă de rezistență.

1928: A murit la Sibiu, Adolf Schullerus, profesor şi preot sas din Transilvania, autorul unor  încercări de elucidare a începuturilor saşilor din această provincie, bazându-se pe documente istorice şi elemente de lingvistică.(n. la 7 martie 1864 în localitatea Făgăraș).

A iniţiat alcătuirea unui dicţionar al graiului săsesc; (n. 1864).

1930: A încetat din viață la București, juristul Dimitrie S. Nenițescu, om politic conservator; deputat și ministru; (n. 18 aprilie 1861, Galați)

A fost director al Băncii Naționale a României.

 

1933: Guvernul  român condus de Alexandru Vaida -Voievod  semnează, sub auspiciile Ligii Națiunilor, “Acordul de la Viena”, care asigura împrumuturile capitaliștilor străini contractate în vederea „asanării economico-financiare a țării”, prin reducerea salariilor, concedierea a 30% dintre muncitori și funcționari, sporirea și încasarea regulată a impozitelor.

1941: După rebeliunea legionară din zilele de  21.01- 23.01.1941, se constituie un nou guvern, prezidat de generalul Ion Antonescu, format exclusiv din militari si tehnicieni.

1943: În România, apare primul număr al ziarului ilegal “România liberă“, editat de organizația Uniunea Patrioţilor, inființată de cercurile comuniste în vara anului 1942, cu scopul de a închega o opozitie internă contra razboiului anticomunist din Rasarit.

După 23 august 1944 activitatea ei a fost reorientată în direcția luptei pentru “defascizarea” țării.

1943: S-a născut la Piatra Neamț, actriţa Florina Cercel.

  A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.    A primit Premiul UNITER pentru rolul Vassa Jeleznova în regia lui Ion Cojar și Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler.

  A bifat peste 100 de roluri în filme şi piese de teatru.   Alături de Gheorghe Dinică (Aurică Fieraru, Bulibașa șatrei) a format unul dintre cele mai iubite cupluri de pe micul ecran. A fost căsătorită de 2 ori și nu are copii.

1950: A murit Constantin Lacea, filolog şi lingvist; în 1916 s-a refugiat în străinătate, mai întâi la Stockholm, apoi la Paris, unde, în vederea Conferinţei de Pace, a strâns un bogat material documentar referitor la istoria românilor; revenit în ţară (în 1920), a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică la Cluj.

Se numără printre realizatorii „Dicţionarului limbii române”, la care a redactat în întregime primele trei litere; membru de onoare al Academiei Române din 1939 (n. 1875).

 1952: A murit (în lagărul comunist de la Ghencea) Nicolae Batzaria, scriitor şi ziarist aromân, creator de literatură pentru copii, cunoscut şi sub pseudonimul „Moş Nae”; (n. 1874).

1958: S-a născut interpreta de muzică uşoară Natalia Guberna.

1959 : A murit (la Paris) Pius Servien (pseudonimul lui Şerban Coculescu); poet, eseist, filolog şi filosof al ştiinţelor; fiul astronomului Nicolae Coculescu, stabilit în Franţa la sfârşitul anilor ’20 ai secolului XX.

Este cunoscut prin conferinţele ţinute la Radioteleviziunea Franceză, la Collège de France, la Sorbona, precum şi prin participarea la diverse congrese internaţionale de filosofie, estetică, lingvistică şi fizică teoretică; (n. 1902).

1977: Dizidentul român Paul Goma a distribuit mai multor diplomați din București scrisoarea deschisă de adeziune la Carta 77 .

Scrisoarea era adresată dizidentului anticomunist cehoslovac Pavel Kohout și camarazilor săi”și a fost citită în timpul Emisiunii Teze și antiteze la Paris, difuzată de postul de radio Europa Liberă.

Scrisoarea lui Goma, intitulată Către Pavel Kohout și camarazii săi, era gestul unui scriitor, fost deținut politic (1956–1963), urmărit și hărțuit de Securitate, ale cărui manuscrise au fost amânate în eternitate de către editurile românești și de cenzură, și care avusese curajul/normalitatea de a le trimite la edituri occidentale.

Prin caracterul ei deschis, public, această scrisoare, prin tot ce semnifică ea, constituie începuturile mișcării pentru drepturile omului în România.

După scrisoarea de solidarizare cu Charta 77 a cehoslovacilor, Paul Goma a trimis apoi o scrisoare deschisă dictatorului Nicolae Ceaușescu și, pe 8 februarie, o scrisoare deschisă adresată Conferinței de la Belgrad, semnată de peste 420 de persoane.

Pentru aceste scrisori în care se cerea guvernului României respectarea drepturilor omului și care au fost difuzate de Radio Europa Liberă și de presa occidentală a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitatea ceaușistă.

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din România. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea în 1979 a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unei tentative de asasinat cu unui atac cu colet- bombă, capcană pusă la cale de regimul de la București.

1979 : A încetat din viaţă Barbu Theodorescu, istoric, folclorist şi editor, exeget al operei lui Nicolae Iorga; (n. 1905).

A studiat la Liceul Naţional din Craiova, după care s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Drept din Bucureşti. Elev fiind, a fost cititor al bibliotecii Fundaţiei
Alexandru şi Aristia Aman din Craiova.

A urmat cursuri de specializare în Italia, Franţa şi Elveţia (1929-1931).

A fost secretar al profesorului N. Iorga, şi director de cabinet al preşedintelui Consiliului de Miniştri (1931-1932); profesor de liceu în Bucureşti, asistent, lector, conferenţiar universitar, subdirector la Fundaţia pentru Literatură şi Artă şi secretar al Uniunii Fundaţiilor Culturale.A fost doctor în litere şi filosofie (1939).
A colaborat la organizarea cursurilor Universităţii populare din Vălenii de Munte.
A început să publice ca elev de liceu, când a tradus piesa Les grandes de Pierre Veber şi Serge Basset, jucată pe scena Teatrului Naţional din Craiova; redactor şef al revistei Vremea (1930-1948), colaborând alături de Mircea Eliade, Gala Galaction şi George Călinescu ş.a. Opera: Nicolae Iorga (1931); Tipografia olteană (1931); Bibliografia operei lui N. Iorga (1931); Bibliografia istorică şi literară a lui N.Iorga, 1890-1934 (vol.I, 1935); Bibliografia politică,
socială şi economică a lui N.Iorga, 1890-1934 (vol.II, 1937); Manualul bibliotecarului (1939); Cultura italiană în România (1942); Folclor literar românesc (1967); Nicolae Iorga (1968);
Constantin Lecca (1969); Biografia şcolară a lui Nicolae Iorga. Studii şi documente (1970); Istoria bibliografiei române (1972);

1983: A avut loc zborul inaugural, cu pasageri, al avionului Rombac 1-11, primul avion de pasageri cu reacție construit în România.

1983 Rombac 1-11

A fost construit după licență engleză la Întreprinderea de Avioane București, iar primul avion a fost terminat în luna august 1982 . Zborul oficial de prezentare al acestui avion în fața conducerii statului a fost executat la 20 septembrie 1982, pe aeroportul Băneasa, iar primul zbor cu pasageri al avionului ROMBAC 1-11 (YR-BRA) a avut loc la 28 ianuarie 1983, pe ruta București–Timișoara.

1990: În Piata Victoriei din București, se înfruntă doua tabere: una a simpatizanților FSN și cealaltă a simpatizanților partidelor politice care protestau împotriva hotărârii FSN de a participa la alegeri.

În zilele de 28 şi 29 ianuarie, a avut loc un miting în Piaţa Victoriei din Bucureşti, organizat de PNŢCD, PNL, PSDR şi diferite asociaţii (însoţit de busculade între adversarii şi adepţii FSN), în cadrul căruia s-a cerut ca FSN şi Guvernul provizoriu condus de Petre Roman să se retragă, locul lor urmând a fi luat de un Guvern alcătuit din reprezentanţi ai partidelor politice active.

S-a contestat dreptul FSN de a participa la alegerile generale din 20 mai.

În paralel s-a desfășurat o contramanifestație, organizată de FSN, în Piața Victoriei. La aceasta au participat muncitori și mineri sosiți din Valea Jiului. Se poate considera că aceasta a fost prima mineriadăMai mult: Prima mineriadă din istoria României a reprimat cel dintâi mare protest post-decembrist [ISTORIA ROMÂNILOR]

   După manifestația din 28 ianuarie organizată de partidele istorice (PNL și PNȚ-CD) și alte organizații civice, autoritățile FSN au făcut apel la mineri să vină în București pentru „restabilirea ordinii”.

Pe  29 ianuarie a avut loc (tot în Bucureşti) o demonstraţie favorabilă FSN, însoţită de blocarea de către manifestanţi, inclusiv mineri din Valea Jiului, a sediului PNŢCD

Au fost semnalate incidente violente între mineri și locuitori ai Capitalei, iar ortacii, sub coordonarea forțelor de ordine și a liderilor FSN au organizat raiduri, percheziții și rețineri ilegale la sediile unor partide istorice și organizații care militau pentru democrație. 

În urma incidentelor cu forțele de ordine, dar și cu muncitorii și revoluționarii aduși la contramanifestație de liderii Frontului Salvării Naționale, câțiva zeci de manifestanți au fost răniți. S-au făcut și rețineri dintre cei care au participat la miting.

Minerii sosiți în data de 29 ianuarie 1990 au participat, împreună cu forțele de ordine și lideri FSN la percheziții și arestări ilegale la sediile unor partide și organizații civice aflate în opoziție cu cei care preluaseră puterea după căderea dictaturii lui Ceau

A fost prima Mineriadă din istoria României.

  1992: A murit la Paris, sculptorul de origine română Ion Vlad; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991; (n. 1920, Fetești, Ialomița).

Capodopera creației sale este Statuia lui Eminescu (foto), amplasată lângă Universitatea Sorbona de la Paris

. Statuia, turnată în bronz, la dimensiunea de 250 centimetri înălțime, a fost amplasată în orașul luminii chiar la centenarul decesului poetului, în iunie 1989. Atenţia asupra personalităţii lui Mihai Eminescu datează dinaintea plecării în capitala franceză.

Lucrările lui Ion Vlad, de o valoare deosebită, se află astăzi în posesia unor colecționari particulari şi instituţii fizice din România şi din străinătate, cum ar fi Muzeul de Național de Artă Contemporană, București, România; Muzeul Național de Artă al României, Bucureşti, România ; Muzeul de Artă, Constanţa, România; Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, România; Muzeul de Artă, Timişoara, România.

Într-o perioadă în care viaţa artistică înregistrează cele mai diferite experimente, atât în planul mijloacelor tehnice, cât şi în cel al structurii figurative, sculptorul crede în posibilităţile nelimitate ale corpului uman de a acoperi întreaga gamă a problematicii existenţiale. A realizat monumente în aer liber la Timişoara, Bucureşti, Oneşti, Tokio, Evry-Paris, Monte Carlo, Cergy-Pontoise, Bois-Colombes, Nisa.” Constantin Prut In anul 1945 a primit Premiul Simu, iar in 1964 Premiul de Stat.

1999: Este înființată, la București Academia Română de Aviație.

Centrul de Antrenament și Perfecționare a Personalului din Aeronautica Civilă a fost reorganizat în Academia Română de Aviație, care are ca obiectiv pregătirea specifică în vederea atestării personalului aeronautic civil, precum și pregătirea periodică, specializarea și perfecționarea profesională a personalului aeronautic în funcție.

În prezent aceasta funcționează sub denumirea Școala Superioară de Aviație Civilă.

2000:A încetat din viaţă Aurel Grigoraş, dirijorul Corului Radiodifuziunii Române timp de peste 30 de ani; (n. 1932, București).

A absolvit în 1953 Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București, secțiile Dirijat coral și Pedagogie muzicală.

În perioada 1953-1965, maestrul Aurel Grigoraș a fost dirijorul corului Teatrului de operetă din București, iar din 1965 până în 2000, a condus Corul Radiodifuziunii Române.

În anul 1975, maestrul a condus Corul Operei din Ankara (Turcia).

De-a lungul timpului, dirijorul Aurel Grigoraș și Corul Radiodifuziunii au întreprins diferite turnee în: Bulgaria, Ungaria, Germania, Italia, Spania, Israel și au colaborat cu dirijori de prestigiu precum: Roberto Benzi, Igor Markevici, Antonio de Almeida, Pierre Colombo, Pietro Argento, Kurt Sunderling, Gary Bertini, James Levine, Iosif Conta, Ludovic Bacs, Horia Andreescu, Cristian Brancuși.

Acest material video este un omagiu adus maestrului Aurel Grigoras, dirijorul Corului Academic Radio in perioada 1965-2000.

2017: A încetat din viață la spitalul Colțea din București, actorul și regizorul basarabean, Ion Ungureanu, luptător pentru identitate națională română din Repblica Moldova, deputat unionist , ministru al culturii și cultelor ; (2 august 1935, Opaci, raionul Căușeni, Moldova ).

În calitate de ministru, Ion Ungureanu a luat o serie de decizii cum ar fi cea ca timp de doi ani, pentru învățarea limbii române literare, regizorii basarabeni să lucreze în teatrele din România.

El a desființat în anul 1992 Teatrul Național “A. Pușkin” din Chișinău, înființând în locul lui Teatrul Național “Mihai Eminescu” . A repus în centru Chișinăului statuia lui Ștefan cel Mare.

 Regretatul luptător pentru cauza românității , Ion Ungureanu, a fost înmormântat la Cimitirul central armenesc din Chișinău, alături de poetul Grigore Vieru.

2022: Ne-a părăsit marele pictor contemporan Vladimir Șetran, fost profesor la Academia de Arte din București (n.23 martie 1935, Dăncăuți, Hotin, Bucovina de Nord, azi în Ucraina).

A fost unul dintre întemeietorii învăţămîntului superior de design în România, membru fondator, în 1969, al catedrei de specialitate la Bucureşti, în cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, împre­ună cu Ion Bitzan şi istoricul de artă Hainoroc Constantinescu, primul şef de catedră fiind Paul Bortnovschi – departamentul s-a numit iniţial Secţia de Estetica Formelor Industriale. Şetran a predat desen şi studiul culorii, a coordonat lucrări de atelier şi de diplomă. A fost şeful catedrei de design din 1990 pînă în 2004. Pe de altă parte, Vladimir Şetran a fost un pictor marcant al generaţiei sale, atît pentru arta de şevalet, cît şi pentru cea monumentală. A lucrat, de asemenea, tapiserie şi sculptură.

Cunoscutul critic de artă Andrei Pleşu scria despre Şetran în 2013, în Dilema Veche: „A făcut de toate. Nu din superficialitate, nu din orgoliul de a afișa dexterități multiple, nu dintr-o juvenilă nevoie de experiment, ci dintr-o vitală «poftă de a face», din dorința de a onora oferta infinită a lumii și de a explora potențialul nelimitat al creativității. “.

În 1964, lui Vladimir Şetran i s-a acordat Premiul I al Uniunii Artiştilor Plastici din România, pentru pictură, în 1984 Premiul I al UAP pentru artă monumentală, în 1988 Premiul Special al Uniunii Artiştilor Plastici, în 1994 Premiul pentru design al UAP, iar în 2001 Premiul pentru „Ambient-Instalaţie“ al Uniunii Artiştilor Plastici. În 2010, Vladimir Şetran a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi.

Bibliografie (surse) :

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  2. Istoria md.;
  3. Istoricul zilei blogspot.com;
  4. Crestin Ortodox.ro;
  5. Wikipedia;
  6. http://www.worldwideromania.com
  7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
  8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  9. Historia.ro.

28/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: