CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ecaterina Conachi, românca fără de care Unirea din 24 ianuarie 1859 nu ar fi fost posibilă. VIDEO

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

 

 

 

Spre sfârşitul deceniului şase al secolului al XIX-lea, slăbirea temporară a puterii Imperiului Ţarist după înfrângerea suferită în războiul Crimeei (contra Turciei, Franţei, Angliei şi Regatul Sardiniei) a creat şansa unirii pentru ţările române. Constrânsă de statutul de învinsă, Rusia n-a putut interveni direct şi brutal, cum făcea de obicei, dar nici n-a acceptat ideea de a scăpa Principatele din mână, aşa că a uneltit şi a finanţat spioni şi agenţi de influenţă. 

Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856), care punea capăt războiului Crimeii, a luat o serie de hotărâri importante pentru viitorul Principatelor Române şi al poporului român.

 Principatele Române Moldova şi Ţara Românească (Valahia) intrau sub garanția colectivă a puterilor europene.

Se avea de asemenea în vedere revizuirea legilor fundamentale ale acestor două principate române, alegerea unor Adunări  ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința Unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.

Ad hoc este o expresie latină cu sensul de „pentru aceasta” („anume pentru acest scop”), folosită printre altele pentru a caracteriza un organism înfiinţat spre a exercita o misiune cu caracter temporar, de circumstanţă. 

 Într-un sens foarte general, ad hoc semnifică o soluţie adoptată pentru un scop precis, spre deosebire de o soluţie permanentă sau îndelung elaborată.

Situaţia s-a schimbat fundamental în cele două ţări române, după înlocuirea domnitorilor de până atunci cu locţiitori de domn (regenţi sau caimacami). Aceştia au fost  în Moldova Teodor Balş (iulie 1856 – 1 martie 1857), după moartea acestuia fiind numit Nicolae Conache-Vogoridi (martie 1857- toamna lui 1858), ambii antiunionişti, şi în Ţara Românească Alexandru Ghica (iulie 1856 – toamna lui 1858), favorabil Unirii. Scopul principal era organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.

  Turcia, Rusia şi Austria, au  pus  în aplicare planuri de sprijinire şi finanţare a unor acţiuni de  blocare a Partidei Unioniste din cele două ţări române şi de împiedicare a Unirii, inclusiv prin falsificarea alegerilor, coruperea decidenţilor politici şi lovituri de stat.

Istoria reală a Unirii are toate ingredientele unui film de spionaj cu suspans şi acţiune.

E clar că personalităţile celor două ţări româneşti, patrioţi şi intelectuali de marcă educaţi în Occident, în majoritate afiliaţi la masoneria franceză, au gândit, plănuit şi, până la urmă, înfăptuit proiectul Unirii.

În acelaşi timp, există şi suficiente dovezi că unii dintre ei au jucat la două capete, ţinând legătura cu tabăra lui Sturdza, omul ruşilor sau cu cea a turcilor, până-n ultima clipă.

Alţii au oscilat între o unire paşnică şi una pe calea armelor, în vreme ce mulţi n-au avut viziunea măreţului ideal, preferând să tragă sforile pentru a fi aleşi ei înşişi sau rude de-ale lor.

Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate.

Reacţiunea separatistă din Moldova, care a organizat alegerile la 7/19 iulie, le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare  de tensiune care i-a determinat până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului Vogoride să renunţe la mandatele pe care le obţinuseră în mod fraudulos.

Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei, măsluise alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele antiunioniste.

Scoaterea pe moment a unioniştilor din cursă, fusese pusă în aplicare prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.

După ce  Vogoride orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă, soţia sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi, a descoperit  corespondenţa acestuia cu Poarta Otomană, şi a  înmânat-o fratelui său vitreg, Costache Negri care la rândul său a dat în vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.

Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab de Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai după celebra „întâlnire de la Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi, bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.

Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei (din cei 83 de deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva unirii).

După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din Moldova şi cele din Valahia, în divnurile ad hoc au fost aleşi reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, care au lucrat pentru înfăptuirea unirii Principatelor Române.

 

 

 

DRAPELUL PRINCIPATELOR UNITE ALE VALAHIEI SI MOLDOVEI (1859-1862)

Foto: Drapelul PRINCIPATELOR UNITE ALE Valahiei şi Moldovei (1859-1862)

Viaţa uimitoare a Ecaterinei Conachi, femeia care a salvat Unirea din 24 ianuarie 1859

 Ecaterina (Cocuţa) Conachi, soţia caimacamului Moldovei, Nicolae Vogoride, a fost cea care a dezvăluit complotul antiunionist, după ce a devoalat corespondenţa soţului său cu Constantinopolul şi a făcut publice scrisorile în întreaga Europă.

Fără gestul ei curajos, Mica Unire nu ar fi fost posibilă.

 

 

 

 

 

 

 Născută în 1828, a fost unica fiică a logofătului moldovean Costache Conachi şi a Smarandei Negri. După ce mama sa a decedat, sarcina creşterii şi educării Ecaterinei a revenit tatălui văduv, Costache Conachi.

  La vârsta de 17 ani, pe 2 iunie 1846, fata s-a căsătorit cu Nicolae Vogoride, grec de origine, desemnat caimacamul Moldovei, locţiitor al domnitorului  însărcinat cu administrarea Moldovei.

Căsătoria a fost una aranjată de tatăl Ecaterinei, care era ostil cauzei unioniste şi apăra interesele turcilor în Moldova. Tot el a dorit ca noul cuplu să poarte numele de Conachi, întrucât nu avea alţi moştenitori în afară de fiica sa şi a dorit să ducă mai departe numele familiei.  

În urma căsătoriei aranjate, Ecaterina i-a născut lui Nicolae Vogodrie trei copii: Emanoil, Maria şi Lucia.

Cei doi soţi nu au împărăşit însă niciodată aceleaşi idei.

În vreme ce caimacamul sprijinea interesele otomanilor, pentru că primise promsiunea de a deveni domn al Moldovei în cazul în care Unirea nu se va înfăptui, tânara sa soţie sprijinea cauza unionistă.

,,Unirea mai presus de soţ”. 

Alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, Ecaterina s-a înrolat în tabăra unioniştilor, sprijinindu-i pe Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.   

Despre Ecaterina Vogoride se mai spune că ar fi fost una dintre iubirile celui care avea să devină domnitor, Alexandru Ioan Cuza şi că ei îi datora Cuza ascensiunea în cariera militară şi trecerea sa rapidă de la gradul de sublocotenent la cel de colonel.  

Când soţul ei a vrut să îi numească pe Constantin Catargiu şi Nicolae Cantacuzino miniştri, ambii fiind recunoscuţi antiunionişti, l-a ameninţat cu divorţul.

  „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât  zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale.

Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”, i-ar fi spus Ecaterina, Caimacamului.  

 

   După ce soţul ei, caimacamul Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă, Ecaterina i-a furat corespondenţa cu Poarta Otomană, pentru a da în vileag complotul antiunionist.  

Scrisorile lui Vogoride au făcut înconjurul presei din Europa. Au fost publicate şi în Moldova sub numele de ”Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice”.

După dezvăluirea complotului, Puterile Garante au obligat Imperiul Otoman să-şi reevalueze poziţia faţâ de Principatele Române şi să accepte rezultatul favorabil reluării alegerilor.

Nicolae Vogoride a fost înlăturat din postul de caimacam, în octombrie 1858.

După Unirea din 1859, Ecaterina Conachi l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa. Fostul caimacam a murit în1862, iar Ecaterina s-a recăsătorit cu principele italian Emanuele Ruspoli în 1864.

Românca, fără de care Unirea  ar fi fost stopată cine ştie pentru câtă vreme, a murit la Genova, în Italia, în februarie 1870.

 

 

 

 

Surse: 

 

https://www.erepublik.com/sr/article/unirea-principatelor-rom-ne-evenimente-anterioare-2628840/1/20

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Vogoride

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

Anunțuri

15/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

14 noiembrie 1878 -Ziua Dobrogei. Proclamația Principelui României Carol I de Hohenzollern, prin care se consfințea unirea Dobrogei cu Ţara

 

 

 

 

Trecerea Dunării de trupele române, 1878

 

  14 noiembrie este ziua unirii Dobrogei cu România. Este ziua în care, la Brăila, în anul 1878 s-au desfășurat festivitățile prilejuite de punerea în aplicare a art. 46 al Tratatului de la Berlin, prin care străvechiul teritoriu românesc dintre Dunăre și Marea Neagră revenea la Patria-mamă.

 

La sfârşitul războiului dus de România şi Rusia împotriva Imperiului Otoman, situaţia Dobrogei era dezolantă: majoritatea musulmanilor părăsiseră provincia, o mare parte dintre cerchezii care fuseseră  colonizaţi de turci după 1864 s-a dedat la jafuri, distrugeri, crime, terorizând populaţia rămasăşi au avut loc numeroase răfuieli între creştini şi musulmani.

În marea lor majoritate, românii au rămas la locurile lor şi au adoptat o atitudine paşnică şi tolerantă. Între 1877-1878 s-a instaurat o administraţie provizorie rusească.

Imediat după preluarea teritoriului de către administraţia românească s-a trecut la reorganizarea şi reconstruirea provinciei.

A fost abolită dijma otomană şi introdus un sistem mai uşor de taxe, iar prin decret domnesc au fost garantate proprietăţile locuitorilor care fuseseră abandonate în timpul războiului.

La 1/13 iulie 1878  a fost semnată forma finală a Tratatului de la Berlin,  care în articolele 22-46 prevedea  dispoziţii  referitoare la România. Marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de Imperiul Otoman şi îi atribuiau Dobrogea, formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest Silistra şi până la Mangalia. De asmenea revenea la ţară  şi Insula Şerpilor.

Teritoriul care a revenit României avea o suprafaţă de 15 776 kmp, o populaţie de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani) și putea asigura României controlul sectorului fluvial Galaţi-Tulcea-Sulina, a gurilor de vărsare ale Dunării, precum şi accesul la Marea Neagră de la vărsarea braţului Chilia până la 5 km sud de Mangalia.

Cei mai mulţi erau tătarii (71.000), urmaţi de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruşi, circasieni şi germani.  

Autorităţile române s-au retras din judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad, care intraseră în componenţa Moldovei din 1856 şi apoi a României, ca urmare a păcii încheiate de marile puteri cu Rusia.

  Conform dispoziţiilor Tratatului de la Berlin, la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat acest teritoriu din Basarabia de Sud,

 

 

 

 

 

 

În acelaşi timp partea română a început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România. Au fost alocate fondurile necesare reorganizării administrative, iar în paralel s-a stabilit o delegaţie română pe lângă comisia europeană însărcinată cu fixarea frontierei româno-bulgare. 

La 14 noiembrie 1878 a fost  citită Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern, care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei:

„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă… Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.

Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţie definitivă, care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornicite poziţia voastră cetăţenească. Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.”

 

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Preluarea acestei provincii a fost posibilă în urma semnării tratatului de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) și San Stefano (19 februarie / 3 martie 1878), tratate ce au pus capăt Războiului Ruso-Turc de la 1877-1878, cunoscut și ca Războiul de Independență al României.

La data de 13 noiembrie, Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu au stabilit ultimele dispoziții pentru intrarea armatei române în Dobrogea. 

A fost emis şi un ordin de zi către armată, căreia Domnitorul îi ordona:

„Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi!

În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră…Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!”

 

 Cum a trăit Carol I zilele de dinaintea luării în stăpânire a Dobrogei. Monarhul a trecut Dunărea doar când armata a dat undă verde

 Foto: Regele României Carol I de Hohenzollern 1866-1914 (n.1839 – d.1914)

 

 După aproape 500 ani de stăpânire otomană neîntreruptă, străvechiul pământ românesc al Dobrogei revenea la sânul României.

Marea miză, independenţa de stat a României, fusese câştigată. Ţara a pierdut, însă, Basarabia de sud, primind la schimb o provincie strategică pentru echilibrul Europei: Dobrogea, cu braţele Dunării şi cu ieşirea la Marea Neagră. 

În dimineața zilei de 14 noiembrie 1878 principele  Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu – comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, prefectul județului, primarul Brăilei și consilieri locali și de un mare număr de cetățeni ai orașului.

Au fost organizate mai multe festivităţi. S-au ţinut discursuri iar    Episcopul Mechidesec al Dunării de Jos a oficiat un Te Deum în faţa unui altar improvizat. Prinţul Carol a defilat în fruntea trupelor prin mulţimea care arunca flori. Apoi,trupele române reprezentate de  regimentele 4, 5 şi 7, un regiment de artilerie şi Regimentul 2 Roşiori, comandate de generalul Gheorghe Anghelescu, cel care avea să conducă prima divizie a Dobrogei, s-au îndreptat spre port.

Proclamația dată cu prilejul intrării Dobrogei în componenţa statului român afirma angajamentul solemn al respectării legilor țării, a religiei minorităților și a proprietăților, a ordinei și disciplinei.

După încheierea festivităţilor oficialitățile, împreună cu Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul Ștefan cel Mare și au păşit pe pământul Dobrogei, la Ghecet.

Aici au fost întâmpinați de numeroși localnici dobrogeni: români, turci, tătari și bulgari.

 De la Ghecet, Carol I s-a întors în capitală pentru a deschide întrunirea Corpurilor Legiuitoare, însă nu înainte de a ura drum bun trupelor militare care plecau spre Măcin.

Autoritățile civile și militare ale statului român au ajuns la Măcin, apoi la Babadag, după care, în ziua de 18 noiembrie, au intrat în Tulcea. În orașul Constanța au ajuns în ziua de 23 noiembrie 1878.

În calitate de prefecți au fost numiți R. Opran la Constanţa şi G. Ghica la Tulcea.

Proclamaţiile regale, care îndemnau la înţelegere şi respect, au fost două documente fundamentale ale căror intenţii se vor regăsi şi în legile privind Dobrogea – Legea din 1880 pentru organizarea Dobrogei sau «Constituţia Dobrogei», cum o numea Kogălniceanu, şi Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea.

Carol I continua astfel politica lui Cuza faţă de ţinutul dintre Dunăre şi Mare, pe care îl considera «mărgăritar al Coroanei României». Regele Carol I îşi dorise mult Dobrogea, cu riscul pierderii în urma Războiului de Independenţă de la 1877 a Basarabiei de sud, cu judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Era conştient că regiunea va aduce ţării un avantaj strategic şi economic de primă mână: ieşirea la Marea Neagră. Şi mai ştia că o Românie modernă nu se poate construi fără o ieşire la Marea Neagră, fără un pod maiestuos peste Dunăre şi fără un oraş comercial care să valorifice zestrea naturală a litoralului.

Unirea Dobrogei cu Patria Mamă a reprezentat, după unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859, o nouă și importantă etapă în procesul de desăvârșire a unității de stat a românilor, proces încheiat prin Marea Unire din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.

 

Din anul 2015 data de 14 noiembrie a fost instituită prin lege „Ziua Dobrogei”.

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Dobrogei_cu_Rom%C3%A2nia

http://www.istoria.md/articol/656/14_noiembrie,_istoricul_zilei#1878

14/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12 noiembrie 1857 – S-a luat decizia privitoare la introducerea în circulaţie pe teritoriul Principatului Moldovei a mărcilor poştale „Cap de bour”. VIDEO

 

 

 

 

 

 

În ziua de 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la Iaşi, hotăra introducerea pentru prima dată în circulaţie pe teritoriul Principatului Moldovei, a mărcilor poştale.

Au  fost tipărite la 15 iulie 1858, cu o presă manuală, bucată cu bucată, patru valori ale primei emisiuni „Cap de bour”, care au fost puse în vânzare pe data de 22 iulie 1858, mai întâi la biroul poştal din Iaşi, urmând ca mai apoi, începând cu data de 8 august să fie distribuite şi la celelalte birouri poştale moldoveneşti.

Primele mărci poștale au fost date în lucru la Tipografia „Atelia Timbrului” în timpul căimăcamiei lui Nicolae Vogoride. A fost copiat un model austriac, folosindu-se pentru tipărire matriţe de oţel. Mărcile poştale “Cap de bour” erau nedantelate şi au avut putere de circulaţie doar în Moldova, acestea fiind de asemenea printre primele care au circulat în lume.

A fost un afront clar la adresa puterii otomane, cu un an înaintea Unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească şi cu vreo 20 înainte de obţinerea independenţei de stat a României, când turcii nu permiteau  niciun fel de autonomie instituţională sau economică, cum ar fi emiterea de monedă proprie, însemne naţionale sau arborarea unui drapel propriu.

În plus, la acea vreme, Imperiul Otoman nici nu tipărise încă mărci poştale, acestea fiind puse în circulaţie de turci abia cinci ani mai târziu, în 1863….

Grecii  au avut primele mărci poştale în 1861, sârbii în 66, iar bulgarii în 1879. 

 

Timbrul moldovenesc reproducea într-un cerc „capul de bour”, semnul heraldic de pe străvechea stemă a Muşatinilor a Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în cinci colţuri, legenda „porto scrisori” inscripţionată cu litere chirilice şi valoarea nominală a timbrului, amplasată în interiorul buclei de formă eliptică a goarnei poştale.

Au existat patru valori de : 27, 54, 81 şi 108 parale.

 

 

 

 

 

 

Tirajul acestei emisiuni poştale a fost mic: 6.000 la 27 de parale bucata, 10.000 la 54 de parale, 2.000 la 81 de parale și 6.000 la 108 parale. Imprimarea s-a făcut pe coli de 32 de mărci poştale în patru rânduri a câte opt bucăţi. Hârtia era specială, de provenienţă străină, având grosimea, structura şi culoarea diferită.

Ca adeziv pentru gumare a fost folosită gumă arabică de culoare galben-brun, aplicată manual în straturi inegale şi neuniforme. Acestea au circulat o perioadă scurtă de timp, doar câteva luni, pentru că ulterior a fost schimbat tariful poștal. Mărcile poștale care rămăseseră nevândute au fost retrase de pe piață la 31 octombrie 1858 și distruse.

După retragerea acestei prime emisiuni, odată cu introducerea tarifului poştal unic, a fost pusă în circulaţie la 1 noiembrie 1858 a doua emisiune “Cap de bour” cu valori de 5 parale, 40 de parale şi 80 de parale, care a totalizat 10.001 exemplare .

 

 

 

cap de bour

 

Acestea reproduceau semnul heraldic de pe stema Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în şase colţuri în loc de cinci (de pe prima emisiune), legenda PORTO GAZETEI sau PORTO SCRISOREI (adică pentru scrisori sau pentru ziare),  scrisă cu litere latine, alfabetul chirilic folosindu-se la scrierea cuvântului “PAR”(parale). Această emisiune a fost destinată expedierii prin poştă a ziarelor şi imprimatelor.  

De reţinut este faptul că circulaţia acestor mărci poştale a fost valabilă doar în Moldova.

Hârtia era de provenienţă englezească, subţire, aproape transparentă, albă sau gălbuie. A doua emisiune a fost retrasă la 1 mai 1862, cunoscându-se ca ultimă dată de circulaţie ziua de 3 mai 1862 la oficiul poştal din Botoşani. 

În data de 26 iunie 1862  a apărut la Bucureşti  a treia marcă poştală , editată de această dată în  „Principatele Unite“, cu trei valori, în care se regăseau stemele reunite ale celor două ţări române, bourul şi vulturul şi s-a aflat în circulaţie până la 31 decembrie 1864.

 

 

 

 

Fișier:Timbru cap de bour 3p 1862.jpg

 

 

 

 

De data aceasta  expresia “porto” a fost  înlocuită cu “franco”. 

  Întrucât Ţările Române se aflau încă sub suzeranitate turcească şi nu aveau monedă naţională, valorile celor trei timbre (3, 6 şi 30) erau menţionate tot în parale. Acestea au fost primele mărci poştale „franco” româneşti, care arătau că plata prestaţiei poştale s-a făcut anticipat.

 

Se pare că numai vreo 750 de piese „cap de bour” mai sunt pe piaţa filatelică de astăzi.  

 

 

 

 

Ziarul Zimbrulu si Vulturulu

 

 

 

Dintre cele 24.000 de mărci poștale emise în 1858, au supraviețuit doar cele care fuseseră cumpărate și aplicate pe scrisorile trimise în Moldova și câteva care nu au ajuns la casare. 

Puţină lume ştie de exis­tenta unui Tezaur naţional de timbre in România. Valoroasa colectie, aflată acum in administrarea Companiei Nationale Poşta Română SA (CNPR), are in componenţă cateva milioane de marci poştale emise de-a lungul vremii de administratiile postale de pe intregul mapamond, eseuri si machete ale marcilor romanesti, scrisori circulate, dar si o serie de piese filatelice considerate rarităţi si chiar unicate.
 
Merita să mai spunem ca istoria colectiei nationale de timbre se pierde undeva in anii cand au aparut primele marci postale din Moldova, in 1858, celebrele emisiuni Cap de Bour. 

 

Până la 1 martie 1985 Tezaurul purta denumirea de Conservator de timbre si functiona in cadrul Oficiului special pentru distribuirea timbrelor si controlul mandatelor, din subordinea Ministerului Transporturilor si Teleco­municatiilor. Prima reglementare a statutului Conservatorului de timbre a aparut in 1985, cand Decretul 42 emis de Consiliul de Stat a dispus infiintarea, „in cadrul Bancii Nationale a Republicii Socialiste Romania, a <>, care are ca obiect de activitate conservarea, evidenta si pastrarea timbrelor si a bunurilor filatelice din emisiunile romanesti si straine”.

La doar cinci ani de la aceasta reglementare, pe 8 februarie 1990, Ion Iliescu, in calitate de presedinte al Consiliului Frontului Salvarii Nationale, dispune printr-un decret, reintoarcerea tezaurului filatelic la Posta.

Predarea-primirea s-a facut in pripa, prin intocmi­rea a doua protocoale semnate de reprezentantii BNR si ai Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor.

 In 1989, comoara filatelica naţionala valora, la preţurile de piaţă actuale, 500 de milioane de euro la va­loarea de piaţa actuală.

 După douazeci de ani, cele mai valoroase timbre au luat drumul străinătăţii, iar colecţia de mărci poştale clasice a României conţine doar falsuri.

Fabu­loasa comoară cuprindea câteva milioane de mărci poştale, ese­uri şi machete ale timbrelor, scrisori circulate, dar şi o serie de piese filatelice unicat, de o va­loare practic inestimabilă.

Fon­dul naţional, provenit din schim­bul cu administratiile poştale membre ale Uniunii Postale Universale, din fonduri proprii ale Poştei Române, din donaţii şi nu in ultimul rand din con­fiscări, ăn perioada comunistă, a fost până pe 8 februarie 1990 in „stapânirea” Băncii Naţionale, când a fost trecut abuziv, prin decret al presedintelui CFSN Ion Iliescu, în administrarea Poştei.

Tezaurul a devenit o prada usoara pentru cei care stiau cu adevarat ce comoara inseamna o asemenea colectie. In acei ani, casele de licitatii din Europa au scos la mezat zeci de piese filatelice romanesti, rare si chiar unicate, despre existenta carora comunitatea filatelistilor habar nu a avut.

In haosul Revoluţiei, Tezaurul filatelic al României  a fost jefuit sistematic,în decursul unui deceniu acesta fiind devalizat de filatelistii, demnitarii şi functionarii statului care au avut acces la el.

In opinia specialistilor, solutia pentru salvarea Tezaurului ar fi trecerea acestuia in admi­nistrarea Bancii Nationale.

Un control al Curții de Conturi efectuat în luna octombrie 2009 la Muzeul Național Filatelic a relevat faptul că cele 215 mărci  din colecţia „Cap de Bour 1858”, prima emisiune, au fost înlocuite cu falsuri.

Alte 660 timbre „Cap de Bour 1858” din a doua emisiune şi „Principatele Unite 1862 şi 1864” par a fi tot falsuri. Valoarea unui „Cap de Bour” este de 100.000 de euro.

Concluziile sunt cutremuratoare, dar cel mai grav lucru descoperit este ca predarea-primirea tezaurului dintre BNR si Posta Româna s-a efectuat numai scriptic, fără descrierea fiecarui timbru, din acest motiv existând mari sus­piciuni privind autenticitatea unor marci postale.

Specialiştii Curţii cred ca 215 piese filatelice, practic colecţia de mărci poştale clasice a României, sunt falsuri.

La întrebările insistente ale presei, Directorul general al Postei Romane de atunci, Gabriel Bohal­teanu, a dat şi un comunicat naucitor: datele nu pot fi fur­nizate presei pentru ca nu fac parte din categoria informatiilor de interes public!

 

World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) a omologat ziarul „Zimbrulu si Vulturulu”, expus la EFIRO 2008, drept cea mai scumpa gazeta din lume, fiind francata cu opt „Capete de bour”.

 „Zimbrulu si Vulturulu” a fost un ziar aparut in secolul al XIX-lea in Moldova, iar un exemplar al acestui ziar a ajuns sa fie cel mai scump din lume.

A fost scos la Iaşi, iar valoarea acestui  exemplar al gazetei în cauză este dată de faptul ca a fost francată cu opt mărci postale „Cap de bour” de 5 parale, din a doua emisiune din 1858.
In 1969, proprietarul de atunci al ziarului l-a prezentat, alaturi de colecţia sa de timbre, la o expoziţie mondială, organizata la Sofia, şi a câstigat marele premiu.

Piesa in cauza trebuia achizitionată de Statul Român, dar din cauza sărbătorilor de iarnă decizia Guvernului de a aloca banii necesari a fost luată dupa terminarea licitatiei! Adică o gândire perfect imbecilă…

Aşa se face că, un exemplar al ziarului „Zimbrulu și Vulturulu”, francat cu opt mărci poștale „Cap de bour” de 5 parale, din a doua emisiune din 1858, a fost vândut, în decembrie 2006, în cursul unei licitații organizate de Casa Feldman la Geneva, iar cumpărătorul, Joseph Hackmey, un colecționar de origine israeliană, a plătit un preț de 700.000 euro care, cu taxele și comisioanele aferente, a ajuns în final la 830.000 de euro.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/M%C4%83rcile_po%C5%9Ftale_Cap_de_bour

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cap_de_bour

Laszlo KALLAI G. POPESCU – laszlo.andrei@ziua.ro; Marian GHITEANU – marian.ghiteanu@ziua.ro,  prin

 

http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2009/11/crima-contra-natiunii-in-20-de-ani.html

14/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: