CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Trădători şi spioni declaraţi „eroi” ai Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti

Zi istorică pentru Basarabia: 28 iunie –Comemorarea ocupaţiei sovietice şi lupta pentru evitarea unei noi ocupaţii

 

 

Tancuri sovietice pe străzile Chişinăului după cotropirea Basarbiei la 29 iunie 1940 (foto: Timpul md.)

Moldova sovietică a fost reprezentată oficial pentru prima dată de către o spioană, care denunţa legionarii, poliţiştii şi militarii români, pentru ca aceştia să fie arestaţi de bolşevici

La 2 august 1940, prin voința Kremlinului, fără a fi consultată opinia poporului, în șase județe de pe teritoriul ocupat al României de Est și șase raioane ale Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM).

Nici atunci, nici mai târziu, Moscova nu a considerat necesar să semneze Tratatul Unional cu Chișinăul, folosind acest teritoriu ca pe o simplă colonie sovietică.

În consecință, după dezintegrarea URSS, din cauza lipsei elitelor naționale, s-a constatat că R. Moldova, succesoarea RSS Moldoveneşti, este un stat falimentar.

Deși, după ocupația bolșevică, era cât se poate de clar că Basarabia, teritoriul României de Est, va fi transformată într-o nouă entitate sovietică, URSS a încercat să respecte toate formalitățile, pentru a demonstra comunității internaționale că respectă legislația și pentru a mima democrația în interiorul imperiului.

Iată de ce, la 10 iulie 1940, la Moscova a fost convocată şedinţa comună a biroului politic al CC al PC(b) şi al Consiliului Comisarilor Poporului (CCP) din URSS cu participarea lui Stalin, Molotov, Voroşilov, Kalinin, Malenkov, Andreev, Beria, Svernik ş.a., la care s-a votat hotărârea „Cu privire la reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească din RASSM (actuala regiune transnistreană şi unele regiuni ucrainene – n.a.)”.

În aceeaşi zi, hotărârea a fost publicată în presa unională. În baza acesteia, CCP din RASSM şi Comitetul Regional moldovenesc a PC(b) din Ucraina au înaintat CCP şi PC(b) din URSS un document, prin care propuneau, chipurile, reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu cea din RASSM şi crearea RSSM.

Deși este cert că iniţiativa creării acestei noi republici unionale venea direct de la Kremlin și nu aparţinea populaţiei din RASSM, cu atât mai puţin basarabenilor, în presa timpului şi în istoriografia sovietică a fost promovată anume această idee.

Chiar a doua zi, pe 11 iulie, ziarul „Pravda” (Adevărul – rus.) scria despre unificarea Basarabiei cu RASSMoldoveneşti din stânga Nistrului, precizând că suprafaţa noii republici este de 50000 km pătraţi, iar populaţia – de 3 700 000 de locuitori.

Accentuăm că, la acea dată, nici CCP al RASSM, nici comitetul regional moldovenesc al PC(b) din Ucraina, nu erau organe de stat şi de partid ale Basarabiei.

Alături de Stalin, pe prima pagină în „Moldova Soţialistă”

Pe 2 august 1940, la Moscova, a fost convocată sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS. Prezentă la fața locului, delegaţia Basarabiei şi a nordului Bucovinei nu a fost primită în sala de şedinţe în timp ce se discutau propunerile cu privire la hotarele dintre RSS Ucrainene şi RSS Moldoveneşti și hotarele cu România.

Spre deosebire de delegaţiile seimurilor Lituaniei şi Letoniei, şi cea a Dumei de Stat a Estoniei, delegaţia Basarabiei şi a nordului Bucovinei a venit la sesiune doar în calitate de invitat.

Chiar dacă și Țările Baltice erau ocupate de sovietici, pe teritoriul lor au fost organizate măcar formal referendumuri și alegeri în organele executive și legislative, fapt care le-a permis din punct de vedere juridic să-și reprezinte republicile la Moscova.

Cât privește Basarabia și nordul Bucovinei, sovieticii le-au tratat din start ca pe proprietatea lor și nici nu i-au permis RSSM să semneze Tratatul Unional, alături de celelalte republici.

Analizând componenţa etnică a delegaţilor din partea Basarabiei şi Bucovinei de Nord constatăm că: şapte din totalul acestora o constituiau românii, 19-ucrainenii şi ruşii, patru-evrei şi un ungur.

Membrii delegaţiei au fost însoţiţi de trei persoane: I.Misenko, secretarul de propagandă al CC al PC(b.) din Ucraina, N.Şlâkari, membru al PC(b.) din URSS din 1939, şeful secţiei administrative a Prezidiumului Sovietului Suprem al RASSM, B.Moţr, membru al PC(b.) din URSS, secretarul doi al comitetului judeţean Akerman al PC(b.) din Ucraina.

Conform ordinii de zi, în după-amiaza zilei de 2 august 1940, după ce membrii delegaţilor Basarabiei şi nordului Bucovinei au fost chemați în sfârșit în sală, de la tribuna centrală a Kremlinului a fost citită „Legea cu privire la crearea RSSM”.

Această lege stipula că noua entitate unională – a treisprezecea la acel moment – se crea în baza a șase județe ale României și șase raioane ale RSS Ucrainene. Erau teritorii cu istorie diferită și, respectiv, limbă, tradiții și cultură total diferite.

 

 

După aceasta, membra delegaţiei din Basarabia, Zinaida Crăciunescu, a fost chemată la tribuna centrală unde a lăudat conducerea de la Kremlin, a criticat România, în acelaşi timp elogiind situaţia maselor truditoare din URSS.

Discursuri similare au prezentat și transnistrenii T. Konstantinov, deputat din partea sectorului electoral Slobozia din RSSU, şi L. Kornieţ, deputat din partea sectorului electoral Kameni-Kalira al RSSU.

Presa sovietică a acordat o importanţă majoră evenimentului. Fotografia Zinaidei Crăciunescu, flancată de Stalin și Molotov, a fost publicată pe prima pagină a ziarului „Moldova Soțialistă”.

„Mă întrebam: n-au pribluit ei o femeie mai acatării?”

Dacă analizăm componența etnică a celor 31 de reprezentanţi ai delegaţiei, observăm că doar şapte dintre ei erau moldoveni, patru erau evrei, unul – ungur şi 19 – ucraineni şi ruşi.

Printre aceştia se numărau: A. Andruşenko, mașinist la calea ferată Chişinău, P. Brâceac, muncitor la staţia de cale ferată Tighina, I. Melnicenko, muncitor la fabrica de zahăr din Bălţi, F. Homodja, preşedintele Comitetului Executiv din s. Gura Galbenă, N. Golub, ţăran din Ciocâlteni, E. Cuzina, ţărancă din Cricova, I. Kiriliuk, ziler, N. Gumaliuc, pictor, I. Ciumac, ţăran din Slobozia, Bălţi, iar „eroina” Crăciunescu era învăţătoare la Orhei.

Membrii delegaţiei au fost însoţiţi de trei angajați ai NKVD-ului: I. Lisenko, secretar de propagandă al CC al PC(b) din Ucraina, N. Şlîkari, membru al PC(b) din URSS şi şef al secţiei administrative a Prezidiumului Sovietului Suprem al RASSM, B. Motsr, membru al PC(b) din URSS, secretar doi al comitetului judeţean Akkerman al PC(b) din Ucraina.

Peste ani, E. Cuzina din Cricova, descriind vizita sa la Moscova, se arăta nedumerită:

„Mă întrebam: n-au pribluit ei o femeie mai acatării, că atâtea sunt şi harnice şi aşezate la minte? Ş-apoi cine putea să ştie, cum şi unde lucrasem, pe la câte curţi cu gardurile înalte şi dulăi de pază am făcut slujbă?

Cine, mă gândeam, ne-ar fi putut cunoaşte toate nevoile care ne împresuraseră? Căci se chema că avem noi cu Alexei, bărbatul meu, o gloabă de cal şi o darabană cam deocheată de felul ei, dar ce folos.

Câte o pereche de mâini aveam mai de nădejde, acestea, că acuma s-au coşcăit, sireacele… Într-un cuvânt, la fel de pripăşiţi ca şi grosul cricovenilor eram, nici mai bine, nici mai rău.

Cum, dar, tocmai pe mine să mă aleagă? Oamenii mă propusese. Ce dichiseam eu atunci? Că, precum ziceam, numai 25 de ani e, totuşi puţin”.

Cine  a fost Zinaida Crăciunescu și de ce tocmai ei i s-a încredințat sarcina să aducă osanale conducerii sovietice din partea Basarabiei?

În istoriografia sovietică, ea era descrisă cu mult fast, atribuindu-i-se cele mai nobile calităţi. Iar studiile istorice, apărute după restructurarea gorbaciovistă, o califică pe Crăciunescu ca pe o exponentă a etniei ruse (vezi: Anton Moraru, O „operaţie militară” necunoscută în Basarabia, 1940, Cartea moldovenească, 1991).

 Arhiva Naţională a R. Moldova deţine un document care ne prezintă activitatea acestei femei, din care desprindem  următoarea informaţie:

„La 24 iulie 1940, au fost repatriaţi din Cernăuţi, agentul teatral Iancu Economu, concubina sa Zina Crăciunescu, zisă Economu, sora ei Gherta Ştefănescu şi jidanca Roza Feldman (dintr-un regiment de grăniceri din Constanţa).

Iancu Economu locuia la Cernăuţi pe strada Regina Maria (…) şi tolera ca în casă la el să se ţină adunări comuniste, să se facă spionaj şi găzduia, fără a anunţa poliţia, pe toţi curierii şi agenţii de spionaj care veneau la concubina sa Zina Crăciunescu şi care-l plăteau numai să nu se amestece în acţiunile lor.

Zina Crăciunescu, zisă Economu, originară din Mohiliov (Rusia), fostă chelneriţă la un restaurant din Chişinău, căsătorită şi divorţată de plutonierul Crăciunescu, dat afară din armată pentru comunism, trăia în concubinaj de 18 ani cu Iancu Economu şi în Cernăuţi o făcea pe actriţa, dar nu juca teatru, ci avea venituri din serviciul de spionaj bolşevic.

Individa Zina Crăciunescu avea relaţii în Cernăuţi cu toţi jidanii pe care poliţia îi bănuia că fac spionaj bolşevic şi anume jidanul Math de la cinematograful central, Wolf agent la bursa neagră din Cernăuţi şi alţii.

La Cernăuţi, de peste 7 ani, avea amant pe jidanul Max Brusdorf, conducătorul acţiunii de spionaj bolşevic şi comunist din Bucureşti. Individa avea un limbaj telefonic şi în fiecare seară vorbea la telefon cu Brusdorf din Bucureşti.

Lunar se mai ducea la Bucureşti sau venea jidanul la Cernăuţi şi-i dădea bani, instrucţiuni sau material de propagandă comunistă.

Totdeauna când venea individa Z. Crăciunescu din Bucureşti, veneau la ea jidanii Math şi Wolf, de unde ieşeau cu pachete, iar a doua zi se găseau manifeste comuniste prin oraş.

Prin lunile ianuarie şi februarie 1940, a venit la individa Z. Crăciunescu femeia de moravuri uşoare Anca Balaban, fata codoaşei Miţa Ţiganca din Crucea de Piatră, iar actualmente joacă Teatru la Liga Culturală.

Aceasta a venit la Cernăuţi cu jidanul Max Brusdorf şi încă cu un jidan sau grec, care avea foarte mulţi bani şi toţi au locuit la Z. Crăciunescu unde făceau adunări comuniste şi lua contact cu spionii bolşevici din Soviete.

Gherta Ştefănescu, sora Z. Crăciunescu, femeie de moravuri uşoare şi curieră comunistă la organizaţia comunistă din Galaţi, avea aceeaşi activitate ca şi sora ei.

În luna iunie (1940 – n.a.) au venit la Zina Crăciunescu trei ofiţeri bolşevici şi ea s-a dus cu aceştia pe la diferite cazărmi din Cernăuţi, arătându-le interiorul şi pe la alte autorităţi.

Până la plecarea ei din Cernăuţi, ea cu sora ei şi cu alte jidance au fost numai în societatea bolşevicilor, fiindu-le călăuze în oraş şi denunţând pe legionari, militari şi poliţişti ca aceştia să fie arestaţi de bolşevici. Individa a venit în ţară cu 2 mln şi locuieşte la jidanul Max Brusdolf unde de asemenea se ţin adunări comuniste şi se face spionaj în domeniul marinei şi aviaţiei.”

5 februarie 1941 (ANRM, F. 691, Inv. 1, dos. 54).

Documentelul denotă clar, că Z. Crăciunescu a făcut spionaj în favoarea sovieticilor.

După reocuparea teritoriului românesc al Moldovei de la Est de Prut de către trupele sovietice la 23 august 1944 aceasta a revenit la Chişinău.

În scurt timp conducerea sovietică a răsplătit-o pentru meritele sale cu titlul de învăţătoare emerită.

O perioadă îndelungată a fost prezentă în presa de la Chişinău, cu precădere în ziarele: „Colhoznicul Moldovei” şi „Cultura Moldovei”.

Sora lui Kotovski – „trimisa poporului”

La 18 august 1940, cu ocazia revenirii delegației de la Moscova, la Chişinău a fost organizat un miting de amploare.

Imagine similară

 

„Pravda” scria:

„Oraşul s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare, pregătit să întâlnească pe trimişii poporului Basarabiei care se întorc de la Sesiunea a VII a Sovietului Suprem al URSS.

În piaţă este organizat un miting la care participă 50 000 de oameni. Din numele organizaţiei de partid şi sovietice îi salută pe delegaţi secretarul comitetului orăşenesc tov. Selivanov.

După care cuvânt i se oferă învăţătoarei tov. Sârbu, care salută delegaţii din numele intelectualilor.

Ca răspuns ia cuvânt membrul delegaţiei învăţătorul tov. Şinder, după care a vorbit un alt membru al delegaţiei tov. Gorskaia – sora lui Kotovski”.

Noua conducere a RSS Moldoveneşti a încercat să se mențină la putere, iar istoria a demonstrat că acest lucru a fost posibil doar prin teroare şi minciună.

 

Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie

Timpul md.

http://intersectii.eu/zinaida-crciunescu-spion-bolevic/

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/15/ziua-de-15-august-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/15/o-istorie-a-zilei-de-15-august-video-3/

Reclame

15/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

11 august 106 d.H – O diplomă militară romană (descoperită la Porolissum, azi Moigrad) atesta încheierea celui de-al doilea război dacic

diploma militara gherla romani alla ii pannoniorum

 

 

În urmă cu 1912 ani, în data de 11 august 106 d.H , o diplomă militară romană (descoperită la Porolissum, azi Moigrad, jud. Sălaj) atesta încheierea celui de-al doilea război dacic (început în anul 105 d.H.) şi amintea prima dată provincia romana DACIA.

Pentru organizarea noului teritoriu încorporat Imperiului Roman, împăratul Traian a mai rămas în provincie aproape un an.

Au fost efectuate numeroase măsurători topografice şi recensăminte, unele date referitoare la aceste acţiuni rămânând  consemnate, lăsându-ne mărturie faptul că perimetrul iniţial al provinciei era de aproximativ un milion de paşi, lungime egală cu 1480 km.

În această suprafaţă sunt incluse actualele regiuni, Oltenia, Banat şi Transilvania intracarpatică. Hotarele pot fi stabilite pe baza izvoarelor istorice şi a descoperirilor arheologice, care atestă prezenţa populaţiei romane pe teritoriul dacic şi mai ales a castrelor de frontieră.

Traseul frontalier poate fi considerat în linii mari următorul: pornind de la vărsarea Tisei în Dunăre, spre nord până la confluenţa cu Mureşul, apoi pe cursul acestui râu până în dreptul castrului de la Micia, de aici spre nord, paralel cu vârfurile Munţilor Apuseni, se înconjoară întreaga zonă auriferă, Brad-Abrud-Roşia Montană, traseul se continuă pe linia Bologa-Porolissum, de la acest mare mare centru conturul se îndreaptă spre nord-est până în punctul Tihău, de unde e continuă mai departe spre est pe cursul Someşului, până la castrul Ilişua, apoi spre sud-est pe coama interioară a Carpaţilor Răsăriteni, zonă marcată cu mai multe castre, de la Olteni, hotarul se îndrepta spre nord-est până la antica Angustia, castru care închidea pasul Oituz, iar din pasul Turnu-Roşu, urmându-se cursul Oltului până la vărsarea acestuia în Dunăre.

 

 

 

 

 

Din păcate, legea de constituire a provinciei nu s-a păstrat, dar izvoarele istorice oferă o largă paletă de date referitoare la organizarea Daciei romane.

Din puncte de vedere al guvernării, teritoriul cucerit din Dacia a fost asimilat  provinciilor romane de rang imperial, ceea ce înseamnă că provincia era condusă în numele împăratului de către un guvernator de rang senatorial (rang stabilit de numărul trupelor dislocate pentru apărarea provinciei, rang ce putea fi consular sau chiar pretorian), ce purta titlul oficial de legatus Augusti pro praetore.

Mandatul de guvernator se desfăşura pe o perioadă de la trei la cinci ani, mai târziu fiind redusă la maximum doi ani.

Organigrama conducerii conţinea pe treapta imediat inferioară procuratores Augusti, persoane recrutate din ordinul ecvestru, ei îndeplinind ocazional pe lângă sarcini administrative şi funcţii de conducere militară, dar limitate la unităţi auxiliare.
De menţionat mai sunt funcţiile de conducere militară efectivă.
Aparatul birocratic era relativ mic, acesta fiind ocupat  de persoane de diferite categorii sociale, printre ei numărându-se chiar liberţi şi sclavi.

În perioada cuprinsă între anii 108-110 are loc construcţia noului oraş Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, oraş care devine capitala noii provincii.

Brazda de hotar era trasată de însuşi guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus.

Încă de la fondare, oraşul primea statutul de colonie, beneficiind de dreptul italic (ius italicum) şi devenea sediul guvernatorului şi al întregului aparat administrativ, fiscal şi religios al provinciei. 

 
În perioada 117/118 au avut loc puternice mişcări ale dacilor din provincie, coroborate cu cele ale dacilor liberi, ale sarmaţilor roxolani şi ale sarmaţilor iazygi.

Ca urmare, Quintus Marcius Turbo,  prefect al Gărzii Pretoriene romane şi consilier militar al împăraţilor Traian şi Adrian, a fost trimis în Dacia pentru a restabili situaţia.

După anihilarea răscoalei şi plecarea lui Turbo, a avut loc, probabil în anul 119, prima reorganizare a provinciei.

Dupa ocuparea Daciei, romanii vor distruge vechea capitala SARMIZEGETUSA REGIA şi vor construi o noua capitala la 40 Km de vechea capitala, în zona de câmpie pe culoarul Bistrei, numită initial COLONIA DACICA, iar apoi de COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA.

O inscripţie onorifică, datată  117/118, menţiona prima oară numele de Sarmizegetusa pentru capitala Daciei, care în timpul împăratului Traian era o provincie unitară, având staţionate pe teritoriul său trei legiuni.

Ulterior, în 118 – 119 d.Hr., ea a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia Inferior, iar mai târziu a fost divizată în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/11/ziua-de-11-august-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/11/o-istorie-a-zilei-de-11-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.rador.ro/2018/08/11/calendarul-evenimentelor-11-august-selectiuni-4/

 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/ operatie=subiect&locatie=terra_dacorum&fisier=Provincia_Daci a
 

11/08/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | 3 comentarii

La 31 iulie 1877, principele Carol I al României a primit de la marele duce Nicolae al Rusiei o telegramă în care cerea ajutorul armatei române în lupta împotriva Turciei

Imagini pentru rege carol I photos

 

Foto: Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914), rege al României 1866-1914


La 31 iulie 1877, stil nou (19 iulie 1877, stil vechi), Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, în Bulgaria şi cerea ajutorul Armatei Române.

O parte din trupele rusești au intrat în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă  peste Dunăre, înapoi în România.

 

 

telegrama 19 iulie 1877

În telegrama cifrată către Principele Carol, Marele Duce Nicolae, fratele ţarului Alexandru al Rusiei, scria:

Turcii au concentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”.

Este telegrama care stă la baza intrării României în conflictul ruso-turc, iar sângele soldaţilor români vărsat la sud de Dunăre va consfinţi independenţa României.

Această telegramă îşi va avea propria istorie. După 1945, sovieticii au căutat multă vreme documentul în arhivele din România. Oare de ce?

De la începutul conflictului, relaţiile dintre Imperiul Ţarist şi România s-au desfăşurat în condiţii inegale, Rusia „negociind” din poziţie de forţă o convenţie cu autorităţile de la Bucureşti, ce permitea trupelor ţariste să tranziteze teritoriul românesc.

Mai mult: trupele ruseşti au trecut Prutul, îndreptându-se către Dunăre, fără a mai aştepta adoptarea convenţiei în Parlamentul României.

De asemenea, încercările României de a încheia un tratat de alianţă cu Imperiul Ţarist, pentru a se alătura conflictului, s-au lovit de aroganţa ţarului Alexandru al II-lea şi a prinţului Gorceakov.

Subestimarea forţelor otomane aflate la sud de Dunăre, dar şi a armatei române, reformată şi pregătită de Carol, aveau să pună însă în pericol întreaga expediţie rusă, condusă de Marele Duce Nicolae. 

La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame prin care se solicita ajutorul armatei române, ceea ce semnifica faptul că articiparea României, refuzată inițial de Rusia, devenise indispensabilă.

Românii nu s-au grăbit să satisfacă cererile ruşilor, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament.

Domnitorul a pus condiţia ca armata română să rămână sub comanda sa şi să aibe o zonă proprie de operaţiuni.

La 16 august, la cartierul general rus, din Gornia-Studena, are loc întîlnirea principelui Carol cu dintre ţarul Alexandru al ll-lea şi Marele Duce Nicolae, care oferă domnitorului comanda trupelor româno-ruse din faţa Plevnei.

La 19 august, la Corabia se ţine consiliu de război. Se hotăraşte trecerea Dunării, chiar a doua zi. După un serviciu divin, traversarea Dunării începe după amiaza pe un pod de vase.

Carol asistă de pe malul românesc.

Imagini pentru 1877 regele carol I trecerea armatei române peste dunare photos

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

Marele Cartier General in frunte cu principele Carol

Foto: Marele Cartier General condus de principele Carol

 

Totuși, nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălnicenu nu au considerat în acel context că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război fără asigurări și fără angajamente.

Faptul că nu a existat o înțelegere scrisă, va fi folosit de curtea de la Petersburg în cadrul tratativelor post-conflict, în urma cărora în ciuda sângelui vărsat alături de ruşi, România a fost forțată să cedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail şi Bolgrad), la care  renunţase silit după Războiul Crimeii şi care îi tăiau accesul strategic la Gurile Dunării.

 

 

31/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: