CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

R.Moldova ar putea cere miliarde de dolari cu titlu de despăgubiri de la Federaţia Rusă

 

 Foto: Locul unde criminalii NKVD au executat sumar 3400 de basarbeni în 1940-1941

 

 

La Chişinău, Tiraspol, Soroca sau Cahul, „eliberatorii” roşii au executat mii de moldoveni, pe care i-au aruncat în gropi comune, turnând var peste cadavre.

Pentru a se menţine la putere, regimul comunist din URSS a folosit toată „experienţa” acumulată de omenire de manipulare, falsificare, intimidare etc.

Când măsurile „paşnice” nu aveau efect, sovieticii rezolvau simplu problema: oamenii incomozi regimului erau lichidaţi, cu un glonte în cap.

Președintele Parlamentului Republicii Moldova afirmă că ţara sa ar putea cere miliarde de dolari drept despăgubiri de la Federaţia Rusă

Iată că recent, într-un inverviu acordat unei publicatii din Letonia (Latvijas Avize), Andrian Candu, președintele Parlamentului Republicii Moldova, a avertizat ca pentru pierderile provocate de prezenţa trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei ţara sa ar putea solicita despăgubiri în cuantum de cateva miliarde de dolari.

“Ne gândim să angajăm o firmă de avocatură internațională pentru a calcula pierderile provocate de prezența rusă în Transnistria timp de 25 de ani. Pretenţiile ar putea să se ridice la miliarde de dolari”, scrie radiochisinau.md

Președintele Parlamentului Republicii Moldova afirma ca tara sa ar putea cere miliarde de dolari drept despagubiri de la Federatia Rusa

“Noi credem că cei aproximativ 2.000 de militari ruși din Transnistria sunt forțe de ocupație. Ei fac exerciții comune cu așa-zisa armată transnistreană. Trupele rusești creează riscuri de securitate, deoarece sunt o prezență militară ilegală, precum este și armata rusă din Abhazia, Osetia de Sud și estul Ucrainei.Ne străduim să vorbim despre prezența ilegală a forțelor rusești în Transnistria la nivel internațional și sperăm că această problemă va ajunge şi în vizorul ONU”, a declarat Andrian Candu în interviul publicat la rubrica Kaujas Lauks (Câmpul de Luptă), scrie mold-street.com citat de radiochisinau.md

Pe de alta parte, acelaşi Andrian Candu, a afirmat că aceasta este o problema delicată, fiindca societatea moldovenească nu este gata să învinovăţească complet ocupaţia sovietică:

“Este adevărat, poporul nostru, de asemenea, a suferit de pe urma deportărilor, foametei și altor crime comise de autoritățile comuniste. Poate într-o zi, vom crea o astfel de comisie pentru a calcula reparații”, a mai adaugat Andrian Candu

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/iata-unde-calaii-nkvd-au-masacrat-3-400-de-basarabeni-in-1940-1941

Anunțuri

17/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRASILVANEAN DEPENDENT DE TURCIA

Fișier: Partium1570.PNG

Principatul Transilvaniei (Transilvania) la 1570

 

Împrejurările formării Principatului autonom al Transilvaniei

La 29 august 1541, turcii ocupau capitala Ungariei. Au luat sfârşit astfel pentru un oarecare timp, luptele  duse de Habsburgi timp de  un deceniu şi jumătate pentru stăpânirea Ungariei.

Aceasta a fost  împărţită în trei părţi: partea de vest şi de nord, cu Slovacia, Slovenia şi Croaţia, rămâneau sub stăpânire habsburgică; centrul, transformat în paşalâc, va fi stăpânit de turci aproape 150 de ani; Voievodatul Transilvania, împreună cu „Partium” devenea principat autonom, sub suzeranitatea turcească, pentru tot atâta vreme. 

Ardealul a avut între 1541 şi 1688 un statut special faţă de Imperiul Otoman, bucurându-se de o autonomie mai extinsă decât aceea pe care o aveau Ţara Românească şi Moldova, care poate fi explicată de poziţia geografică, forţa sa  economică şi militară şi nu în ultimul  din pricina rivalităţii turco-habsburgice.

Între Transilvania şi Poarta otomană s-au stabilit raporturi de vasalitate-suzeranitate. Poarta otomană, în calitate de putere suzerana, datora ocrotire şi sprijin ţarii vasale. Această ocrotire i-a fost făgăduită principelui Transilvaniei în chip solemn de către însuşi sultanul Soliman, prin firmanul său din 1560. Sultanul se lega să nu părăsească Transilvania şi pe Ioan Sigismund în nici o împrejurare.

Promisiunea sultanului cu acest prilej şi cu altele şi, în general, politica Porţii faţă de Transilvania, mai puţin apăsătoare în comparaţie cu celelalte două ţări româneşti, se explică prin poziţia pe care o avea această ţară între cele două imperii cu tendinţe expansioniste – otoman şi habsburgic.

În schimbul acestei „ocrotiri”, Transilvania – la fel ca Moldova şi Ţara Românească – datora ascultare, supunere, ajutor militar, tribut, daruri şi provizii. Tributul   Transilvaniei a fost fixat, în 1541, la suma de 10.000 de florini aur anual, ridicată ulterior la 15000 de florini anual („munus honorarium”) care avea în primul rând  o semnificaţie politică, aceea de a sugera dependenţa de Imperiul Otoman.

În schimb, în Ţara Românească şi Moldova, pe lângă importanţa politică, tributul avea şi o valenţă economică. Ţara Românească şi Moldova erau foarte apropiate geografic de otomani şi erau cele mai importante surse de aprovizionare a capitalei imperiului. 

Egiptul (deşi era un mare producător agricol) era mai îndepărtat de Turcia, ceea ce făcea aprovizionarea de acolo mult mai  anevoioasă. Era mult mai lesne pentru otomani să se aprovizioneze din Ţările Române cu oi, vaci, cai, ceară de albine, seu, grăsime de vită, cereale.  

Mai exista şi obligaţia plăţii către turci a unor daruri care constau din sume de bani, din obiecte preţioase, de aur şi argint (mai ales cupe), blănuri scumpe, şoimi etc. Pe lângă darurile obişnuite, la anumite ocazii însemnate (ca, de pildă, urcarea pe tron a sultanului) se trimiteau acestuia daruri speciale, din care se împărtăşeau şi marii demnitari otomani.

Transilvania trimitea anual, din secuime, 24 de perechi de şoimi folosiţi de sultani la vânătoare. Vânătoarea cu şoimi era considerată vânătoarea supremă, specifică popoarelor de stepă.

În afară de tribut şi daruri, Transilvania mai avea şi obligaţii în natură faţă de Poartă. Dieta întrunită la 1558 hotăra să se dea sultanului de fiecare poartă, câte o măsură turcească de grâu, orz sau ovăz, apoi boi şi oi. Saşii erau obligaţi la o dare globală de 12.000 de măsuri turceşti de grâu şi la tot atâtea de orz.

În timp de război se percepea o dare extraordinară de un florin de poartă, pe care saşii o plăteau, de asemenea, global, în sumă de 12.000 de florini; clericii saşi erau obligaţi – în contul acestei dări – la suportarea cheltuielilor de transport a armamentului necesar.

Pentru a face faţă acestor obligaţii şi mai ales plăţii tributului, locuitorii au fost impuşi la o dare specială de 99 de dinari de poartă în Transilvania propriu-zisă şi de un florin în „Partium”. După urcarea tributului, în 1575, a crescut şi darea percepută pentru acoperirea lui, la un florin şi 50 de dinari de poartă.

La vremea aceea că populaţiei Transilvaniei era dublă faţă de cea a Ţărilor Române la un loc.

Între obligaţiile Transilvaniei se afla şi aceea de a participa cu oastea la campaniile militare întreprinse de Poarta. Efectivul trupelor ardelene m asemenea împrejurări varia după necesităţi, în medie fiind de circa 15.000 de oameni. Alteori se pretind Transilvaniei mari sume de bani drept contribuţii sau despăgubiri de război. În 1658 şi 1663, de pildă, contribuţia de război impusă principatului transilvănean s-a ridicat la suma însemnată pentru vremea aceea, de 250.000-300.000 de galbeni (adică 500.000-600.000 de taleri).

Când armatele turceşti se găseau pe teritoriul Transilvaniei, ţara era obligată la încartiruirea şi întreţinerea acestora cu toate cele necesare. Când teatrul de război era în vecinătatea Transilvaniei, obligaţia ţării era de a contribui cu alimente şi furaje în cantităţi însemnate.

Gabriel Bethlen, la cererea turcilor, trimitea în tabăra turcească, cu prilejul expediţiei împotriva Poloniei din 1621, circa 600 de care cu alimente, 150 de boi şi 1.500 de oi, iar în 1683 au fost trimise de asemenea 600 de care.

Principatul Transilvaniei şi-a păstrat şi în acest timp autonomia internă, instituţiile proprii. Totuşi, suzeranitatea turcească, prin sarcinile materiale şi obligaţiile politice pe care le-a impus ţării, a avut o influenţă negativă asupra dezvoltării Transilvaniei. De aceea lupta pentru o autonomie mai largă sau pentru independenţa totală n-a încetat în tot cursul secolului al XVII-lea.

Legăturile dintre Transilvania şi Poartă erau asigurate prin trimişii celei dintâi la Constantinopol. Aceştia erau de două categorii: trimişi ocazionali sau extraordinari (oratores sive legaţi solenninuntii) şi trimişi permanenţi sau capuchehăi (oratores continuicapithia). Trimişii ocazionali erau numiţi de principe şi aprobaţi de dietă.

Numărul lor varia, dar niciodată nu erau mai puţin de doi. Între misiunile acestora era şi aceea de a duce tributul şi darurile sau alte lucruri de preţ mai marilor de la Constantinopol. Trimişii erau însoţiţi totdeauna de suite numeroase, cu scopul de a face impresie asupra turcilor, obişnuiţi cu fastul oriental.

Spre deosebire de trimişii ocazionali – numiţi de principe – trimişii permanenţi sau capuchehaiele erau aleşi în mod obişnuit de dietă şi confirmaţi de principe. Datoria capuchehaiei era de a apăra interesele ţării şi pe ale principelui la Poartă şi de a transmite ordinele Porţii în Transilvania. Pentru a putea răspunde cu promptitudine şi cât mai bine tuturor obligaţiilor, capuchehaia avea mai mulţi colaboratori: un vice – capuchehaie, mai mulţi secretari şi alţi slujbaşi.

ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRASILVANEAN DEPENDENT DE TURCIA (1541-1693).

    Dupa căderea Ungariei în urma bătaliei de la Mohaci,  Dieta Transilvaniei a obţinut dreptul de a-l alege pe principe, care ulterior era confirmat de sultan.  

Concret, între titlurile acordate şi acceptate de otomani pentru conducătorii Principatului se situează cel de Hakim, care-l desemna pe principe şi cel de Kiral, care-l desemna pe rege.

Acordarea titlului de rege al Ungariei pentru principii transilvăneni (în maghiară Krali), a fost o acţiune politică prin care  otomanii contestau orice fel de pretenţii ale habsburgilor la coroana maghiară şi la stăpânirea Transilvaniei şi Ungariei.

Semnificativ este faptul că   ambasadorii Transilvaniei erau văzuţi de turci la acelaşi nivel cu cei ai puterilor europene.

Trimişii ardeleni aveau aproape acelaşi statut ca şi cei ai hanului tătarilor, care era foarte important şi care – dacă sultanul nu avea descendenţi pe linie bărbătească – putea fi considerat urmaşul tronului.

Transilvania îi interesa în primul rând din punct de vedere geo-strategic pe otomani aceştia nefăcând  altceva decât să recunoască vechea autonomie a Transilvaniei şi a faptului că acest ţinut nu a făcut parte din Sacra Coroană ungară.

În această perioadă Transilvania a cunoscut maximum ei de dezvoltare! Dacă ne uităm la voievodatul Transilvaniei vedem că el a fost mai mic, ca întindere geografică, decât Principatul Transilvaniei. Principatul a cuprins şi Maramureşul, Banatul şi Partium – cum e mai numită de istorici zona vestică a Transilvaniei, o zonă care însuma jumătate din Sălaj, Sătmar, Oradea şi până la Arad.

 
Titlul oficial sub care erau cunoscuţi conducătorii Transilvaniei între 1541 şi 1688 a fost acela de principe. Consacrarea oficială a titulaturii de principe (în maghiară) fejedelem – a fost legată de Ioan Sigismund care, în 1556, cu prilejul Dietei de la Sebeş Alba, a primit acest titlu. 

Otomanii recunoşteau ardelenilor dreptul de a-şi alege singuri principele, confirmându-l atâta timp cât interesele le-au dictat aceasta.

În 1552 şi 1660, interesele le-au dictat să rupă din principatul Transilvaniei, Timişoara (în 1552) şi Oradea (în 1660).

Vilaietul Timișoara (în turcă Eyâlet-i Temeşvar) a fost o entitate administrativă în perioada după 1552, anul ocupării părții de vest a Banatului de către otomani, până în 1716, când habsburgii i-au alungat din provincie.Provincia era condusă de către un pașă de rang superior, cu două tuiuri, adică de către un beglerbeg.

Acesta avea în subordine sangeacbeii, șefii sangeacurilor (steagurilor), diviziunile administrative ale pașalâcului. La început vilaietul cuprindea sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche și Ineu.

În 1660 numărul acestora crescuse mai mult decât dublu, prin expansiunea pașalâcului spre nord și est: Timișoara, Lipova, Cenad, Gyula, Ineu, Moldova Veche, Caransebeș, Lugoj, Arad, Făget, Becicherecul Mare.

Sangeacurile erau divizate în așa numitele kaza, conduse de un judecător, un kadi. Subunități administrative și mai mici erau comunele, numite nahiye și satele ori cătunele, numite karye.

De ce ruptura vilaietului Oradei din 1660? Pentru că otomanii se pregăteau pentru asediul Vienei, iar Oradea era un punct strategic pe hartă.  

Transilvania reprezenta, geografic vorbind, o zonă tampon între otomani şi cele două mari puteri din acea vreme în regiune – Polonia şi Imperiul Habsburgic.
 
 

 Principele Transilvaniei avea puteri sporite, el e şeful administratiei si armatei si judecatorul suprem, iar in materie legislativa avea dreptul sa promulge Legile Dietei si ulterior sa le adopte sau să le respingă.Au fost foarte puţine cazuri când otomanii au impus un principe în această regiune, iar ambasadorii Transilvaniei erau consideraţi la acelaşi nivel cu cei ai puterilor europene.

 Otomanii au permis chiar unui principe al Transilvaniei, este vorba de Ştefan Bathory, să candideze şi chiar să reuşească să ajungă rege al Poloniei. De asemenea, în timpul Războiului de 30 de ani, la care ia parte şi principele Gheorghe Rákóczi I, Transilvania e recunoscută ca putere europeană şi participă la semnarea păcii de la Westfalia.

Practic, Transilvania a fost un fel de prezenţă voalată a Imperiului Otoman în acest conflict european.

Dieta Transilvaniei e vechea Congregatie a nobililor, care acum dobândea caracter permanent, cuprinzand membrii reprezentativi ai celor 3 natiuni privilegiati si 4 religii receptate. Era prezidata de principe si constituia principatul organ legiuitor.

Membrii dietei erau aleşi de nobilii din comitatele Transilvaniei propriu-zise şi din cele din „Partium” (alături de comite, câte doi reprezentanţi de fiecare comitat), de pătura conducătoare din scaunele secuieşti, de greavii şi patriciatul din scaunele săseşti (câte doi reprezentanţi din fiecare scaun), de orăşenii bogaţi din oraşele şi târgurile ce aveau dreptul să fie reprezentate în dietă; „regaliştii” erau numiţi dintre consilierii principelui şi din rândurile marii nobilimi prin „scrisori regale” (litterae regales).

Numărul membrilor dietei trecea de 150 şi aceştia se adunau, la chemarea principelui, de două ori pe an la început, o singură dată mai târziu, şi în caz de nevoie oricând. Hotărârile în dietă se luau la început prin votul exprimat cu glas tare de câte un reprezentant al fiecărei „naţiuni” şi religii oficiale, care făcea cunoscută voinţa celorlalţi reprezentanţi ai „naţiunii” sau religiei respective. Locul de întrunire a dietelor era de obicei oraşul unde se găsea curtea principelui în acel moment.

Dietele – ca şi „adunările obşteşti” nobiliare şi congregaţiile din perioada voievodatului – aveau un pronunţat caracter de clasă; la ele participau numai reprezentanţii claselor privilegiate şi ai clerului superior, nu şi aceia ai maselor populare.

În afară de aceasta, compoziţia lor dovedeşte şi asuprirea de neam a românilor, care, deşi alcătuiau majoritatea populaţiei din Transilvania, nu erau reprezentaţi în aceste diete. Pe lângă activitatea desfăşurată în dietă, scaunele secuieşti şi săseşti îşi mai păstrează unele din atribuţiile lor vechi, pe baza cărora pot rezolva problemele administrative şi judiciare locale.

La rezolvarea acestora participă însă numai fruntaşii secui şi patriciatul săsesc, ţărănimea fiind exclusă din adunările scăunale. Aceste organizaţii aveau, ca şi dietele, caracter de clasă, reprezentând doar interesele păturilor dominante.

Principele cârmuia ţara cu ajutorul unor colaboratori direcţi, care alcătuiau sfatul (consilium) său. 

 Consiliul intim e un organ nou, care apare in principat, alcatuit din consilierii alesi de comitate si scaune, la care se adauga un reprezentant al Bisericii. Avea un rol consultativ, de a-l sfatui pe principe in problemele zilnice.

Numărul membrilor sfatului a variat în cursul secolului al XVI-lea, stabilindu-se în cele din urmă la 12. Problemele mai importante privind politica externă şi internă erau dezbătute şi hotărâte, în principiu, în dieta ţării.

Dieta Transilvaniei – care era o dezvoltare a „adunărilor obşteşti” nobiliare din perioada voievodatului şi mai ales a congregaţiilor celor trei „naţiuni” medievale (nobilimea, patriciatul săsesc şi păturile dominante secuieşti) de după răscoala de la Bobâlna – era alcătuită din reprezentanţii celor trei „naţiuni” privilegiate, ai celor patru religii recunoscute (catolică, luterană, calvină şi unitariană), ai unor cetăţi şi oraşe, precum şi din reprezentanţii personali ai principelui (aşa-zişii regalişti).

Din dietă făceau parte de asemenea comandanţii unor cetăţi regale, apoi unii dregători superiori, judecători provinciali, cămăraşi ai minelor şi ocnelor, conducători ai oficiilor vamale etc.

 Organizarea armatei: in armata patrund trupele de mercenari, la care se adauga efective numeroase alcatuite  din tarani.

 Organizarea bisericii pe langa biserica catolica apar cea CALVINA, LUTHERANA si REFORMATA, care alcatuiesc cele 4 religii receptate. Biserica ortodoxa e considerata tot schismatica. Ea reuseste insa sa se organizeze ierarhic cu episcopii la Vad, Ineu, Geoagiu si Silvas si cu o mitropolie la Alba- Iulia.

Dreptul scris în Transilvania în perioada voievodatului

  In primele secole situatia juridica a fost reglementata prin diplome regale, care fixau privilegiile nobiliii, statutul juridic al ibagilor, obligatiile acestora, precum si organizarea  financiara si a armatei.

 Intre 1514- 1517 apare tripartidul lui WERBOCZI, la porunca regelui VLADISLAV al Ungariei.

 Tripartitul este culegere fara caracter oficial, care se va aplica in practica instantelor pana la revol din 1848. Este denumit asa pentru ca e impartit in 3 parti:

      – prima parte contine privilegiile nobilimii;

      – cea de a 2-a – procedura lor de judecata;

      – cea de a 3 -a – legarea de pamant a  iobagilor, obligatiile lor, procedura lor de judecata si statutul raselor libere.

 Ţara Făgăraşului, fiind vreme indelungata o feuda a domniilor tarilor romane, a trecut in secolul 15 in componenta obstii sasilor, insa romanii din Tara Fagarasului au cerut cu insistenta codificarea dreptului lor si asa au luat nastere, in 1508 ” Statutele Tarii Fagarasului„. Categoriile de norme din acestea Statute sunt asemanatoare cu dispozitiile Legii Tarii, aplicata in cele 2 tari romanesti, dar mai ales cu cele aplicate in Ţara Românească.

Menţionam ca asemănări:

–         reglementarea căsătoriei cu fuga;

–         existenta privilegilor masculinitaţii in ceea ce priveste dreptul la mostenire astfel incat fetele primeau echivalentul sub forma de zestre;

–         existenţa instanţelor infrăţirii (aveau ca scop, printre altele, tocmai ocolirea acestui privilegiu masculin la moştenire).

Dreptul scris in Transilvania in perioada Principatului dependent de Turcia

Dupa caderea Ungariei, dieta de la Sighisoara a hotărât ca Transilvania se va conduce dupa legi proprii, nemaifiind aplicat dreptul din Ungaria, cu exceptia Tripartitului. In dreptul public ramane in vigoare, ca fundament discriminatoriu, Unio Trium Nationum.

Dieta Transilvaniei a început sa legifereze in cele mai diverse domenii, dar multimea legii a dat nastere nevoii de codificare, astfel incat  a aparut o prima culegere denumita pe scurt ” Aprobate constitutiones”, cuprizand legile date intre 1541-1653.

Approbatae Constitutiones era colecția de legi adoptate de Dieta Transilvaniei în timpul Principatului Transilvaniei, prin care au fost reglementate chestiunile legislative din acea vreme. Ea conține hotărârile Dietei adoptate între 1541 – 1653, de la organizarea principatului autonom al Transilvaniei și până la data apariției colecției.

Aceasta este împărțită în cinci părți privind: dreptul bisericesc, dreptul de stat, dreptul clasei privilegiate, procedura de judecată, mențiuni speciale de drept administrativ.

Cuprinde și unele forme de drept obișnuit și chiar concepția din Tripartitumul lui Werböczy. Colecția codifică deplina stăpânire de clasă a nobilimii, având la bază sistemul „religiilor recepte” și al „stărilor privilegiate”, cât și legarea de glie a țăranilor. 

Dupa aceasta perioada apare o a doua culegere ” Compilate Constitutiones”, cuprinzand legile date intre 1654-1683. Ulterior, cele 2 culegeri au fost reunite sub numele de „Aprobatae et compilate constitutiones” care cuprindea legile grupate cronologic şi pe domenii, în materia dreptului canonic, organizarea de stat, a privilegiilor nobilimii şi a altor chestiuni administrative.

La 1600, in timpul domniei lui Mihai Viteazul, populaţia românească a impus adoptarea de legiuiri întemeiate pe obiceiul pamantului, care recunosteau drepturile românilor şi inlăturau starea de aservire a preotilor români;

 Comunitatea saşilor si-a codificat normele de drept cutumiar , sub denumirea de „statute municipale ”(1571-1580) aprobate de principe; Pe baza autonomiei locale a oraselor transilvănene au mai apărut şi alte culegeri de legi cum sunt: statutul Braşovului, statutul Zarandului, statutul Odorheiului etc.

În 1685 trupele austriece au intrat pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman înfrânt a cedat Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia.

Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman, fiind anexat de Austria în 1718 în baza Tratatului de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

 Surse:

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/ce-rol-jucat-turcii-transilvania-regiunea-statut-special-otomanii-nu-facut-decat-recunoasca-vechea-autonomie-1_55f96f4cf5eaafab2cab5775/index.html

http://crispedia.ro/formarea-principatului-autonom-al-transilvaniei/

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/ORGANIZAREA-PRINCIPATULUI-TRAS37.php

 

14/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Documente desecretizate. Implicarea lui Stalin în redactarea versiunii finale a Pactului germano-sovietic din 23 august 1939. VIDEO

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, în timpul semnării Pactului, 23 august 1939

 Foto:

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin                                           

Molotov semnează Pactul din partea URSS                                                                                    

                                                                                                                                                                                                                                     

 

 

Stalin, principalul redactor al Pactului germano-sovietic

 

 

Dramatica cronica a încheierii Tratatului de neagresiune dintre U.R.S.S. şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinte tragice pentru Europa şi în mod special pentru Polonia, România si ţările Baltice, a fost prezentată pe larg cititorilor revistei Magazin istoric în nr. 12/1989 si 8/1992.

Conducerea sovietică a negat cu înverşunare timp de cinci decenii, pâna la Mihail Gorbaciov, existenţa protocolului secret la acest tratat, care a lovit puternic suveranitatea şi integritatea multor ţări din Europa.

Daca istoria acestui tratat a devenit in prezent cunoscuta, culisele redactarii sale erau pâna de curând învăluite în mister. 

Iată însă ca accesul redactorilor revistei Novoe Vremea la arhiva personala a lui Stalin, aflata în Fondul preşedintelui Federaţiei Ruse,  ne introduce în secretele intimităţii elaborarii nefastului document, de la a carui semnare se vor implini in curând 60 de ani.

Profesorul Lev Bezimenski, de la Academia de ştiinţe militare de la Moscova, unul dintre cei mai străluciţi analişti sovietici şi comentatori de politica internatională, bine cunoscut de aproximativ patru decenii pentru reportajele şi comentariile sale din presa rusă şi internatională, dezvăluie misterele acestor  protocoale  secrete.

 

Molotov refuză ideea, dar o ţine minte.

Parintele formulei „protocoale secrete” afirma profesorul rus poate fi socotit Karl Schnurre, un diplomat german cu vechi state, specialist in relatiile economice cu Europa de Răsărit şi şef al sectiei respective din Ministerul de externe al Reichului.

Schnurre a fost figura centrală în tratativele din 1939 dintre Germania si Uniunea Sovietica, în probleme economice şi de credite, care au devenit în fapt acorduri politice intre Stalin si Hitler.

Se ştie că intelegeri politice ca atare nici nu au existat. Diplomatia stalinista purta în acel moment convorbiri oficiale cu Anglia şi Franţa. Cu Germania, Moscova derula numai tratative economice.

Încă din primavara anului 1939, Berlinul încercase însă în repetate rânduri să abordeze aspectul imbunătăţirii relaţiilor politice cu Kremlinul, dar acesta din urma lăsa impresia ca nu are deloc de gând să raspundă acestor avansuri.

Înaltii functionari sovietici ascultau atent, dar nu replicau, ceea ce îl exaspera pe Ribbentrop. La sugestia ministrului sau de externe, Schnurre l-a intrebat pe insarcinatul cu afaceri sovietice la Berlin Gheorghi Astahov daca nu ar trebui ca la viitorul acord comercial de credit sa fie adaugat un pasaj despre dorinta ambelor parţi de a-şi imbunataţi in general relatiile dintre ele, nu numai cele economice, si daca nu s-ar putea formula aceasta dorinta intr-un protocol secret special.

Astfel, la 3 august 1939, s-au rostit pentru prima oara precizeaza Lev Bezimenski, cuvintele fatidice „protocol secret”.

Astahov s-a grabit sa comunice propunerea la Moscova, lui Molotov, iar acesta l-a informat pe Stalin.

Patru zile mai tarziu, pe 7 august, Astahov a primit raspunsul: sa-i transmita lui Schnurre un refuz categoric.

Molotov socotea total deplasata o trimitere la politica intr-un document eminamente economic, iar un protocol secret la un acord de credit un nonsens. Dar ideea nu a uitat-o.

Sindromul antienglez 

Avansurile diplomatiei germane nu erau deloc intâmplatoare, subliniaza istoricul rus: sa amintim ca, la 10 martie acelasi an, la Congresul XVIII al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, deci cu cinci luni în urmă, Stalin afirmase ca progresul sovietic de politica externa era îndreptat nu atat impotriva Germaniei, cât impotriva acelor politicieni imperialişti care incearca sa atraga U.R.S.S. in război şi să scoată castanele din foc cu mana altuia.

 Era vorba, evident, despre Anglia si Franţa.

Hitler interpretase cuvântarea lui Stalin ca o posibila schimbare in tonul relatiilor sovieto-germane. În noaptea de 23 spre 24 august, când, in tratativele de la Kremlin cu Ribbentrop, a survenit o pauza (se astepta raspunsul lui Hitler la cererile lui Stalin) ministrul german i-a spus lui Stalin cum „decodificase” seful său declaratia din martie.

Liderul sovietic a raspuns fara echivoc: „Aceasta şi fusese intenţia”.

În general erau de intuit intentiile lui Stalin. De aceea sunt cu atât mai interesante câteva insemnari manuscrise ale lui Andrei Jdanov, la vremea aceea secretar al C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, membru al Biroului politic si, totodata, cel ce se ocupa in acea vreme de cuvântările dictatorului.

Notele sale, despre care ştim doar ca datează din 1939, sunt fie jaloanele viitoarelor cuvântări, fie mai probabil ce îşi insemnase el dintr-o intrevedere cu Stalin.

Asadar, oricat ar fi ele de eliptice, sa incercam sa le citim cu atentie: „Tigrii si stapanii lor. Stăpânii au indreptat tigrii spre Rasarit. Sifilitica Europa. Anglia, duşmanul de profesie al omenirii si securitatii colective. De indreptat cusca spre englezi. Sa nu-i crezi pe cei umiliti. Drang nach Osten, o gaselnita engleza. De indreptat tigrii contra Angliei Comunismul si fascismul sunt urate in egala masura Pentru bani Nu se face economie de mijloace pentru discreditarea Uniunii Sovietice. A deturna razboiul spre Rasarit inseamna a-ti salva pielea. Despre Germania si politica ei. Oare nu poti sa te intelegi cu Germania?

Rusia, cel mai bun client. Cum sa nu te induioseze sufletul german? Hitler nu intelege că i se pregateste un cutit in spate, că este un nonsens sa se epuizeze in Rasarit. Sa se îndrepte spre Apus ” Drang nach Osten” a costat deja Germania multe victime. Sa ne intelegem cu Germania. Despre starea de spirit din Germania. În Germania exista simpatii pentru poporul şi armata rusă”.

Oricui i-ar fi apartinut aceste fraze, lui Stalin sau lui Jdanov, ele redau atmosfera de la Kremlin, in prima jumatate a anului 1939.

Vechiul sindrom antienglez de care suferea Stalin, bine fixat din anii ’20, era incă puternic, mai puternic decat ideea securitatii colective. El se gandea chiar sa folosească Germania impotriva acestui „duşman de profesie al omenirii”, Anglia.

Sub acest aspect intentiile conducerii germane si sovietice coincideau clar: tratativele comerciale si de credit incepute in ianuarie 1939 puteau lamuri cum stateau in fapt lucrurile.

Schnurre raporta lui Ribbentrop despre pozitia diplomatilor sovietici, iar de cealalta parte, Astahov si reprezentantul comercial sovietic Babarin intocmeau rapoarte pentru Molotov, Mikoian si chiar Stalin.

Astahov era un diplomat abil, foarte cultivat, care cunostea bine limba germana. Pe informarile lui se putea pune baza.

Stalin cunostea pretul propus de Hitler pentru acord: renuntarea la pretentii asupra Ucrainei, impartirea sferelor de influenta de la Marea Baltica si Marea Neagra (inclusiv impartirea Poloniei si renuntarea U.R.S.S. la regiunea baltica), acordul privind cererile sovietice de livrari pentru armata rosie si industria de aparare, medierea si imbunatatirea relatiilor U.R.S.S. cu Italia si Japonia.

Arhiva lui Stalin mai lămureste un aspect al „tehnologiei” aliantei Hitler-Stalin: momentul exact cand liderul de la Kremlin s-a hotarat sa se ocupe serios de viitoarea tranzactie.

La sfarsitul lui mai 1939, Stalin ceruse Comisariatului poporului pentru afaceri externe toata documentatia privind tratatele sovieto-germane son 1926, 1931 si confirmarea ultimului de catre Hitler, din 1933.

Asadar, Stalin şi ministrul sau de externe erau foarte bine pregatiti când, pe 15 august, ambasadorul german Friedrich von Schullenburg, intr-o discutie cu Molotov, a expus reprezentarile guvernului său privind un nou acord.

În opinia germană, documentul urma sa aiba numai doua puncte:

1) Germania si U.R.S.S. nu vor intra în război una contra celeilalte şi nu vor folosi forţa;

2) acordul intra în vigoare imediat dupa semnare şi este valabil 25 de ani.

Delegaţiile militare engleză si franceză, aflate la Moscova au parasit oraşul pe 17 august, fara nici un rezultat concret.

Dar concomitent diplomatia sovietica s-a dovedit foarte activa fata de Germania. Într-un memorandulm emis in aceeasi zi, se preciza ca Stalin si Molotov au propus un protocol special secret la noul tratat.

Asadar, ideea lui Schnurre nu se pierduse. Fusese plagiată de Stalin.

Operatia Weiss

Peste alte doua zile, pe 19, Schullenburg a primit textul rusesc al pactului: doua pagini, intocmite de Comisariatul poporului pentru afaceri externe (NKID) si continand deja cinci puncte, iar la Postscriptum viitorul protocol secret.

Faţă de propunerile germane, acordul urma sa fie valabil 5 ani, nu 25. n caz de agresiune asupra uneia dintre tari, se precizau comportarea celeilalte si in situatia unor divergente mecanismele de consultare dintre ele.

Asadar, partea sovietica conferise un plus de soliditate documentului. Stalin rescrisese, de fapt, toate punctele documentului si avansase formula unui post scriptum pentru intelegerile din cadrul unor convorbiri confidentiale.

Evident, principiul neagresiunii reciproce era o norma obisnuita in practica tratatelor. Dar ambele parti intelegeau perfect ca era vorba prea putin despre agresiune’ sau neagresiune’. Stalin nu era atat de naiv sa creada ca autorul lui Mein Kampt ar fi putut fi oprit in planurile lui atat de indraznete.

 Iar Hitler nu avea in vedere o agresiune sovietica, dupa epurarile facute de Stalin in armata. Pe 10 mai ii chemase la resedinta sa de la Berchtesgaden pe diplomatii germani si ii intrebase direct ce cred despre o asemenea perspectiva.

Era vorba despre cu totul altceva: atacul Wehrmachtului asupra Poloniei trebuie sa beneficieze de neutralitatea sovietica, or acest subiect nu putea fi abordat in scris, iar intr-un tratat cu atat mai putin. n timpul tratativelor insa el fusese abordat. Partea sovietica a fost bine informata despre pregatirile militare pentru „Operaţiunea Weiss”.

În arhivele lui Stalin s-a găsit o telegrama a lui Ribbentrop prin care în seara de 31 august, acesta îl informa pe conducatorul sovietic despre agresiunea asupra Poloniei: Armata germana se afla in campanie, se incheia nota ministrului.

Pentru a prinde editiile de dimineaţă

De remarcat subliniază Lev Bezimenski că proiectul tratatului intocmit de Comisariat si expediat deja la Berlin, nu il satisfacuse deloc pe liderul de la Kremlin. 

Cele două pagini ale proiectului sunt incărcate cu insemnări si corecturi de veritabil corector. El nu a „crutat” nici proiectul german. În primul rând a respins noul preambul, cu tonul lui emfatic.

Seful Sectiei Tratate din Ministerul de externe german, Friedrich Gauss, declara:

” în proiectul pregătit de mine, dl. Ribbentrop introdusese în preambul formulări suplimentare privind caracterul prietenesc al relatiilor germano-sovietice.

Dl. Stalin a obiectat ca guvernul sovietic, asupra caruia guvernul national-socialist al reichului a turnat laturi vreme de sase ani, nu se poate prezenta subit in fata opiniei publice cu marturii ale prieteniei germano-sovietice. Aceste expresii au fost fie eliminate, fie modificate”.

Stalin a operat si alte corectii, de data asta concesive: a mărit valabilitatea tratatului de la 5 la 10 ani (pâna la 25, cum propusesera initial germanii, mai era). Dar Hitler avea prea mare nevoie de acest tratat pentru a nu-l accepta, chiar şi cu aceste modificări.

Din păcate,în arhiva lui Stalin nu s-a pastrat ciorna Protocolului aditional secret, care a înlocuit Postscriptumul. Probabil ca actul a fost elaborat la masa, in cabinetul lui Molotov si, asa cum va declara el mai tarziu, „in mare graba”.

Vladimir Pavlov, translatorul lui Stalin, isi amintea ca discutia liderului sovietic cu Ribbentrop a inceput abrupt cu subiectul delimitării sferelor de influenta. Germanii propuneau ca linia de demaratie sa treaca prin Polonia, pe Vistula si Nerva, prin ţările Baltice, pe Dvina, iar Lituania si partea de vest a Letoniei sa ramana Germaniei. Stalin nu a fost de acord. 

A pretins pentru U.R.S.S. porturile letone care nu ingheţau, Liepaia si Ventspils.

Cum Ribbentrop nu avea imputerniciri pentru a trata aceste probleme, a cerut, printr-o telegrama cifrata, acordul lui Hitler. 

Era 23 august 1939, orele 22.05, ora Moscovei.

 La ora 1.00 a sosit raspunsul telefonic de la Berlin: ” Da, sunt de acord”, adică „se poate semna”. Ceea ce s-a si facut la orele 2.30, deci deja pe 24 august.

Pentru a prinde ediţiile de dimineaţa ale ziarelor, protagoniştii momentului au hotărât  se dea publicităţii data de 23 august.

 

Consultari până în ultima clipă

Paradoxal, protocolul nascut în aceste chinuri politice nu a fost respectat.

 Nu a trecut nici o luna si, la 15 septembrie, Stalin i-a propus lui Hitler o noua inţelegere.

El a realizat ca pentru armata roşie (apoi, puterea sovietică) este periculos sa avanseze atat de departe in interiorul Poloniei infrânte.

În schimb, era mult mai important sa primeasca toate ţările Baltice, adica sa scoata Lituania din sfera germană.

A propus atunci un schimb: armata roşie nu intra in voievodatele Varsovia si Lublin, Wehrmahtul nu intra in Lituania. Hitler a consimţit, deşi trecerea oficiala a Lituaniei sub protectorat german era pregatit deja. La 17 septembrie 1939, armata roşie şi-a inceput marşul.

Pentru a confirma noua linie politica, Ribbentrop a sosit din nou la Moscova, pe 28 septembrie. 

S-a semnat atunci inca un tratat (De prietenie si frontiere) si, anexat la el, înca doua protocoale secrete.

În plus, şi un comunicat oficial al celor doua state privind razboiul început în 1 septembrie.

Si in acest ultim document, Stalin a intervenit. Ribbentrop propusese, ca de obicei, mentioneaza istoricul rus, formulări mult prea stufoase: Prin razboiul pe care l-au declanşat, inamicii Germaniei urmaresc scopuri evident imperialiste, care constituie un pericol pentru alte popoare.

Guvernul german si guvernul sovietic, animate de hotărârea de a anihila împreuna aceste scopuri imperialiste ale statelor raspunzatoare de continuarea războiului, vor menţine un contact permanent între ele.

Ceea ce lui Stalin i s-a ăarut prea mult. Practic, Ribbentrop ameninţa Anglia si Franta cu intrarea U.R.S.S. in razboi de partea Germaniei.

Liderul sovietic a propus o varianta scurta, scrisa de mana lui Molotov si descoperita acum de profesorul Bezimenski: Anglia şi Franţa poarta raspunderea pentru continuarea razboiului, iar in acest cadru, Germania si U.R.S.S. vor menţine legătura intre ele şi se vor consulta privind măsurile necesare pentru obţinerea păcii’.

Cu aceste intervenţii munca de redactor a lui I.V. Stalin s-a incheiat.

Protocolul Adiţional Secret

 

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.

Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.

În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 
Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.


Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

 

Când la 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS,  Stalin nu a apucat  se consulte cu Hitler, scrie cu sarcasm istoricul rus.

 

Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)

 

Împărţirea Europei de Est între Germania nazistă şi URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov  

Noile dezvăluiri senzaţionale despre actul din 23 august 1939 confirma pâna în cele mai mici detalii implicarea lui Stalin nu numai ca principal autor politic şi moral, impreuna cu Hitler, al documentului ce avea sa traumatizeze grav viaţa atâtor popoare şi să altereze harta politica a continentului, ci şi ca redactor principal al versiunii lui finale, careia i-a dat redactarea dorita de el.

Un motiv in plus pentru judecata istoriei.

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Stalin-principalul-redactor-al98.php

 

 

 

 

 

11/02/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: