CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 mai 1864 – Principele Al. Ioan Cuza a chemat românii la plebiscit

 

 

 

 

 

Convenţiunea de la Paris din 7/19 august 1858, încheiată între Puterea Suzerană (Turcia) şi între cele 7 Puteri garante ale autonomiei Principatelor-Unite, a devenit legea fundamentală a celor două ţări române, dar îndoita alegere din 5 şi 24 Ianuarie 1859 a principelui Cuza, desfiinţarea Comisiunei centrale şi alte măsuri unificatoare a celor două ţări române, au făcut neaplicabile mai multe articole esenţiale din aceasta.

  Pentru că a întâmpinat greutăţi în realizarea reformelor sale, Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864 a desfiinţat Adunarea Electivă şi, în urmă cu 153 de ani, în ziua de 23 mai 1864, a chemat românii să se pronunţe  printr-un plebiscit, asupra unui act adiţional la  “Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858”. 

Acest „Statut dezvoltător” prevedea posibilitatea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate, precum şi un sistem parlamentar bicameral.

Pentru „da”, la plebiscit au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” și 70.220 abțineri.

În cadrul acestui sistem bicameral, nou înfiinţatul Senat al României, care avea şi atribuţii privind controlul constituţionalităţii legilor, a funcţionat ca un „corp ponderator”, ca un factor de echilibru între puterile statului. 

 Senatul era cameră decizională şi avea un număr de 64 de membri (majoritatea) numiți de domnitor.  

El era alcătuit din senatori de drept (capi ai bisericii şi ai unor autorităţi publice) şi membri numiţi de domnitor (reprezentaţi ai judeţelor şi înalţi funcţionari ai statului).

Domnitorul înainta spre dezbatere legile și își rezerva dreptul de a aproba sau respinge prin veto legile votate, fapt care a facilitat guvernarea sa autoritară şi înfăptuirea marilor sale reforme.

Parlamentul bicameral, alcătuit din „Adunarea Electivă” (denumită „Camera Deputaţilor”) şi „Adunarea Ponderatrice” (numită ulterior”Senat”), a funcţionat în această formă până în 1946, când a fost aleasă doar Adunarea Deputaţilor, transformată din 1948 de regimul comunist instalat de tancurile sovietice în „Marea Adunare Naţională”.

România a revenit la bicameralism în 1990.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/23/ziua-de-23-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/23/o-istorie-a-zilei-de-23-mai-video-3/

Reclame

23/05/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

22 mai 1858 – Începe Conferința de la Paris a reprezentanților celor șapte puteri europene privind organizarea Principatelor Române

Se împlinesc 160 de ani de la deschiderea lucrărilor Convenției de la Paris din 1858, care a pus bazele unirii Principatelor Române.

 

 

 

Treaty of Paris 1856 - 1.jpg

 

Conferinţa  de la Paris din 18/30 martie 1856, încheiată la 7 august 1858 (19 august 1858, pe stil nou), a adoptat  unul dintre cele mai importante acte internaţionale din secolul al XIX-lea referitoare la Principatele Române, cărora le-a modificat statutul juridic, consacrând recunoaşterea oficială şi formală a „problemei româneşti” ca „problemă europeană”.

Convenţia s-a întrunit în data de 22 mai 1858, în baza hotărârilor Congresului de la Paris din 1856.

Tratatul din 1856 prevedea:

  • înlăturarea protectoratului Rusiei asupra Principatelor Române şi înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a marilor puteri europene;

  • revenirea în componenţa Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei;

  • organizarea unei Adunări ad-hoc (Divan ad-hoc) în fiecare Principat, care să exprime părerea populaţiei în problema Unirii ţărilor române.

Prin Tratatul din 1856, încheiat în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1956), a fost  recunoscută în întreaga ei amploare, însemnătatea „chestiunii române” şi au fost instituite garanţii europene asupra Principatelor Române.

După aproape trei luni de negocieri, şase articole ale acestui tratat cuprindeau (22-27) referiri  la Principatele Române.

Articolul 25, făcea referire la convocarea viitoare a unei Conferinţe la Paris, formată din ambasadorii celor şapte mari puteri europene, care urma să fie pusă sub preşedinţia ministrului de Externe francez, Al. Walewski.

Conferinţa avea misiunea de a aproba o Convenţie definitivă cu privire la organizarea internă a Principatelor, luând în considerare şi raportul întrunit pe baza propunerilor Adunărilor ad-hoc şi unei  Comisiei internaţionale de observaţie şi anchetă.

 

Pe această bază, la 22 mai 1858, stil nou (10 mai 1858, stil vechi), a început la Paris Conferința reprezentanților celor șapte puteri (Marea Britanie, Franța, Austria, Prusia, Rusia, Turcia, Regatul Sardiniei), privind organizarea Principatelor Române.

Tratativele între reprezentanţii celor şapte puteri europene au durat până la 7/19 august 1858, când a fost actul intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Paris.

Într-o epocă numită „secolul naţionalităţilor”, în care spiritul naţional începea a se trezi,  Conferința de la Paris, a stabilit viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor, care avea printre principalele sale prevederi:

  • cele două țări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare cu domn, guvern și adunare legislativă proprie;

  • se înființează Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun pentru ambele Principate, cu sediul la Focșani;

  • se desființează privilegiile și rangurile boierești;

  • se instituie responsabilitatea ministerială;

  • se reglementează prin lege relațiile dintre proprietari și țărani;

Conferința de la Paris a devenit lege fundamentală a țării, rămânând în vigoare până în 1864.

În perioada 1856-1858, s-au făcut intens auzite vocile patrioţilor români, care făceau apel la Europa, în numele „dreptăţii eterne”, ca în Convenţia diplomatică promisă de Congresul de la Paris să se lămurească „cu cea mai mare preciziune drepturile lor de stat, […] cend să li se creeze o existenţă politică şi să nu le mai lase a fi şi pe viitor pomul de discordie între puternicii lor vecini”.

Aceiaşi autori cereau Convenţiei, pe lângă „uniune, neutralitate, succesiune ereditară în domnie”, să explice raporturile cu Poarta, „luându-se de temei convenţiile vechi” (capitulaţiile), şi ca publicarea „legii fundamentale a statului român” să se facă „nu printr-un hatişerif, ci printr-un act subscris de toate puterile garante”.

Şi, cum românul s-a născut poet, textului i se aducea o completare verificată, care înfiera atitudinea agresivă uneori a Turciei, dar ilustra şi încrederea pe care şi-o puneau românii în ceea ce numeau „constituţia cea nouă”:

„Dacă dreptatea în lume şi pre cei slabi ar privi / Şi congresul acel mare drept ar vrea a fi, / Turcia astăzi departe de-a cerca să ne’mpileze / Departe a noastre drepturi de-a vrea să mai ciunteze, / s-ar recunoaşte, desigur, după cele arătate, / Că ciunţindu-ne chiar ţara s-a abătut din tratate, / Încât ar fi mulţumită c-o primim de suzerană”.

I.C. Brătianu redacta un memoriu asupra Tratatului de la Paris şi a problemei Principatelor Române, gândind că existau două categorii de dispoziţii ale Tratatului: unele explicau şi garantau drepturile Principatelor, poziţia lor politică în Europa şi relaţiile cu Poarta, iar altele determinau mijlocul prin care „Congresul se rezerva pentru a se angaja în viitoarea organizare a Moldo-Vlahiei”.

Era clar că „problema românească” se individualizase pe deplin în contextul „problemei orientale”, iar „formarea unui stat independent ar fi justificată de interesele europene”.

Raportul final al Comisiei de observaţie şi anchetă, semnat la 26 martie/7 aprilie 1858, de către emisarii marilor puteri, Lilleman, Talleyrand, Bulwer, Richtoffen, Basily, Benzi, Safvet, cuprindea 10 recomandări referitoare la abolirea privilegiilor, a monopolurilor unei singure clase, egalitatea în faţa legii, revizuirea raporturilor proprietar-ţăran, separarea completă a puterii executive şi judecătoreşti, crearea unui sistem complet de educaţie, dezvoltarea căilor de comunicaţie, suprimarea gratificaţiilor arbitrare, simplificarea sistemului financiar, repartizarea echitabilă a bugetului statului.

Conferinţa de la Paris s-a deschis în ziua de 22 mai 1858. Fiecare putere era reprezentată prin câte un delegat investit cu puteri depline: Austria – baronul Hübner, Prusia – baronul Hatzfeldt, Rusia – contele Kisseleff, Sardinia – contele Villamarina, Anglia – lordul Cowley, Turcia – Fuad-Paşa. Contele Walewski, reprezentantul Franţei, prezida dezbaterile şi stabilea ordinea lucrărilor.

În şedinţa de deschidere se hotăra ca dezbaterile să fie ţinute absolut secrete şi ca fiecare delegat să ceară guvernului său să respecte această regulă.

Deşi secrete, lucrările din preajma şi din timpul desfăşurării Conferinţei au fost comentate în presa internaţională, un ecou deosebit având în Principate ştirile privind divergenţele şi disputele dintre Puterile garante, în privinţa acceptării şi respingerii principiului Unirii.

Toate cele 19 protocoale ale şedinţelor, care au avut loc între 22 mai şi 19 august 1858, la Paris, conţineau dezbateri, completări la textul Tratatului referitor la Principatele Române, şi relevau disensiunile şi divergenţele evidente între Marile Puteri.

 De la prima şedinţă, ministrul Walewski a expus obiectul reuniunii Conferinţei: consultarea opiniei populaţiei române; a depus raportul Comisiei, elaborat la Bucureşti, conform prevederilor Tratatului. Franţa îşi exprima clar dorinţa – milita pentru unirea într-un singur stat, deoarece toţi românii doreau acest lucru.

Fuad-Paşa, reprezentantul Turciei exprima ideea menţinerii suzeranităţii Porţii asupra Principatelor, asigurarea prosperităţii, administraţie separată.

Convenţia de la Paris – a anulat Regulamentele Organice în vigoare până atunci, aprobând  un document cu rol de lege fundamentală, în fapt o nouă Constituţie, pentru cele două principate române şi unirea parţială (legislativă), sub numele de „Principatele Unite Moldovei şi Valahiei”.

 

 

Principatele Moldova și Țara Românească în 1786, hartă italiană de G. Pittori, după geograful Giovanni Antonio Rizzi Zanoni - foto: ro.wikipedia.org

Principatele Moldova și Țara Românească în 1786: hartă italiană de G. Pittori, după geograful Giovanni Antonio Rizzi Zanoni.

Anul următor, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza atât ca domnitor al Moldovei (5 ianuarie 1859), cât şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859).

 În urma recunoaşterii de către marile puteri a dublei alegeri a principelui Cuza şi a unirii depline a Principatelor, au fost adoptate reforme care au pus bazele statului român modern.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/22/ziua-de-22-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/22/o-istorie-a-zilei-de-22-mai-video-4/

Surse:

 

http://www.condeiulardelean.ro/articol/conventia-de-la-paris-si-ultima-faza-luptei-pentru-unirea-principatelor-romane

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/01/20/unirea-principatelor-romane-si-reformele-lui-alexandru-ioan-cuza/#more-31025

22/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

O altă zi de doliu pentru poporul român. VIDEO

 

 

Pentru poporul român este din nou zi de doliu.

În noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948, în România strivită de comunşti, s-a pornit un val de 10.000 de arestări. După unele cercetări numărul celor arestaţi a fost de circa 15.000 tineri români. Printre ei părintele Nicolae Steinhardt, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu,  , Mircea Vulcănescu, politicianul Iuliu Maniu, poetul  Radu Gyr şi soţia sa sau Aurelian Bentoiu..

Această noapte este o pată neagră în istoria României. Părintele Iustin Pârvu spune că a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică și socială din România”.

La începutul lunii mai a anului 1948, arestările inopinate erau la ordinea zilei. Mașini negre tulburau liniștea cartierelor din marile orașe ale României în miez de noapte.

În aer plutea o nesiguranță continuă și o frică ajunsă  la paroxism în rândurile populației.

Perioada cuprinsă între anii 1948 și mijlocul deceniului al cincilea, a reprezentat o perioadă de teroare instituționalizată împotriva poporului român.

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră partidele necomuniste. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

 În valuri succesive au fost arestaṭi, anchetaṭi şi torturaṭi liderii partidelor Naṭional Ţărănesc, Naṭional Liberal şi Social Democrat Independent, legionarii, episcopii şi preoṭii greco-catolici, profesorii, ofiṭerii, ṭăranii.

În 1948-1949 s-au creat instituṭiile de represiune (Securitatea, Miliṭia), a apărut legislaṭia represivă, s-a organizat sistemul penitenciar (închisori, centre de anchetă, lagăre de internare), sistem care avea să înghită”, potrivit unor calcule estimative de astăzi, o jumătate de milion de români.

În atenția prigonitorilor au intrat acum mai ales tinerii implicați în viața politică a țării, indiferent de ideologia și clasa socială  pe care o reprezentau.

Potrivit Ordinului nr. 5, transmis în teritoriu de către D.G.S.S. (Direcția Generală a Securității Statului), încă din data de 13 mai a anului 1948, trebuiau arestate toate persoanele “care s-au încadrat în partidele istorice” după data de 23 august 1944 și care prin activitatea lor se opuneau “regimului democrat”.

Echipe formate din câte trei securişti erau trimise la domiciliile cunoscute ale celor care urmau să fie arestați. Operațiunea a fost   amplă și foarte atent plănuită și coordonată, astfel încât foarte puțini au putut scăpa de arestare.

Temnițele și torționarii din ele au măcinat apoi și distrus floarea intelectualității și culturii românești din perioada interbelică, poate una dintre cele mai strălucite generații de tineri pe care i-a avut vreodată România.

Majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai buni.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia după amnistia din anul 1964.

O mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele la căpătâi, în gropile comune din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi. Intr-un fel era singura opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente din mediul de barbarie medievală al închisorilor. 

Fapt este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Cei mai mulţi dintre ei  gravitau în jurul unor nuclee care încă din anii 1944 – 45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Eroul luptei armate anticomuniste din Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu, relata în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite.

Nerăbdători, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică.

Tensiunea noului război rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să intre în luptă, lovind din spatele frontului, comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate:

 „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

A doua zi după declanşarea valului de arestări, intrările tuturor facultăţilor au fost înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au demascat cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducându-i cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând studenţii vizaţi  pentru a fi arestaţi.

Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii întregi de tineri,murdărind prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei încă mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

 

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau atunci în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ.

Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.
Oricum, arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte.

Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.

În baza Ordinului nr. 5 din 13 mai 1948, al ministrului Teohari Georgescu, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea s-a declanşat concomitent în toate oraşele ţării.

Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte că: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca marea majoritate a celor vizaţi să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

„Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă.

Calculul s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Arestările au continuat luni la rând, zi de zi și noapte de noapte. Erau căutați pe de o parte cei scăpați pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanți ai celor din rezistență, divulgați în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestați.

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat.

Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte.

Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste.

Presa relata judecarea sumară şi condamnarea a tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.

Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

Numai în perioada 1948-1953 au fost peste 60 000 de arestaṭi, iar în anii de vârf ai colectivizării 89 000 ṭărani au fost trimişi în puşcărie. Sistemul penitenciar din România stalinistă a produs sute de mii de victime, aşa cum s-a întâmplat în tot spaṭiul controlat de sovietici. Aceasta fără a lua în calcul victimele colaterale – suferinṭele familiilor celor întemniṭaṭi – şi fără a include dosarele încă inaccesibile din arhive.

 

 

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/detinuti paste

 

 

 

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist.

Ieşiţi cărunţi din puşcării şi lagăre, într-o societate în care erau izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: 

“Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 

 

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

 

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

 

Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai prin Legea 127/2017, care a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017. 

 Miercuri, 14 mai 2018, a fost prima dată când România ar fi trebuit să marcheze „Ziua Națională a Martirilor din temnițele comuniste”.

Din păcate, autoritățile statului au ignorat această sărbătoare. Singura excepție notabilă, din rândul instituțiilor, a constituit-o Avocatul Poporului. Victor Ciorbea a fost singurul șef de instituție a statului care și-a amintit de martirii din închisori.

„Pe 13 și pe 14 mai nu apare nicio declarație a președintelui, niciun comunicat care să amintească de comemorare. Explicația nu este deloc simplă și e legată atât de evenimente petrecute imediat după promulgarea legii când Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, a dat un comunicat foarte acid la adresa președintelui Iohannis, în expunerea de motive folosită de inițiatori erau enumerate printre numele martirilor ridicați în acea noapte și membri sau simpatizanți ai Mișcării Legionare.

Printre ei și Mircea Vulcănescu sau Radu Gyr, nume pe care Institutul le vânează cu plângeri penale oriunde aceştia sunt amintiţi, de la licee şi nume de străzi, la tricouri inscripţionate.

Anul trecut, Iohannis nu a răspuns oficial la acest comunicat, dar tăcerea de zilele astea arată că și-a însușit critica”, notează EVZ.

 

 

 

 

 

 

 

 SURSE:

 

https://glasul.info/2018/05/14/istoria-trista-a-romaniei-un-val-de-10-000-de-arestari-s-a-pornit-in-noaptea-de-14-spre-15-mai-a-anului-1948/

http://www.buciumul.ro/2018/05/14/15-mai-1948-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

15/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: