CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU

Foto: Regele Ferdinand I și regina Maria, făuritori ai României intregite

Opţiunea culturală și politică a liderilor românilor din secolul XIX şi de la începutul secolului XX a fost orientată clar către Civilizația Occidentală. La fel a fost și în preajma Primului Război Mondial. Făuritorii Unirii au fost detestați și urmăriți de naziști, calomniați și omorâți în închisori de către comuniști, tovarășii naziștilor .

Dacă aceste idei şi aceste personalităţi sunt încă și acum bârfite și ignorate, dacă nu sunt prezentate noilor generații așa cum se cuvine, nu avem altă explicație decât aceea că mare parte dintre istoricii și personalitățile noastre publice actuale sunt fie trădători, fie jalnice Chiriţe post-marxiste prost englezite. (În comparaţie, Chiriţa lui Alecsandri este un personaj simpatic, în efortul ei de a-și depăși condiția de parvenită, ea nu încearcă să impună nației întregi complexele ei de inferioritate.)

Astfel, ca prin farmec, din talmeș-balmeș-ul spontan de autori de cărți și de manuale, articole și discursuri, iese la iveală tocmai ceea ce dușmanii României vor să creadă lumea și românii înșiși despre 1 Decembrie 1918.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Mai întâi, realizatorii Unirii de la 1918 au fost etichetați de comunişti drept criminali. Apoi au fost minimalizați şi anexați osanalelor aduse marelui cârmaci. Lucrurile nu s-au îndreptat în ultimii trezeci de ani, ba chiar au mers mai rău sub anumite aspecte.

Cei mai publicaţi istorici ai noştri, în frunte cu Lucian Boia (tradus de ruși, premiat de nemți, decorat de unguri), adoptă o atitudine de dispreț faţă de Unire.

Se pierd în detalii, nu fac conexiuni, nu sunt capabili de sinteze, ignoră conceptele de politică istorică şi de filtru moral. Nici măcar nu iau în discuţie adevărul sau binele comun. Singura lor grijă pare a fi satisfacerea furnizorilor de granturi şi părerile colegilor.

Aşadar, istoriografia noastră actuală reflectă preponderent politica istorică ruso-germană, care este acum dominantă. Dacă în perioada stalinistă ni se spunea că limba pe care o vorbim nu e românească, acum suntem informaţi că nu am prea existat, că nu am contat, că, de fapt, nici nu merităm să existăm sau să contăm.

Faptele însă spun altceva. Existența României de astăzi se datorează unei rezistențe de secole în fața năvălitorilor și asupritorilor, unor eforturi stăruitoare pentru emanciparea românilor, unor jertfe de sânge imense aduse de militarii români și de populaţia civilă a Vechiului Regat în Primul Război Mondial, unor suferinţe îngrozitoare trăite atunci sub ocupaţia germană şi în refugiu, iar mai târziu, altor jertfe de sânge, în cel de-al Doilea Război Mondial și apoi în închisori comuniste, în lagăre sovietice şi în afara lor, pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu.

Dintr-un minim respect pentru cei de la care am moştenit o ţară, este cazul să ne reamintim astăzi motivele simple şi evidente pentru care înaintaşii noştri au făcut Unirea, adică adevăruri de bază, pe care ceața diversiunilor încearcă să le ascundă, și să respingem minciunile care denaturează importanța actului de la 1 Decembrie 1918.

Vom trece aici în revistă pe scurt

Cinci adevăruri:

1. Românii trebuiau să aleagă unirea atunci când Providenţa le-a oferit această şansă. Unirea tuturor românilor a fost dorită și pregătită cu mult înainte de 1918. În cancelariile străine se ştia cât era de anacronic şi imposibil de justifcat numărul imens de români aflaţi sub stăpânire străină. România Mare a fost creată politic şi administrativ în 1918, însă nu atunci au făcut românii cunoştinţă unii cu alţii, cum dau de înţeles Boia, adepţii săi şi alţi duşmani ai ţării.

După multe nenorociri care s-au succedat în istoria românilor, într-o vreme în care legăturile dintre români erau slabe, înfiinţarea Bisericii Române Unite şi a şcolilor sale a schimbat mersul lucrurilor. Din încrederea în adevăr şi ordine a dascălilor Blajului şi cu dragostea lor de oameni și de neam și conștientizarea profundă a originii noastre latine, s-a creat în timp o cultură care s-a răspândit peste Carpaţi (i). A dat rezultate pentru că reprezentanții ei erau motivați de un spirit de slujire, nu de pofta de putere și mărire.

Comunitatea românească a devenit puternică, a creat structuri politice, ca cele din Vechiul Regat sau, în condiţii diferite, Partidul Naţional Român din Transilvania. Au apărut lideri remarcabili ca Bărnuţiu, Kogălniceanu, Brătienii, P.P. Carp, Gheorghe Pop de Băseşti, IPS Vasile Suciu, Iuliu Maniu etc.

Astfel, s-au întărit conexiunile dintre români şi s-au putut folosi şansele care au apărut ulterior, făcând posibilă schimbarea spectaculoasă a situației politice a românilor într-un timp relativ scurt, Marea Unire, România Mare.

Mai târziu, făuritorii Unirii și principalii continuatori ai acestora, toţi liderii partidelor democratice, toţi episcopii greco-catolici şi multe alte personalităţi politice, militare şi academice, au fost duşi în gulaguri, la Sighet şi Râmnicu Sărat, de către ruşi, cu colaborarea trădătorilor locali. Cei care doreau distrugerea României au înțeles că nu își pot atinge scopul fara batjocorirea Unirii și uciderea celor care au realizat-o. În încercarea de a-și promova versiunea lor măsluită a istoriei, pentru a justifica dezmembrarea țării noastre, dușmanii României i-au închis și omorât pe cei care afirmau cu curaj istoria adevărată – cum a fost Gheorghe Brătianu.

2. Argumentele lui Gheorghe Brătianu legate de Basarabia rămân valabile.
Și pentru că nu a acceptat să renunţe la afirmaţiile sale despre Basarabia, Gheorghe Brătianu, profesor universitar de istorie şi veteran al Primului Război Mondial, a fost ucis în chinuri, la închisoarea din Sighet, înfiinţată la comanda consilierilor sovietici.
Ruşii nu au nicio legătură istorică de prietenie cu Moldova de peste Prut. E vorba doar de violenţa expansionistă a unei ţări veșnic agresive.

Imagine: Expansiunea teritorială a Rusiei între 1300 și 1945.Rusia a ocupat Basarabia din motive militare, pentru a stăpani gurile Dunării și a ajunge la strâmtori.

Cea mai clară dovadă este evoluţia hărţii Rusiei şi rezumatul cronologic realizat de Gheorghe Brătianu la sfârşitul cărţii sale „Basarabia – Drepturi Naţionale şi istorice”. Îl redăm aici, ca argument care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii.

1359 Data când a fost fondat principatul Moldovei.
1392 Prinţul Roman, domn al Moldovei de la munte la mare.
1465 Ştefan cel Mare al Moldovei le ia valahilor fortăreaţa Chlia pe Dunăre.
1484 Sultanul Baiazid II cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
1538 Sultanul Soliman I răpeşte Moldovei Bugeacul şi Tighina.
1656 Tratat între Gheorghe Ştefan al Moldovei şi ţarul Rusiei; vor fi înapoiate Moldovei posesiunile moldoveneşti anexate de turci.
13 aprilie 1711 Tratat de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Frontiera Nistrului este recunoscută de Rusia.
1714 Se constituie „raiaua” otomană Hotin.
1739 Rusia ocupă Moldova.
1769 – 1774 Rusia ocupă Principatele.
1792 Tratatul de la Iaşi. Frontiera imperiului rus atinge cursul inferior al Nistrului.
1793 După a doua împărţire a Poloniei, frontiera rusească atinge cursul superior al Nistrului.
1806 – 1812 Rusia ocupă principatele.
1807 Tratatul de la Tilsit. Ruşii îşi manifestă pentru prima oară pretenţia de a păstra Basarabia (Bugeacul).
1809 Rusia proclamă anexarea Principatelor.
1810 – 1811 Negocieri ruso-turce: turcii refuză ca frontiera să fie pe Siret. Compromis pentru ca frontiera să fie pe Prut.
28 mai 1812 Tratatul de la Bucureşti. Rusia păstrează „Basarabia” întinsă pe tot malul stâng al Prutului.
1817 – 1828 Colonizarea Basarabiei meridionale.
1853 Rusia ocupă Principatele.
1854 – 1857 Austria ocupă Principatele.
1856 Tratatul de la Paris; Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei meridionale.
1859 Unirea Principatelor.
1870 Rusia se eliberează de angajamentele tratatului de la Paris.
8 iulie 1876 Convenţia austro-rusă de la Reichstadt: în cazul împărţirii imperiului otoman, Austro-Ungaria îşi atribuie Bosnia iar Rusia Basarabia meridională.
16 aprilie 1876 Convenţie ruso-română pentru trecerea armatei ruse. Garanţia actualei integrităţi a României.
17 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano. Rusia revendică Basarabia meridională şi păstrează pentru România, ca o compensaţie, Dobrogea.
Martie 1878 Nemulţumit de refuzul României, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.
13 iulie 1878 Tratatul de la Berlin. Puterile recunosc Rusiei dreptul asupra Basarabiei meridionale.
Aprilie – noiembrie 1917 Mişcări pentru autonomia Basarabiei ca urmare a revoluţiei din Rusia
2 decembrie 1917 Proclamarea republicii democrate federative moldoveneşti
5 – 13 ianuarie 1918 Intervenţia trupelor române pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia. Ruptura relaţiilor dintre România şi Soviete.
24 ianuarie – 6 februarie 1918 Proclamarea independenţei Basarabiei
5 martie 1918 Convenţia ruso-română pentru aprovizionarea în Basarabia şi schimbul de prizonieri. Nu s-a aplicat.
27 martie – 9 aprilie 1918  Sfatul Ţării votează, păstrând anumite drepturi de interes local, unirea cu România
10 decembrie 1918 Sfatul ţării votează unirea necondiţionată.
1919 Problema Basarabiei la Conferinţa de Pace.
3 martie 1920 Nota celor patru puteri aliate care-şi afirmă intenţia de a recunoaşte suveranitatea României în Basarabia.
Sept. -noiembr. 1920 Negocieri între România şi URSS
28 oct. 1920 Tratatul de la Paris: Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România.
27 martie –  2 aprilie 1924 Conferinţa ruso-română de la Viena şi noi pretenţii ale URSS
9 februarie 1929 URSS aderă la pactul Briand-Kellog şi astfel recunoaşte că este în relaţii paşnice cu România.
1931-1932 Negocieri ruso-române cu privire la un pact de neagresiune.
3 iulie 1933 Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului semnate de URSS cu toţi vecinii ei.
9 iunie 1934 URSS şi România reiau raporturile diplomatice.
1935-1936 Negocieri ruso-române pentru un pact de asistenţă mutuală.
23 august 1939 Pactul ruso-german de la Moscova. Basarabia în sfera de influenţă rusă.
30 martie 1940 Discursul lui Molotov amintind că URSS nu a renunţat la Basarabia, dar că s-a angajat să nu o revendice printr-un război.
26 iunie 1940 Ultimatum sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
28 iunie 1940 Guvernul român acceptă ultimatumul şi armatele roşii ocupă imediat teritoriul cerut de Moscova.
August 1940 Concentraţie masivă de forţe ruseşti înaintea arbitrajului de la Viena.
Ianuarie 1941 Trupele URSS încearcă să ocupe gurile Dunării.
22 iunie 1941 Trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS reiau Bucovina septentrională şi Basarabia

Nu mai detaliem atrocităţile comise de ruşi în secolul XX în Basarabia, violenţele, jafurile, incitările la revoluţie, arestările, deportările în gulag, interzicerea limbii române, colectivizarea, colonizarea, înrolarea românilor în armata URSS etc., etc.

Constatăm însă că și astăzi influenţa rusă este foarte mare, atât dinspre mediul bisericesc rusofil, cât şi dinspre cel neo-marxist, ca în cazul clasic al „Războiului gay din R. Moldova”, în care s-au certat între ei cele două categorii clasice de agenți de influență ai Rusiei: „progresiștii” LGBT-iști cu „conservatorii” pravoslavnici.

Influența rusească nu se manifestă doar în România şi Modova de peste Prut, ci şi în țările occidentale, în organizațiile internaționale, și, desigur, la cel mai înalt nivel al organismelor europene, cum se vede şi în exemplul amintit. Așa cum scria un jurnalist polonez, Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre. Prostia şi colaboraţionismul „elitelor” occidentale actuale îi amplifică efectele.

Maia Sandu, protejata Angelei Merkel, s-a convins foarte târziu şi parţial să sprijine unionismul, cel puțin retoric, iar ministrul său de externe, deşi se lăuda recent că a cerut plecarea trupelor ruse din Transnistria, i-a acceptat totuşi pe „pacificatori” – pentru că Germania cere guvernului de la Chișinău să „rezolve conflictul transnistrean”. Rusiei, guvernul german nu-i cere să-și retragă trupele de ocupație, ci încheie cu ea afacerea Nord Stream 2 și stabilește soarta Europei de Est. Cum spuneam Rusia are în UE mai multă putere decât țările estice şi în foarte mare măsură această putere se exercită prin intermediul Germaniei.

Lumea aproape a uitat că România a pierdut Basarabia din cauza nebuniei Germaniei, care a împărțit lumea cu Rusia și a pornit un război mondial, după care anii au trecut, Germania a fost iertată de crime și lăsată să se reunifice, iar acum pretinde „să-și ia răspunderea pentru Europa”. România însă nu are voie să se unească. Presa ultrastângistă de tip hotnews, Adevărul sau g4media a adoptat de mult clişeul unionist = conservator = infrecventabil. Germanofilii de limbă română de o parte și de alta a Prutului trec drept ”europeni”, iar cine nu e de părerea lor e „antieuropean”.

Din păcate, noile generații de români învață istorie din manuale slabe, scrise de incompetenți sau de năimiți-pe-granturi. Politica românească de dincoace de Prut e inconsecventă față de dezideratul unirii cu Basarabia. Este dominată de o reţea ce pleacă de la PCR şi securitate şi se răspândeşte echidistant între milionarii corupți, nepoţii politici ai lui Iliescu, din PSD, caricaturile de liberali care îi fac pe Brătieni să se învârtească în mormânt, radicalii de tip leninist din USR şi falșii patrioți, rusofilii de la AUR, promovați pe față de Sputnik. Nu e de mirare că nu vedem rezultate.

Cauza Moldovei de peste Prut a fost la cheremul ruşilor și în timpul URSS și în ultimii 30 de ani. Nu a fost cunoscută şi apărată coerent si serios, cum ar merita cei care s-au sacrificat pentru ea. Speranţa însă rămâne în tradițiile preluate din familie, care s-au dovedit mult mai puternice și mai rezistente decât se credea, în iniţiativele locale, care iată, în ciuda tuturor greutăților și trădărilor de sus, fac să crească acum, sub ochii noștri, dorința basarabenilor de a reveni în hotarele României.

3. Unitatea de limbă a fost si este deosebit de importantă, reală şi caracteristică spaţiului locuit de români. Nimeni nu poate nega că de la Timişoara la Chişinău şi de la Satu Mare la Tulcea se vorbeşte aceeiaşi limbă de origine latină şi că particularităţile regionale sunt neimportante. La fel era şi acum 100 de ani. Prin comparaţie, de exemplu, dialectul care se vorbeşte în nordul Germaniei este mult diferit de cel care se vorbeşte în sud, cum diferite sunt şi cultura și felul de a fi al oamenilor.

Nu întâmplător, după 1990, românii au emigrat cu precădere în ţări ca Italia şi Spania, unde înţeleg chiar și fără să înveţe o mare parte din vocabular, gramatica e asemănătoare cu cea a limbii române şi pot identifica expresii familiare. Este absolut normal ca cei care vorbesc limbi înrudite să se înţeleagă şi să se simtă între ei „ca acasă”. De aceea un român poate funcționa fără prea mari dificultăți în Spania sau în Italia. Dacă asemănărille dintre limbile noastre, totuşi diferite, sunt atât de puternice, comuniunea creată de o singură limbă vorbită fără dialecte pe un teritoriu delimitat clar este, evident, cu mult mai importantă și mai strânsă. Cum spune Thomas Sowell, numai intelectualii pot ignora unele evidenţe.

4. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost imense. La o populaţie de aprox. 7.500.000 de oameni, preţul plătit de românii pentru Marea Unire s-a ridicat la peste 680.000 de militari şi civili ucişi, adică +/- 10% din populaţie (numai sârbii au pierdut un procent mai mare, 13% din populaţie), la care s-au adăugat distrugerile produse în urma bătăliilor, pagubele din timpul ocupaţiei şi hoţiile nemţilor în retragere.

Rezistenţa României e cu atât mai remarcabilă cu cât aliatul său, Rusia, s-a comportat deseori ca un inamic.

Ostași români la Mărășești, august 1917

Deşi unii le minimalizează, bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti au avut o importanţă deosebită, atât pentru Puterile Centrale, cât şi pentru Aliaţi. După înfrângerile din 1916, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata româna a reușit să se redreseze și să țină inamicul ocupat în Est, sprijinind astfel semnificativ efortul aliaților în Vest. Aceste victorii s-au numărat printre puținele evenimente favorabile Antantei în 1917. Aliații au fost încurajați să își țină promisiunile față de noi. Moralul trupelor noastre a crescut și s-a evitat ocuparea Moldovei, care ar fi fost pentru noi o catastrofă de proporții incalculabile.

5. România s-a opus ameninţării bolşevice. În momentul încheierii păcii de după Primul Război Mondial, se ştia că ideologia bolşevică este criminală şi păguboasă, moral şi material, că bolşevicii erau lipsiți de legitimitate, că uciseseră sute de mii de oameni, că aruncaseră în aer bruma de civilizație din Rusia și că o sărăciseră. Se știa şi că proiectul lor era inaplicabil, dar distrugerea produsă de ei în realitate era uriașă. Pericolul bolşevic era absolut real. Ruşii făcuseră încercări de răspândire a revoluţiei și între români (si nu numai), însă au eşuat datorită faptului că populaţia era atașată de credință, voia proprietate privată şi viaţă normală, tradiţională. Cei care susţin că România a exagerat în folosul său pericolul roşu, că nu era clar ce făceau bolşevicii şi că informaţiile ce veneau din Rusia erau confuze, sunt fie istorici vânduți, care scriu la comandă politică, fie habarniști, care rostogolesc propagandă rusească din inconștiență.

Bela Kun, 1919

Regimul sovietic din Ungaria a fost unul de teroare și a constituit o amenințare pentru Europa. Intre 19 martie și 1 august 1919, țara s-a numit Republica Socialistă Federativă a Sovietelor din Ungaria (Magyarországi Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaságe). Steagul național era roșu uni și imnul a fost înlocuit cu Internaționala.

In martie 1919, contele Mihaly Karolyi (1875-1955), președintele Ungariei, și-a dat demisia pentru că a refuzat cererile Aliaților de concesii teritoriale. S-a format un guvern de coaliție din comuniști și social-democrați sub conducerea lui Kun. Kun (1885-1939) era un bolșevic format de Lenin (1870-1924). Fost prizonier de război în Rusia, a pus bazele Partidului Comunist Maghiar, împreună cu alți prizoniei de război, la Moscova, conform unui tipic ce a devenit ulterior clasic, din nefericire.  Kun avea sprijinul multor unguri, pentru că promisese ajutor rusesc pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria în urma războiului. Ajuns la putere, ca orice comunist, Kun și-a înlăturat imediat partenerii de coaliție. Prin naționalizarea pământurilor a pierdut sprijinul țărănimii, iar burghezii și aristocrații l-au părăsit din cauza măsurilor de teroare luate împotriva lor.

Afiș propagandistic din 1919 pentru înrolare în Aramata Roșie maghiară

Comuniștii lui Bela Kun au promis ca garantează libertatea de exprimare și de întrunire, educație gratuită (sunt primii care au introdus educația sexuală la copii de școală primară), drepturi lingvistice și culturale pentru minorități, drept de vot de la 18 ani, cu excepția clerului, a „foștilor exploatatori” și a altora, etc. În iunie 1919, au proclamat dictatura proletariatului și au naționalizat întreprinderile și locuințele, transportul, băncile, instituțiile medicale și culturale și toate terenurile cu suprafață mai mare de 40,5 hectare. Au recurs bineînțeles la metode violente, adică execuții decise de tribunale revoluționare, rechiziționări de alimente de la țărani și persecutii împotriva clerului. Acesta este contextul în care, Armata Roșie maghiară a atacat pozițiile românești, la 20 iulie 1919. Acest act, care nu era prima violență, a dus la riposta noastră încununată de succes și la binevenita eliberare a Budapestei. 

Trupele române ocupând Budapesta, în luna august 1919

Respingând agresiunile bolșevice marghiară și rusă, atât România, cât și Polonia au adus un imens serviciu Civilizatiei, evitând două decenii de asasinate, teroare și sărăcie. 

… și patru minciuni răsuflate

I. “Românii nu sunt aliați de încredere.”
Nu doar România, ci toate ţările din Est au nişte Boia sau Cristoiu, care nu fac altceva decât să calce în picioare istoria ţărilor lor sub pretextul « demitizării », ignorând complet că datoria conducătorior unei ţări este să-şi apere țara, nu să slujească Germania sau Rusia.

La sfârșitul secolului XIX era clar că România trebuia să facă parte dintr-o alianță puternică. Deşi contribuise decisiv la victoria împotriva turcilor, rușii au reușit să ia Basarabia și nemții le-au „lăsat-o” la Congresul de la Berlin (1878), la care s-au stabilit aranjamentele după înfrângerea turcilor.

Aderarea România la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) a avut loc în 1883. Alegerea nu era ideală, însă a întărit întrucâtva noul Regat. Numai Regele Carol I și câțiva miniștri au știut de acest act. Aceasta s-a întâmplat datorită unei lacune de redactare a Constituţiei, dar mai ales pentru că românii nu erau filogermani, ci filofrancezi și, în plus, erau ostili Austro-Ungariei din cauza tratamentului la care erau supuși românii transilvăneni. Alternativa, pe atunci, nu era funcțională. În acea perioadă, francezii erau slabi, încă prea duși de avântul revoluţionar. Ca şi nemţii, aveau şi ei un mare şi vechi amor cu ruşii. Și nici cu turcii nu se aveau prea rău. Opţiunea pentru Tripla Alianţă a fost motivată mai întâi de oroarea faţă de Rusia. De aceea, a rămas celebră replica dată de P.P. Carp unui demnitar rus care l-a numit „germanofil”. Liderul conservator i-a întros-o spunându-i că el nu este germanofil, ci rusofob. 

Tripla Aliaţă era o alianţă defensivă. Dupa asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și îndreptățită să riposteze militar (fără să consulte Italia și România). Ulterior, lucrurile au luat proporții continentale (şi apoi mondiale), care au depășit cu mult miza pedepsirii atentatului de la Sarajevo. Italia a părăsit Tripla Alianță în 1915. România, ca și Italia, a luptat numai alături de Antanta (Franţa şi Imperiile Rus şi Britanic). Nici România, nici Italia, nu erau obligate moral sau politic să pornească împreună cu Germania și Austro-Ugaria la ocuparea Europei și să urmeze un demers nebunesc și criminal.

Austro-Ungaria arătase ce poate în Transilvania și să nu ne închipuim că Germania nutrea sentimente mult mai prietenoase față de români. Dimpotrivă, era pregatită de război total. După intrarea României în război, la consulatul german din Bucureşti au fost găsite o cantitate de explozibili suficientă pentru a distruge Bucureştiul şi fiole cu agentul patogen al morvei (o boală a cailor care, dacă se raspândea, ar fi afectat grav aparărea, transporturile şi comerțul).

II. “Jocul diplomaţilor combinat cu personalitatea şi frumuseţea Reginei Maria au făcut România Mare.”
Este adevărat că tăria de caracter, curajul personal şi dăruirea Reginei Maria i-au încurajat pe români să lupte, să reziste barbariilor nemţilor şi să îşi păstreze speranţa. E adevărat şi că Regina era deosebit de frumoasă şi că prin ţinuta sa cu adevărat regală și prin inteligența sa a impresionat și pe oamenii de rând și pe conducătorii de state şi de armate, şi că acest lucru a ajutat România. Totuşi, e simplist să se afirme că cei pe care i-a impresionat personalitatea ei puteau să ia decizii doar pe considerente estetice sau mondene, oricât de mult ar fi îndrăgit-o. În plus, nu se poate ignora că, pe lângă mulţi admiratori, Regina Maria a avut destui critici, atât în ţară, cât şi în străinătate. 

De asemenea, nu se poate contesta rolul foarte important ale acţiunilor diplomatice, al priceperii şi patriotismului celor care au pledat pentru noi. Totuşi, nimeni nu ar fi luat în seamă interesele românilor dacă nu existau argumente reale, sprijinite de jertfele imense aduse de români pe câmpul de luptă. Şansa providenţială din 1918 a fost fructificată pentru că, din fericire, majoritatea românilor de atunci şi-au îndeplinit pe cât au putut partea lor de responsabilitate, de la familia regală, liderii politici şi ofiţerii superiori, la ostaşii şi civilii de rând.

III. “Romania Mare a fost un capriciu al soartei.”
“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” este doar o vorbă de duh a lui P.P. Carp şi nimic mai mult, nu are nicio valoare de analiză istorică. Nu se poate vorbi de noroc în condiţiile în care muriseră sute de mii de tați, fii, soți și frati, din toate satele din România, după cum atestă nenumăratele monumente ale eroilor din Primul Război Mondial din toate localitățile de pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Nu au fost un noroc nici pagubele produse de hoardele lui Mackensen, epidemia de febră tifoidă, pericolul bolşevic rus şi maghiar, paralizarea administraţiei de către personalul unguresc etc. Dificultăţile au fost imense, chiar după terminarea războiului, însă au fost depăşite, tocmai pentru că românii şi-au dorit Unirea şi au vrut să folosească şansa oferită.

A fost benefic faptul că renumitul geograf Emmanuel de Martonne, care făcuse cercetări la noi înainte de război, a fost inclus în echipa de specialişti ai Comitetului de Studii care a oferit expertiză autorităţilor franceze la discuţiile pentru stabilirea graniţelor. Aportul său nu este însă „norocul” nostru, ci dovada eforturilor, inteligenţei şi încrederii sale în adevăr, a nivelului foarte bun al şcolilor franceze şi a înţelepciunii celor care i-au cerut părerea. Lui Emmanuel de Martonne nu i se poate reproşa că era unul din cei mai buni geografi din vremea lui, că vorbea limba română şi cunoştea bine locurile noastre şi că în Comitetul de Studii a avut o contribuţie foarte bine documentată cu privire la România şi Blacani. Nu e singurul străin care a înţeles cât de nefireşti erau graniţele dinainte de 1918. Dacă a ne amintim că a) cercetările sale au fost foarte variate şi că au rezistat probei timpului, b) că pe timpul stalinismului a împărtăşit puţin din soarta realizatorilor Unirii, fiind interzis pentru ce a scris despre Transilvania şi Basarabia, şi c) că numai în legătură cu constatările sale privind graniţele României se sugerează că ar fi încurcat simpatiile personale cu profesia, avem motive să credem că cei care îl relativizează azi sunt animaţi de teze de politică istorică antiromânească, nu de interesul pentru excelenţă în geografie.

IV. Pacea de după Primul Război Mondial şi implict România Mare sunt rezultatul unor planuri ale francmasoneriei
Această afirmaţie satisface numai orizontul intelectual al consumatorilor de broşurele care zac necumpărate pe tejghelele chioşcurilor. Așa cum bine se știe, teoriile și practicile de natură religioasă, secretismul, unele acțiuni politice, mai ales cele anticreștine, ale diferitelor forme de francmasonerie erau și sunt în contradicție cu învățătura Bisericilor catolică si ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că, de-a lungul istoriei, influența francmasonilor a fost omogenă ca eficiență și direcții. Acțiunea francmasonilor nu era și nu poate fi perfect coordonată, omnipotentă și omniprezentă. De asemenea, chiar dacă unii dintre pașoptiștii români remarcabili au aparținut masoneriei și au avut un rol benefic în modernizarea țării, nu se poate spune că au făcut asta pentru că au aplicat un plan concret și deci că România modernă ar fi produsul unor urzeli secrete.

La sfârșitul Primului Război Mondial, niciunul dintre liderii români importanți nu era mason. Alexandru Vaida Voievod a intrat în această organizație ca gest de sacrificiu. (A făcut acest gest pentru a putea acționa ca reprezentant român, folosindu-se de poziție în masonerie, nu a acționat ca vector al masoneriei, folosindu-se de poziția sa printre români.)

Dacă privim lucrurile la nivelul întregii Antante, putem spune că mulţi lideri ai acesteia, militari şi politici, precum și trupa şi civilii erau credincioşi. E adevărat că războiul aduce deznădejde şi cinism (sindrom întâlnit adesea la unii intelectuali umaniști), însă e şi mai adevărat că e foarte greu de găsit un ateu în tranşee, după cum spun englezii, care se pare că au aceasta vorbă tocmai din Primul Razboi Mondial.

Jon Ebel, autorul cărţii “Credinţa în luptă: religia şi soldatul american în Primul Război Mondial spune că după ce a examinat, timp de opt ani, numeroase ziare, literatură de război, jurnale personale şi publicaţii, a constatat că războiul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a întărit credinţa celor care au trăit această experienţă. Figura lui Hristos de om gata de jertfă, activ în slujba binelui, a încurajat implicarea în lupta pentru o cauză dreaptă. Ebel afirmă chiar că, deşi unii au rămas atei, „fără influența puternică a creștinismului, este dificil de imaginat implicarea Americii în război”.

Şi Nicolas Arata, în lucarea „Cum credinţa creştină i-a ajutat pe soldaţii de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial să facă faţă sindromului de stres posttraumatic„ susţine că rugăciunile, lecturile din Biblie şi nădejedea în Dumnezeu au fost un sprijin real pentru militarii britanici, ajutându-i să depăşească ororile şi stresul luptelor. Prestigiul preoţilor catolici militari a crescut, între altele, pentru că nu ezitau să meargă în zone de mare risc ca să îi încurajeze pe soldaţi sau să dea Sfintele Taine celor în stare critică. Şi în rândul anglicanilor credinţa a avut un rol important. Mulţi tineri care studiaseră în instituţii prestigioase au devenit capelani. Din cei 723 de capelani anglicani britanici, 411 erau educați la Oxford şi 64 la Trinity College de la Dublin. Probabil că puţini dintre ei se gândeau să implice în viaţa creştină înainte de 1914. După război, unii au ales să devină preoţi sau misionari în colonii. În 1940, din 111 episcopi britanici anglicani activi, 32 fuseseră capelani militari între 1914-1918. Pentru intelectuali de talie mondială, precum C.S. LewisJ.R.R. Tolkien şi Christopher Dawson, războiul, cu experienţa tranşeelor, a spiritului de sacrificiu şi camaraderie trăite acolo, a fost un prilej de a-L găsi pe Dumnezeu sau de a întări legătura cu El. Cariera lor ulterioară nu a fost o pledoarie pentru pacifism, ci pentru implicarea în luptă de partea binelui şi pentru încredrea în puterea acţiunii şi sacrificiului celor mulţi şi neobservaţi.

În Franţa socialistă şi anticlericală, lucrurile par şi mai suprinzătoare. Încă de la începutul conflictului se intensifică evlavia faţă de Preasfinta Inimă a lui Isus, foarte legată de istoria Franţei, în parte neglijată înainte de Revoluţie şi practicată cu intensitate variabilă după aceea. Creştinii civili, preoţii şi episcopii împart soldaţilor rozarii, iconiţe, drapele şi fanioane cu semnul Preasfintei Inimi (de ordinul milioanelor) şi îi încurajează să se roage cu stăruinţă. La 11 iunie 1915, episcopatul francez închină ţara Preasfintei Inimi. La 7 septembrie, la Meux, oraş pe râul Marna, episcopul Emmanuel Marbeaux promite Maicii Domnului că va construi un monument în cinstea ei dacă oraşul va fi cruţat de lupte şi distrugeri. La 8 septembrie 1914, în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, are loc prima victorie importantă a francezilor. În mod greu de explicat, într-un moment în care toate şansele erau de partea nemţilor, aceştia se retrag, deşi anunţaseră că vor fi „în două zile la Paris” (ii).

În 1924, este inaugurat monumetul promis de Mons. Marbeau care o înfăţişează pe Maica Domnului cu Isus în braţe, aşezată pe un soclu pe care scrie “Tu n’iras pas plus loin”.

Bazilicile Preasfintei Inimi (Sacré Coeur) de la Paris şi Paray-le-Monyal sunt frecventate foarte intens, zi şi noapte. Se fac rugăciuni la sfinţii patroni ai Franţei, Arhanghelul Mihail, Genoveva şi Martin de Tours, dar şi la Ioana d’Arc şi la o soră carmelitană de la Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfântului Chip, care încă nu fuseseră canonizate.

În sept. 1914, la batalia de pe Marna, artileristul Paul Dugast scapă nevătămat deși trec peste el roțile unei baterii de artilerie. Purta la el imaginea călugariței carmelitane Tereza, pe care o rugase să îl ocrotească. Camarazii lui se hotărăsc să-i dea bateriei numele de Soeur Therese. detalii

Numărul unităţilor care pun pe drapele emblema cu Preasfânta Inimă este atât de mare încât, în 1917, Gen. Philippe Petain, pe atunci şef al Marelui Stat Major, emite un ordin prin care cere eliminarea „oricăror acte cu caracter confesional care ar constitui o violare a libertăţii de conştiinţă şi a neutralităţii statului francez”. Ofiţerii închid ochii şi soldaţii continuă să se consacre individual Preasfintei Inimi, se roagă rozariul şi poartă medalii religioase la vedere, de obicei la cureaua de la ceas.

În acest timp, în 1915, la Padova, oraşul Sfântului Anton, apare iniţiativa medaliilor cu scapularul Preasfintei Inimi. La 5 ianuarie 1917, Italia este închinată Preasfintei Inimi, cu binecuvântarea Papei, în cadrul unei slujbe la care au participat sute de preoţi.

Revenind în Franţa, la 26 martie 1917, la Paray-le-Monial, are loc binecuvântarea solemnă a drapelelor naționale ale Franței, Angliei, Belgiei, Italiei, Rusiei, Serbiei, României şi Japoniei. România este reprezentată de Prinţul Vladimir Ghika, viitorul fericit martir. Cel care spunea că a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox privea această sfinţire a steagurilor ca „un început de reconstituire a creştinătăţii, produsă de o trezire a conştiinţei lumii.”

Paray-le-Monial 26 martie 1917 – Prinţul Vladimir Ghika, Card. Francis Bourne de la Westminster şi Mons. Pini, capelanul studenţilor catolici italieni.

La 21 martie 1918, Ludendorff a lansat ofensiva pentru separarea armatei franceze de cea britanică și cucerirea Amiens-ului. La 26 martie, Poincaré și Clemenceau, generalii Pétain și Foch, lordul Milner și generalul Haig decid să creeze un comandament unic, care este încredinţat generalului francez Ferdinand Foch (1851-1929). În iulie, Cartierul General al Armatelor Aliate este instalat la Bombon (departamentul Seine-et-Marne). În mica biserică din localitate, în fiecare duminică, generalul Foch participa la slujbă (iii).

La propunerea Pr. paroh Paul Noyer, la 16 iulie 1918, generalul Foch consacră Preasfintei Inimi toate armatele aflate sub comanda lui. La 18 iulie, lansează ultima contraofensivă. De atunci, armatele aliate au continuat să avanseze până când nemţii au cerut armistițiul, la 11 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Martin de Tours, unul dintre patronii Franţei. Martin de Tours este un sfânt soldat, ca şi Sfinţii Victor, Mina şi Vichentie, care se serbează în aceeaşi zi în calendarul bizantin.

Generalul român Iacob Zadic discută cu Mareșalul Ferdinand Foch, la București, în 1922

Chiar dacă nu toate cele de mai sus sunt incluse printre minunile confirmate oficial de către Biserică, ele concordă cu mesajele unor apariţii recunoscute de autorităţile ecleziale, ca cele de la Paray-le-Monial, Fatima, La Salette sau Pontmain. Este o realitate faptul că multe suflete au fost atinse de credinţă în timpul situaţiilor extreme din război şi că exista o “coincidenţă” între rugăciuni şi răspunsul primit prin evenimentele istorice. Atât pentru combatanţi, cât şi pentru civili, credinţa a fost importantă, ca fenomen de masă, la oamenii simpli şi la intelectuali remarcabili. Aceste lucruri sunt documentate. Nu avem destule motive să credem că francmasoneria ar fi dirijat destinul ultim al oamenilor şi al naţiunilor, chiar dacă a fost activă la încheierea păcii – prost gândite în anumite privinţe (iv) – de după Primul Râzboi Mondial.

În Romania, nu doar Prinţul Ghika nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc. Toţi ostaşii români au purtat războiul creștinește. În mai 1915 este ales Protopop al preoţilor din armată în caz de mobilizare iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Apar apoi Instrucţiunile referitoare la atribuţiile preoţilor definitivate in ordinul 3451/28.101915 al Marelui Stat Major, care stipuleaza ca “nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii”. După cum arată Cornelia Mihailă, nu puţine au fost situaţiile în care preoţii au săvârșit acte de eroism, de pildă “preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au murit pe front.”

Credinţa în Dumnezeu a creat, de fapt, cultura şi viziunea care au dus la Unire. Translvănenii s-au organizat în jurul Bisericii. Mişcarea politică şi asociativă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a acţionat tot în legatură cu Biserica. Toți episcopii greco-catolici, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, au sprijinit foarte activ Unirea. Delegaţii la adunarea naţională au fost aleşi în marea lor majoritate în parohii. Blajul a fost considerat cel mai sigur loc pentru aterizarea avionului condus de pilotul Vasile Niculescu, care aducea de la Marele Cartier General Român documentele necesare Consiliului Naţional Român.

La 1 decembrie 1918, înainte să citească mulţimii punctele rezoluţiei adunării naţionale, episcopul Iuliu Hossu şi-a început cuvântarea prin a afirma că Unirea este o lucrare dumnezeiască: “Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios dreptatea Sa, însetată de veacuri…”

În 1918, avea 32 de ani. După peste 60 de ani, rămăsese la convingerea că Unirea a fost o “hotărâre mângâietoare şi fericitoare pentru nemul nostru” şi se declara bucuros să poată înregistra pe bandă “cu neîmbătrânita dragostea de atunci” cuvintele pe care le rostise în 1918. Când a avut loc înregistrarea, era cardinal, avea 85 de ani şi o credinţă încercată foarte greu. Trecuse prin umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare, prin ani grei în închisorile comuniste, între care cea de exterminare a elitelor de la Sighet, sfârşitul vieţii găsindu-l slăbit, departe de cei dragi şi supravegheat strict la mănăstirea Căldăruşani. Niciodată nu s-a plâns de poporul român.

Nu trebuie decât să spunem adevărul

Orice român ar trebui să aibă şansa să înveţe simplu şi clar cum s-a făcut România Mare. Acest lucru nu se întâmplă, mai ales din vina elitelor. Diplomaţii şi istoricii noştri parcă dorm în papuci sau poate aşteaptă ca lucrurile să devină grave.

MAE reacționează doar dacă Viktor Orban compară ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014 cu Tratatul de la Trianon, iar istoricii nu reacționează niciodată. Nu ar trebui să ne mirăm. În MAE liber-schimbismul moral al lui Ștefan Andrei mai are și astăzi admiratori, iar cunoștințele de istorie națională sunt pe alocuri superficiale, trezind întrebări asupra politicii de resurse umane a ministerului.

Daca cineva vrea sa consulte secțiunea Scurt istoric de pe pagina oficială a diplomației române, dă de o paginație greoaie, fără subtitluri, cu fraze lungi, scrise cu caractere foarte mici. Conținutul textului nu e clar. Cititorul află, de exemplu, că după Congresul de la Paris (1856) “Imperiul habsburgic se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice”. Atât? Fără nuanțe, fără ghilimele? Care granițe istorice? Nu trebuia precizat că se vorbește de ceea ce considera Ungaria ca fiind “granițele sale istorice”? Putem presupune că ungurii se gândeau la “granițe istorice” care să nu cuprindă Transilvania? O Ungarie ce include Transilvania este, din perspectiva MAE al României, în “granițele ei istorice”? Mai departe ni se spune că Tratatul de pace ratificat după Congresul de la Berlin (1877) recunoştea independența României condiţionat “de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)”. Ce „schimb de teritorii”? Dobrogea era administrată de turci, nu ne-au dat-o rușii! Rușii erau, chipurile, aliații noștri. Ce fel de “schimb de teritorii” e acela în care, după un război victorios, un aliat ocupă o parte din teritoriul altui aliat? De ce aceste exprimări nefericite sunt doar în dezavantajul nostru? Până la urmă, ajungi să te bucuri că textul e atât de încâlcit și că probabil sunt puțini cei care îl citesc – deși neprietenii îl citesc cu siguranță! Despre încercarile de ieșire din Axă, MAE amintește de acțiuni ale Opoziției doar începand din 1944!! Ar fi avut ce să spună, doar eforturile și riscurile pregătirii acestui act istoric s-au datorat în mare măsură curajului și patriotismului unor diplomați români!

Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu dar şi Ion Lugoşanu sau Constantin Vişoianu ar trebui să fie eroii cu care orice diplomat român de astăzi să fie familiarizat, să le cunoască viața și meritele, să se întrebe în fiecare seara dacă e vrednic să le privească portretele, care ar trebui să fie la loc de cinste pe pereții instituției.

Diplomații români nu se pot plânge că duc lipsă de exemple istorice care le pot servi derept model moral și profesional. Nu e totuna, nici pentru ei, nici pentru România, dacă acest model este Grigore Niculescu Buzești, sau Ștefan Andrei, dacă este Victor Rădulescu-Pogoneanu sau Mircea Malița.

Nici istoricii nu ne sunt de prea mare ajutor. Majoritatea celor mai mediatizați și vizibili se gândesc numai să corespundă cerințelor birocrației care le asigură finanțări și nu își doresc decât să fie pe acceptați de colegi (precum cei mai imaturi adolescenți) – cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare semnată la începutul acestui an de 65 (șaizecisicinci) de istorici. Nu e clar de ce a fost publicată scrisoarea, nu pare să fie adresată vreunui public, publicul nu e luat în seamă. 

Textul aduce înaltă apreciere sistemului actual de acordare a granturilor, menționeaza ca subiectele de cercetare sunt alese “independent” (independent de ce?) de către cercetători și că lucrările sunt evaluate inter pares, cu participare internațională.

Chiar nu se înțelege că proiectele de cercetare individuală sunt una și faptul că istoria României trebuie să fie scrisă de români e cu totul altceva. Majoritatea semnatarilor străini ai scrisorii sunt germani.

Nicio vorbă despre căutarea adevărului, despre scopul final al cercetărilor sau despre datoria morală față de contribuabil, de la care vin banii din granturi. Este limpede că semnatarii nu realizează că războiul informațional e real si că istoria e o armă în acest razboi. 

Ei cred că cea mai importanta latură a activităţii lor este progresul carierei lor, rolul plătitorilor de taxe fiind acela de a da banii.

Aceștia din urmă nu trebuie să aiba așteptări, păreri, ci doar să accepte toată cacofonia rezultantă, din care să nu-și poată înțelege trecutul, sau să se împace cu ideea ca trecutul lor este ce reiese din consensul de moment al istoricilor care accesează granturi.

Istoricul-model pentru majoritatea semnatarilor e Lucian Boia, mascota editurii Humanitas, a radio Deutsche Welle si a cel puțin a unui ambasador al Germaniei, care se laudă că are acasă un metru de raft de biblioteca cu cărți ale lui Boia, pe care l-a şi decorat cu Ordinul de merit a RFG în grad de cavaler.

Şi preşedintele Ungariei l-a decorat pe Boia. Nu ştiu dacă şi Rusia l-a decorat, dar mai este destul timp şi e sigur că nu va refuza.

Specialitatea lui Boia nu e chiar munca în arhive. (Iorga, care găsea manuscrise neconscute până la el, era un demodat, nu ştia el cum e cu granturile şi cu părerile inter pares.) El comentează ce au cercetat alţii. Istoricul-model mărturiseşte că la începutul carierei a dat declaraţii privind raporturile cu străinii şi se întreabă: “Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”

Mai ales că avea “doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit… (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”

Sigur, e greu sa interpretezi propriile decizii. E mult mai uşor să judeci toată istoria unei ţări, să arunci cu noroi în ce s-a câştigat cu sânge sau să scrii mii de pagini despre România ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Toate-s vechi şi nouă toate. E vechea alegere, ce preferăm: tusea sau junghiul? USR sau AUR? Mai bine un scriitor aparent prooccidental, care se raportează față de România așa cum le place nemților, ungurilor și rușilor, sau mai bine un istoric aparent patriot, care se raportează față de Occident așa cum le place rușilor și chinezilor? Mesajele celor două tipuri de istoriografie sunt doar aparent contradictorii.

Redus la esență, mesajul 1 ne spune că suntem mici și lipsiți de vreo valoare deosebită, că legitimitatea noastră ca țară este îndoielnică și că nu avem de ce să fim mândri de nimic din trecutul nostru. Concluzia pentru care ne pregătește această „pedagogie a rușinii” (cum o numește autorul polonez Bronislaw Wildstein – pentru că operațiunea nu cuprinde numai România, ci și celelalte țări din Europa de Est) este că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm conduși de nemți. (Iar nemții vor avea grijă de noi, în aranjamentele lor cu rușii, așa cum s-a mai întâmplat, de pildă în 1939.)

Mesajul 2 pare opus mesajului 1, în sensul că sună patriotic, pare a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră. Numai că le atelează unui discurs antioccidental, când mai pe față, când mai voalat. Iar asta nu înseamnă a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră, dimpotrivă.

Concluzia pentru care ne pregătește acest discurs „de mândrie națională” e că numai alături de ruși mai avem vreo șansă să scăpăm de furia distructivă a marxismului cultural care devastează astăzi grav Occidentul.

Jocul dialectic dintre cele două mesaje are ca unică rezultantă un vector ce arată spre Est, fiind orientat împotriva intereselor vitale ale României. Este o falsă alegere. Noi nu avem de ce să punem în balanță astfel de opțiuni și să ne îndreptăm spre vreuna dintre ele. Putem să le respingem pe ambele. Nu trebuie decât să spunem adevărul. Nu trebuie să inventăm nimic, nici să trecem nimic sub tăcere. Astfel interesele de politică istorică ale României vor fi slujite cum se cuvine, iar România se va întări și va putea să contribuie la apărarea Civilizației din care face parte.

Un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuș – https://inliniedreapta.net/cum-s-a-facut-romania-mare-adevaruri-escamotate-minciuni-promovate/

Note

(i) Chiar dacă, în 1848, acel „Vrem să ne unim cu ţara!” se referea la Viena, nu la Bucureşti, aceasta nu arată că identitatea transilvănenilor era una în 1848 şi alta 1918. În condiţiile crizei de atunci, create de revoluţionarii unguri, Viena era maximum posibil pentru cei de pe Câmpia Libertăţii. Adunarea de la Blaj a fost o reacţie concretă la o situaţie critică de moment, un “miting de protest”, nu un vot pentru un program politic pe teremen lung sau o dezbatere academică despre sensul viitor al istoriei. Momentul 1848 indică tocmai o delimitare clară de unguri, exprimată de o comunitate organizată, care în cele din urmă şi-a atins scopul.

(ii) În ianuarie 1915, un preot militar german muribund afirmă ca mai mulţi militari germani au văzut pe cer imaginea unei femei cu pruncul în braţe, care îi împiedica să avanseze, spunând „mai departe nu vei merge” (Tu n’iras pas plus loin) Ulterior relatarea sa este confirmată şi de alţi germani http://nouvl.evangelisation.free.fr/leblanc_miracle_de_la_marne.htm .
O relatare similară vine şi in legătură cu bătălia de pe Vistula https://www.catholicworldreport.com/2020/08/14/celebrating-the-centennial-of-the-miracle-on-the-vistula/ din partea unor soldaţi bolşevici, care spun că au vazut-o pe cer pe Maica Domnului, la 15 august 1920. Ruşii au suferit atunci o infrangere pe cât de zdrobitoare, pe atât de neașteptată, după ce armata bolșevică intrase in Polonia până aproape de Varsovia.

(iii) Foch era născut în sudul Franţei, la Tarbes, lângă Loudres https://www.lourdes-france.org, locul în care a apărut Maica Domnului Bernadettei Soubirous. Era catolic practicant. Se ruga în fiecare zi rozariul, cum învăţase de la mama sa, care făcea această rugăciune, în faţa grotei de la Lourdes, împreună cu Bernadette.

(iv) Maresalul Foch a acceptat armistiţiul, pentru a cruţa câteva zeci de mii de vieţi, care ar fi fost sacrificate pentru ca aliaţii să ajungă la Berlin. A criticat însă foarte energic condiţiile păcii. Când a văzut proiectul de tratat a afirmat că nu este vorba de o pace, ci un armistiţiu de douzeci de ani. Opinia lui era că Renania trebuia ocupată şi separată de restul Germaniei. Deşi e incorect politic, trebuie să admitem că a avut mult bun simţ. Un creştin are milă de vieţile omenilor şi e realist. Intelectualii umanşti aleg ce sună bine şi remarcă foarte târziu costurile uriaşe ale izolării de realitate. E de amintit şi că, în 1919, mareşalul Foch şi generalii Franchet d’Esperay şi Berthelot au încurajat România să avanseze până la Budapesta.

18/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

MIHAIL SADOVEANU despre identitatea românească a Basarabiei

Mihail Sadoveanu despre identitatea românească a Basarabiei

După Eminescu, Mihail Sadoveanu a fost cel mai mare scriitor român care s-a ocupat sistematic de Basarabia scrie în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.jurnalistul Ioan C. POPA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti și fost consilier diplomatic la Chişinău în perioada 2000-2004.

Așa cum s-a întâmplat și în cazul altor scriitori din perioada interbelică (Duiliu Zamfirescu – primul comisar general numit de guvernul român în Basarabia, 1918; Liviu Rebreanu, autor a două broșuri de popularizare a provinciei în 1919; Gib I. Mihăescu, autorul romanului Rusoaica, o capodoperă în epocă ș.a.), Sadoveanu s-a numărat printre intelectualii de marcă ai României care, imediat după Marea Unire de la 1918, au făcut cunoștință cu românii basarabeni direct la fața locului, prin mai multe călătorii în provincia din stânga Prutului.

Prima dintre ele s-a efectuat la invitația lui Onisifor Ghibu, marele luptător ardelean pentru drepturile istorice ale Basarabiei.

Mihail Sadoveanu, aflat atunci la Iași în funcția de director al Teatrului Național din capitala Moldovei, s-a deplasat cu o trupă de teatru la Chișinău la 23 ianuarie 1918, unde au fost prezentate două piese: Fântâna Blanduziei (V. Alecsandri) și Răzvan și Vidra (B.P. Hașdeu), spectacole care, după cum își amintea Ghibu mai târziu, au umplut sala până la refuz, iar sufletele moldovenilor basarabeni „au vibrat într-o măsură cum nu se crezuse că poate fi nici măcar visată vreodată”1.

 Au mai fost și alte vizite, iar în urma acestor contacte Sadoveanu publica la Chișinău, succesiv, volumele Povestiri pentru Moldoveni și Priveghiuri (1920), apoi Orhei și Soroca. Note de drum (1921), acesta din urmă, la care ne vom referi în continuare, fiind tipărit și la București în 1922 cu titlul Drumuri basarabene (volum reeditat în 1994)2.

Într-una din povestiri (Vechea și frumoasa Moldovă…), Sadoveanu ne oferă o imagine eminesciană asupra Moldovei medievale din epoca de glorie a lui Ștefan cel Mare, inspirat de lucrarea Descriptio Moldaviae a voievodului și cărturarului Dimitrie Cantemir:

„Văd Moldova cea veche din munți până-n Nistru și până-n limanurile mării, cu cetățile ei de piatră și satele albe presărate în lungul apelor. Lanuri, turme și prisăci – o țară ca o grădină, înspre care râvnesc necontenit, limbile prădalnice. Toate semințiile spâne și urâte au bântuit-o. Din zorii veacurilor pământenii au avut de suferit necontenite izbiri.

Crai și împărați au întemeiat la hotarele ei vremelnice stăpâniri: ungurii și leșii, turcii și tătarii… N-a fost neam mai lovit, care să se apere cu o mai cumplită îndârjire (…)

Țara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pământul ei a curs atâta sânge și lacrimi, a fost atâta încălcare și atâta silă, încât privirile și cântecele urmașilor au rămas triste”3.

Sadoveanu revine la aceeași epocă în povestirea Lacrimile ieromonahului Veniamin, în care slujitorul bisericii rememorează vremuri de altădată:

„Pe orice drumuri ai umbla, în Țara Moldovei, dai de vechile ctitorii ale lui Ștefan Vodă; cetăți a ridicat la hotare pentru apărarea țării. Și cetățile vechi le-a întărit și le-a sporit. Și la toate avea pârcălabi și oaste: la Ismail, la Cetatea Albă și la Chilia, la Soroca, la Hotin și la  Crăciuna. Și avea și în inima țării cetăți: la Roman, la Neamț, la Orhei și la Suceava (…) Și așa s-au așezat de la Ștefan Vodă oștenii lui pe moșiile țării. Și urmașii acelor oșteni sunt răzeșii și mazâlii din zilele noastre”. 

Despre urgiile care s-au abătut mai apoi și despre sfârtecarea vechii Moldove, scriitorul apelează la memoria aceluiași ieromonah:

„Și, din ce am fost noi, neamul românesc, rupt și împărțit în trei din vechi, acuma și mai tare ne-au sfârtecat și ne-au stricat dușmanii”. Mai întâi a fost anul 1775, când austriecii „au pus graniță nouă și-au cuprins pământul din miază-noapte al Moldovei, cu mormintele voievozilor de demult și cu scaunul vechi al Moldovei, Suceava, și cu mormântul lui Ștefan-Voievod-cel-Sfânt de la Putna.

Și-acuma, la 1812, au cuprins și muscalii jumătate din Moldova, de la Nistru până la Prut. Și zadarnic au plâns și-atuncea moldovenii și plâng și-acuma cu mare glas…”4.  

Într-o altă povestire memorabilă, Doina, scrisă în iulie 1919 și inclusă în volumul Drumuri basarabene, scriitorul revine asupra tristeții care răzbate din cântecele românilor basarabeni după „domnia unei limbi străine… de o sută și mai bine de ani”. Din convorbirea cu un mazâl moldovean de pe malul Nistrului, Sadoveanu reține următoarea mărturie: „Rușii cântă foarte armonios…; dar doina îi sfredelește până-n fundul sufletului, căci moldovanul și pe dracul l-a înduioșat cu amărăciunea lui prefăcută-n cântec”5.

Autorul nu trece cu vederea pericolul bolșevizării Basarabiei la finele Primului Război Mondial și rolul ostașilor români în prevenirea acestei amenințări, episod relatat de maica Evghenia, egumena mănăstirii Răciula:

„Atunci am tras mare spaimă. Auzeam de prădăciuni în alte părți, de moarte de om, da nu credeam. Și iaca, într-o zi vin la noi bolșevici. Erau amestecături de moscali cu norod din sate… Vin, țipă, răcnesc… Ce vreți, creștini buni? Ei dădeau din mâni și strigau rusește. Eu nu pricep, zic: nieznaiu pa ruschi… eu moldoveancă! Atuncea s-a aflat unul care ne-a spus în limba noastră că lor nu le trebuie nici mănăstire, nici maici… Să ne ducem unde-om ști! Ne strângem în sfânta biserică, îngenunchiem la Maica Domnului și ne rugăm… Întru ajutorul ei am crezut și ne-a scăpat de primejdie, cum s-a auzit că vin soldații de peste Prut, s-au împrăștiat oamenii, n-am mai auzit de ei”6.

Mihail Sadoveanu, ca atâția mari intelectuali și oameni politici români de atunci, privea cu uimire la miracolul pe care l-a reprezentat regăsirea fraților cu frații prin unirea de la 1918:

Sfânt pământ al Moldovei, din munte la Nistru, oricât au încercat cei vicleni să te sfârtece, cei răi să-ți strice rânduielile, cei întunecați să ridice dușmănii, tu ești unul și nedespărțit, ca un uriaș mormânt, în care dorm părinții noștri…Așa stau de multe ori și visez pe paginile voievodului Cantemir. Sufletul meu, din trecut se înalță în viitor, vede poporul cel cinstit slobozit din cătușe, ridicându-se în depline drepturi, cu fruntea iarăși în lumină, ca strămoșii cei tari.Dacă după atâta zbucium, după atâtea jertfe, am răzbit la limanul unde ne aflăm și ne-am înfrățit cei despărțiți și ne-am găsit iarăși în bătrâna noastră ocină moldovenească, apoi soarta a avut asta scris în cărțile ei tainice”7.

În perioada care a urmat, Sadoveanu și-a scris marile sale romane istorice în care reînvie sub ochii cititorilor trecutul de luptă și de glorie al vechilor voievozi moldoveni și al vitejilor slujitori ai acestora, într-o provincie întreagă, care se întindea „de la munte la Nistru”.

Scriitorul a trăit cu durere drama noii ocupații, de această dată sovietice, din 1940, iar în anii războiului îl găsim în grupul de inițiativă al Academiei Române care, sub coordonarea savantului Dimitrie Gusti, a pus în aplicare planuri de cunoaștere aprofundată a soartei românilor din Răsărit, intrați sub administrații străine.

 După război, a urmat o lungă tăcere a scriitorului. Nu a renunțat însă niciodată la marile sale opere, scrise cu mintea și cu sufletul, despre moldoveni.

Detractorii săi de azi, nu puțini la număr, „uită” că Sadoveanu reînvie, în romanele sale istorice, viața vechii Moldove când era întreagă, până la Nistru și la Ceremuș. Chiar și în 1952, când deținea și funcții politice în noul regim, Sadoveanu publica romanul Nicoară Potcoavă, dedicat luptei moldovenilor pentru libertate, temă despre care scrisese încă din 1902 și 19048, dar reluată cu mult talent la maturitate.

Tot la începutul anilor 1950, după cum relatează marele lingvist basarabean Eugeniu Coșeriu, când oficialii instalați de sovietici la Chișinău au propus traducerea în „moldovenește” a unor opere ale sale, Mihail Sadoveanu a izbucnit: „Auzi, mișăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”9.

Opera lui Sadoveanu, publicistică și scriitoricească, rămâne permanent o poartă deschisă spre o mai bună înțelegere a istoriei Moldovei din stânga Prutului și a locuitorilor ei.

Note și referinţe bibliografice

1 Onisifor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, selecție și introducere de Ion Bulei, București, Editura Eminescu, 1990, p. 161.

2 Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene, prefață de Fănuș Băileșteanu, ediție îngrijită de Șerban Velescu, București, Editura Antares, 1994.

3 Drumuri basarabene, 1994, p. 10-11.

4 Ibidem, p. 7-8.

5 Ibidem, p. 13-15.

6 Ibidem, p. 87-88.

7 Ibidem, p. 11-12.

8 M. Sadoveanu a scris mai multe versiuni ale romanului despre acest erou: prima publicată în 1902 (Frații Potcoavă), reluată sub titlul Șoimii (1904) și finalizată la maturitate, în 1952 (Nicoară Potcoavă).

9 Revista „Limba Română” (Chișinău), nr. 10, 2002. Ediție specială dedicată savantului Eugeniu Coșeriu.

20/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROLUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN DESĂVÂRŞIREA ŞI ÎMPLINIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A POPORULUI ROMÂN

CONTRIBUŢIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA REALIZAREA, DESĂVÂRŞIREA ŞI ÎMPLINIREA UNITĂŢII NAŢIONALE ROMÂNEŞTI…

INTRODUCERE

La promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi, scrie Dr. Stelian GOMBOŞ în HTTPS://WWW.GEOPOLITIC.RO.

Încă de la începutul secolului al XV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti aveau şi calitatea de „exarhi ai plaiurilor” pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stăpânire străină. În această calitate, ei hirotoneau – la Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti – pe mitropoliţii Transilvaniei. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulţi dintre cârmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniţi la Suceava ori la Iaşi. Tot în Moldova au fost hirotoniţi unii dintre episcopii Maramureşului. La rândul lor, câţiva transilvăneni au ajuns ierarhi în Moldova şi Muntenia, ca episcopii Pahomie de la Roman şi Mihail de la Buzău, mitropolitul Iacob Stamati de la Iaşi, toţi în secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău, în secolul al XIX-lea.

Conştiinţa unităţii de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărţi unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, plecat la jumătatea secolului al XVI-lea de la Târgovişte la Braşov, a desfăşurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii, tipărind cele dintâi cărţi bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în întregime în româneşte (1570).

Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învăţătură”, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întăreşte şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a românilor despărţiţi fără voia lor în provincii separate politic.

În prefaţa acestei cărţi, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică.

Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, în predoslovia căruia mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei exprima ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înţeleagă toţi românii.

De asemenea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în româneşte ca „să-nţeleagă toţi”, declarând că săvârşirea sfintelor slujbe în limba înţeleasă de popor este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe. Liturghia săvârşită pe întreg teritoriul românesc în limba română a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti.

Pe de altă parte, Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conştiinţei unităţii de neam şi limbă, ca bază a realizării unităţii statale de mai târziu.

Aşadar, unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român naţional a fost încoronarea multor eforturi de afirmare treptată a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

DEMERSUL CONCRET AL BISERICII ÎN VEDEREA ÎMPLINIRII MARELUI EVENIMENT DE LA 1 DECEMBRIE 1918 DE LA ALBA IULIA

În acest sens, Unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1918 a fost precedată şi pregătită treptat de evenimente majore, şi anume de Revoluţia din anul 1848, de Unirea Principatelor Române din anul 1859, de victoria românilor asupra otomanilor în Războiul pentru Independenţă din 1877, de ridicarea României la rang de Regat în 1881, de recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 şi de victoriile armatei române în Primul Război Mondial, între anii 1916 şi 1918, de proclamarea Unirii Basarabiei cu România, la Chişinău, în 27 martie 1918, şi de proclamarea Unirii Bucovinei cu România, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918.

În toate aceste etape de înaintare către realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Biserica Ortodoxă Română a mers împreună cu poporul, a fost în fruntea lui cu rugăciunea şi cu acţiunea, de luminare şi de încurajare, mai ales săvârşind Sfânta Liturghie şi slujba de Te Deum, folosind predica şi cuvântul tipărit, pentru a cultiva conştiinţa naţională şi idealul luptei pentru libertate şi unitate naţională.

Ierarhi, cărturari, preoţi, diaconi patrioţi, profesori de teologie, studenţi în teologie, călugări, călugăriţe care au îngrijit soldaţii răniţi pe front, parohii şi mănăstiri care au organizat colecte de bani şi alimente, toţi aceştia i-au încurajat moral şi material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate naţională, mai ales în timpul Războiului de Independenţă din anul 1877 şi în timpul Primului Război Mondial, între anii 1916 şi 1918. Un rol deosebit în acest sens l-au avut preoţii numiţi „confesori militari”.

În ceea ce priveşte evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1.228 de delegaţi oficiali la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia se aflau şi mulţi slujitori ai Bisericii: ierarhi, profesori de teologie, consilieri eparhiali, preoţi parohi şi chiar studenţi în teologie.

Lucrările Adunării au fost prezidate de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti, împreună cu episcopul ortodox de Arad, Ioan I. Papp, care era şi locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, şi de episcopul greco-catolic de Oradea, Demeter Radu.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea, slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al României Mari, şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleşi să formeze, împreună cu Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, delegaţia de patru persoane care va prezenta Regelui Ferdinand Actul Unirii, la Bucureşti, în data de 14 decembrie 1918.

Proclamarea Unirii de la Alba Iulia s-a făcut la 1 Decembrie 1918, într-o zi de duminică. Ea a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii şi de Te Deum în toate bisericile româneşti din Alba Iulia, întrucât aceasta era înţeleasă şi trăită ca o lucrare sfântă şi solemnă, ca o Sfântă Liturghie a comuniunii româneşti, a unităţii şi libertăţii naţionale, ca act de recunoştinţă sau mulţumire adusă lui Dumnezeu şi ca act de preţuire şi cinstire a eroilor care au luptat pentru dobândirea libertăţii naţionale şi afirmarea unităţii şi demnităţii naţionale.

În faţa unei mulţimi de 100.000 de români, adunaţi atunci la Alba Iulia, eruditul intelectual arădean Vasile Goldiş, secretar consistorial al Episcopiei Aradului, considerat vizionar şi ideolog al Marii Uniri, a citit Rezoluţia Unirii, prin care a fost proclamată solemn unirea Transilvaniei cu România.

Pentru toate binefacerile Marii Uniri în viaţa şi istoria poporului român, aducem astăzi mulţumire lui Dumnezeu şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care au luptat pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

DESPRE IMPACTUL, ECOURILE, CONSECINŢELE ŞI URMĂRILE ACESTUI MĂREŢ MOMENT / EVENIMENT ISTORIC

Deoarece, din nefericire, unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să cultivăm mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor României, dar şi cu românii de pretutindeni.

Astfel, Ziua Naţională a României va fi mai intens şi mai solemn trăită ca Ziua Unităţii şi Demnităţii Naţionale a Românilor.

În decursul timpului, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române s-au identificat mereu cu năzuinţele noastre de dreptate socială, independenţă, libertate şi unitate naţională, au participat, prin „cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului nostru, înscriindu-şi numele cu litere de aur în memoria acestui popor.

Astfel, Biserica Ortodoxă din Transilvania şi-a adus contribuţia la realizarea unităţii naţionale prin strădania clericilor, monahilor şi a tuturor credincioşilor săi.

Dintre reprezentanţii ardeleni ortodocşi cei mai de seamă au fost: Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului; profesorii de teologie Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul eparhial Aurelian Magieru; protopopul Gh. Popovici de la Lugoj.

După încheierea ostilităţilor Primului Război Mondial, la 17/30 octombrie 1918 a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, care îşi va stabili sediul la Arad. Acesta avea drept obiectiv intensificarea activităţii pentru realizarea unirii Transilvaniei cu România. În cadrul acestor acţiuni unioniste, slujitorii Bisericii Ortodoxe şi-au adus o însemnată contribuţie. Curând după aceea, Episcopul Aradului, Ioan I. Papp, împreună cu Vasile Goldiş, secretarul de atunci al Consistoriului Eparhiei Ortodoxe Române a Aradului, au cerut episcopilor români din Transilvania să-şi precizeze atitudinea faţă de Consiliul Naţional Român, nou constituit.

În „actul de adeziune”, din 21 noiembrie 1918, ierarhii români transilvăneni, Ioan I. Papp al Aradului şi Miron Cristea al Caransebeşului, au declarat că vor colabora „din toate puterile la întruparea aspiraţiilor naţionale”.

DESPRE CLERICI ŞI TEOLOGI ROMÂNI ÎN GĂRZILE NAŢIONALE DIN TRANSILVANIA

În vederea asigurării ordinii publice şi a apărării împotriva acelora care ar încerca să împiedice realizarea unităţii statale a neamului nostru, s-au organizat, în întreaga Transilvanie, gărzi naţionale româneşti. De asemenea, s-au ţinut numeroase adunări populare în oraşele şi satele româneşti de aici, în care se cerea cu însufleţire unirea Transilvaniei cu România.

La constituirea acestor gărzi naţionale şi la toate adunările populare s-au numărat la loc de frunte clerici şi teologi ai Bisericii româneşti: Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan, profesori de teologie, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, protopopul Andrei Ghidiu, Petre Barbu, profesor de teologie, Cornel Corneanu, secretar eparhial, Roman Ciorogariu, vicar, Aurelian Magieru, secretar eparhial (viitorul Episcop Andrei), Gheorghe Popovici, protopop, Vasile Suciu, vicar, Alexandru Borza şi Al. Ciura. De asemenea, acţiunile pentru unitate au fost susţinute şi prin periodicele Bisericii româneşti ca: „Telegraful Român” şi „Gazeta Poporului” de la Sibiu, „Biserica şi Şcoala” de la Arad, „Foaia Diecezană” de la Caransebeş şi „Unirea” de la Blaj.

LA MAREA ADUNARE DE LA ALBA IULIA AU PARTICIPAT CINCI EPISCOPI ŞI 129 DE PROTOPOPI ROMÂNI

După ce lucrările au fost pregătite, la 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român a luat hotărârea de a convoca la Alba Iulia, pentru ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, o Mare Adunare Naţională a românilor transilvăneni, care să exprime dreptul de autoguvernare şi de autodeterminare al poporului român din Transilvania în faţa întregii lumi. La această adunare urmau să fie reprezentate toate păturile sociale, toate instituţiile bisericeşti, şcolare, culturale, economice, reuniunile de femei, de meseriaşi, de învăţători, gărzile naţionale, organizaţiile muncitoreşti, asociaţiile studenţeşti.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici.

În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti din Alba Iulia chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru. În fiecare s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi slujba de Te Deum. După slujbă s-a întrunit Adunarea Naţională Constituantă, la care au participat cei 1.228 de delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de votare (de alegere a comisiei care valida mandatele) a fost ales biroul Marii Adunări Naţionale ce avea trei preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului şi Demetriu Radu al Oradiei.

CÂND SE TRATEAZĂ SOARTA NEAMULUI, CLERUL ŞI POPORUL CREDINCIOS SUNT UNA”

Adunarea a ales apoi Marele Sfat Naţional, care era un fel de Parlament, format din 212 membri, căruia i s-au încredinţat atribuţii administrative şi legislative. După citirea hotărârii de unire, au fost aleşi cu aclamaţii 212 membri ai „Marelui Sfat Naţional” (un fel de Parlament din care făceau parte şi clerici români: episcopi, profesori de teologie, protopopi şi preoţi). La încheierea lucrărilor a luat cuvântul Ioan I. Papp, Episcopul Aradului, care între altele a spus: „Ne-am prezentat… acum in corpore, la această mare sărbătoare naţională ca să dăm probe învederate că de ori câte ori se tratează despre soarta neamului românesc, clerul şi poporul credincios, ca fii adevăraţi, sunt una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiile naţionale”.

Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea s-au numărat importanţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. De pildă, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, amintea de suferinţele românilor transilvăneni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din rândul cărora n-au lipsit nici clericii Bisericii Ortodoxe. După ce ierarhul pomenit arăta că acum nu ne putem gândi la altceva decât „la Unirea cu scumpa noastră Românie”, alipindu-i întreg pământul strămoşesc… şi că… idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie „unitatea sa naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească…”.

În ziua de 1/14 decembrie 1918, delegaţia „Marelui Sfat Naţional” din Transilvania, din care făceau parte, alături de Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, şi Episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, au prezentat la Bucureşti, regelui Ferdinand, Actul unirii Transilvaniei cu România; peste câteva zile (la 11/24 decembrie), acest act se consfinţea legal printr-un decret. Unirea Transilvaniei cu România a fost recunoscută apoi şi de Conferinţa de Pace de la Paris prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providenţial. La 27 martie 1918, Basarabia – „lacrima neamului românesc” – revenea la patria-mamă; la 28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România să se împlinească unul dintre dezideratele naţiunii române: desăvârşirea statului naţional unitar român. Întreaga Biserică Ortodoxă Română – cler şi popor – şi-a adus contribuţia la lupta de emancipare a naţiunii române şi la îndeplinirea unui ideal vechi de multe veacuri – unirea tuturor românilor într-un singur stat. Oamenii Bisericii au acţionat prin cuvânt şi faptă, prin predică şi pastorală, prin îndemn şi acţiune directă, prin luptă şi implicare la realizarea unirii din 1918.

Astfel, un număr însemnat de slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări, s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate.

Marea Unire din anul 1918 a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale, practic a întregului popor. De asemenea, a contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori ai Bisericii româneşti – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc. – care s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu, pentru Transilvania amintim aici numele profesorilor teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; la Caransebeş pe Episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj protopopul Gh. Popovici etc.; din rândul clerului greco-catolic transilvănean amintim pe Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Valeriu Frenţiu, Ioan Bob, Vasile Hossu, Victor Mihali şi alţii.

Pentru unitate naţională militau şi periodicele vremii: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica şi şcoala” (Arad), „Foaia diocezană” (Caransebeş), „Cuvântul Moldovenesc” (Chişinău), „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) şi altele.

Altfel spus, întreaga Biserică românească – cler şi popor – şi-a adus contribuţia la lupta de emancipare a naţiunii române şi la îndeplinirea unui ideal vechi de multe veacuri – unirea tuturor românilor într-un singur stat. Oamenii Bisericii au acţionat prin cuvânt şi faptă, prin predică şi pastorală, prin îndemn şi acţiune directă, prin luptă şi implicare la realizarea Unirii din 1918.

Delegaţii Bisericii la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Aşa după cum am mai spus şi în rândurile anterioare, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 protopopi, câte un reprezentant al Institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici.

CÂTEVA CONCLUZII, DEZBATERE ŞI ACTUALIZARE

După cum am mai spus, de-a lungul timpului, vrednicii slujitori ai Bisericii româneşti Ortodoxe s-au identificat mereu cu năzuinţele poporului nostru de dreptate socială, independenţă, libertate şi unitate naţională, au participat, prin „cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului nostru, înscriindu-şi numele cu litere de aur în „Cartea vieţii” poporului român.

Astfel, sub pelerina Bisericii cultura şi spiritualitatea românească au putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii români şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.

Atunci când poporul şi ţara au cerut-o, Biserica noastră străbună şi-a adus contribuţia, depunând toată strădania, clericii, monahii, înalta ierarhie în frunte cu Mitropolitul Pimen – devenit atunci şi Preşedinte al Sfântului Sinod -, Miron Cristea, pe atunci Episcop al Caransebeşului, Nicolae Bălan, profesor de teologie la Sibiu în acea vreme, şi alţii.

În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti din Alba Iulia chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru; aici s-au săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum-uri. După slujbă s-a întrunit Adunarea naţională constituantă, la care au participat cei 1.228 delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de votare (de alegere a comisiei de validare a mandatelor) a fost ales Biroul Marii Adunări Naţionale ce avea trei preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului şi Demetriu Radu al Oradiei.

Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea se numără şi slujitori ai Bisericii româneşti. De pildă, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, amintea de suferinţele românilor transilvăneni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din rândul cărora n-au lipsit nici clericii Bisericii româneşti. După ce ierarhul pomenit arăta că acum nu ne putem gândi la altceva decât la „Unirea cu scumpa noastră Românie”, alipindu-i întreg pământul strămoşesc… şi că… idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie „unitatea sa naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească…”.

Într-adevăr, prin acest important moment istoric s-a împlinit dorinţa de veacuri a românilor de a fi uniţi într-o singură ţară, iar mai târziu liberi şi independenţi, stăpâni pe propriile lor idealuri şi destine.

În această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918 în toate localităţile din Transilvania, clerul Bisericii româneşti a săvârşit slujbe, arătând credincioşilor lor importanţa marelui act înfăptuit în cetatea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia.

Marea Unire, manifestarea unităţii de credinţă a românilor

Biserica românească a fost întotdeauna legată de soarta poporului român. Este uşor de remarcat faptul că ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, ori când s-au împlinit idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi în viaţa Bisericii româneşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi împliniri bisericeşti. Astfel, întemeierea statelor feudale româneşti a fost urmată în plan bisericesc de întemeierea mitropoliilor româneşti, la Suceava şi Argeş. Aşa cum unirea Moldovei şi Ţării Româneşti din anul 1859 a fost imediat urmată de unirea celor două Biserici Ortodoxe sub un mitropolit primat.

Iar cucerirea independenţei naţionale în 1877-1878 şi recunoaşterea ei internaţională a fost urmată în anul 1885 de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Un fapt cu semnificaţii asemănătoare s-a întâmplat şi după Marea Unire din 1918, care a fost urmată de unificarea Bisericilor Ortodoxe surori din teritoriile reunite cu Ţara şi din Vechiul Regat şi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie (1925).

Se observă foarte clar că fiecare obiectiv politic realizat de români este urmat în mod expres şi de unul pe linie bisericească, pentru ca în felul acesta Biserica Ortodoxă Română să fie alături de statul naţional românesc în demersurile acestuia de unitate şi propăşire. Mai mult decât atât, nicio realizare politică sau socială nu ar fi intrat la inima poporului român dacă aceasta nu ar fi fost completată şi de o împlinire bisericească.

De asemenea, în istorie, statornicia şi puterea unui stat era recunoscută şi prin puterea bisericească a poporului său. În istoria noastră mitropolitul ţării se afla în permanenţă de-a dreapta Domnului, sfătuindu-l şi sprijinindu-l.

Aceeaşi simfonie a relaţiilor Stat – Biserică va putea fi observată şi la momentul 1 Decembrie 1918, precum şi ulterior.

Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar. Înfăptuitorul Marii Uniri din anul 1918 a fost poporul român, iar Biserica Ortodoxă Română a contribuit la înfăptuirea acestui ideal naţional.

DESPRE UNITATEA DE CREDINŢĂ, DE NEAM ŞI DESPRE CEA NAŢIONALĂ

Celebrarea Anului omagial al unităţii de credinţă şi de neam reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă Română, expresia comuniunii şi mărturisirii sale de credinţă, rămase neschimbate în decursul istoriei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit ca, în cadrul conferinţei pastoral-misionare semestriale a preoţilor din primăvara anului 2018, să fie analizată unitatea de credinţă şi de neam prin reliefarea următoarelor teme: Unitatea de credinţă – temelie a unităţii Bisericii; unitatea Bisericii în faţa persecuţiilor; unitatea Bisericii în faţa ereziilor; unitatea Bisericii în faţa curentelor filosofice şi ideologiilor politice; şi contribuţia Bisericii la promovarea conştiinţei naţionale a poporului român şi la făurirea statului român unitar modern.

În primele secole creştine, în special în perioada articulării învăţăturii de credinţă de până la perioada Sinoadelor Ecumenice, Biserica a fost confruntată cu două pericole majore care ameninţau unitatea ei.

Din exterior au acţionat, împotriva armoniei ecleziale, persecuţiile îndreptate oficial împotriva creştinismului de către autoritatea romană şi populaţia păgână, care considerau „noua” credinţă drept o manifestare îndreptată împotriva politeismului şi a structurii statale existente la vremea respectivă.

Din interior, s-au ridicat împotriva unităţii Bisericii „bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (cf. Fapte 20, 30), aşa cum prevăzuse înainte Sfântul Apostol Pavel, iar aceştia au creat diferite schisme şi erezii, toate având nevoie de decizii clare şi ferme îndreptate împotriva lor din partea ierarhiei bisericeşti.

În faţa politeismului păgân, creştinismul a propus, încă de la început, o credinţă unitară, o mărturisire comună şi o slujire liturgică respectând aceleaşi reguli şi principii pentru toate comunităţile care alcătuiau Biserica. Sinoadele Ecumenice au cristalizat, ulterior, învăţătura de credinţă, în faţa pericolului reprezentat de ereziile şi schismele apărute pe parcurs, iar această stare de fapt s-a păstrat în decursul istoriei creştine până în prezent şi va rămâne astfel până la sfârşitul veacurilor.

În prezent, dificultăţile care ameninţă unitatea Bisericii s-au modificat simţitor faţă de cele din primele veacuri. Dacă în secolul al XX-lea s-a produs fenomenul „secularizării”, cu efecte negative asupra lucrării Bisericii în societate, în secolul al XXI-lea ne confruntăm cu o reală „decreştinare” progresivă la toate nivelurile: social, politic, cultural. Situaţiile în care simbolurile religioase sunt, efectiv, excluse din spaţiul public devin tot mai dese, iar la nivel cultural, moştenirea creştină europeană este fie trecută cu vederea, fie îi este atribuit un rol redus, minimal ca importanţă.

Această nouă stare de fapt, în special în Occident, este rezultatul final al accentului masiv pus pe capacitatea omului de a se încrede exclusiv în forţele proprii şi de a realiza toate aspectele privitoare la viaţa sa prin intermediul propriei raţiuni. Tendinţa raţionalistă conduce însă, în cele din urmă, la clivaje politice, la o stare de tensiune persistentă în toate straturile societăţii, la slăbirea unităţii naţionale, precum şi la diminuarea demnităţii naţionale.

În anul în care statul român îşi sărbătoreşte Centenarul, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este şi o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credinţă a românilor şi, implicit, a cultivat conştiinţa unităţii de neam. „Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecinţă o comunitate culturală de cel puţin 300 de ani, şi aceasta a produs în ceea ce priveşte sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”.

Biserica, prin predică şi tipar, a cultivat cu stăruinţă în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi origine, ca neam, aceeaşi limbă neolatină şi aceeaşi credinţă creştină. Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conştiinţa unităţii de credinţă s-a împletit întotdeauna cu cea a unităţii de neam sau, mai exact, unitatea de credinţă a întreţinut, a cultivat şi consolidat conştiinţa unităţii de neam.

Unitatea de credinţă şi de neam erau atât de strâns unite, încât credinţa sau „legea”, în limbajul medieval, era numită „românească”

Prin predică şi prin tipărirea cărţilor bisericeşti şi difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, mai cu seamă în Transilvania, unde se manifesta prozelitismul altor culte, Biserica Ortodoxă a vestit adevărul unităţii de neam şi de credinţă, astfel încât românii de pe ambele părţi ale Carpaţilor au fost convinşi că „sunt de o limbă şi de o lege”, „de un neam şi de o credinţă”. Tipăriturile bisericeşti se adresau tuturor românilor („rodului nostru românesc”, „neamului nostru românesc”), întărind conştiinţa unităţii de neam a fraţilor despărţiţi de graniţe nefireşti, ajutându-i, totodată, pe cei care se aflau sub stăpâniri străine să îşi păstreze credinţa creştină ortodoxă.

În prefaţa Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (1632-1653), tipărită în anul 1643, intitulată Carte românească de învăţătură, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) exprima convingerea că se adresa „la toată semenţia românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într-aceasta limbă”.

În prefaţa Bibliei din 1688 adresată domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), semnată de patriarhul Dositei al II-lea Notaras al Ierusalimului (1669-1707), Sfântul Voievod era considerat un luminător al întregului popor român: „vrednic de mii de laude eşti Măriia ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnezeu, ca oarece lumină fiind până acum supt acoperemânt şi o pui în sfeşnic, ca să lumineze celor den casă ai Besericii noroade: rumânilor, moldovenilor şi ungrovlahilor”.

În predosloviile sau prefeţele tipăriturilor importante găsim adeseori exprimată  ideea unităţii de credinţă şi de neam. În 1645, Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei se adresa în predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645) „iubiţilor săi fii” din Ardeal, pe care îi considera: „credincioşi pravoslavnici şi adevăraţi fii ai sfintei noastre Beseareci apostoleşti, iubiţi creştini şi cu noi de un neam români, pretutinderea tuturor ce să află în părţile Ardealului ce sunteţi cu noi într-o credinţă”.

Unitatea de neam şi de credinţă a românilor era evidentă chiar şi celor de alt neam. În 1629, patriarhul ecumenic Chiril Lucaris era convins că încercările de atragere a românilor transilvăneni la protestantism sunt zădărnicite de „legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Româneşti şi Moldovei. Principii acestor ţări vecine nu se vor învoi în niciun caz [pentru atragerea românilor la protestantism – n.ns.], ci mai mult ca sigur se vor opune, dacă nu cu armele, cel puţin prin îndemnuri tainice”.

Pentru că românii trăiau în formaţiuni politice diferite, Biserica a manifestat o preocupare constantă pentru mărturisirea credinţei într-un grai înţeles de toţi. În Predoslovia către cititori a Noului Testament de la Alba Iulia, din anul 1648, Sfântul Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei între anii 1643 şi 1656, deplângea faptul că „rumânii” sunt „răsfiraţi printr-alte ţări, de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiescu toţi într-un chip”, fapt pentru care a folosit în traducerea sa acele cuvinte pe care spera că le vor înţelege toţi.

Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit un factor esenţial de unificare spirituală etnică, de dezvoltare a identităţii şi conştiinţei naţionale, dar şi a culturii româneşti.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune următoarele: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeaşi Sfântă Liturghie, aceleaşi slujbe, săvârşite în toate satele româneşti – şi în Ardeal numai în satele româneşti -, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi liturgice răsăritene”.

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură şi civilizaţie creştină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Aşadar, Biserica, prin intelectualii săi, a avut o contribuţie determinantă la „creşterea limbii româneşti”, componentă fundamentală a fiinţei şi identităţii poporului român.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii şi al credinţei creştine în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”.

Biserica Ortodoxă a slujit întotdeauna neamul românesc şi a sprijinit aspiraţiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria:

„Mitropoliţii, episcopii, egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-şi desface ochii de la cer […], dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi”.

Cultivând conştiinţa unităţii de credinţă şi neam, Biserica Ortodoxă Română a pregătit condiţiile pentru înfăptuirea marilor evenimente din istoria românilor – Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi Marea Unire din 1918.

Totodată, Biserica Ortodoxă a participat la toate aceste momente definitorii din istoria neamului nostru prin clerul care a militat pentru unirea românilor într-un singur stat, dar şi prin preoţii săi eroi, care i-au însoţit pe soldaţii români şi i-au întărit duhovniceşte, împărtăşind cu ei toate nenorocirile războiului şi jertfindu-şi uneori viaţa. Preoţii care nu au fost mobilizaţi i-au consolat şi întărit pe cei rămaşi acasă şi le-au insuflat speranţă.

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, menţiona că: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a făcut mai mult decât i-am cerut noi pentru ţară şi neam […]. Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să ne dea cât mai mulţi patrioţi de care ţara are mare nevoie. Transmiteţi tuturor preoţilor de armată mulţumirile calde pentru inimosul lor concurs ce mi-aţi dat pentru apărarea ţării”.

Suntem chemaţi, deci, mai ales acum, în acest an special Centenar, să evidenţiem şi să comemorăm „pe toţi acei români care, prin cuvânt şi faptă au fructificat Marea Unire de la 1918 şi până în prezent: ctitori de biserici şi mănăstiri, promotori ai educaţiei creştine româneşti şi ai culturii române din ţară şi străinătate, susţinători ai operei social-filantropice a Bisericii, apărători ai spiritualităţii româneşti”. Realitatea unităţii de credinţă şi de neam a conferit poporului român o identitate particulară în istorie şi ea trebuie cunoscută şi valorificată de contemporani.

ÎNCHEIERE

Creştinat, adică unit cu Hristos prin Botez, de când se forma în istorie, poporul român poartă în sufletul său pecetea tainei Crucii şi a Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe stema României, ca simbol al dăinuirii noastre şi program spiritual al comuniunii întru Hristos. De aceea, vulturul de pe stema României poartă Crucea în plisc, arătând că ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam şi am păstrat unitatea şi demnitatea noastră ca Stat naţional, prin credinţă şi iubire jertfelnică.

Românii au cultivat permanent conştiinţa unităţii de credinţă şi de neam. Credinţa creştin-ortodoxă a constituit, alături de latinitate sau romanitate, un element fundamental, care i-a unit pe români, chiar şi atunci când împrejurările le-au fost potrivnice, ei trăind în state politice separate.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirma că poporul român are simţul misterului din tradiţia creştină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină: „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox”.

Biserica Ortodoxă, care a însoţit şi a slujit poporul român de la naşterea sa în istorie, a cultivat permanent în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi obârşie, limbă romanică (neolatină) şi credinţă creştină.

Adevărul originii daco-romane şi al latinităţii limbii sau adevărul „romanităţii românilor” a fost conştientizat în Biserică şi transmis de ierarhi, preoţi şi diaconi prin predică, dar şi prin tipărirea cărţilor bisericeşti, răspândite apoi în toate provinciile locuite de români, întrucât ele au fost adresate întregii „seminţii româneşti”.

Suntem singurul popor neolatin care-şi afirmă originea romană prin numele său, de popor român. Numele de „români” apare prima dată într-o scriere bisericească, mai precis în prefaţa Paliei de la Orăştie (1582)9, o traducere parţială în limba română a Vechiului Testament. Conştiinţa că românii, deşi trăiau separaţi în mai multe state, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi origine şi credinţă, este confirmată şi mărturisită şi de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, în Predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645).

Biserica Ortodoxă Română a iubit şi a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspiraţiile lui de libertate şi unitate şi a participat la momentele semnificative ale istoriei naţionale, precum Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi Marea Unire din anul 1918.

Centenarul Marii Uniri este o sărbătoare a unităţii de neam şi de credinţă, întărită prin jertfă şi biruinţă. În urmă cu un secol s-a înfăptuit România Mare, cu preţul unor mari sacrificii, prin unirea Basarabiei cu Regatul României, hotărâtă de Sfatul Ţării de la Chişinău la 27 martie / 9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, şi a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Naţională din 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, convocată la Alba Iulia.

Statul întemeiat în anul 1918, prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaştere internaţională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles (1919-1920).

Deşi nedreptăţile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile româneşti unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul ţării (nordul Bucovinei şi Basarabia, în 26 iunie 1940; Ardealul de Nord, în 30 august 1940 – Dictatul de la Viena; Cadrilaterul – Dobrogea de Sud, în 7 septembrie 1940), totuşi fraţii nu pot fi separaţi de graniţe, iar sentimentele de dragoste şi frăţietate nu pot fi înăbuşite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan şi Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan şi Doru Popovici, pe transilvănenii Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraş şi Vasile Lucaciu.

Totodată, evidenţiem contribuţia multor clerici români la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, viitorul Patriarh al României.

Biserica Ortodoxă Română a susţinut mai întâi Unirea Principatelor Române (1859), realizarea Independenţei de Stat a României (1877-1878) şi a Marii Uniri din anul 1918, iar apoi a militat pentru recunoaşterea drepturilor şi demnităţii ei pe plan extern, şi anume: dobândirea Autocefaliei, în anul 1885, şi ridicarea la rang de Patriarhie, în anul 1925.

Un simbol al înfăptuirii întregirii României, realizată prin jertfa ostaşilor noştri şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este construirea Catedralei Naţionale.

După încheierea Războiului de Independenţă din 1877-1878, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu.

Apoi, după Marea Unire din 1918, Patriarhul Miron Cristea a susţinut şi a promovat importanţa construirii Catedralei Mântuirii Neamului.

Încă din anul 1920, la o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod, denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului a fost adoptată cu entuziasm.

Ea face referire la izbăvirea sau eliberarea poporului român de orice dominaţie străină şi la realizarea unităţii într-un singur Stat naţional.

Cum arată acum Catedrala Mântuirii Neamului. Când va avea loc marea  inaugurare, după finalizarea completă a lucrărilor - IMPACT

Aşadar, Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la realizarea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în valoare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii în contextul actual.

11/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: