CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ungaria datorează mulţumiri publice României şi armatei române

 

                                                      

 

                                                         M O T T O

                                                                     E un subiect ce mă-ntristează şi amuză

                                                                     Ungaria pretinde României să îşi ceară scuză

                                                                     Că oferă mai multe drepturi etnicilor străini

                                                                     Decât oferă alte ţări pentru români.


   România şi armata română merită mulţumiri publice din partea Ungariei

                                  

Faptul că destinul a rânduit ca România şi Ungaria să fie ţări vecine, istoria a avut o anumită influenţă în viaţa lor.

În prima parte a anului 1919, ţara vecină Ungaria a cunoscut pericolul bolşevizării. Un aventurier Bela Kun,  a încercat şi reuşit pentru aproape o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică Sovietică”.

Bela Kun (pe numele de familie Cohen, până la maghiarizarea numelui), născut după datele istoricului militar Aurel Vaida, în localitatea Nimigea din Jud. Bistriţa-Năsăud, iar după alţi autori la Cehul Silvanie jud. Sălaj, pe data de 20 februarie 1886,  dintr-o familie de evrei.  Studiile liceale le-a făcut la Gherla iar facultatea de drept la Cluj.  Înainte de primul Război Mondial a făcut avocatură şi jurnalism la Cluj, aparţinând politic  Partidului Social Democrat Ungar.

Publică articole anarhiste pentru care a fost judecat şi condamnat la 1,5 ani de detenţie. În anul 1913 se căsătoreşte cu învăţătoarea Iren Gal. A părăsit activitatea de jurnalist , alegând să fie mic funcţionar. A lucrat casier la Comitetul de Asigurări Sociale ale Sindicatelor Cluj, fiind acuzat de delapidare, scăpând de judecată fugind la Budapesta.

La începutul Războiului se înrolează ca subofiţer voluntar în Armata Austro-Ungară. Trimis în Galiţia, luptă pe front obţinând rezultate bune motiv pentru care este avansat în rândul ofiţerilor.  În anul 1916 cade prizonier la ruşi şi este internat în lagărul siberian  de la Tomsk. Înţelege că Revoluţia Bolşevică ar fi pentru el o şansă, militează prin acţiuni în această direcţie fiind remarcat de liderii bolşevici siberieni şi chiar de cei de la Moscova. După 07 noiembrie 1917, Lenin îl aduce la Moscova şi-i încredinţează extinderea revoluţiei bolşevice  în Ungaria, asigurându-i susţinerea financiară în acest scop.

Soseşte la Budapesta în ziua de 3. Noiembrie 1918, când are loc declararea independenţa Ungariei faţă de Austria. Cu banii de la Moscova cumpără elemente  declasate constituindu-şi o reţea de colaboratori cu care pătrunde în marile unităţi  militare. Comandanţii militari a mai multor regimente trec de partea sa, datorită umilinţei pricinuite de înfrângerile de pe front.

Dispunând de cea mai mare parte a armatei sale Bela Kun îşi disimulează cu mare atenţie intenţiile sale comuniste internaţionaliste jucând foarte bine cartea ultranaţionalistă promiţând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. De partea sa, atrage şi Divizia de secui din Transilvania, fiind acceptat de unele cercuri conducătoare de la Budapesta, fiind văzut ca un salvator  al naţiunii maghiare.

În luna noiembrie 1918, Kun creează Partidul Comunist Maghiar, devenind preşedintele comitetului central. Toţi care erau împotriva lui au fost torturaţi şi împuşcaţi, , greviştii împuşcaţi şi ziariştii cenzuraţi. Toate acestea aveau suportul bănesc de la Moscova.

În ianuarie-martie 1919, Armata Română din Transilvania staţiona pe o linie de demarcaţie provizorie care trecea de la Sud la Nord prin localităţile; Lugoj-Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare-Sighet, aşteptând hotărârea Conferinţei de Pace. Pentru a-şi dovedi intenţiile de refacere a „Ungariei Mari”, Bela Kun ordonă formaţiunilor sale paramilitare (gărzile roşii) formate din oameni nemulţumiţi şi puşi pe căpătuială, terorizarea şi asasinarea a mii de români aflaţi la vestul aliniamentului de contact , dintre trupele române şi cele maghiare. 

La 21 martie 1919, ocupă Budapesta, alungând de la putere guvernul Karoly Mihaly, instaurând o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naţionalizarea proprietăţilor industriale şi agricole, inclusiv a fermelor mici. Reorganizează armata de sub comanda sa, ce număra 200.000 de oameni, după principiile Armatei Roşii. Un eşantion de 70.000 de soldaţi se aflau în dispozitiv între Tisa şi Munţii Apuseni, iar restul armatei se afla în rezervă, la Vest de Tisa.

Bela Kun, înţelegându-se cu puterea sovietică de la Moscova, a acceptat să desfăşoare o acţiune militară comună împotriva  României şi să realizeze joncţiunea între armata sa  şi Armata Roşie, sens în care a purtat o corespondenţă telegrafică cu Lenin personal. El cerea României să-şi retragă armata de pe linia de demarcaţie amintită mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre Vest împotriva României.  Dinspre Est  mari unităţi ale armatei bolşevice ruse şi ucrainene staţionate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiţia şi Bucovina, pentru a realiza pe teritoriul Ardealului de Nord joncţiunea cu armata bolşevică maghiară.

Condiţiile au fost întrunite pe 16 aprilie 1919, când Bela Kun declară oficial război împotriva  României şi declanşează ostilităţile dinspre Vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentului cunoscut, Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare- Sighet. Situaţia militară de pe frontul de Est, a evoluat într-un sens contrar planificării bolşevicilor ruşi şi maghiari.  Înaintarea armatei bolşevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în Nord de către Armata Cehă şi în Sud pe Nistru de către Armata Română. România apoi a contraatacat energic pe frontul de Vest, determinând armatele lui Bela Kun să se retragă, ajungând în mai puţin de două săptămâni la 29 aprilie 1919  la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Bela Kun, în mod viclean  a încercat să câştige timp, solicitând un armistiţiu pe data de 02 mai 1919, declarând că doreşte să poarte tratative cu Guvernul României. Această pauză politico-militar a durat mai bine de două luni până în mijlocul lui iulie. Văzând Bela Kun că pe cale diplomatică nu poate să obţină ceea ce dorea, şi-a concentrat principalele forţe militare de aproximativ 70.000 de oameni şi unităţi puternice de artilerie pe Tisa în zona Szolnok, a atacat încă o dată România de Sf. Ilie pe 20 iulie 1919.

A trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcţia Szolnoc-Oradea, sperând că va realiza o breşă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acţiune, nimicind complet armatele bolşevice maghiare, iar în mai puţin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Bela Kun, aventurierul a părăsit puterea fugind mai întâi la Viena şi apoi la Moscova, sfârşindu-şi zilele într-un mod ruşinos, fiind arestat şi executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, fiind învinuit de delapidarea unei mari sume de bani din fondurile Partidului Comunist al URSS.

În după-amiaza zilei de 03 august 1919, primul care s-a apropiat de marginile  oraşului Budapesta, a fost col. Gheorghe Rusescu care comanda o mică avangardă de Cavalerie ce aparţinea de Brigada 4 Roşiori, având doar 400 de cavalerişti, două tunuri şi zece mitraliere. Din partea Guvernului Maghiar, înspre oraş a fost întâmpinat de o delegaţie din trei persoane, care i-a cerut să oprească trupa pentru a nu intra în oraş.

Aceştia credeau că efectivele reale şi puterea de foc ale detaşamentului col. Rusescu erau mult mai mari şi ameninţau cele trei regimente bolşevice înarmate, aflate în cazărmile din Budapesta şi că populaţia civilă este foarte agitată, fiind gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de 20.000 de oameni ce poate măcelări trupa lui Rusescu.

Dovedind îndrăzneală şi abilitate ieşită din comun, col. Rusescu a spus delegaţiei, că el a ordonat detaşamentului să meargă la trap neputându-i opri imediat.  A continuat să meargă la trap încă vreo trei km. împreună cu automobilul maghiar în care se aflau membrii delegaţiei, până când a apreciat că tunurile românilor pot lovi clădirile guvernului ungar, apoi a oprit şi a intrat în tratative cu delegaţia.

Le-a spus că problema măcelului s-ar pune invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt ce nu era realizat încă), că îi sfătuieşte să calmeze populaţia civilă şi să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a evita măcelărirea soldaţilor maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieşire. Col. Rusescu să fie mai convingător a ordonat celor două tunuri din apropierea sa, singurele pe care de altfel le avea( dar ungurii nu ştiau acest lucru), să se pună în baterie  asupra oraşului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române.

Atunci delegaţia i-a cerut col. Rusescu să trimită şi el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, col. Rusescu a făcut dovada unui act de mare curaj şi a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 03 august 1919 la ora 18. La ora 18,30 col. Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru şedinţă, punând guvernului o serie de condiţii:  Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare care îşi vor lăsa armamentul  acolo, spre a fi pusă la dispoziţia detaşamentului lui, în schimbul lăsării trupelor sale (care încă nu existau) în afara oraşului. Le-a spus că a dat  armatei sale ordin, pe care nu mai poate să-l contramandeze, anume, dacă până la ora 20,30, el nu se va întoarce la trupă, artileria să bombardeze oraşul.

Guvernul Maghiar acceptă condiţiile şi la ora 20,00 trimite un ofiţer maghiar cu ordinul semnat de col. Rusescu, ca detaşamentul român să intre în oraş fără luptă şi să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”.

În aceiaşi seară col. Rusescu a primit onorul şi defilarea trupelor sale în cazarma amintită mai sus, iar el cu ofiţerii săi, au servit masa şi au fost cazaţi la un hotel de lux din apropiere.

 

 

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

Foto: Armata Română în fața Parlamentului de la Budapesta (1919)

 

 

Jocul la cacialma a col. Rusescu, care din fericire pentru noi a ţinut, a luat sfârşit în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu, alături de grosul Armatei, a pătruns cu adevărat în Budapesta şi la ora 18,00 a primit defilarea şi onorul  Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din faţa clădirii Parlamentului Maghiar.

Pentru că a atacat Budapesta fără ordin cu o zi mai devreme, furând startul victoriei, col. Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioşi, cum că a depăşit marginile admisibile ale îndrăznelii.

Consecinţele acţiunilor Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolşevice, au fost imense şi benefice şi nu doar pentru Ungaria, ci pentru întreaga Europă. Cea mai importantă consecinţă a fost aceea că a stăvilit înaintarea bolşevismului în centrul Europei, izolarea internaţională şi compromiterea bolşevismului.

În conformitate cu ideologia marxist-leninistă, revoluţia comunistă nu trebuia să se producă într-o singură ţară sau la un grup mic de ţări, ci trebuia să fie o revoluţie mondială, să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluţie a proletariatului mondial, împotriva capitalismului mondial. Revoluţia bolşevică începută în Imperiul Ţarist, trebuia să cuprindă toată Europa.

Din Rusia erau două culoare spre Vestul Europei, unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolşevicii ruşi au găsit „ coada de topor”  în persoana lui Bela Kun, pentru a înainta pe direcţia Budapesta-Viena-Berlin, fiindcă în Austria şi Germania s-a creat o „situaţie revoluţionară” (expresia lui Lenin), de fapt aici exista dezorientare, anarhie şi haos cauzată de pierderea războiului şi, deci Germania putea deveni un teren bun pentru experimentul comunist. Al doilea culuar de expansiune a bolşevismului era cel prin Nordul Europei Centrale , prin Polonia, pe direcţia Varşovia-Berlin-Paris, încercat un an mai târziu. În Polonia negăsind un trădător de felul lui Bela Kun, Polonia a fost atacată de „Armata Roşie” a bolşevicilor ruşi.  Într-un faimos Ordin de Zi dat de mareşalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, arătând în mod răspicat direcţia: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vâlna şi Varşovia spre Berlin, înainte!”.

Expansiunea bolşevică spre Vestul Europei, a fost oprită prin două evenimente militare deosebite, anume; intrarea Armatei Române în Budapesta pe culuarul central şi înfrângerea categorică a mareşalului rus Tuhacevski de către Armata Polonei  sub comanda mareşalului Pilsudski pe culuarul nordic. Dintre mărturiile evenimentelor face parte şi articolul publicat la 12 noiembrie 1979, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta. Alan Woods afirma următoarele:

„ La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica  Sovietică Ungară. Pe 03 august 1919 la 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională.

Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919, a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămâne izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primului stat comunist din lume”.

Autorul acestui articol, englezul Alan Woods, etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolşevice ale lui Bela Kun  drept o „intervenţie imperialistă”, recunoaşte indirect câteva adevăruri dureroase pentru comunişti.

„Revoluţia proletariatului” a început într-o ţară înapoiată, în Imperiul Ţarist şi datorită campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieşi  din „izolarea internaţională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei şi nu a putut căpăta legitimitate şi forţă umană europeană. Izolarea internaţională de către „sanitarii” bolşevismului, a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală şi criminală dictatură în anii stalinismului. 

Armata Română a rămas în Budapesta aproape patru luni, nu ca Armata Sovietică de după Al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta  în 1945 şi a „uitat” să plece timp de 40 de ani.

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

 

 

 

 

În perioada august-noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta şi în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieţii normale într-o ţară devastată de război şi ameninţată de anarhie, a hrănit copiii şi populaţia civilă maghiară înfometată, de la propriile cazane ale trupei şi a pacificat ţara, fapte pentru care Ungaria nu a adus încă mulţumiri de recunoştinţă, României, Armatei Române, precizând că încă nu este târziu nici după aproape 100 de ani, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018, de Centenarul Unirii să o facă.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Antantei, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919 în Budapesta să-şi facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei armate numită „ Armata Naţională”, amiralul Horthy Mikloş fost comandant al flotei Austro-Ungare,  (combatant în armata Austro-Ungariei), deci luptător împotriva Aliaţilor, şi cu toate acestea a fost acceptat de către Aliaţi, care au închis ochii asupra acestui amănunt. Mikloş Horthy s-a născut la 18 iunie 1868 la Kenderes, Austro-Ungaria, a trăit 88 de ani până în 09 februarie 1957 la Estoril Portugalia.

A absolvit academia de marină.  S-a căsătorit la Arad în data de 22.07. 1901 cu Margareta Purgly, având împreună 4 copii, de religie calvină, om politic, diplomat, ofiţer (amiral).  Horthy a fost pe rând; comandantul armatei, ministru de război, iar la 01 martie 1920, a fost ales regent de către Parlamentul Ungariei, rămânând în funcţie până la 15 oct. 1944.

Acelaşi Parlament a modificat şi Constituţia Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy  cu puteri dictatoriale, fiind primul dictator european cu acte în regulă înainte  de Musolini cu un an , cu trei ani înaintea lui Stalin şi cu 12 înaintea lui Hitler.

Din nou Aliaţii au închis ochii, admiţând ideea că dictatura lui Horthy este  o alternativă acceptabilă la comunism.

În plan intern Horthy se bucura real de sprijinul populaţiei  catolice speriată de ateismul comunist şi de sprijinul micilor proprietari rurali şi ai industriaşilor, înspăimântaţi de confiscarea proprietăţilor, lucru comis de către comuniştii lui Bela Kun anterior. Ungaria, spre deosebire de celelalte state-naţiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democraţie politică în perioada interbelică.

Deci, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolşevic, a asigurat ordinea în ţară şi a predat Ungaria la „cheie” lui  Horthy Mikloş, care o să devină marele dictator. Aici îţi regăseşte confirmarea amara ironie a proverbului românesc care zice: „ Cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.”

Să nu-şi facă nimeni iluzii în privinţa intenţiilor sale, Horthy a declarat public în toamna anului 1919 că:

„Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că faţă de această ţară, Ungaria are pretenţiile teritoriale cele mai mari şi pentru că  aceasta este cea mai puternică dintre toate ţările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor.”

Horthy şi-a urmărit scopul cu obstinaţie, atâta doar că, „ rezolvarea problemelor cu România nu s-a făcut pe calea armelor, ci printr-un odios Dictat, prin apelul laş la ajutorul altor puteri fasciste şi dictatoriale ale Europei (Germania Hitleristă) şi nu a fost chiar o rezolvare definitivă, ci una care a ţinut tot atâta timp cât a ţinut şi Războiul  al Doilea Mondial.

Deşi a venit la putere cu concursul indirect şi involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios şi antisemit pe care l-a promovat şi patronat, ( Ungaria fiind printre primele state europene care a  legiferat  măsuri antisemite, astfel în urma  măsurilor antievreieşti din 1938, şi-au pierdut locurile de muncă în Ungaria peste 250.000 de evrei, interzicând şi căsătoriile mixte ),s-a dedat la cele  mai crude atrocităţi şi la crimele de război asupra populaţiei civile româneşti.

Printre multiplele atrocităţi comise în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, se înscrie şi cel petrecut în comuna Moisei jud. Maramureş, unde la 14 octombrie 1944, armatele horthiste au mitraliat într-o casă un număr de 29 partizani care n-au avut nici o vină şi fără vreo sentinţă legală, iar comunei a cărei populaţie a fost evacuată forţat prin localităţile de pe Valea Izei, i-au dat foc arzând aproape toate casele şi aruncând în aer poduri, drumuri şi calea ferată. Sunt multe exemple de natura aceasta care s-au petrecut  în perioada 1941-1944, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de „ocupaţie horthistă-fascistă a Ardealului de Nord”.

După toate cele îndurate, de poporul român de-a lungul zbuciumatei istorii, avem sfânta obligaţie să rămânem uniţi cu hotarele întregi a României aşa cum înaintaşii noştri ne-au lăsat la 1 Decembrie 1918;(http://www.dacoromania-alba.ro/)

Jurist  Dragomir  VLONGA

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/12/o-istorie-a-zilei-de-12-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

12/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Un mileniu de excludere a românilor de la decizia politică a ţării lor, încheiat la Alba Iulia în 1918 (II)

 

 

 Imagini pentru români cu tricolor pe frunte photos

Într-un raport al filialei societăţii de maghiarizare EMKE din comuna românească Corbu (jud. Harghita) se comunica forului superior de la Cluj că: 

„De când ne-am înfiinţat noi, nici un cântec românesc nu se mai aude pe uliţă”.

1.100 de ani de excludere a românilor de la decizia politică a ţării lor se încheie la Alba Iulia în 1918 (II)

Continuarea articolului :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/11/22/un-mileniu-de-excludere-a-romanilor-de-la-decizia-politica-a-tarii-lor-incheiat-la-alba-iulia-in-1918/

La adunările de la Blaj s-a strigat, într-adevăr, „Vrem să ne unim cu Ţara!”. Unii cred că aceasta e o afirmaţie lansată propagandistic de istoriografia comunistă, dar sunt în Arhive documente clare în acest sens, în limba maghiară, redactate de oficiali comitatenşi maghiari, în epocă. Poporul român era conştient de această clară – şi unică din punct de vedere al justeţii istorice – direcţie de viitor a ţării lor: Unirea cu Ţara.

Poporul român a avut atunci un mare erou. Avram Iancu s-a născut în munţii cei pietroşi ai Apusenilor Transilvaniei, de la care a împrumutat dârzenia şi neclintirea în faţa furtunilor, dar şi sufletul lor încărcat de măreţie şi frumuseţe, de generozitate şi forţă. Aici, în Ţara de Piatră a Moţilor, a cunoscut suferinţele şi răbdarea neamului său oropsit, legendele lui Horia ale copilăriei, toate vor fi reaprins forţele vii ale unui suflet uriaş, pus pe fapte mari, care să doboare o nedreptate de veacuri. Despre acest mare erou naţional, Bariţiu scria următoarele:

„Numai epocile extraordinare produc oameni extraordinari… numai popoare ajunse la un grad oarecare al conştiinţei de sine şi al culturii se ştiu folosi de asemenea epoci şi îşi aleg sau recunosc de conducători pe bărbaţi de acei care au venit tocmai la timp, nu ca să vorbească, cât mai vârtos ca să lucre, bărbaţi ai faptelor, ai acţiunii, care apucaseră… a avea în sine spiritul naţiunii, care ştiuseră a-şi identifica interesele lor cu ale poporului şi a se inspira de mărimea epocii în care au ajuns… Avram Iancu, om născut pentru acţiune, venise tocmai la timp, tocmai în acei ani epocali…”.

Şi moţii, întreg poporul român l-a urmat cu totală încredere, astfel că Cetatea Munţilor Apuseni nu a fost nicidecum cucerită de duşmanii care voiau să desfiinţeze neamul românesc la 1848-1849. Din păcate, împăratul trădează pe români şi încheie alianţa cu Ungaria, constituind dualismul austro-ungar, patronând uniunea Transilvaniei cu Ungaria, peste voinţa românilor transilvăneni, care boicotează după 1867 participarea la viaţa politică ungară, în semn de protest. Statul ungar urmărea cu obstinaţie maghiarizarea românilor, dar şi a celorlalte etnii nemaghiare.

Orice manifestare a voinţei naţionale a românilor era aspru pedepsită. Zeci de procese politice şi de presă au aruncat pe numeroşi intelectuali români în temniţele din Vaţ (Vácz) şi Seghedin, fiind sancţionaţi şi cu sume importante de bani.

S-a constituit la Cluj, în 1885, cu filiale în toată Transilvania, şi societatea de maghiarizare EMKE. Într-un raport al filialei EMKE din comuna românească Corbu (azi în jud. Harghita) se comunica forului superior de la Cluj că:

De când ne-am înfiinţat noi, nici un cântec românesc nu se mai aude pe uliţă”. Românii mai încearcă o mişcare petiţionară prin Memorandul de la 1892 (la un secol după Supplex). Ei au spus clar că uniunea Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut prin „desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie”, iar maghiarii erau „seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile” şi „legile făcute (de ei) dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea”, românii pierzându-şi „încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul acestuia”.

Din nou eşuează calea petiţionarismului paşnic. Eşuează şi tratativele româno-maghiare de la sfârşitul Primului Război Mondial, când marele om politic Iuliu Maniu a rostit hotărât, pentru totdeauna, celebra sentinţă, la încheierea tratativelor, în noiembrie 1918: „Despărţire definitivă”.

Ce au moştenit românii de la aceste secole întunecate ale Evului Mediu atât de longeviv în Transilvania, durând până la 1848-1849 şi prelungit în alte forme până la Marea Unire? În primul rând, şi „la vedere”, au moştenit sărăcia şi înapoierea economică, lipsa accesului la civilizaţie urbană, la tehnologii, la ştiinţă, la beneficiile medicinii, la prosperitate.

Această situaţie a frânt destine şi talente, secol după secol. Au moştenit apoi – poate cea mai cumplită moştenire – privarea de opere culturale care puteau fi create de poporul cel exclus de la drepturi politice şi naţionale, de la şcoli şi din oraşe, opere care ar fi putut sta în rând cu cele ale popoarelor civilizate ale Apusului, dacă nu ar fi fost înăbuşite atâtea talente.

Avem astfel drept moştenire cruntă opacitatea privirii în urmă la fiinţa noastră naţională din aceste secole transilvane: nu ne putem cunoaşte strămoşii, atât genealogic (decât cam până la mijlocul secolului al XIX-lea, astfel că suntem privaţi de dreptul elementar al omului la trecutul său), cât şi viaţa lor concret-istorică, aşa cum alte popoare au şansa de a vedea în trecutul lor, de exemplu: englezii, prin Geoffrey Chaucer (c. 1343-1400), Thomas More (1478-1535), William Shakespeare (c. 1564-1616), Henry Fielding (1707-1754); francezii, prin François Villon (1431-1463), Rabelais (c. 1494-1553), Molière (1622-1673), Racine (1639-1699), Corneille (1606-1684), Perrault (1628-1703); italienii, prin Dante (1265-1321), Petrarca (1304-1374), Boccaccio (1313-1375), Tasso (1544-1595), Goldoni (1707-1793); spaniolii, prin Cervantes (1547-1616), Lope de Vega (1562-1635), Calderón de la Barca (1600-1681); germanii, prin Goethe (1749-1832), Schiller (1759-1805); Olanda, prin Peter Bruegel cel Bătrân (c. 1525-1569) ş.a.

O altă moştenire a secolelor întunecate este privarea de instituţii de educaţie mari, care creează civilizaţie şi desăvârşesc personalităţi. În Transilvania domnea întunericul, în ţări occidentale au apărut universităţi încă din secolul al XI-lea: Universitatea din Bologna în 1088, Universitatea Oxford în 1096-1167 (care a dat până în prezent 26 de prim-miniştri ai Marii Britanii, zeci de laureaţi ai Premiului Nobel şi zeci de şefi de state ale diferitor ţări), Universitatea din Paris – Sorbona din 1160-1250, Universitatea Cambridge din Marea Britanie din 1209, Universitatea din Salamanca, Spania, din 1218, Universitatea din Padova, Italia, din 1222, Universitatea din Napoli din 1224, Universitatea din Valladolid din 1241, Universitatea din Coimbra, Portugalia, din 1290 etc. În timpul secolelor noastre întunecate au apărut în statele civilizate şi mari academii: Academie Francaise în 1635, Royal Society din Anglia în 1660 etc.

În Transilvania, însă, domnea huzurul nobilimii. Un umanist maghiar transilvănean, Apáczai Csere János (1625-1659), cu şcoli în Apus, a dezavuat complet purtarea iresponsabilă din punct de vedere moral şi intelectual a nobililor maghiari, care nu se preocupau nici măcar pentru progresul limbii lor maghiare, nemaivorbind de interesul pentru accederea iobagilor lor la educaţie şi cultură.

Şi astfel vine momentul de graţie 1 Decembrie 1918, când părea că „a răsărit, nu un soare, ci toţi sorii secolelor trecute”. S-a revărsat spre Alba Iulia „cel mai curat suflet al unui popor”, pentru a-şi clădi, de astă dată cu propria-i voinţă, statutul unei vieţi democratice şi libere, pentru a „jura credinţă civilizaţiei umane” şi pentru a înlătura orice privilegiu şi exclusivism etnic în cârmuirea politică a ţării lor.

„Drapelul” de la Lugoj scria: „Am înviat! Suntem şi vom fi! De aci înainte este depus prezentul şi viitorul nostru în mâinile noastre”. O voinţă de nestăvilit a hotărât ştergerea pentru vecie a „veacurilor de avânt zdrobit şi de speranţe împiedecate” (N. Iorga).

Uriaşul clocot sufletesc al celor prezenţi la Alba Iulia şi al celor rămaşi acasă voia să răscumpere „veacuri întregi de suferinţe”.

Spre Alba Iulia se îndreptau din toate colţurile Transilvaniei, cea umilită de atâtea secole nedrepte, coloane de români îmbrăcaţi în cele mai frumoase straie pe care femeile românce le-au croit cu suflet şi artă din generaţie în generaţie.

Era „la Alba Iulia-n cetate” o mare de oameni, ţărani îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, după portul din fiecare zonă etnografică, coborând de la Iza şi Apşele de peste Tisa, până la Timiş şi Cerna, din Apusenii lui Iancu, din Crişana, din ţinutul Năsăudului, din Ţara Oltului (Ţara Făgăraşului) şi Braşov, de pe Mureş şi Târnave, din Orăştie, din ţinuturile someşene, din Satu Mare, Arad, Zarand, Beiuş, Haţeg, Lugoj, Caransebeş, Ţara Bârsei, din Mărginimea Sibiului, din ţinutul Pădurenilor, din cel al Huniazilor, din Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, din Câmpia Ardealului, din zona Clujului şi a Turzii, din Valea Gurghiului şi a Beicii, din Ţara Silvaniei, din ţinutul Bistriţei etc. Atunci a fost văzut acolo „cel mai frumos tablou din istoria unui neam de ţărani”. O mare de drapele tricolore, pancarte indicând locurile de origine, mulţimea aşezată în rânduri nesfârşite în bună rânduială, cântecele naţionale „Deşteaptă-te, române”, „Pe-al nostru steag e scris Unire” şi „La arme” – iată tabloul unei veritabile fresce naţionale.

Drumul spre Cetate era străjuit de moţii din Apusenii lui Avram Iancu, înarmaţi şi îmbrăcaţi în straie albe, ca nişte columne. Trist este faptul că au rămas cu visul neîmplinit o serie de delegaţii participante la Alba Iulia, cum sunt cele din Bătania, judeţul Cenad, din Giula şi Chitihaz, judeţul Bichiş – localităţi rămase în Ungaria; apoi Apşele şi Slatina de peste Tisa – azi în Ucraina; Vârşeţ (cu unsprezece delegaţi la Alba Iulia), Voievodinţ, Deliblata şi Biserica Albă – rămase în Serbia.

Toţi martorii oculari au fost uimiţi de maturitatea şi demnitatea politică şi naţională a făuritorilor actului Marii Uniri, a mulţimii prezente la Alba Iulia, de faptul că românii „sunt un popor vrednic de mari acte istorice”. Vasile Goldiş spunea că: „Nici un neam nu a dovedit maturitatea atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o la 1918 poporul român”.

Secretul miracolului românesc de atunci trebuie căutat, totuşi, în pleiada de mari intelectuali, impresionantă ca număr şi ţinută morală şi politică, pe care i-au avut şi în care au crezut românii atunci, de la modelatori de suflete (Octavian Goga, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Ioan Lupaş, Ion Agârbiceanu ş.a), la oameni politici (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Pop de Băseşti – „badea George”, Vasile Lucaciu – „Leul de la Şişeşti”, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali, Ghiţă Pop, Simion Mândrescu, George Moroianu,Victor Deleu, Silviu Dragomir, Vasile Stoica, Amos Frâncu, Emil Haţieganu ş.a.). Poetul Al. Vlahuţă scria atât de frumos că „îndărătul strălucitei biruinţi pe care o sărbătorim au stat legiunile de mucenici, toată oastea nevăzută a trecutului nostru”.

Conştiinţa naţională ajunsese la apogeu. Zicea Octavian Goga în anii cei grei de la sfârşitul secolului al XIX-lea că: „Pe boltă, sus, e mai aprins,/La noi, bătrânul soare,/De când pe plaiurile noastre/Nu pentru noi răsare…”. Trebuia, deci, ca bătrânul soare să răsară şi pentru noi, nu numai pentru opresorii de veacuri ai poporului român. Toate naţiunile puternice ale Europei şi-au realizat unitatea naţională, mai devreme sau mai târziu. Marea Unire s-a făcut pentru ca naţiunea română să fie mai puternică, să aibă o identitate, să nu piară fără nume şi rost şi poporul să nu sufere crunta opresiune etnică şi socială.

Prin Marea Unire s-a urmărit crearea unui scut de demnitate şi libertate naţională a poporului român în cadrul unei graniţe fireşti; s-a urmărit eliberarea din sclavia de veacuri, pentru a se putea dezvolta şi a nu mai fi înăbuşite atâtea talente. Vrednicia uriaşei generaţii a Marii Uniri este dovedită şi de marile instituţii create apoi, cu care s-ar putea mândri oricare naţiune civilizată.

Este vorba de universităţile de rang internaţional de la Cluj, Cernăuţi şi Chişinău; de primul Institut Speologic din lume, creat de Emil Racoviţă la Cluj; de Muzeul Limbii Române de la Cluj; de teatre şi opere naţionale de primă mărime, înfiinţate în capitalele provinciilor alipite la Patria Mamă; de academii de înalte studii agronomice, de academii comerciale, de Şcoala de Arte Frumoase de la Cluj, de numeroase alte institute de cercetare. Au înflorit o literatură şi o artă plastică demne de marile creaţii ale umanităţii. De asemenea, au fost construite mari catedrale ortodoxe în centrele oraşelor, inclusiv la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, la Târgu Mureş, Cluj etc.

Făuritorii Marii Uniri au atras atenţia că noi, românii, nu trebuie „să devenim din asupriţi asupritori”. Din start se vede că generaţia 1 Decembrie 1918 credea într-un stat unitar românesc ce acordă ceva cuiva, pe teritoriul naţional, şi nu într-un stat destrămat, care asistă cum unii îşi acordă singuri – aşa cum înţeleg extremiştii – „drepturi” şi „libertăţi”, pentru a purifica anumite zone de români.

Declaraţia de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 prevede clar o „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”. Dar vedem apoi că această deplinătate este prevăzută în cadrul României, nu în autonomii teritoriale pe criterii etnice.

 

 

Foto: Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.

Iuliu Maniu spunea la Alba Iulia, în 1920: „Să dăm posibilitatea tuturor neamurilor cari locuiesc cu noi dimpreună ca şi ele să se dezvolte, să se simtă libere, să se simtă acasă la noi”. Aşadar, se preciza clar o locuire „cu noi dimpreună” a acestor neamuri, pe un teritoriu naţional al României, „la noi”, nicidecum „la ele”, adică în teritorii ale României purificate de români.

Românii transilvăneni aveau la momentul 1918 un lung exerciţiu de civilizaţie în vatra lor de locuire, exerciţiu care include răbdare, speranţă, construcţie şi nu violenţă.

La Alba Iulia, în zi destul de geroasă de început de decembrie 1918, românii au realizat paşnic cel mai însemnat act al exerciţiului lor de civilizaţie milenar: eliberarea de secolele nedrepte şi făurirea unităţii naţionale pentru a putea participa şi ei liberi la decizia politică a ţării lor, atât de importantă pentru croirea propriului destin.

 

Vasile LECHINŢAN

Sursa: Informația Harghitei

22/11/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Trianon – Amnezii voite. VIDEO

 

 

 

 Motto:

 

Cei care au uitat trecutul sunt condamnaţi să îl repete

 

George Santayana

 

 

 

Imagine similară

 

Pe 4 iunie 1920 la Trianon, în Franța, a fost semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Ungaria, prin care Ungaria a recunoscut apartenenţa Transilvaniei la România.

Tratatul de la Trianon – Amnezii voite

Nu puţine sunt evenimentele şi lucrurile despre care se vorbeşte mereu şi mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Aşa se întâmplă în momente ale conversatiei curente, în discursul ştiintific sau în cel politic.

Frecventa si intensitatea fenomenului sunt proportionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atentiei asu   pra lui determina formarea unei imagini unilaterale, câteodata distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în constiinta publica.

Uneori faptul poate avea consecinte de-a dreptul nocive, alteori doar regretabile.

Oricum e o datorie ca opinia publica sa fie corect si complet informata, mai ales despre evenimente de prima însemnatate.

Intre Ungaria si restul lumii

Printre cazurile de mai sus poate fi înscris si Tratatul de la Trianon.

 

Imagini pentru tratatul de la trianon photos

Încă de la semnare, la 4 iunie 1920, în elegantul palat construit la 1687,de celebrul arhitect Jules Hardouin-Mansart, în apropierea celui de la Versailles, acest tratat de pace încheiat cu Ungaria a stârnit pasiuni politice aprige, contradictorii.

Cei direct vizati prin el îi atribuie rolul exclusiv al unui fel de manual de disectie al fostului mare stat maghiar, reconstituit în cadrul monarhiei habsburgice, între 1867-1918.

Ca prin el s-a confirmat dezmembrarea acestui stat si alipirea partilor sale, locuite de alte nationalitati decât cea maghiara, la statele care s-au format atunci ori si-au desavârsit unitatea nationala – acest fapt nu e de tagaduit.

Dar e necesar să se stie ca Tratatul de la Trianon a fost un act foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria si tarile vecine cu ea.

Tratatul a cuprins un preambul si 14 parti, în 364 de articole, a caror întindere acoperea 164 de pagini de tipar, în -8 grade mare.

El a fost semnat de 36 de plenipotentiari, în numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene, iar 12 din afara Europei.

Din Europa, semnatarele au fost: de o parte Ungaria, iar de cealalta fostele state beligerante din tabara Antantei, printre care România, si cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia si Regatul sârbo-croatosloven, cum s-a numit initial Iugoslavia.

Dintre tarile extraeuropene, au semnat tratatul: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelanda, Uniunea Sud-Africana, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama si Thailanda (numita în text Siam).

Trianonul – aceasta e prima realitate ce se impune a fi cunoscuta în legatura cu el – n-a fost deci un tratat între Ungaria si tarile vecine, asa cum apare, simplificat, în publicistica interesata în a sugera ca el a fost o „reglare de conturi” impusa de câteva tari, dornice sa beneficieze de pe urma înfrângerii Ungariei în primul razboi mondial si a „nedreptatii istorice” a carei victima ar fi fost aceasta.

Foto: Reprezentanții Marilor Puteri la ieşirea din palatul Trianon

Trianonul a fost un tratat între Ungaria si restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria si România ocupa un loc restrâns în anasamblul tratatului, desi, desigur, nu lipsit de importanta.

Vom exemplifica aceasta maniera de prezentare a tratatului printr-o privire, fie si numai rezumativa, asupra continutului sau, dar având calitatea de a pune în lumină si faţa lui nevazută, cea care practic nu se bucura de nici o atentie, aspect incorect din punctul de vedere al cunoasterii stiintifice.

Preambulul tratatului cuprinde enumerarea statelor semnatare si a împuternicitilor fiecaruia. Atrage atentia faptul ca guvernul ungar desemnase, spre a-l reprezenta, doua personalitati sterse: un ministru al Muncii si al Prevederilor Sociale si un functionar din Ministerul de Externe, cu rang de ambasador.

Ambii nu jucasera decât roluri subalterne în viata politica de pâna atunci a Ungariei. In practica diplomatica, un gest ca acesta are o semnificatie ce nu poate scapa nici unui observator.

Potrivit unei reguli adoptate de actele finale ale Conferintei de pace de la Paris, Tratatul de la Trianon a reprodus, în prima sa parte, textul Pactului Societatii Natiunilor, inclus ca o componenta organica a Tratatului de la Versailles, cu Germania.

Procedeul a fost generalizat spre a semnifica punerea sub autoritatea Societatii Natiunilor a marilor acte de politica internationala si a-i obliga pe toti semnatarii tratatelor de pace la o explicita recunoastere a pactului.

In partea a doua sunt specificate traseele noilor frontiere ale Ungariei cu Austria, cu Regatul sârbocroato-sloven, cu România si cu Cehoslovacia. In cele 164 de pagini ale tratatului toata chestiunea granitei ungaro-române ocupa cam o coloana de text, pe o singura pagina.

Partea a treia s-a intitulat Clauze politice europene. In cadrul acestora, în articolele 45-47, este înscrisa recunoasterea de catre România a necesitatii inserarii în legislatia sa de dispozitii pentru protejarea intereselor locuitorilor de alta rasa, limba, religie, din teritoriile care cunoscusera transferul de suveranitate în favoarea statului român.

Aceasta clauza (din articolul 47) decurgea dintr-un tratat separat pe care România îl încheiase cu puterile aliate la 9 decembrie 1919, semnat fiind din partea sa de generalul Constantin Coanda, presedintele din acel moment al Consiliului de Ministri.

Prevederi neasteptate

 

Pe lânga garantiile de drepturi pentru minoritatile de orice fel, tratatul acesta separat mai cuprinsese si prevederi referitoare la asazisii „optanti” (locuitori care, dupa 1918, se stramutasera în Ungaria; se pretindea recunoasterea drepturilor lor de proprietate în teritoriile care trecusera sub suveranitatea altui stat).

Peste câtiva ani ele vor prilejui, în fata Societatii Natiunilor si a Curtii de Justitie de la Haga, o celebra disputa între România si Ungaria, în cursul careia s-a ilustrat marele talent oratoric, diplomatic si juridic al lui Nicolae Titulescu, fata în fata cu experienta si prestanta batrânului conte Apponyi.

Disputa a fost complicata de faptul ca, între timp, România aplicase legea de reforma agrara, pe care optantii, în baza tratatului de mai sus si a celui de la Trianon, sprijinite fiindu-le interesele de catre statul maghiar, au socotit ca o pot contesta, în ceea ce îi privea.

In aceeasi a treia parte a tratatului este cuprins angajamentul României de a prelua, proportional cu întinderea teritoriilor intrate sub suveranitatea ei, sarcinile financiare ale fostului stat ungar, de pâna la 1918.

Clauza respectiva este repetata pentru toate statele si teritoriile care, în planul transferurilor de suveranitate, aveau o tangenta cu Ungaria. Un articol special se ocupa de portul Fiume (Rijeka), anexat de Italia printr-o actiune unilaterala, pâna la urma recunoscuta de catre Puteri.

Tot în aceasta parte se întâlnesc o serie de prevederi oarecum neasteptate pentru cititorul neavizat.

Astfel: se sanctioneaza independenta Ungariei (proclamata de ea însasi în noiembrie 1918) si interdictia vreunei viitoare uniuni a ei cu alt stat. Este o aluzie la eventualitatea unui „Anschluss” cu Austria, pe care încerca atunci sa-l readuca în actualitate Casa de Habsburg, prin ultimii ei reprezentanti.

Clauza independentei Ungariei a dat de lucru comisiilor care au elaborat tratatul. In noua ei situatie de drept international, Ungaria a trebuit sa fie pusa a recunoaste sau, dupa caz, a nu recunoaste tratatele încheiate mai de multa vreme, când ea facuse parte din Austria sau AustroUngaria.

Desi calitatea de parte la asemenea tratate fusese doar implicita, acum însa, în 1920, trebuia specificat expres faptul ca respectivele tratate erau neangajante pentru Ungaria independenta.

Nu va mai surprinde deci pe nimeni ca, prin Tratatul de la Trianon, Ungaria declara – în ce o priveste – nulitatea Tratatului de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, dintre Germania, Austro-Ungaria si guvernul rus bolsevic.

Se mai constata ca prin articolul 69 Ungaria recunoaste tratatul din 30 decembrie 1864, în baza caruia Danemarca cedase ducatele Schleswig si Holstein Confederatiei germane. Sau ca, printre alte articole, ea recunoaste tratatele dintre Austria, respectiv Austro-Ungaria, si Italia, de la Zurich (1859), Viena (1866) si Florenta (1888).

De asemenea, Ungaria anuleaza tratatele sale cu fostii ei aliati de dinaintea sau din timpul razboiului mondial.

Partea a IV-a contine reglementarea intereselor Ungariei în afara Europei: în Maroc, în Egipt, în Siam si în China. Este vorba despre lichidarea unor investitii si a unor capitaluri comerciale.

Partea a V-a a tratatului, cuprinzând clauze militare, este iarasi una mai delicata, din punctul de vedere al naturii problemelor pe care le solutioneaza în cadrul raporturilor dintre Ungaria si alte tari.

Nici ea nu are ca obiect exclusiv relatiile bilaterale cu România si nimic nu denota vreo interpunere speciala a tarii noastre sau a altora din zona, pentru a se obtine o fixare de un anumit fel a viitorului statut militar al Ungariei.

Litigii de detaliu

Tot ce se prevede, la acest capitol, se aseamana cu conditiile impuse, pe planul respectiv, si altor state învinse. Sunt aplicate, asadar, niste principii generale ce fusesera introduse în toate tratatele de pace.

Astfel: sunt stipulate demobilizarea armatei ungare, desfiintarea serviciului militar obligatoriu, limitarea viitoarelor efective armate la maximum 35 000 de ofiteri, subofiteri si soldati.

Mai multe articole precizeaza tipurile de armament îngaduite a ramâne în dotarea armatei ungare si prevad în amanunt compunerea, în efective si în tehnica de lupta, a marilor ei unitati – divizii, brigazi.

Articolele 120-132 se ocupa de soarta navelor de razboi ce apartinusera marinei ungare si de unele probleme aeronautice, care atunci aveau o pondere redusa, în comparatie cu timpurile de mai târziu.

Sunt specificate apoi atributiile comisiilor interaliate de control pentru fiecare din domeniile de natura militara de mai sus, obligatii în legatura cu prizonierii de razboi, cu evidenta celor decedati si înmormântati pe teritoriul Ungariei.

Articolele 177-178 vor crea în viitor numeroase litigii de detaliu. Ele prevedeau restituirea reciproca – între Ungaria si statele în favoarea carora avusesera loc transferuri de teritorii foste sub suveranitatea statului ungar pâna la 1918 – a arhivelor curente pe ultimii 20 de ani (deci de la 1900) si a arhivelor istorice privind teritoriile respective.

Va fi o chestiune extrem de greu de solutionat, fiindca arhivele aveau multe fonduri si documente ce prezentau interferente inextricabile de continut între teritoriile devenite limitrofe în termenii Tratatului de la Trianon.

Lungi, amanuntite, obositoare, de natura a stârni admiratia pentru documentarea si rabdarea expertilor care pregatisera tratatul, sunt clauzele financiar-economice, extinse pe nu mai putin decât 58 de articole.

In cadrul lor este specificata interdictia pentru Ungaria de a exporta aur pâna la data de 1 mai 1921; prevederea avea scopul de a împiedica diminuarea rezervelor ei de metal pretios, astfel ca acestea sa poata servi achitarii reparatiilor de razboi ce aveau a i se stabili ca sarcina.

In continuare imediata – obligatia de a suporta întretinerea armatelor de ocupatie de pe teritoriul ei, începând cu data de 3 noiembrie 1918 (data armistitiului de la Villa Giusti, cu Antanta) precum si obligatiile statelor la care se alipisera teritorii foste ale Ungariei de a prelua o parte din datoria de stat a acesteia, proportionala cu suprafata teritoriilor respective.

In partea finala, Tratatul de la Trianon stabileste – pentru litigiile ce s-ar fi ivit în aplicarea sa – constituirea de tribunale mixte de arbitraj, formate din câte un reprezentant al partilor în cauza si un al treilea, cooptat de ele prin consens.

Se stipuleaza, în linia tratatului separat de la 9 decembrie 1919, regimul proprietatilor locuitorilor care fusesera transferati sub alta suveranitate de stat ori optasera pentru vreuna, fiind aplicata în principiu prevederea pastrarii de catre ei a dreptului de proprietate asupra bunurilor lor imobiliare, de orice natura.

Articolele 260-300 se ocupa de navigatia aeriana, fluviala, de regimul Dunarii, de comunicatiile terestre, de cele telegrafice si telefonice.

Prin articolul 302 se decide ca, întrucât pe teritoriul românesc nu exista o legatura directa de cale ferata între Salonta si Arad, timp de 10 ani garniturile românesti de tren vor putea circula între cele doua orase pe teritoriul maghiar, prin Bekescsaba. In acest interval de timp, statul român trebuia sa construiasca pe teritoriul sau o cale ferata între Salonta si Arad, ceea ce se va realiza.

Partea ultima a tratatului este constituita dintr-un document privitor la organizarea muncii, adica a conventiei internationale adoptate paralel cu tratatele de pace. Aceasta cuprindea conditiile minimale ale desfasurarii procesului de munca si reglementari ale raporturilor interumane din cadrul sau.

Functiona supozitia ca, inclus fiind în tratatele de pace, statele semnatare aderau „ipso facto” la acest document si se obligau sa-l puna în aplicare, prin legislatia lor nationala. Este aceeasi idee care condusese si la includerea în tratat a Pactului Societatii Natiunilor.

 

Mai este valabil?

 

Noile frontiere dintre Ungaria si statele vecine cu ea fusesera decise si publicate de Conferinta de pace de la Paris înca în 13 iunie 1919. Din cauza framântarilor interne din Ungaria, delegatii acestei tari nu s-au prezentat la tratative decât spre sfârsitul anului 1919, ceea ce explica si semnarea târzie a Tratatului de la Trianon, abia la 4 iunie 1920.

El a intrat oficial în vigoare la 26 iulie 1921, dupa ce fusese ratificat de majoritatea statelor semnatare.

 

 

 

Frontiera dintre România si Ungaria, schiţată în articolul 27 al tratatului, a fost trasata pe teren de o comisie mixta, ale carei lucrari au fost consemnate în 126 foi de harta la scara 1/5 000, într-o harta globala la scara 1/375 000 si o descriere a frontierei si a lucrarilor întreprinse de comisie, cuprinzând o introducere si 10 fascicule, în 1 327 de pagini.

Subliniem din nou în încheiere ceea ce a reiesit – credem – si din prezentarea de mai sus: ca Tratatul de la Trianon n-a fost „opera diabolica” a României împotriva vecinei sale.

Târâta în vâltoarea primului razboi mondial, Ungaria a fost înfrânta, dupa ce ajunsese într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa si din restul lumii.

Fiecare dintre acestea s-a folosit de pozitia lui de partener la victorie pentru a formula pretentii specifice fata de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost inventarul complet si detaliat al tuturor acestora.

O problema ridicata nu o data în trecut – si care s-ar putea sa reapara cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la încheierea lui – ar fi aceea daca el mai este valabil.

Mai înainte de a se scandaliza pentru insolenta ascunsa sau banuita în aceasta întrebare, cititorul este invitat sa reflecteze asupra rândurilor ce vor urma.

Moralmente – si în fapt – Tratatul de la Trianon este, indiscutabil, o realitate si în prezent. Din punct de vedere strict juridic însa, raspunsul nu e usor de dat, dintr-o data.

El n-a fost niciodata denuntat formal si oficial, potrivit practicilor internationale. Multe dintre prevederile sale s-au stins prin însasi executarea lor ori prin depasirea termenului lor de validitate.

Clauzele cele mai importante – cele teritoriale si militare – au fost modificate, deci partial anulate, prin actiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania si Italia.

Ne referim la invadarea Ucrainei Subcarpatice la 15 martie 1939, la anexiunile în baza celor doua dictate de la Viena (2 noiembrie 1938 si 30 august 1940) si la invadarea si anexarea, în aprilie 1941, a triunghiului dintre Tisa, Dunare si Sava, numit de sârbi Voivodina, iar de unguri Bacska.

Precizam de îndata ca încalcarea unilaterala a unui tratat, mai ales când s-a savârsit prin dictat, prin forta sau amenintare cu forta, nu înseamna nulificarea lui de drept.

Tratatul de pace de la Paris, semnat de Ungaria dupa al doilea razboi mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon, reconfirmându-le prin consens international.

Bineînteles ca, în situatia mult schimbata, numeroase alte clauze ale tratatului din 1920 n-au avut de ce sa fie reiterate si confirmate.

Contestarea Tratatului de la Trianon, în substanta sa, implica deci si contestarea celui de la Paris din 1947 si, prin aceasta, a ordinii politice si de drept instaurate dupa al doilea razboi mondial. Ceea ce înseamna introducerea unui principiu de instabilitate în ordinea mondiala.

Europa nu se afla foarte aproape, dar nici prea departe de aceasta. Tratatele internationale multilaterale sunt citate în ultima vreme foarte rar. Din unele motive, ele apar ca jenante. Multi dintre cei de la care ne-am astepta sa le apere îndeamna la încheierea, în plasa lor cu ochiuri devenite prea largi, a unor tratate bilaterale.

Ele, tratatele bilaterale, par a fi devenit preferatele diplomatiei mari, întrucât reprezinta angajamente limitate la doi parteneri – rar si parcimonios garantate de un al treilea – si pot fi usor denuntate, fara a determina reactii în lant. In aceasta conceptie, popoarele, dupa versul poetului, „se prind de mâini si se desprind”, în asteptarea clipei de sublima inspiratie în care „se vor îmbratişa în fata tiranilor doborâţi, a pamântului consolat si a cerului satisfăcut” (îl citam pe deputatul Isnard, în Adunarea Legislativa a Franţei, la 29 noiembrie 1791).

Pâna când toti vor crede acest lucru, va persista însa teama, alimentata de înţelepciunea reflecţiei asupra celor petrecute în ultimele decenii, ca repunerea în discutie a ordinii internaţionale de drept, fragmentarea ei între raspunderi limitate din punct de vedere juridic, speranţa de a menţine cu forţa un asemenea nou echilibru, necesarmente instabil, sunt naivităţi ce ar putea duce la consecinţe ca acelea care s-au dezvoltat catastrofal, din spiritul concesiv fata de autoritatea tratatelor internationale, manifestat între 1933-1938.

 

 

 

Camil Mureşanu

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/27/ziua-de-27-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/27/o-istorie-a-zilei-de-27-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: 

 

 

http://www.scritub.com/istorie/Tratatul-de-la-Trianon-Amnezii22110479.php

 

27/07/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: