CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FEŢELE LUI IANUS

Anul Nou - de ce 1 ianuarie este prima zi a noului an?

Foto: Ianus- zeul roman al alegerilor şi al începuturilor şi al sfârşiturilor.


Îndopaţi cu lozinci despre istorica „misiune” civilizatoare a urmaşilor lui „Szent Istvan” (997-1038) care, de altfel, era român ortodox prin naştere şi întâiul botez, sau despre „nedreptatea” la fel de „istorică” ce s-ar fi făcut Ungariei la Trianon (la 4 iunie 1920), specialiştii celui de-al doilea război mondial nu s-au aplecat cu suficientă atenţie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decât cel german şi de o perfidie fără egal, permiţând unui întreg popor, să-şi schimbe într-o fracţiune de secundă, de dragul câştigurilor teritoriale, opţiunea politică internă şi externă.

Astfel, văzând dincotro bate vântul, dacă până la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918), Ungaria era monarhistă, după 1 noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Karoly, întreaga societate ungurească a devenit, peste noapte, „republicană” şi „antantofilă”, mai democratică şi mai europeană decât toate democraţiile occidentale la un loc.

Mihály Ádám György Miklós Károlyi de Nagykároly (n. 4 martie 1875, Budapesta – d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider politic a proclamat Prima Republică Ungară, pe care a condus-o ca prim-ministru între 31 martie 1918-19 ianuarie 1919 și ca președinte între 11 ianuarie 1919-21 martie 1919.

Oradea 100 - Karoly Mihaly - Dacian Palladi

Spirit vizionar, Karoly a autorizat în acelaşi timp (24 noiembrie 1918), înfiinţarea Partidului Comunist Ungar şi, după ce a constatat la tratativele de pace, că îi este imposibil să convingă Occidentul că „UNGARIA AUTOCRATĂ DE IERI – UNGARIA GROFILOR ŞI A NEMEŞILOR, SILUITOARE DE CONŞTIINŢE, ASUPRITOARE DE NAŢII – UNGARIA ÎMPOTRIVA CĂREIA S-AU RIDICAT DE DECENII PROTESTELE ÎNTREGII LUMI CIVILIZATE, A DEVENIT PESTE NOAPTE PARADISUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI MAREA NEDREPTĂŢITĂ A RĂZBOIULUI MONDIAL! l-a adus de la Moscova pe Bela Kun, predând puterea comuniştilor, aşa cum o recunoştea însuşi Lenin:

” GUVERNUL BURGHEZO-CONCILIATORIST ŞI-A DAT EL ÎNSUŞI DEMISIA, A ÎNCEPUT EL ÎNSUŞI TRATATIVE CU COMUNIŞTII, CU TOVARĂŞII UNGURI CARE SE AFLAU ÎN ÎNCHISORI ŞI A RECUNOSCUT EL ÎNSUŞI CĂ NU EXISTĂ ALTĂ SOLUŢIE DECÂT TRECEREA PUTERII ÎN MÂNA POPORULUI MUNCITOR”.
Devenită instantaneu sovietică, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor şi pe care Occidentul nu era dispus să i le recunoască, Ungaria Sfaturilor a încheiat un tratat de alianţă cu Rusia sovietică, care prevedea graniţa pe Carpaţii Orientali şi, mobilizând, la 25 martie 1919, Armata Roşie Maghiară, a atacat Slovacia și apoi, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, România.

De ce a intrat Armata Română în Budapesta?

Foto: 1919 – Trupe române în fața Parlamentului de la Budapesta

Rezultatul se cunoaşte – ocuparea Budapestei, în urma contraofensivei, de către „opinca românească” (ilustrativ arborată pe clădirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 şi salvarea Europei centrale de la bolşevizare, lucru pentru care, însă, nu ne-a mulţumit încă nimeni.
După eşecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou, peste noapte, în ceea ce inegalabilul jurnalist Fenyes Samu numea „o fortăreaţă a tranşeelor fasciste” din Europa, în speranţa că, ceea ce i-au refuzat democraţiile occidentale şi nu i-a putut asigura Lenin, îi vor pune pe tavă noile forţe nazisto-fasciste – provinciile româneşti şi slave revendicate.

Miklós Horthy Biography - Facts, Childhood, Family Life, Achievements


Devenit şef de stat, Miklos Horthy (foto) a restructurat monarhia, proclamându-se „regent”, a instaurat „teroarea alba” masacrând peste 5000 de opozanţi,a aruncat în lagăre şi închisori alţi 70 000 şi obligând la emigrare 100 000, pentru a putea avea motive să se plângă de… „atrocităţile comise de valahi”.

A dat apoi „LEGEA PRIVIND PRIVAREA EVREILOR DIN UNGARIA DE DREPTURI CETĂŢENEŞTI”, prima de acest gen din Europa, plângându-se în acelaşi timp Conferinţei de pace de la Paris despre atitudinea antidemocratică a guvernului român, prin „Memoriul cu privire la violările dreptului comise de regimul românesc în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale, religioase şi rasiale”.

Toate acestea constituiau însă perdeaua de fum la adăpostul căreia Horthy s-a înţeles cu cercurile revizioniste şi naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf şi ofiţerii Kunz şi Gustav Kahr, emisarii Gărzii de Apărare bavareze.
Eforturile micului Mussolini de Balaton, au fost susţinute cu entuziasm de Parlament care, întrunit în august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon a scandat „Ném, ném, sóha!”, a proclamat 4 iunie „zi de doliu naţional” şi România „actualmente şi în viitorul apropiat, principalul nostru duşman” organizând ad-hoc, „brigăzile de lupta pentru învierea Ungariei milenare” cărora, arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu urarea:

Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici şi să-1 duceţi cât mai glorios până la Adriatica”!
Nu ştim cu câte dintre aceste „brigăzi” teroriste ne-am confruntat în veacul trecut, dar planul de agresare a României la pace, în primul rând în domeniul imagologic, pe principiul „România stat izolat”, elaborat de Horthy în 1921 a fost continuu îmbunătăţit până la capodopera înaintată de Henric Werth, ministrul de război ungar, Amiralului, la 8 mai 1939, care prevedea agresarea României în trei etape:

1) în timp de pace, prin sabotarea economică, a vieţii politice, culturale şi stabilităţii sociale în interior, concomitent cu deteriorarea imaginii ei în afară;

2) etapa încordării în relaţiile internaţionale, când asupra României trebuiau să se abată acuze nefondate şi

3) etapa mobilizării şi a războiului declanşat prin rebeliunea internă a organizaţiilor paramilitare secrete ungureşti, camuflate în „ligi” şi „asociaţii” culturale şi sportive.
Adolf Hitler a fost, desigur, la curent cu toate acestea dar, ceea ce nu putea bănui era că ungurii auto-declaraţi primii şi cei mai fervenţi susţinători ai fascismului şi nazismului în Europa, jucau în taină, de dragul teritoriilor râvnite şi cartea sovietică.

Aflată la Moscova, la începutul lunii august 1940, misiunea secretă a contelui Istvan Bethlen, perfecta un pact ungaro-sovietic ce prevedea alianţa, inclusiv militară a celor doua state şi graniţă comună pe… Carpaţii Orientali.

István Bethlen — Google Arts & Culture

Foto: Contele István Bethlen (n. 8 octombrie 1874, Ghernesig, azi Gornești, județul Mureș — d. 5 octombrie 1946, Moscova, URSS) a fost prim-ministru al Ungariei din 1921 până în anul 1931.

Bethlen a încercat fără succes la sfârșitul celui de-al doilea război mondial să negocieze o pace separată cu Aliații.

Când trupele sovietice au intrat în Ungaria în aprilie 1945 a fost capturat și trimis la Moscova, iar în 5 octombrie 1946 a fost executat împreună cu alți oameni politici maghiari prizonieri.

Alertat de agenţii din teren, Ciano a luat imediat avionul spre Berlin, pentru a-1 avertiza pe Fuhrer că cel mai recent semnatar al Pactului anticomintern, Ungaria, trădează şi se va trezi, prin ştergerea de pe hartă a României Mari, cu ruşii, ia propriile frontiere.

În aceste împrejurări, obligat să acţioneze rapid, Adolf Hitler şi-a schimbat, la sfârşitul lunii august 1940 opţiunea şi, chemând la „arbitraj”la Viena reprezentanţii Ungariei şi României şi-a „dictat” voinţa la 30 august – împărţirea Transilvaniei în două, pentru a păstra în siaj, în războiul deja pregătit împotriva Uniunii Sovietice, ambele state, România și Ungaria, urmând ca după victorie, să ia decizia finală.

Dictatul de la Viena- drumul spre pierzanie | Istorie pe scurt

Foto: Harta Ungariei după Dictatul de la Viena

Acesta este adevărul în privinţa pierderii N-V României, asupra locuitorilor căruia ungurii, redeveniţi fascişti zeloşi după scurtul „intermezzo” cu ruşii au dezlănţuit „genocidul” căruia i-au căzut pradă peste 540.000 de cetăţeni români de alta etnie şi credinţă decât ungurii, germanii şi secuii.

Şi pentru că metodele „Kozlodui” şi „Roşia Montană” nu fuseseră încă inventate, marea majoritate a acestora a fost trimisă în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau.

Locul lor a fost luat, pentru „îmbunătăţirea” componenţei etnice ungureşti de cei peste 400.000 horthyşti, elemente sigure, a căror existenţă pe pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate.
Ulterior, când Armata Roşie a ocupat prin sacrificiul… armatei române, Budapesta în 1945, ungurii fascişti au redevenit peste noapte… comunişti zeloşi, zelul fiindu-le răsplătit de Stalin prin acordarea cetăţeniei române celor 400000 de colonişti şi crearea „Regiunii” Mureş Autonome Maghiare.

18/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dedesubturile emiterii legitimaţiilor de maghiar și secui

Infobrasov.net - Ziarul brasovenilor de pretutindeni

Dupa destramarea imperiului austro-ungar, la sfirsitul primului razboi mondial, o treime din etnicii maghiari din Europa centrala au fost separati de patria-mama, se arăta intr-un articol publicat în revista americana Time.

Sub titlul ”Imperiul contraatacă”, articolul se dorea o expunere neutra a situatiilor conflictuale suscitate de faptul ca guvernul de la Budapesta a adoptat controversata lege a statutului, care confera celor 3,5 milioane de etnici maghiari din țările vecine Ungariei drepturi generoase.

Vecinii Ungariei acuză

Legea statutului votată la Budapesta a atras protestele oficialitatilor din unele state vecine Ungariei, care au argumentat că legitimatia de maghiar incalcă suveranitatea statală si este discriminatorie față de populatia non-maghiara.

Harta: Zonele cu populație maghiară în  țările vecine Slovacia, Ucraina, România și Serbia.

Ungur şi „maghiar”. Dedesubturile unei legitimaţii.


O întreagă „elită” publicitică, prea grăbită şi prea puţin instruită sau doar „interesată”, considerând că aplombul poate înlocui cultura, pune semnul egalităţii între „nemţi” şi „germani”, „români” şi „vlahi”, ceea ce dumneavoastră, domnule Mircea Dogaru, consideraţi că este corect, dar şi între „unguri” şi „maghiari”, echivalenţă pe care aţi conestat-o în repetate ocazii; (Bătălia pentru România, Dr. Mircea Dogaru în dialog cu jurnalistul Septimiu Roman)http://istorie-adevarata.blogspot.com.)

Cine ar fi, aşadar, după opinia dvs. „maghiari” şi de ce nu sunt totuna cu „ungurii”?

Mircea Dogaru: În accepţiunea etnică a cuvântului, „ungurii” nu sunt „maghiari”, tot aşa cum „românii” nu sunt „traci” (decât pentru unele minţi bonlave ori pentru agenţii de influenţă pro-Est) sau „francezii” nu sunt „galli”. Iar în accepţiunea politică de după „dualism” (1867)a cuvintelor, dacă toţi „ungurii” sunt „maghiari”, nu toţi „maghiarii” sunt, etnic, unguri, tot aşa cum „ruşii” erau „sovietici” dar nu toţi „sovieticii” erau, etnic, „ruşi”.
Se ştie că, în tendinţa de deznaţionalizare prin rusificare a popoarelor cotropite, bolşevicii au vorbit iniţial despre „popoarele sovietice”, sfârşind prin a afirma existenţa „poporului sovietic” şi a „naţiunii sovietice”.

La fel stau lucrurile şi cu termenul de „maghiar”, inteligent reintrodus în circulaţie, după 1867, în cadrul programului de stat de deznaţionalizare a slavilor, românilor, germanilor şi celorlalte etnii din cuprinsul Ungariei dualiste. Dar … să nu anticipăm!
Ca toate (fără excepţie) popoarele moderne europene, inclusiv poporul român şi ungurii sunt rezultanta unui proces de etnogeneză, un proces, în ceea ce-i priveşte, extrem de complex. Cei care au venit din Asia au fost „maghiarii finici” sau „copii pământului”, cum ar suna, în traducere, numele lor.

Dar între cei care s-au stabilit în Europa Centrală, maghiare erau, după Simon de Keza, „108 neamuri (familii patriarhale – n.n.) nu mai multe. Ceilalţi erau, potrivit cronicarului cu dublă ascendenţă spaniolă, proclamat ieri „hungarus„, astăzi „maghiar” de arhitecţii celei mai mari minciuni din istorie, „străini sau provenind din robi”.

Majoritatea valului de migraţie eterogen condus de Almus, apoi de Arpad, era formată din populaţii türcice, kazari (kabari)bulgari, bascurzi (de unde pejorativul „bozgor”) pecenegi alăturaţi la Kiev etc., grupaţi de autorii gestelor ungureşti sub numele generic de „cumani” deoarece, la 2-3 sute de ani după evenimente, „cumanii” erau türcici contemporanii lor şi care, în creuzetul pannonic, au participat masiv, la rândul lor, în veacurile XII-XIII la procesul etnogenetic ungar.

Tot după plecarea de la Kiev spre Vest, valului lui Almus i s-au alăturat numeroşi slavi şi, luaţi la remorcă, pe post de robi, „români” („volohi”, „voloki”, „voloci” pentru slavii nordici, de unde desemnările ungureşti „olah” şi „olahok”). Au urmat, la trecerea munţilor, luptele cu „volohii (românii) şi slovianii” din Carpaţii Păduroşi, după „Nestor”, lupte care au costat viaţa ducelui Almus, căruia-i succede fiul său, Arpad, şi stabilirea, cu mare efort, sau „muncă” într-o regiune românească, în care au ridicat, numindu-l după cuvântul „muncă” din „limba locului” un castru-Munkaci. În jurul lui, nota Simon de Kéza, dar tot „dincolo de codru” (erdö-elu), adică de marile păduri carpatice, au mai înălţat 6 castre.

De la aceste 7 castre ale Ungariei primare a pornit, voit, „confuzia”, dictată de raţiuni politice revizioniste a multor istorici unguri, cu viitoarea Transilvanie, numită aşa, „Septemcastra” (şapte castre), trei secole mai târziu, de viitorii colonişti saşi. În realitate, maghiarii, tücicii şi ceilalţi sub comanda lui Almus apoi Arpad, s-au aşezat în jurul Munkaci-ului (rom. Mucaceu) într-o regiune tot românească, astăzi, prin voinţă germano-rusă, numită „Ucraina subcarpatică„. Ţinând de Ţara Ungului, de pe râul Ung, locuitorii săi se numeau „unguari” (româneşte „Ungureni” de la „Unguar” sau „Ungheni”, de la „Ung„, după „Unghiul” pe care-l face acolo, între înălţimi, prelungirea pustei) ambele nume fiind adjudecate de noii veniţi („Ungaria” şi „ungur„).

Aceasta a devenit pentru asiaticii de sub comanda lui Arpad, în anul 896, noua patrie europeană, „Ungaria” iniţială şi aici începe procesul etnogenetic ungar, punctat de dobândirea (potrivit tuturor autorilor de geste), de către cuceritorii finici, türcici şi slavo-românii supuşi de Arpad (vezi căpetenia „Urs„) a unui nou nume, comun, acela de „unguar” sau „ungur„, după cucerirea cetăţii „Ung-ului” sau „Unguar-ului” şi lichidarea conducătorului acesteia, numit româneşte în textul latin al gestelor – „DUCA” (=dux).Împământenirea noilor veniţi s-a produs prin luarea în căsătorie de către Arpad a fiicei (româncă şi creştină) defunctului „DUCA” din Ţara Ungului.
Duce (dux) de „Unguar” (nu „Hunguar„), după ce şi-a consolidat stăpânirea prin numeroase razii în teritoriile nordice, româno-morave, Arpad a coborât cu soldaţii săi, numiţi de acum, generic, „unguari„, abia în anul 903 în teritoriile româneşti dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie ale ducelui „Salanus”, de unde a trecut în Pannonia. Atenţie, Pannonia istorică era în drepta Dunării, pentru că, prin extinderea ca noţiune geografică a termenului, s-a făcut o confuzie voită cu teritoriile româneşti din stânga.

Tot aşa cum, în privinţa numelui, pentru a eluda originea românească a numelor de „ungur” şi „Ungaria” (de la cuvântul „unghi„), ocolindu-se episodul „Ung” s-a încercat explicarea numelui dobândit de maghiari şi aliaţii lor prin „onoguduri numele unei federaţii de triburi bulgare, deşi nici un izvor de veac IX, nu îi menţionează ca „unguri” ci doar ca „maghiari”. Mai inteligenţi decât falsificatorii contemporani, autorii gestelor au scris „Ung” sau „Unguar” – „Hung” şi „Hunguar” pentru a forţa identificarea maghiarilor finici cu „hunii” turcici, identificare ce le-ar fi consolidat dreptul de stăpânire în „Pannonia” şi nu numai.

Recent, în România, Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) acționează pentru introducerea în uz a unei cărți de identitate secuiești, ce ar urma să aibă menționate pe lângă elemente clasice precum numele și domiciliul, și un angajament față de autonomia teritorială a Ținutului (vezi harta).

The Szekler Flag - Transylvania Free Press

Comitetul permanent al consiliului a supus în urmă cu câteva zile dezbaterii publice proiectul hotărâre privind introducerea cărții de identitate secuiești, scrie agenția maghiară de presă Hirado.

Potrivit proiectului prezentat de Hirado, cartea de identitate secuiască poate fi obţinută de orice persoană de peste 18 ani care are domiciliul în Ţinutul Secuiesc sau locuieşte în afara acestuia, dar se declară secui şi este de acord cu autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc aşa cum se prevede în Statutul de autonomie elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc.

Introducerea cărţii de identitate secuiești a fost iniţiată de Comitetul Permanent al CNS pe motiv că “în orice ţară sau în oricare regiune autonomă a unei ţări, elementul constitutiv cel mai important este populaţia care locuieşte acolo, ai cărei membri acceptă constituţia ţării, respectiv legea fundamentală a regiunii autonome”.

CNS a declarat că limba regiunii este maghiara, a desemnat sărbătorile oficiale ale Ţinutului Secuiesc (Ziua Libertăţii Secuieşti pe 10 martie şi Ziua Autonomiei Ţinutului Secuiesc în ultima duminică din octombrie), a avansat propunerea în urma căreia Marea Adunare a Administraţiilor Locale Secuieşti a declarat “Imnul secuiesc” imnul Ţinutului Secuiesc și a elaborat până acum Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, a trasat graniţele administrative externe şi interne ale Ţinutului Secuiesc şi a creat simbolurile acestuia: steagul, stema şi simbolul prescurtat al ţinutului.

Cartea de identitate secuiască poate fi solicitată prin completarea unui formular, care trebuie să conţină numele şi prenumele solicitantului, data şi locul naşterii, domiciliul permanent şi sexul.

Formularul va conţine în mod obligatoriu, în formă pretipărită, angajamentul solicitantului faţă de autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc.

De Ziua autonomiei secuieşti care este marcată în ultima duminică din octombrie printr-o iniţiativă din 2016 a Consiliului naţional secuiesc, liderii Partidului Popular Creştin Democrat (KDNP) din Ungaria, aflat la guvernare alături de Fidesz, precum şi LMP (Politica altfel, liberal-ecologist), din opoziţie, întruniți la Budapesta au declarat că ”Autonomia este o solicitare legitimă a secuilor. Ceea ce solicităm pentru Ţinutul Secuiesc nu este un păcat împotriva lui Dumnezeu, ci o revendicare legitimă națională”.

Ce pot să spună politicienii de la Budapesta și liderii Consiliului Național Secuiesc când vine vorba de recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, când doar 532 de persoane au declarat că aparțin minorității secuilor din România ?

Va emite Consiliul Național Secuiesc numai 532 de legitimații de secui?

16/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 Semnificațiile Zilei Naționale a României și ale Tratatului de la TRIANON în viziunea prof. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

Ilie Bădescu

Profesorul Ilie Bădescu: Ce ne spun 1 Decembrie 1918 și Trianonul

Profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, a fost invitat în urmă cu un an de Ziarul Bursa să comenteze asupra semnificației Zilei Naționale a României. Redăm în continuare analiza sa, valabilă și azi, desigur:

În 2020 s-a încheiat un ciclu secular. Anii 1918-1920 au marcat un triumf spiritual de amploare civilizațională: în drumul lor spre dreptate și libertate, popoarele Europei Centrale, mișcate de o energie morală și un „pasionarism etnic” extraordinare, își atinseră ținta trecând peste trei obstacole ce păreau insurmontabile: pandemia de gripă spaniolă (care a contaminat 500 milioane de oameni, 1/3 din populația lumii la epoca respectivă, în România pierind atunci de gripă circa 100.000 de persoane), războiul mondial și imperiul de substituție, în tripla sa înfățișare: dualist, țarist și otoman.

Nimic nu i-a oprit din drumul lor pe transilvănenii și bănățenii care au alergat pe Câmpul lui Horea, înfruntând spectrul ucigătoarei epidemii, cu toate că figuri monumentale ale momentului, precum Regina Maria, fuseseră aproape doborâte de grozăvia bolii, iar unii chiar au pierit atunci, precum generalul Eremia Grigorescu.

La 100 de ani de la pragul acela, omenirea se află, iată, în fața unei alte pandemii teribile prin efectele ei directe și prin cele provocate de valul de frică indus de media pe toate canalele ei, și, precum atunci, se confruntă și azi cu spectrul unui imperium mundi, mai teribil decât imperiile cele vechi

. Ca să înțelegem în profunzime semnificația datei de 1 Decembrie 1918 încununată prin Tratatul de la Trianon, semnat pe 4 iunie 1920, ar fi necesare câteva lămuriri mai generale legate de înțelesurile legilor ascunse care guvernează dinamica societății omenești. Una dintre legile care au guvernat și atunci dinamica masei umane pe întinderea a jumătate din continentul european este legea egalității ascunse și a dreptății nepieritoare.

Această lege este inteligibilă printr-o noțiune corelativă, cea de „densitate dinamică sau morală” (E Durkheim) „ascunsă”, comprehensibilă prin analogie cu noțiunea din fizică de „masă ascunsă” a Universului.

Noțiunea de „densitate morală ascunsă” prin care definim fondul bun, comunitarist, moral, al oricărei societăți, ne avertizează că oricât de strâmbă ar fi organizarea unei societăți, ea nu poate anihila un tip de ordine mai adâncă, în care predomină deopotrivă dreptatea și egalitatea. În orizontul acestei legități, oamenii se „pre-simt” egali unul cu altul, buni de la Dumnezeu, frați întru omenie, dar organizarea socială îi face inegali, îi împinge de la egalitate la inegalitate, de la bunătate la strâmbătate, la egoism și răutate etc.

Același om, în profunzimea lui este bun, egal întru ființă cu semenii săi, dar în actele lui adese­ori săvârșește răul. Explicația ține de conflictul, când latent când manifest, dintre legea organizării ierarhic-inegalitare și legea egalității și a bunătății (dreptății), a faptului că, în fondul său (latența lui sufletească), omul este bun prin făptură (ca ființă creată de Dumnezeu), dar în manifestările sale ascultă de legile organizărilor sociale, inechitabile, injuste, ierarhice etc. În studiile comparative elaborate împreună cu sociofizicianul Joseph Livni am formulat ipoteza legii egalității ascunse conform căreia, istoricește, societățile pornesc de la o stare originară de egalitate și evoluează spre o stare de inegalitate, de la comunitarism și egalitate la ierahie și inegalitate.

Omul, deci, poate coborî în slujba păcatului, fără a-l pierde, prin aceasta, pe Dumnezeu în adâncurile sufletului său, adâncuri ca­re-i pot deveni ele însele așa de teribil inaccesibile că putem mărturisi despre omul acela că e un „om fără suflet”. Încât omul poate fi fără suflet, dar sufletul nu poate fi fără de Dumnezeu. Aceasta este una dintre descoperirile la care ne-a condus teoria latențelor. Iar omul fără suflet e mort, a trecut de la viață la moarte chiar de aici, fiind încă dincoace de mormânt. Și tot astfel se cuprinde în aventura vieții lui putința trecerii de la moarte la viață: „Va veni ceasul. Acum este …”.

Organizările ierahice, precum cele ale imperiilor și ale statelor de ocupație, au eliminat aproape complet ordinea societăților comunitariste sau covenantale, ale egalității și dreptății nepierioare, care devine astfel una latentă, adânc scufundată în sufletul colectiv (năzuințele popoarelor). Istoricește, societățile au „evoluat” (fenomen involuționar, de fapt) de la legea divină (ilustrată pe comunitățile biblice ale Vechiului Testament, guvernate de Legea orală) la legea umană, adică la un tip de organizare care se desparte de ordinea divină, bineplăcută lui Dumnezeu (descrisă prin legământ divin). Societățile comunitariste (sau covenantale) sunt organizate pe baza și după modelul comunităților libere. Acest tip de ordine a intrat în conflict cu organizările istorice ale societăților bazate pe principiul inegalității și al ierarhiei dominatoare. Forme de ierarhie există și în societățile comunitariste doar că aici este vorba despre o ierarhie slujitoare nu despre una domina­toare.

Principiul ierarhiei slujitoare este explicat de Iisus Domnul ucenicilor la Cina cea de taină, când Învățătorul le spală picioarele ucenicilor Lui. O putem denumi și societate a fraților. Ordinea bazată pe principiul frățietății, al societății fraților (a celor de același neam biologic sau spiritual) nu poate fi anihilată, păstrându-se ca tendință latentă a sufletului omenesc oricât ar fi de strâmbă organizarea manifestă a vieții sociale. Manifestările de credință, folclorul, mitologia, actul creator, în genere, preiau această tendință păstrătoare de ființă. Ceea ce strică istoria păstrează cultura adeverind propagarea prin vremuri a năzuințelor secrete, adânc scufundate, ale popoarelor, ceea ce i-a îndrumat pe marii filosofi, în frunte cu Hegel și Herder, să formuleze noțiunea de suflet al popoarelor, „volksgeist”, adăpostit în duhul limbile naționale și în marile creații colective. Mitologia evocă ordinea divină stabilită în illud tempus, în aion, când cerul era unit cu pământul și aștrii se mișcau (pășeau) printre oameni.

Aceasta este starea alfa a societăților și ea corespunde stadiului paradisiac al evoluției omenirii. Din clipa în care principiul alterității a fost interpretat și folosit ca principiu al inegalității, s-a născut un tip nou de organizare bazat pe principiul dominației în locul principiului slujirii, pe substituirea chipului cu masca (înfățișarea) etc. Ordinea divină și organizarea istorică au intrat în conflict. Ce înțeles are, din acest punct de vedere, data de 1 Decembrie 1918? Atunci s-a încheiat procesul istoric dintre statul dominator și națiunea dăinuitoare, adică dintre organizarea bazată pe principiul supunerii popoarelor față de ordinea ierarhică, dominatoare, a unei împărății și ordinea bazată pe principiul egalității și dreptății popoarelor.

Pentru prima dată în istorie, translatio imperii, adică actualizarea ordinii vechi romane, bazată pe principiul cives romanus sum, al cetățenilor egali, a preluat forma nouă a „patriei comune”, patria communis, în locul formei vechi a imperiului de substituție, cum l-a denumit Iorga. În partea a doua a războiului mondial patria communis a intrat în ciocnire directă cu imperiul și a repurtat prima victorie a noului principiu național în istoria Răsăritului.

În lupta dintre ordine și organizare, dintre principiul dreptății și principiul inegalității, a ieșit victorioasă ordinea divină și acest triumf a fost confirmat prin cel dintâi model de „pace prin drept”, cum o numește încă la 1848 N.Bălcescu, din istoria regiunii (prima pace prin drept a fost, pentru Europa Occidentală, cea de la Westfalia, de la 1648).

În război se înfruntau principii opuse de ordine și organizare a lumii: principiul național (al suveranității și dreptății poporului) versus principiul imperialist (al subordonării popoarelor față de organizarea opresoare a imperiului) – națiuni versus imperii -, principul ierahiei dominatoare, încorporat în statul vechi, contra principiului egalității comunitariste, încorporat în naționalitate, în formațiunile naționale. D. Gusti, sociolog de geniu, a înțeles lucrul acesta atunci când a scris: „Anul 1919, scria D. Gusti, întemeietorul unei noi științe europene – știința și pedagogia națiunii -, va însemna o dată memorabilă în istoria universală. În acest an s-a dat sentința definitivă în uriașul proces istoric între stat și națiune, care, deschis de decenii, s-a judecat în cursul războiului mondial.

Asistăm la înscrierea unui însemnat capitol istoric: la o înmormântare și la o înviere. Statul vechi, veșnic agresiv și cuceritor, bazat, înăuntru și în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou, întemeiat pe o idee, pe ideea națională și democratică, i-a luat locul. În esență, la baza războiului stăteau față în față două concepții. Puterile centrale afirmau că statul este singura și adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra această teză și de a consacra deci sfârșitul epocii naționalismului.

Acestei concepții tradiționale, conservatoare, a statului, i s-a opus una revoluționară, aceea a puterilor înțelegerii (s. n.), care afirmă că singura și adevărata unitate socială este națiunea și nu statul. În lupta crâncenă dintre aceste două concepții a ieșit victorioasă aceea a puterilor înțelegerii. Victoria finală a principiului național înseamnă începutul unei noi ere de legislație internațională (…). Toate aspirațiile naționale bine definite – declară solemn Wilson în punctul 4 al mesajului din 12 februarie 1918 – vor trebui să primească satis­facția cea mai completă. Întregul program al păcii, care s-a încheiat la Versailles, este cuprins aici (…). Astfel s-a născut o Europă nouă”1. În Carta Națiunilor Unite „principiul autodeterminării este formulat ca Jus cogens, ca drept al popoarelor de a-și stabili singure, în mod suveran, soarta și regimul politic” etc.2

Anunțând cele 14 puncte ale Programului său, din 8 ianuarie 1918, Wilson afirma: „Aspirațiile naționale trebuie să fie respectate; poporul poate de acum să fie guvernat numai pe baza propriului său consimțământ. Auto-determinarea nu este o simplă expresie; ea este un principiu imperativ de acțiune”3. Principiul autodeterminării popoarelor a fost inclus și în Carta Atlanticului. Iată ce citim în Clauza nr. 3 a Cartei Atlanticului: „În al treilea rând se respectă dreptul popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care vor să trăiască; și se respectă dorința ca drepturile suverane și auto-guvernarea să fie restituite celor care au fost silnic deprivați de ele”4.

Dincolo de limitele actelor și documentelor conferințelor internaționale, principiul a fost reiterat, iată, cu sensul său complet, adică sub înțelesul de „autodeterminare a popoarelor”. Rădăcina acestui concept trebuie căutată, precum am mai precizat și precum se menționează în exegezele riguroase, tocmai în documentele Păcii de la Westfalia (1648), atestând astfel nu doar o remarcabilă continuitate a conștiinței juridice europene în materie de drept internațional, ci și un ax geopolitic și geostrategic al ordinii europene și transatlantice. Conceptul de suveranitate politică a devenit unul axial în spațiul gândirii internaționale a europenilor culminând cu Tratatul de la Trianon. Axul care leagă cele două tratate, de la Westfalia și de la Trianon este unul dintre axele marii construcții europene și fără de acesta Europa s-ar dezaxa, adică ar aluneca sub riscul unor războaie identitare ca cele care au măcinat vreme de 30 de ani Apusul până la Pacea de la Westfalia.

Fără de acest ax, Europa ar aluneca în turbulențe și finalmenete s-ar dezintegra ori ar trebui să reintroducă ordinea subimperialistă a vechilor imperii de imitație care au condus la cele două războaie mondiale. Chestiunea devine așa de stringentă dacă ne uităm pe scena mișcării puterilor concurente pentru poziții hegemonice, subimperialiste, fondate pe subalternizarea popoarelor. Ridicarea unora sau altora nu este nici măcar doar efectul distribuției puterii economice a respectivelor state, ceea ce ne arată că un stat- candidat la hegemonie se poate ridica prin încordări politico-militare cu sărăcirea popoarelor somate astfel să susțină asemenea încordări.

Trianonul și lecția lui se dovedesc, așadar, esențiale pentru prezentul și viitorul Uniunii Europene. Trianonul nu este un aranjament regional, ci atestatul unui triumf european în legătură cu cea mai teribilă provocare a popoarelor prin elitele lor: organizarea păcii. Europa unită formată din națiuni suverane a ieșit, nu întâmplător, din plebiscitul zilnic al popoarelor europene.

Vreme de 100 de ani și, dacă ținem seama de faptul că la Pacea de la Westfalia a participat Principatul Transilvaniei, fiindcă Ungaria nu exista ca stat după Mohacs (1526), atunci putem spune că vreme de aproape 400 de ani, cu un platou în ultimii 100 de ani, România s-a situat între statele defensive ale acestei Ordo Europea Christiana în Răsăritul și Centrul Europei. Acesta este înțelesul manifestărilor românești la 100 de ani de la 1 Decembrie 1918 și de la momentul încheierii Tratatului de la Trianon, încât putem spune azi că centenarul național al Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 este confirmat de „centenarul internațional”5 al unei păci încheiate la 4 iunie 2020 și legitimate prin participarea celor trei Europe într-una singură: Europa Occidentală, America Europeană și Europa Orientală (și Japonia).

Acest fenomen de consens transcontinental ne îngăduie să vorbim despre o sinteză pe care o putem denumi Europa Trianonului și pe care o vom aniversa mereu, ca simbol al idealului identitar împlinit la 1 Decembrie 1918 și adeverit acum 100 de ani, la 4 iunie 1920, prin voința consensuală a statelor Noii Europe la Versailles și coborât în fraze clare în cadrul acestei capodopere a gândirii juridice mondiale care este Tratatul de la Trianon.

Pe aceiași latură a densității morale profunde, trebuie subliniat că procesul de perpetuă construcție lămuritoare a geografiei interioare a Europei după Trianon a datorat enorm ordinii eclesiale, ca sursă de simboluri, învățături, ghiduri de conduită pentru elite, astfel că putem conchide alături de D. Gusti că la Versailles a triumfat odată cu suveranitatea națiunilor și ideea Bisericilor autocefale pe fondul unității de credință. În toată Europa Centrală și în cele două imperii, țarist și austro-ungar, se acumulaseră stări noi, fenomene cu totul distincte, între care cel mai grav era îndepărtarea elitelor de ghidul spiritual creștin, ceea ce va crea terenul înaintării primelor formațiuni ale secularismului6 a instaurării primului stadiu al nihilismului, care vor ecloza în cadrul marii deflagrații a Revoluției din Octombrie, de esență anarho-nihilistă. Unitatea de neam a fost precedată, așadar, în actele care însoțesc ciclul vieții, de unitatea eclesială a celor de aceeași credință, comunitatea fraților în Hrisos, unitate care ni se descoperă astfel ca unitate precursoare7.

Astfel înțelegem persistența ideii eclesiale inclusiv în mentalul pașoptiștilor, participarea decisivă a preoților și a ierarhilor bisericii ortodoxe și a celei greco-latine în toate momentele cheie ale istoriei poporului român8. În chestiunea consensului, Gusti face o remarcabilă precizare: „În timpul războiului mondial, unanimitatea lumii politice luase poziție împotriva concepției imperialiste a puterilor centrale (s. n.) de apărare a dreptului vechi public, care cuprindea, pe lângă nedreptatea exploatării politice a națiunilor și nedreptatea protectoratelor statelor mici din partea statelor mari”9.

Ori, dacă acesta este procesul obiectiv al istoriei, el trebuie să reprezinte baza interpretării obiective a „istoriei moderne a Transilvaniei”. Fenomenul marelui război a fost, de fapt, dovada neputinței imperiilor de a liniști insurecțiile națiunilor central-europene ridicate împotriva cadrelor vechi, ale imperiilor de substituție, care, pe lângă faptul că erau nedrepte, deveniseră cu totul parazitare și cumplit de împovărătoare și deci stânjenitoare pentru manifestarea liberă a popoarelor și pentru creativitatea elitelor naționale.

Ciocnirea imperiilor și simpla insurecție a popoarelor n-ar fi putut conduce la o nouă ordine dacă aceasta n-ar fi existat deja în principiu, ca virtualitate spirituală în modelul ordinii de substrat întemeiată pe principiul dreptății și al libertății colective. Așa se face că atât personalitățile istorice cât și forțele colective (de la elite la categorii sociale și popoare întregi) trec, se strămută cu o viteză uluitoare, ca prin minune, din dispozitivele și structurile imperiale de acțiune (administrative, militare etc.) în dispozitive și structuri naționale, atunci când împrejurările o cer (cum s-a întâmplat cu marii ardeleni în faza a doua a primului război mondial).

Am denumit, în altă parte, acest fenomen densitate noologică, prin analogie cu cel de densitate morală a societății, termen construit de către sociologul Emile Durkheim10. Aceasta este ceea ce am denumit, mai sus, legea densității morale ascunse sau latente. Oare este întâmplător că într-o Vienă amenințată de anarhia bolșevică, doi români, Maniu și generalul Boeriu, vor restitui capitala, în deplină ordine, noii sale administrații? „Ioan Boeriu, împreună cu Iuliu Maniu, au preluat comanda celor 60.000 de soldați români din fosta armată imperială, care erau singura forță organizată din Viena ce fusese deja cuprinsă de febra unei revoluții bolșevice. După ce au depus jurământul de credință față de națiunea română, soldații lui Ioan Boeriu au ocupat Viena și Praga. Au restaurat ordinea și au predat puterea celor în drept, apoi au plecat spre Transilvania.”11

Să reținem, așadar, că, în lumina abordării neo-analitice, orice cadru geopolitic este, totodată, un spațiu semantic controlat de imagini, simboluri și mituri geopolitice*, însă, dincolo de toate acestea, deasupra și dedesubtul lor, persistă o unitate spirituală, care apără lumea și popoarele de la derive fatale. Prin vehiculul acestor geografii interioare se trasează frontiere, după cum se pot întoarce și vechi frontiere.

„Frontierele sunt locuri ale memoriei, prin excelență, și bifurcarea istorică invită la solicitarea memoriei, chiar dacă aceea a popoarelor și a națiunilor este accentuat selectivă”12. În ultimele două secole, cum remarcă geopoliticianul francez, M. Foucher, schimbările de frontieră au fost legate de război. „A face războiul, scria Ratzel la finele secolului al XIX-lea, înseamnă a-ți plimba frontiera pe teritoriul altuia”13. În general, în materie de frontieră, intră în joc: actori (precum state, națiuni, popoare), „chestiuni dureroase, reprezentări, percepții și discursuri asupra spațiului”14.

Problema nesesizată de Foucher este că aceste discursuri și reprezentări falsificatoare se fixează adeseori în corpuri teoretice, își găsesc refugiul în teorii geopolitice, în stereotipuri etc., și pot intra în conflict cu cadrele spirituale ale existenței. Or, Sistemul Versailles și Tratatul de la Trianon, cum bine demonstrează Gusti, consemnează victoria Ideii Naționale și triumful legii densității morale ascunse, mai exact confirmarea la suprafața a unui pasionarism moral pe cvare popoarele l-au păstrat în adâncurile lor sufletești ca avuție netransferabilă și nepieritoare.

Ilie Bădescu

Sursa: https://www.bursa.ro/editie-speciala-dedicata-zilei-nationale-a-romaniei-intai-decembrie-ce-ne-spun-1-decembrie-1918-si-trianonul

NOTE:

1 – Cf. D. Gusti, Sociologia națiunii, în Opere, vol. IV, p. 10.

2 – Chapter I – Purposes and Principles of Charter of the United Nations. Vezi ?i: Jörg Fisch (9 December 2015). A History of the Self-Determination of Peoples: The Domestication of an Illusion. Cambridge University Press. p. 118. ISBN 978-1-107-03796-0. („It states that a people, based on respect for the principle of equal rights and fair equality of opportunity, have the right to freely choose their sovereignty and international political status with no interference”)

3 – ” February 11, 1918: President Wilson’s Address to Congress, Analyzing German and Austrian Peace Utterances (Delivered to Congress in Joint Session on February 11, 1918)”. http://www.gwpda.org/1918/wilpeace.htmlgwpda.org. Descărcat pe 1 noi. 2018. („Having announced his Fourteen Points on 8 January 1918, on 11 February 1918 Wilson stated: „National aspirations must be respected; people may now be dominated and governed only by their own consent. ‘Self determination’ is not a mere phrase; it is an imperative principle of action, which statesmen will henceforth ignore at their peril.”)

4 – „Clause 3 of the Atlantic Charter reads: „Third, they respect the right of all people to choose the form of government under which they will live; and they wish to see sovereign rights and self government restored to those who have been forcibly deprived of them”). https://www.loc.gov/law/help/us-treaties/bevans/m-ust000003-0686.pdf (descărcat pe 1 oct 2018)

5 – Idea aparține străluciților juriști de la Academia Română, prof univ. dr. Alexandru Duțu și dr. Tudor Avrigeanu, care au lămurit definitiv înțelesurile juridice ale celor două momente în cartea editată în 2020, fiind dedicată anului centenar al Trianonului. Cf. „Fundamentele dreptății naționale. Tratatul de la Trianon și conștiința juridică românească”, Universul juridic, 2020.

6 – Secularismul se referă la noile tendințe ale evoluției societăților europene între care și cea definitorie pentru acest concept și anume separarea statului de biserică. Chiar și fenomenul acesta arată cât de mult datorează statul însuși bisericii nu doar ca ghid spiritual ci și ca tipar instituțional. Nu toate societățile admit un asemenea trend secularist. Lumea islamică i se sustrage, de pildă. În Arabia Saudită, „daily life is focused on Islamic religious rituals. Businesses close several times a day for 30 minutes or more at a time to allow for prayer. And in schools, approximately half of the school day is dedicated to teaching​religious material. Almost all books published within the nation are religious books” (cf. https://www.thoughtco.com/secularization-definition-3026575). Asupra problematicii secularizării cf.: Inglehart, Ronald (2004). Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide.Cambridge University Press.

7 – Conceptul de „comunitate a fraților” în Hristos și cu Hristos a fost propus de către Max Weber pentru a explica nota distinctivă a religiei creștine. Cf Max Weber, The Sociology of Religion, Beacon Press, 1993. Asupra unei prezentări etichetarde a teoriei lui Max Weber asupra comunității fraților cf si Roslyn Wallach Bologh,Love or Greatness, Max Weber and Masculin Thinking, Routledge, 2010, p 148

8 – Cum se știe, statele voevodale au fost state de apărare a frontierei în fața valului de otomanist și de religiozitate islamică, și astfel înțelegem apariția figurilor de militari și de martiri în personalitatea unor mari domnitori români, precum Sf Voevod Ștefan cel Mare, Sf Martiri Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și a sfetnicului Ianache, sau prezența într-un moment de mare criză a Mitropolitului Miron Cristea în fruntea guvernului român.

9 – ibid, p. 27

10 – Cf Emile Durkheim, La division du travail sociale, Plon, 1893

11 – https://m.rfi.ro/cultura-98388-pagina-de-istorie-generalul-ioan-boeriu-romanul-ocupat-viena-praga-budapesta

*România se află la intersecția a trei sau patru mari curente geopolitice cu putere modelatoare asupra marelui spațiu: a) curentul sintetic redat de geopolitica lui MackInder, conform căreia spațiul românesc face parte din „Crescentul interior”, sau, cu termenul lui Spykman, din Rimland; b) curentul ilustratla vârf de geopolitica lui K. Haushofer, conform căreia, România este situată sub influența a cel puțin trei panidei: ideea pangermanică; ideea panslavă; ideea paneuropeană; c) curentul exemplificatde geopolitica „statului de dominație”, emanație a celor patru imperii istorice din regiune; d) curentul pe care-l intuim în oglinda geopoliticii „Europei Comune” sau unite. Toate acestea înfățișează, într-altfel, o Europă unită dar după modelul unei clădiri cu două etaje, iar țările de la Vișegrad au cerut chiar o Europă rezidită la trei etaje. Acest model spațial a mobilizat un consum uriaș de mituri și imagini geopolitice. În general, grupurile care inițiază un curent geopolitic pun în mișcare un asemenea aparat de mituri și imagini geopolitice, de hărți mentale, de simboluri și narațiuni abil filtrate în tipuri de discurs etc. La rândul lor, servitorii panideilor inițiază și proliferează o întreagă literatură subversivă la adresa miturilor, credințelor, simbolurilor și adevărurilor istoriei naționale pentru a le șubrezi puterea de rezistență și deci de luptă contra respectivelor panidei și a subimperiilor care-și fac o nouă încercare.

12 – Foucher, Michel (1991) Fronts etfrontières. Un tour du monde géopolitique. Paris, Fayard, 2e édition, p. 472-73.

13 – ibidem

14 – Ibidem, p 473

07/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: