Românii față în față cu „ciuma sovietică” a lui Bela Kun, și „holera fascistă” a lui Miklos Horthy

La 4 august 1919, armata româna a intrat in Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mardarescu, printre comandantii importanti ai armatei fiind si locotenent-colonelul Ion Antonescu (viitorul Mareșal).

 

 

 

 

A fost cucerita Budapesta, Bela Kun a demisionat si regimul comunist a fost inlaturat.

La 14 noiembrie 1919, armata româna a parasit capitala Ungariei, care a ramas sub conducerea armatei nationale ungare. Intrand in localitati, pe urmele Armatei Române in retragere, pe care primarii o rugau sa nu plece, „armata nationala” a lui Horthy a lichidat rapid 5.000 de adversari politici in masacrele de la Orgovani, Iszak, Kecskemet Szolnok si Gyoma, a internat in lagăre 70.000 si a obligat la emigrare peste 100.000, indiferent de culoare politica.

Pentru ca, desi formal puterea o deținea arhiducele Iosif de Habsburg, amiralul de Balaton al „terorii albe”, Miklos Horthy (numele real Horacek, individul fiind slovac ungurizat, ca si Kossuth) s-a proclamat „intaiul fascist al Europei”.

Si, de dragul teritoriilor revendicate, Ungaria, fosta monarhica si imperiala, fosta republicana si antantofila, fosta bolsevica, s-a transformat din nou, peste noapte si cu mare entuziasm, devenind ceea ce Fenyes Samu numea „o fortareata a tranșeelor fasciste in Europa”.

4 trenuri cu alimente puse de Armata Romana la dispozitia populatiei din Budapesta

Printre primele masuri luate la inceputul lui 1920 de catre „democratul” Miklos Horthy s-a inscris „Legea (votata in parlament cu 57 de voturi contra 7) privind privarea evreilor din Ungaria de drepturi civice” si aceasta in timp ce acelasi Horthy deplangea la Conferinta de pace prin delegatii sai, sau prin intermediul „Ligii pentru protectia minoritatilor nationale din Romania”, „crimele” comise de romani in Ungaria, culiminand cu „Memoriul privind violarile de drept comise de regimul roman in Transilvania impotriva minoritatilor nationale de religie si de rasa”.

Alimentata cu bani si minciuni, propaganda ungara viza revansa, blocarea oricaror decizii ale aliatilor privind Ungaria ca stat agresor, obligat la despagubiri de razboi si, mai ales, rectificarea frontierelor.

Din fericire, cunoscatori adevarati ai istoriei si realitatilor trăite, spre deosebire de simpatizantii americani si ai Uniunii Europene de astazi, diplomatii reuniti la Versailles atunci au remis contelui Appony, răspunsul semnat de Alexandre Millerand, la 6 mai 1920, potrivit caruia „Exprimand speranta ca Ungaria viitoare va fi in Europa un element de stabilitate si pace (naivi erau, totusi! -n.n.), Puterile aliate nu pot, in ceea ce le priveste, sa uite partea de responsabilitate care revine Ungariei in declansarea razboiului mondial si, in general, in politica imperialista dusa de dubla monarhie”.

Contracarând minciunile lui Horthy si ale lui Romanelli, observatorul SUA la Budapesta, Charles Upson Clark raporta Conferintei ca a „ramas consternat de tot ceea ce a vazut: românii nu numai ca nu au distrus viața Capitalei ungare, dar chiar au normalizat-o”.

Notând că armata de ocupatie a pus la dispozitia populatiei 4 trenuri pline cu alimente, ca viata la Budapesta a ajuns mai ieftina decât la București, că soldații romani isi impart mâncarea cu bătrânii și copiii, ca s-a permis nu numai redeschiderea hipodromurilor, teatrelor, expozițiilor dar și organizarea de manifestări politice cu peste 150.000 de participanți, el concluziona ca românii „merită mari laude, din punctul de vedere al laturii constructive, pentru tot ceea ce au facut la Budapesta”.

 

Presa si diplomatii europeni despre comportamentul romanilor in Budapesta

 

In aceeasi nota, un analist politic autentic, diplomatul francez Jules Cambon nota ca: 

„Romania a pus capat, in zilele noastre, unei dezordini care ameninta sa aduca puterea bolsevica pana la portile Vienei. Romania s-a salvat pe sine dar a salvat si Ungaria de o dominatie bolsevica ce se instalase, o vreme, in Imperiul Sfantului Stefan. Acesta a fost si sentimentul autoritatilor maghiare, caci, atunci cand armata romana se pregatea sa evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Szabolcz a intervenit pe langa comandamentul roman, rugandu-i sa-si mentina ocupatia care proteja tara impotriva armatei rosii, iar la cateva luni, dupa aceasta, o cerere similara a fost facuta din nou, de teama unei reactii a albilor”.

Foarte actuala, concluzia diplomatului francez ramane valabila si astazi, pentru cine are ochi sa citeasca si sa vada, urechi sa auda si memorie sa inteleaga: „Probabil ca maghiarii au mai uitat de binele facut de romani Ungariei in 1919; n-ar fi rau sa invioram amintirea acelor servicii”. Intr-adevar, dar… cine sa o faca? 

„Europenii” Eva Maria Barki si Laszlo Tokes? Ei n-au trait acele timpuri, ca sa intre in tiparele introspectiei ambasadorului Conte de Sainte-Aulaire: „Desi ei sunt umiliti de a fi eliberati de bolsevici de catre chiar Romanii, bucuria Ungurilor de a fi scapat din paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stapani si infern pentru victime – era mai vie decat orice alt sentiment”.

Urmasii lor sunt insa, astazi otraviti de ura inradacinata de fascistii si grofii revansarzi ai caror bani si tenacitate au facut si continua sa faca prozeliti. Ieri un Charles Tisseyre in Franta, un sir Robert Donald sau un Harold Sidney Harmstad, lord Rothermere in Anglia, etc. astazi… altii care i-au nasit pe alde Marko, Frunda, Hunor, Ekstein. Pentru ca „elita” pataplesa si tismaneana a tristelor vremuri pe care le traim, nu are nimic in comun cu elita Romaniei Mari.

Cuvant fascist de ordine – „Nem, nem soha!”

In pofida infrangerii, a dreptului si a evidentei, emigratia ungureasca, indiferent de culoarea politica, a incercat sa se opuna libertatii popoarelor, sa sprijine prin risipa de minciuni, eforturile lui Horthy de stopare a recunoasterii juridice internationale a deciziilor luate de romani si slavi in zilele destramarii Austro-Ungariei.

Un episcop Marcinco a inceput sa faca politica revizionista in SUA, creand „societati culturale”, „ligi” si „biblioteci” promaghiare. Ca si astazi, cand Istoria se repeta! La Paris, la 18 martie 1920 echipa contilor Teleki, Csaki si Appony obtinea, prin trepadusul dr. Charles Holmos, un succes important prin deschiderea de negocieri secrete cu guvernul francez.

Ele au fost finalizate la 12 mai 1920, prin semnarea de catre dr. Holmos si Maurice Paleologue a unui tratat economic secret, ungaro-francez, prin care, in schimbul sprijinului Frantei pentru recuperarea Transilvaniei, Ungaria vindea pielea ursului din padure, adica ceda pe o perioada de 90 de ani exploatarea carbunelui din Valea Jiului. Mijlocul? Integrarea europeana, acelasi Maurice Paleologue transmitand Bucurestilor, la 23 martie 1920, propunerea de integrare a Romaniei, alaturi de Ungaria, intr-o „Confederatie a Dunarii”.

In interior, dupa istoricul Nemes Dezso, perioada iunie 1919 – iunie 1920 s-a caracterizat prin crearea a zeci de organizatii militare, sovine, iredentiste, de tip fascist, in scop terorist sau „bande militare” organizate potrivit vechilor structuri tribale secuiesti pe „neamuri”, „ramuri” si „familii”, spunandu-si unii altora „frați” si subordonandu-se direct lui Horthy sau unor lideri proeminenti ai regimului, ca Gombos Gyula, Friedrich Istvan, Kozma Miklos sau episcopul Zadraveck Istvan. Ele isi propuneau „lupta impotriva bolsevismului si a internationalismului”, „lupta impotriva evreilor distructivi si a liber agitatorilor”, ”luptele pentru intregirea patriei” etc. […].

Pentru instructie terorista si indoctrinare, Horthy a deschis portile Ungariei nazistilor din Germania si Austria. In mai 1920, in vederea viitoarei axe fasciste, el primea in secret pe mesagerii lui Ludendorff, colonelul Bauer si ofiterii Kanzler si Gustav Kahr din partea Garzii de Aparare bavareza.

De mare amploare strategica si geopolitica, planul comun adoptat atunci prevedea:

1. Instruirea ofiterilor germani pe teritoriul Ungariei;

2. Instaurarea prin „puci” a dictaturii militare in Germania;

3. Instaurarea „prin revolutie”, cu sprijin unguresc a unei dictaturi in Austria;

4. Atacarea Cehoslovaciei de catre fortele aliate austro-unguresti;

5. Sprijinirea contrarevolutiei in Rusia pentru obtinerea unui aliat puternic in lupta revizionista etc.

In aceasta atmosfera a cazut ca un trasnet semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. care stipula, in linii mari, actele de justitie istorica infatuite de popoarele victime ale Habsburgilor la sfarsitul lui 1918.

In „linii mari” pentru ca facea, in dauna acestor popoare si peste vointa lor, incalcand principiile de drept international, cesiuni nepermise in favoarea… Ungariei, care, ca stat „national”, pe langa 5,5 milioane de unguri (cu tot cu deznationalizatii) mai cuprindea 2,1 milioane de minoritari romani, slavi, germani, tigani, evrei, armeni etc.

 

 

 

 

 

 

 

Cu toate acestea, reunit in luna august 1920 pentru ratificarea Tratatului, parlamentul ungar, majoritar fascist, a scandat: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodata!), a declarat 4 iunie „zi de doliu national” si a facut publica crearea „brigazilor de lupta pentru renasterea Ungariei milenare” carora arhiducele Iosif de Habsburg, tatal „europeanului” Otto care a incercat sa ne prosteasca după evenimentele din decembrie 1989, le-a inmânat drapelul de lupta cu ordinul: 

„Doresc sa implantati acest drapel foarte curind pe crestele Carpatilor Nordici si sa-l purtati de asemenea, cu glorie pana la Adriatica”.

Totodata Romania a fost declarata „actualmente si in viitorul apropiat principalul nostru dusman”, impotriva ei fiind elaborat Planul Horthy de agresiune, partial modificat si partial incununat de succes, si in perioada 1939-1940, si in perioada 1989 – (deocamdata) 2018.

Acesta cuprindea:

1. Incercuirea diplomatica a Romaniei (vezi lozinca predecembrista: „Romania, stat izolat!”);

2. Instruirea ideologica a populatiei din Ungaria si a „maghiarimii” din Romania;

3. Cresterea economica a Ungariei si sabotarea economica a Romaniei;

4. Cresterea prestigiului Ungariei in exterior, concomitent cu scaderea propagandistica a celui al Romaniei;

5. Intensificarea activitatii organizatiilor iredentiste ale minoritatilor „maghiare” (unguri si secui) etc.

Si aceasta in conditiile in care, incalcându-se Declaratia de la Alba-Iulia, Ungaria obtinuse importante corectii teritoriale prin tratatul „Trianon”.

Surse: CERTITUDINEA, 2019 prin https://culturaromana.ro/mircea-dogaru-de-la-ciuma-sovietica-a-lui-bela-kun-la-holera-fascista-a-lui-miklos-horthy/

Publicitate

Acordurile de la Roma din 17 martie 1934: Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

 

Foto: Dictatorul italian Mussolini (stânga) și Miklos Horthy

 

 

 

 

 

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

Prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.⁽¹⁾ După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă prin broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțat caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul numărul doi se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934. Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” ⁽²⁾

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.

 

---

Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

 

 

 

 

Înțelegerea Balcanică – sumitul de la Ankara, martie 1938; Foto: Kemal Atatürk, Milan Stojadinović, Ioannis Metaxas, Nicolae Petrescu-Comnen.

 

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament⁽³⁾, fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor. Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.

 

---

Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

 

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv într-o propagandă filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor maghiare pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia.

În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări. Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

 

 

 

 

 

Revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar).

Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Nota noastră: Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 prin care au fost posibile niște masacre și niște orori greu de imaginat pentru epoca modernă, niște atrocități, crime de război, și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai acest reper temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934, ziua “Acordurilor de la Roma“.

 

 

---

Bibliografie / Note:

 

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

 

 

Sursa: https://glasul.info//la-17-martie-1934-prin-acordurile-de-la-roma-italia-si-austria 

 

ÎNTRE ALBA-IULIA ŞI TRIANON – UNGARIA TUTUROR CAUZELOR ŞI RĂZBOAIELE DE SUCCESIUNE (1918 – 1920). VIDEO

 

 

 

Cartea istoricului Mircea Dogaru ”ÎNTRE ALBA-IULIA ŞI TRIANON – UNGARIA TUTUROR CAUZELOR  ŞI RĂZBOAIELE DE SUCCESIUNE  (1918 – 1920)”, îşi propune  să ne prezinte  importante evenimente ale istoriei devenirii statului român după 1918.

Printre altele,  în această lucrare pot fi aflate date referitoare la acțiunile Ungariei și Rusiei bolșevice, imediat după Unirea Transilvaniei cu România de la  1 Decembrie 1918.

Mesajul în 14 puncte dat la „facerea” noii lumi, contemporane, de președintele de atunci al S.U.A., Woodrow Wilson (1913-1921), a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătușate de monarhia bicefală, actul de solidarizare a Lumii libere cu propria luptă pentru libertate.

Sperjurul a prins glas și atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg „Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918), dar nu a putut impresiona pe nimeni deoarece omenirea întreagă era în cunoștința de cauză.

Iată care a fost Declarația de răspuns comună, a Comitetelor Naționale român, cehoslovac, iugoslav și polonez, atât de actuală prin semnificația acordată intenției ascunse în sptele conceptului de „federalizare”:

„Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare și al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată președintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Și de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiția sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice.

Reprezentanții oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susținuți numai de către maghiari și germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale unor națiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral și anacronic de guvernare, îndepărtând consecințele logice de libertate și justiție accentuate de președintele Statelor Unite.

Comitatele reunite ale Naționalităților oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existența lor națională, denunță opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.

Bazându-se pe principiul naționalităților și al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieții de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte și arme, programele lor politice: constituirea de state naționale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei.

Aceste națiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face și nu poate dura pe continent decât prin liniștirea conștiinței popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena și Budapesta, legimitatea politică și morală de a vorbi în numele lor….”.

Noua Europa nu se putea manifesta decât democratic. Soluția pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internațional, vizând manifestarea liberă a voinței popoarelor eliberate.

Astfel încât, marile puteri, abținându-se atunci de la orice intervenție în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate:

 

• Adunarea reprezentativă convocată de Turcinsky Sv. Martin, la 29 octombrie 1918, de Consiliul Național Slovac a votat în unanimitate independența și unirea Slovaciei cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Națională consfințea ca act de voință al slovacilor și cehilor nașterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcție de președinte;

• La 17 octombrie 1918, reprezentanții tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croați, sloveni și bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Național Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul național independent și suveran al sârbilor, croaților și slovenilor (29 octombrie);

• La 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Voivodina (25 noiembrie) și Muntenegru (26 noiembrie), Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

• La 30 octombrie 1918, în Austria, asumându-și întreaga putere și responsabilitate, Adunarea Națională Provizorie a delegat Consiliul de Stat și a format noul guvern, încredințând mandatul lui Karl Renne;

• La 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Național Ungar alegându-l în funcția de președinte pe Karolyi Mihaly.

În acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor și urmând drumul deschis de frații basarabeni care proclamaseră unirea cu Țara la 27 martie/9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat și ”Partium” (Teritoriile românești dintre Carpații Occidentali și Tisa) și-a desfășurat și el, în conformitate cu normele și principiile de drept internațional recunoscute, acțiunea proprie pentru independența și unitatea statală…

 

 UNGARIA TUTUROR CAUZELOR

 

În scopul împiedicării eliberării teritoriilor slavoromâne, chiar germane, dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei, dovedind o disciplină de fier şi o mare capacitate de mobilizare şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată de refederalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16 octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia internaţională că sunt singura soluţie a momentului în Europa central-răsăriteană.

Astfel, în octombrie 1918, ei erau încă monarhişti, adepţi ai unui regat ultranaţionalist unguresc în cadrul imperiului dualist, habsburgic.

Dar, văzând încotro conduc evenimentele, în momentul izbucnirii revoluţiei antimonarhice de la Viena (30 octombrie) au devenit ”revoluţionari” peste noapte.

A doua zi, 31 octombrie, în sprijinul celor ”14 puncte wilsoniene” au proclamat la Târgu-Mureş, printr-un ”Consiliu Naţional Maghiar”, ”recunoaşterea statelor naţionale formate sau în curs de formare”, iar la Budapesta l-au lichidat pe fostul far călăuzitor Istvan Tisza (1861-1918) fiul binecunoscutului conte Kalman (1830-1902) ”zdrobitorul de naţionalităţi”, înlocuindu-l cu abilul conte Karolyi Mihalyi (1875-1955), în ideea declarată a ”salvgardării păcii”.

Imediat Karolyi s-a proclamat ”antantofil” (1 noiembrie) şi acest cuvânt de ordine a fost lansat de Lovaszy Marton, ca ordin, în parlament.

Deveniţi antantofili şi mai ”europeni” şi mai ”democraţi” decât toţi ceilalţi europeni, ungurii, vinovaţi alături de germani şi germanii austrieci de agresiune, politică imperialistă şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut, proclamându-şi, pe 2 noiembrie 1918, independenţa faţă de Austria.

Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace, că acest act echivala cu anularea dualismului dar şi a avantajelor acestuia – adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei de exemplu.

Cu alte cuvinte că, anulând dualismul, proclamau în fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania!

Mai mult, la 16 noiembrie 1918, Karoly proclama Ungaria – Republică, foştii adepţi ai ”Regatului Coroanei Sf. Ştefan”, devenind peste noapte şi ”republicani” înfocaţi, gata să dea lecţii de republicanism oricui.

Cu un Karolyi Mihalyi premier şi, de la 1 ianuarie 1918, preşedinte, şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor, Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de la Alba-Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de ”albire” prin mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea războiului şi a etnocidului comis în anii 1867-1918 asupra a milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni, evrei, ţigani, germani, etc.

Scopul? Convingerea delegaţilor de la Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920) că singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană ar fi o Ungarie republicană şi ”civilizatoare”, bastion împotriva bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine, în graniţele fostei Ungarii dualiste.

Dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni, avea  să scrie istoricul american Milton Lehrer, că ”Ungaria autocrată de ieri – Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, asupritoare de vieţi, Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul naţionalităţilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial”.

Minciună la care Ungaria nu renunţă nici astăzi, după 100 de ani!

Tone de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a ”Coroanei Sf. Ştefan” au invadat Versaillesul.

Fără succes însă, deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul Maurice Joseph Pellé, le contracara eforturile transmiţând:

”Ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intrvenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania”.

Mai mult, dovedind o reală cunoaştere a istoriei şi situaţiei, spre deosebire de ”Nicholsonii” de astăzi, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, lea dat peste nas afirmând că ”voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit, când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci”.

Văzând că nu are succes cu occidentalii, Karolyi Mihalyi s-a reorientat spre Rusia bolşevică, deoarece avusese prevederea să autorizeze, ca rezervă, înfiinţarea unui Partid Comunist Ungar, la 16 noiembrie 1918.

Iar ruşii tocmai sfidau lumea, lansând teza revoluţiei mondiale, o dată cu înfiinţarea, prin convocarea la Moscova, la 2-6 martie 1919 a delegaţiilor tuturor partidelor comuniste si social-democrate, a Internaţionalei a III-a Comuniste (KOMINTERN).

Omul „providenţial”a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella Kuhn), un evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, că în Ungaria situaţia era coaptă pentru o revoluţie bolşevică.

Că Mihalyi Karolyi i-a predat în mod premeditat puterea lui Bela Kun o sugerează însuşi Lenin:

”Guvernul burghezo-conciliatorist (Guvernul Berinkey) şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau atunci în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie (evident, pentru păstrarea sub asuprire a milioane de români şi slavi) decât trecerea puterii în mână poporului muncitor”.

Un adevăr afirmat răspicat, în filmul de propagandă ”Trianon”, realizat în 2005 de doi ”istorici” ai serviciilor ungare şi nu numai (Raffay Erno şi Koltay Gabor), de către numitul Nemeskurty Istvan (Ştefan Curtean-Nemeş) istoric literar, prin cuvintele: ”în data de 19 martie (1919-n.n.) au fost anunţaţi de către Karolyi Mihalyi în felul următor:

„Predau puterea proletariatului”!

Şi astfel, peste noapte, ungurii s-au transformat din ”republicani” burghezo-democraţi şi ”antantofili” în bolşevici.

Nu toţi, pentru că era greu pentru grofi să renunţe la latifundii şi pentru bancheri şi industriaşi să accepte naţionalizarea.

Aceştia puteau să capete experienţă însă, ca refugiaţiîn Austria, Germania şi Italia, constituind rezervă în diaspora ”albă” adică fascistă a amiralului fără flotă ”Miklos Horthy” sau, în interior, în rândul mişcării fasciste a lui Gombos Gyula.

Dacă şi cu bolşevicii ar fi dat chix în acapararea Transilvaniei şi a celorlalte teritorii râvnite, ungurii erau gata să se transforme aşadar, peste noapte, din ”bolşevici” în ”fascişti”, fascismul şi nazismul fiind deja anunţate ca doctrine ale viitorului, în Germania revanşardă şi în Italia cu aspiraţii coloniale.

Demiţând guvernul la 21 martie, Karolyi a încredinţat puterea unui Consiliu revoluţionar prezidat de Garbai Sandor, lider, alături de Bohm Vilmos al socialiştilor, susţinut de latifundari ca Béthlen Istvan, de fasciştii lui Gyula Gombos, de sindicate, dar şi de comuniştii lui Bela Kun proclamat ”Comisar al poporului pentru Afaceri Externe”.

Gestul i-a fost grăbit de anunţul (19 martie 1919) Colonelului Vyx, comandantul armatei franceze din Balcani că  s-a decis de către Conferinţa de Pace crearea unei ”zone neutre” între români şi unguri, asigurată de ”trupe interaliate”, motiv pentru care are misiune să-şi instaleze unităţile şi solicită să i se predea Debreţinul şi Mako.

La 21 martie 1919, Karolyi a răspuns că decizia Conferinţei este ”integral contrară Convenţiei militare de armistiţiu din noiembrie 1918”, (cu Austro-Ungaria care nu mai exista, dar ce contează?) şi ”nu ţine cont de interesele vitale ale ţării sale” care constau, evident în asuprirea românilor şi  slavilor, drept care a finalizat tratativele cu comuniştii şi Bela Kun, aflaţi formal în închisoare din 20 februarie, delegaţii săi (Kunfi, Landler, Pogany, Weltner şi Haubrich) acceptând cele trei puncte până atunci refuzate:

 

1. Construirea socialismului în Ungaria;

2. Prietenia cu Uniunea Sovietică, stipulată prin tratate şi

3. Lupta împotriva imperialismului mondial.

Aşa s-a născut, la 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, cunoscută ca ”Republica Sfaturilor” sau ”Republica celor 133 de zile”.

 

UNGARIA BOLŞEVICĂ ŞI RĂZBOIALELE DE SUCCESIUNE

 

Ceea ce Ungaria ”antantofilă” a lui Karolyi Mihalyi nu a îndrăznit, izolată fiind, Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având sprijinul Rusiei Sovietice, a pus în practică imediat: contestarea eliberării teritoriilor slave şi româneşti cucerite cândva de Habsburgi, contestarea unirii lor cu statele-mamă şi reînglobarea lor prin cucerire în Ungaria, ca în vremea dualismului.

În baza înţelegerii secrete avute cu Lenin, care prevedea graniţă comună a celor două state sovietice pe Carpaţi (prin desfiinţarea Cehoslovaciei şi României) la 25 martie 1919 Bela Kun a mobiliat Armata Roşie Ungară, atacând Cehoslovacia, pentru ca, în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea bandelor teroriste sovietice peste Nistru, să declanşeze, forţând Tisa, ofensiva împotriva României.

În această perspectivă, Vatsetis, comandantul suprem al forţelor bolşevice ruse dăduse deja, de la 26 martie, lui Antonov-Ovscenko, comandantul trupelor bolşevice din Ucraina; ordinul de ”directă şi strânsă colaborare cu trupele sovietice ale Ungariei”.

Ofensiva Armatei Roşii ruse a fost oprită, însă, de trupele române pe Nistru şi abandonată datorită atacării ei de către armatele ”albe” ale lui Denikin şi atamanului Grigoriev şi sprijinirii de către armata ”albă” a naţionalismului ucrainean a armatei… române, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor.

Vizând ocuparea regiunii dintre Tisa şi Munţii Apuseni, neprotejată total (datorită apariţiei puterilor… Antantei) de trupele române, Bela Kun a trimis 2 divizii şi o brigadă, dispunând de 137 de tunuri şi 5 trenuri blindate care au înaintat adânc pe văile Someşului şi Crişului Repede.

Prevăzând ofensiva, dispozitivul român era întărit la flancul drept pentru împiedicarea înaintării agresorului spre Cluj şi declanşarea contraofensivei, în teren muntos prin acţiuni frontale şi manevra flancului stâng.

În dimineaţa zilei de 16 aprilie, practic, armata română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 km lungime, remarcându-se îndeosebi acţiunile Diviziei 2 vânători de munte în lungul văilor Crişului Alb şi Crişului Negru.

După numai 4 zile, la 20 aprilie, armata română a atins aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare apoi, în ciuda unei rezistenţe îndârjite, a alungat Armata Roşie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în conformitate cu decizia de la Alba Iulia, ca suprema umilinţă în chiar ziua de 1 Mai muncitoresc, sărbătorită cu fast…roşu la Budapesta.

”Ca răsplată pentru jertfele sale, România a fost lăsată, de altfel, singură, în faţa ofensivei bolşevismului, declanşată în 1919 prin armatele roşii ale celor două state sovietice – Rusia leninistă şi Republica Ungară a Sfaturilor. Şi este meritul României şi al armatei sale că, prin respingerea invadatorilor şi înfrângerea revoluţiei ungare, infiltrarea bolşevismului în Europa centrală şi sud-estică a fost stopată pentru un sfert de veac.”, scrie Dr. Mircea Dogaru.

În pofida înfrângerilor, Bela Kun nu a demobilizat însă, datorită extinderii flagelului roşu în Germania unde se proclamase, la 7 aprilie, Republica Sfaturilor în Bavaria, a succesului mobilizării generale, Armata Roşie Ungară având la 15 mai, ca forţă operativă, 113 batalioane, a susţinerii de către misiunea militară italiană a fascistului conte Romanelli şi a succeselor de pe frontul cehoslovac, unde, la 15 mai, a fost cucerit Salgatorian iar la 24 mai Miskolc.

În ideea joncţionării cu forţele Armatei Roşii ruse în Carpaţii Păduroşi, ofensiva pe Frontul de N-E s-a prelungit, la 9 iunie ungurii ocupând Eperjes unde vor proclama (16 iunie) constituirea Republicii Slovace a Sfaturilor pentru ca, la 28 iunie, la Kassa, cu sprijinul socialistului Antonin Janusek să proclame Republica Cehă a Sfaturilor.

Îmbătat de succesele obţinute asupra cehilor de şeful statului Major al Armatei Roşii Ungare, pe nume, (Atenţie!)…Aurel Stromfeld (evreu român), Bela Kun va retrage trupele din Slovacia la 11 iulie, pentru a ataca trupele româneşti rămase în expectativă pe Tisa.

La 20 iulie 1919, noua ofensivă a bolşevicilor unguri s-a declanşat şi, relansată şi alimentată fiind, la 24 şi 26 iulie, a reuşit să creeze câteva capete de pod la est de Tisa, înaintând  pe o adâncime de 40 km.

Oprind ofensiva la 26 iulie, armata română a trecut la contraofensivă în dimineaţa zilei următoare, obligându-l pe Bela Kun să ceară disperat ajutor Moscovei, la 27 şi 30 iulie.

Prea târziu, deoarece, la 30 iulie 1919, dezvoltând ofensiva, trupele române au trecut Tisa în urmărirea bandelor roşii,  provocând, la 31 iulie, căderea guvernului roşu şi fuga, în noaptea de 1/2 august 1919 a lui Bela Kun şi a colaboratorilor săi la Viena.

 

 

 

 

Surzi la rugăminţile şi ameninţările diferiţilor trepăduşi ai Conferinţei de Pace, care, plătiţi de unguri au încercat să stopeze înaintarea Armatei române, generalii noştri, au decis ocuparea Budapestei, fapt împlinit în seara zilei de 3 august de un detaşament de cavalerie comandat de  col.Rusescu, urmat de Divizia 1 vânători, al 2-lea Divizion de cavalerie şi de Brigada de roşiori.

 

 

 

Foto: col. Gheorghe Rusescu (n. 9 septembrie 1867), comandantul primei unităţi militare române care a intrat în Budapesta pe 3 august 1919.   
În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de comandant al Regimentului 6 Roșiori și Diviziei 1 Cavalerie în perioada 18 noiembrie/1 decembrie 1916–22 decembrie 1916/4 ianuarie 1917.
În anii 1919-1920 a comandat Brigada 4 Roșiori în fruntea căreia a participat la operațiile militare din Transilvania (1919-1920).  A fost decorat cu Ordinul „Steaua României”, în grad de ofițer  şi cu Ordinul „Coroana României”, în grad de ofițer.

 

 

 

 

Foto: 1919 – Cavaleriști români pe străzile Budapestei

Trupele române au fost aclamate de populaţia Budapestei, îngrozită de atrocităţile comise de bolşevicii unguri, de miile de execuţii la întâmplare, de arestările şi torturarea intelectualilor, familiilor nobile, industriaşilor şi afaceriştilor.

 

 

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului de la Budapesta

Amintirile acestor atrocităţi comise de bolşevicii unguri, ca şi călduroasa primire făcută de budapestani trupelor române eliberatoare, sunt surprinse în volumele lui Radu Cosmin:

”Românii la Budapesta” şi ”Desrobitorii”, volume extrem de importante pentru că, obligată de aliaţi să se retragă la jumătatea lunii noiembrie, armata română a predat puterea lui Miklos Horthy care, o dată intrat în Budapesta şi susţinut fiind de fostul prieten a lui Bela Kun, contele Guido Romanelli şi de diferitele cozi de topor ale diplomaţiei occidentale, cumpărate pentru cauza Ungariei – ”Coroanei Sf. Ştefan” a şi început să inunde Conferinţa de pace cu acuze la adresa ”atrocităţilor” comise de valahii ”barbari”.

 

Ceea ce se întâmplă acum în Europa, prin Uniunea Europeană, nu e decât o tentativă disperată de re-federalizare de tip austro-ungar, prima fază fiind fărâmițarea entităților statale formate la sfârșitul Primului Război Mondial. În cazul Iugoslaviei și Cehoslovaciei s-a reușit.

 

Sunt „în lucru” Italia, Spania și România…

 

(Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019).