7 septembrie 1940: România a pierdut Cadrilaterul

 Pierderea Cadrilaterului a fost ultima dintre loviturile suferite de România în anul 1940, după ce pierduse Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cedate Uniunii Sovietice, precum și Transilvania de Nord, cedată Ungariei.

În 1912, Liga balcanică formată din Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru începea ofensiva militară împotriva Imperiului otoman eliberând Albania, Macedonia și Tracia după două luni de lupte.

Însă neînțelegerile care au apărut între aliați cu privire la împărțirea acestor teritoriil au dus la declanșarea celui de-al doilea război balcanic între Bulgaria și Serbia, Grecia și Muntenegru. România a intervenit în dispută împotriva Bulgariei și în urma păcii încheiate de țările beligerante la București pe 10 august 1913 au fost granițele dintre statele balcanice au fost redesenate.

Prin tratatul de la București, România încorpora Cadrilaterul locuit de bulgari în proporție de 47%, de turci 37%, romi 4%, tătari 4% și români 2%. Chestiunea Dobrogei de Sud era rămasă în suspensie după războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878 încheiat cu tratatele de pace de la San Stefano și Berlin. Atunci, Rusia promisese Dobrogea României la schimb cu sudul Basarabiei, însă promisiunile ruse se reduseseră numai la Dobrogea de Nord, Cadrilaterul fiind dat Bulgariei.

România se simțise nedreptățită și considera că în chestiunea Dobrogei de Sud trebuia să primească satisfacție.

Cadrilaterul avea să fie integrat statului român pentru 3 ani., dar în 1916, la intrarea României în război alături de Franța, Marea Britanie și Rusia, Muntenia și întreaga Dobroge au fost ocupate de Puterile Centrale. La finele războiului, prin tratatul de la Neuilly sur Seine, granița dintre România și Bulgaria redevenea cea din 1913, Cadrilaterul reintrând în componența României.

Între 1918 și 1940, România a dus o politică externă francofilă și anglofilă, dar granițele sale s-au prăbușit în 1940 sub presiunea a vecinilor săi revizioniști URSS, Ungaria, și Bulgaria sprijiniți de Germania nazistă.

În luna iunie 1940, Uniunea Sovietică, în acord cu Germania, ocupa Basarabia și Bucovina de Nord, la sfârșitul lunii august 1940, prin Diktatul de la Viena, Ungaria ocupa Transilvania de Nord, iar pe 7 septembrie 1940 la Craiova, România semna tratatul prin care ceda Cadrilaterul Bulgariei. Ambele tratate au fost impuse României de Germania nazistă și Italia fascistă.

Istoricul Ioan Scurtu spunea despre acest moment dureros al istoriei României:

„Chestiunea Cadrilaterului fusese hotărâtă de Hitler în scrisoarea adresată lui Carol al II-lea la 15 iulie 1940 în care îi cerea să cedeze Ungariei o parte a Transilvaniei și Bulgariei Cadrilaterul.

Deci decizia era deja luată și încă în timpul lui Carol al II-lea. Negocieri au avut loc la Turnu Severin în cursul lunii august și s-a stabilit, pe baza unei hotărâri a Consiliului de Coroană condus de Carol al II-lea, ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. Așa încât în timpul lui Antonescu nu s-au semnat decât actele de cedare întrucât hotărârea fusese luată.”

Între anii 1918-1940, România a făcut eforturi deosebite pentru dezvoltarea Cadrilaterului. Așa cum se angajase în tratatele de pace de după primul război mondial, România respecta drepturile minorităților naționale bulgară și turcă cu privire la proprietate, învățământ și presă în limba proprie, drept de vot, asistență juridică și toate celelate drepturi de care se bucura orice cetățean român.

În anii 1920, autoritățile militare române au fost nevoite să consolideze granița de sud din cauza incursiunilor organizate de trupe paramilitare bulgare în teritoriul Cadrilaterului care se soldau cu jafuri și crime. Prin politica de populație, România dorea să înlăture pericolul reprezentat de gherilele de peste graniță.

Colonizarea Dobrogei de Sud cu români de pe tot cuprinsul teritoriului național și cu aromâni din fosta Macedonie otomană a fost o soluție care a dat roade. Astfel, procentul populației românofone din Cadrilater a crescut constant și pe fondul emigrării unor părți din populația bulgară în Bulgaria. La recensământul din 1930 procentul etnicilor români ajunsese la 20% din totalul populației regiunii .

În afara politicii de populație, România a dezvoltat rețeaua de drumuri din Cadrilater modernizând drumuri deja existente și construind altele noi.

Castelul Reginei Maria din Balcic FOTO: https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2010/02/15balciccastelsimare.jpg

În timpul administrației românești, în Cadrilater s-au dezvoltat orașele Silistra, Bazargic și Balcic, ultimul fiind reședință a reginei Maria, una dintre marile luptătoare pentru nașterea României Mari. Castelul reginei Maria este astăzi principalul punct de atracție al orașului.

Însă izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat soarta regiunii. Prăbușirea aliatului tradițional al României, Franța, a lăsat soarta Cadrilaterului la discreția lui Adolf Hitler, care a hotărât să îl atribuie Bulgariei.

În primele zile ale lui septembrie, delegații români care negociau cu cei bulgari la Craiova soarta Cadrilaterului au încercat să salveze ce se mai putea.Ei au propus ca orașul Silistra, portul Cavarna și Balcicul să rămână României. Însă negocierile au fost întrerupte de intervenția generalului Ion Antonescu, șeful guvernului care a ordonat încetarea discuțiilor și cedarea Cadrilaterului.

Șeful delegației române, Alexandru Cretzianu, a refuzat să semneze documentul, care a fost semnat în locul său de un alt membru al delegației la 7 septembrie 1940.

Conform prevederilor tratatului, România urma să cedeze Bulgariei partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul), și să procedeze la realizarea unor schimburi bilaterale de populație.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați aici de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să se așeze în Cadrilater.

În final, s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români,din întreaga Bulgarie, iar din România au plecat 77.000 bulgari.

 La finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, la presiunile sovietice, românii au renunțat să mai revendice Cadrilaterul sau o parte din el. Castelul din Balcic a rămas în proprietatea privată a Regelui Carol al II-lea al României până în 1948, când a fost confiscat de statul bulgar.

Surse:

http://www.napocanews.ro

http://www.ortodoxinfo.ro

https://chindiamedia.ro/

Publicitate

Prin Acordurile de la Roma din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste

 

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

Publicația GLASUL.INFO scrie că prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.⁽¹⁾ 

După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă precum broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțaț caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”. La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul al doile se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934.

Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” ⁽²⁾

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.

---

Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

Înțelegerea Balcanică – sumitul de la Ankara, martie 1938; Foto: Kemal Atatürk, Milan Stojadinović, Ioannis Metaxas, Nicolae Petrescu-Comnen

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament⁽³⁾, fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor.

Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.

---

Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv în propaganda filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor sale pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia.

În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări.

Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

Revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar).

Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Notă GLASUL.INFO : Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 care au fost urmate de atrocități, crime de război și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai reperul temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934 – data “Acordurilor de la Roma“.

---

Bibliografie / Note:

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

CONTROVERSELE PROVOCATE DE VIZITA PRIVATĂ ÎN TRANSILVANIA A KATALINEI NOVAK, PREȘEDINTELE REPUBLICII UNGARE

CONTEXTUL VIZITEI PRIVATE ÎN ALBA IULIA ȘI CLUJ A PREȘEDINTELUI REPUBLICII UNGARE

„… în măsura în care declarațiile Președintelui Ungariei, aflată în vizită privată în România, se referă și la cetățenii români de etnie maghiară, este de subliniat că, potrivit dreptului internațional, un stat nu poate să își aroge drepturi de orice fel în raport cu cetățenii altui stat.” (https://www.mae.ro/node/58725)

Comunicat al Ministerului Afacerilor Externe al României

Katalin Novak alergând în Parcul Central din Cluj-Napoca

Joi, 10 martie 2022, Parlamentul Ungariei a votat pentru alegerea în funcția de președinte al Republicii Ungaria a deputatei FIDESZ – Katalin Novak, fost vicepreședinte al partidului condus de Viktor Orban și fost membru al guvernului (ministru pentru familie și tineret). Este prima femeie din istoria Ungariei care ocupă acest post.

Katalin Novak și-a preluat oficial funcția după alegerile din 3 aprilie ac., succedându-i lui Janos Adler; în treacăt fie spus, Adler este personajul care, într-un discurs susținut la Kiev în august anul trecut, declara – ațintind un imaginar deget acuzator spre România:

„În mintea maghiarilor s-a întipărit adânc atât agresiunea marilor puteri, cât și trauma Trianonului, motiv pentru care noi știm exact de ce anexarea Crimeii reprezintă o rană atât de sensibilă pentru poporul ucrainean (…) După Primul Război Mondial, ne-au fost luate două treimi din teritoriul și populația țării. Maghiarii nu au uitat, nici după un secol, că au ajuns atunci să fie minoritari, că li s-au desființat școlile și s-a făcut tot posibilul pentru ca învățământul în limba maternă să fie desființat.” (g4media.ro)

După ce și-a preluat funcția (marți, 10 mai ac.), Katalin Novak a decis să viziteze România, dar nu oficial, ci neoficial, sau mai bine spus a fost o vizită privată. În diplomație vizitele private nu sunt neobișnuite, și probabil exemplele cel mai bune sunt cele ale vizitelor Prințului Charles sau ale lui Viktor Orban la Tușnad, cu obișnuitele sale discursuri la Universitatea de Vară.

Katalin Novak s-a cazat la Cluj Napoca, apoi s-a deplasat la Alba Iulia, ca oaspete de onoare al „Zilei unității Reformate” maghiare și a ținut un discurs cu prilejul dezvelirii statuii principelui transilvan Gabor Bethlen.

În fine, la Cluj președintele statului ungar a avut o întâlnire cu Kelemen Hunor, liderul UDMR, ocazie cu care cei doi au făcut cunoștință: liderul UDMR ca să o recunoască drept „președinte al tuturor maghiarilor”, iar Katalin Novak să-i mulțumească pentru sprijinul electoral, esențial în câștigarea alegerilor de către FIDESZ.

Kelemen Hunor a făcut, după întrevederea particulară cu șeful statului maghiar, o declarație formală, diplomatică:

„Am vorbit despre provocările care stau în fața comunității maghiare, despre preocupările noastre și despre posibile soluții. Pentru noi, este foarte important ca relația dintre cele două țări să fie puternică și e important ca aceasta să fie construită pe încredere. De asemenea, este foarte important ca, în edificarea acestei relații, să luăm ca bază prezentul și viitorul. Important este să găsim acele soluții care se bazează pe interesul comun, atât al maghiarilor din Transilvania, cât și al României și Ungariei.”

Katalin Novak, însă, în stil orbanist, ne-a transmis prin Facebook (și) nouă, românilor, un mesaj mai puțin diplomatic, ba chiar explicit:

„Astăzi m-am întâlnit cu Kelemen Hunor, președintele UDMR, vicepremier al României. Ca președinte al Ungariei, consider o prioritate să îi reprezint pe toți maghiarii, întrucât pentru mine nu contează dacă cineva trăiește în interiorul sau după graniță. Maghiarii sunt maghiari, punct.”

În lumina tuturor evoluțiilor din ultimul deceniu ale FIDESZ, sub leadership-ul lui Vikor Orban, mesajul pe care președintele în exercițiu al statului ungar l-a postat pe rețeaua socială nu este unul surprinzător. Referindu-se la succesiunea de inamicalități din relațiile româno-maghiare, dar mai ales la atitudinea total nepotrivită a doamnei Katalin Novak, Cristian Tudor Popescu remarca: 

„România nu e o țară oarecare în raport cu Ungaria. Aici sunt legături vechi de-a lungul vremii. Când vii ca proaspăt președinte și nu-i dai un telefon președintelui țării, României, în care te duci, nu e în regulă. Sigur, poți să te duci ca o vizită privată la Cluj, nu era neapărat nevoie să se ducă la Cotroceni. Doar să-i dea un telefon lui Iohannis: <dom’le, vin și eu pe la Cluj, domnule președinte, uite eu sunt noua președintă a Ungariei. Ce mai faceți?>. N-a făcut lucrul ăsta. Apoi a scris pe Facebook că vine cu bucurie în Kolozsvár. Ești președinte. Dacă lucrul ăsta îl făcea un cetățean maghiar, un simplu cetățean care venea în Cluj și dorea el să numească Clujul Kolozsvár, n-avea decât. E în regulă, nicio problemă. Dar dacă președintele Ungariei vine la Cluj și spune că a venit cu bucurie în Kolozsvár, asta are sens și are un sens rău. Pentru că acest nume l-a purtat Clujul câtă vreme s-a aflat Transilvania sub dominația imperială ungară.”.

Între România și Ungaria, consideră Cristian Tudor Popescu, există o deosebire fundamentală: România n-a fost niciodată imperiu. Ungaria a fost. Împreună cu Austria a stăpânit vreme de aproape 60 de ani Ardealul ca monarhie dualistă Austro-Ungară. Ungaria are un complex de superioritate imperial cam cum îl au rușii, comparabil cu al rușilor.

Și asta se duce până la nivelul de jos, al simplilor cetățeni, al oamenilor, al maghiarilor. Chiar dacă majoritatea maghiarilor nu se gândesc neapărat cu nostalgie la vremurile când stăpâneau alte popoare. Dar majoritatea politicienilor se lasă conduși de acest sentiment, fără nicio îndoială. (digi24.ro)

VIKTOR ORBAN, SURSA DE PUTERE ȘI LEGITIMATORUL IDEILOR REVIZIONISTE

Ce gândește și cum acționează Viktor Orban nu mai este de mult timp o surpriză; și ceea ce eventual mai putea fi considerat în cazul său ca nelămurit, și anume dimensiunea reală a relației pe care a dezvoltat-o cu președintele rus Vladimir Putin, a fost adus la lumină pe de-a-ntregul pe fondul războiului pornit de Moscova în Ucraina.

Ce are de gând de acum încolo premierul maghiar, a dezvăluit în parte în discursul său de investitură, din 16 mai ac., dar și la „Conferința de acțiune politică conservatoare” pe care a organizat-o la Budapesta și unde a susținut un al doilea discurs vineri, 20 mai ac.. (g4media)

Discursul de investitură se regăsește pe pagina oficială de Internet a Guvernului maghiar și nu numai (vezi și: abouthungary.hu/speeches-and-remarks), așa că mă opresc în detaliu la cele afirmate de Orban la conferința conservatorilor.

Noua țintă a lui Viktor Orban este critica împotriva „progresismului” – sub care își maschează atât revizionismul, cât și atitudinea de opoziție față de integrarea avansată a Uniunii Europene -, definind implicit FIDESZ ca fiind condus de o doctrină „național-creștin-conservatoare”, noua denumire pe care a dat-o doctrinei „iliberale” (teoretizată în urmă cu ceva ani la Universitatea de Vară de la Tușnad).

La conferința conservatorilor de la Budapesta, despre care este vorba, facțiunea trumpistă din Partidului Republican a fost bine reprezentată, iar membrii delegației americane s-au bucurat de atenția predilectă a atenției liderului guvernului maghiar.

Practic, la acest moment, Viktor Orban joacă conștiincios rolul de curea de transmisie între putinism și trumpism, sperând să obțină demolarea Uniunii Europene și revenirea la dimensiunea de simplu bloc economic comunitar.

„Întotdeauna este bine dacă omul poate vorbi între prieteni și este bine dacă cuvintele sale au acoperire. Am parcurs un drum lung de la samizdatele răspândite în anii 1980, iar acum are loc la noi cea mai importantă reuniune politică a republicanilor americani. Nu de mult am invidiat cultura lor de dezbatere, libertatea lor și l-am aplaudat pe președintele Reagan”, a spus în deschiderea discursului său Viktor Orban.

„Donald Trump are merite incontestabile și, totuși, nu a fost reales. Cu el s-a întâmplat la fel ca și cu dreapta ungară, în 2002, când mlaștina stângii ne-a tras în jos. În următorii opt ani, cei din stânga au cheltuit banii oamenilor, grupurile paramilitare au mărșăluit pe străzi, un val de violență a dominat pe străzi și au avut loc crime etnice. Roadele guvernării progresiste vorbesc de la sine: recesiune și violență.

Nu am putut accepta situația de după 2002, situația noastră minoritară, și în 2010 ne-am întors. Timp de opt ani am construit cărămidă cu cărămidă, iar Ungaria este laboratorul în care am experimentat antidotul dominației progresiste. Acum, în primăvară am primit a patra doză și pacientul s-a vindecat complet, rețeta poate fi folosită în mod liber! Ungaria are o rețetă împotriva dominației progresiste!” a fost mesajul principal al premierului maghiar.

Viktor Orban a expus apoi o rețetă prin care FIDESZ și-a consolidat puterea politică la Budapesta, obținând a cincea victorie electorală consecutivă, care arată că Ungaria este acum o țară condusă de convingeri politice și o doctrină care sunt absolut diferite de democrația liberală.

Liberalii domină mass-media, opiniile, stânga progresistă spune ce este corect și ce este greșit, a atenționat Orban, așa că în anul 2024 conservatorii din Europa și din America trebuie să-și unească forțele și să ia puterea la Washington și la Bruxelles, folosind rezultatul verificat al aplicării celor 12 teze ale orbanismului, și anume:

(a) Trebuie să jucăm după propriile noastre reguli: Putem câștiga doar dacă nu acceptăm soluțiile și căile oferite de alții. Nu ar trebui să ne descurajeze dacă suntem tratați drept cel care aduce necazuri, ba mai mult, este suspect dacă nu se întâmplă întocmai;

(b) Conservatorismul național în politica internă: Bisericile și familiile trebuie sprijinite, deoarece națiunea este construită din ele. Punctul slab al progresiștilor este că vor să-și impună iluziile lor într-o realitate, ceea ce oamenilor nu le place;

(c) Interesul național în politica externă: Națiunea este pe prim-plan. Este nevoie de o politică externă bazată pe interese, deși nu este ușor;

(d) Să avem mass-media!: Nebunia stângii progresiste poate fi prezentată doar dacă există și mass-media de dreapta. Vechiul ethos este că politica de partid și presa trebuie separate, dar nu este așa nici în America, deoarece există nenumărate medii de partea democraților;

(e) Descoperă intențiile adversarilor tăi!: Nu a existat o distrugere a tabuurilor mai mare decât cele ale lui Donald Trump, dar și tabuurile de mâine trebuie distruse;

(f) Importanța economiei: Se poate promova doar o politică economică care este bună pentru toată lumea. La asta se referă vorba noastră că au de câștigat și cei care nu ne votează. Oamenii vor să meargă înainte, iar dacă un guvern de dreapta nu poate oferi așa ceva, este sortit eșecului;

(g) Să nu fi marginalizat: Oamenii nu vor nici pe cei de extremă dreapta și nici pe cei de extremă stânga. Nu există nicio diferență între cele două extreme. Acest lucru îndepărtează, de fapt, pe majoritatea alegătorilor și cei care se implică în teoriile conspirației, vor pierde;

(h) Să citim în fiecare zi!: Nu există un mijloc mai bun decât cărțile pentru a înțelege și a transmite lucrurile complicate. Din cărți putem înțelege cum gândesc adversarii noștri și unde greșește rațiunea lor;

(i) Să ai credință!: Lipsa de credință este periculoasă. Dacă cineva nu crede că, cu toții trebuie să dăm socoteală la final, atunci crede că poate face orice. Prin implicarea în viața creștină, vor veni și succesele mai ușor;

(j) Găsește prieteni!: Dacă vrem să reușim în politică, trebuie să căutăm și să ne concentrăm pe punctele comune;

(k) Construiește comunități!: Nu există succes politic conservator fără comunitate. Cu cât comunitatea este mai puțină și cu cât oamenii sunt mai singuratici, cu atât se apropie mai mult de liberali, cu atât comunitățile sunt mai puternice, cu atât mai mulți oameni votează pentru dreapta;

(l) Construiește instituții!: Instituțiile care pot fi interpretate din punct de vedere politic vor rămâne cu noi peste generații, avem nevoie de idei noi, de oameni noi.

Am văzut ceva asemănător la Xi Jinping. Și liderul chinez vine cu rețete privind democrația cu specific chinez și modelul chinezesc de societate, ca alternativă la democrația liberală occidentală.

Puteți găsi aceste idei (și, dacă vreți să faceți un exercițiu personal, să le comparați cu ale lui Orban) în volumele „Guvernarea Chinei”, sau în discursurile lui Xi de la Congresul al XIX-lea al PCC, din octombrie 2017, ori de la aniversarea a 100 de ani a PCC, din iulie 2021.

ÎNGRIJORĂRI ÎN GUVERN?

Președintele Republicii Ungaria, Katalin Novak, a transmis, prin agenția de presă Hirado, o replică pentru MAE român, revenind la ideea că este președintele maghiarilor de pretutindeni (cum și Traian Băsescu era președinte al românilor de pretutindeni, dar la Katalin găsim un accent suplimentar…) și a completat: „… nu vom tăia niciodată cordonul ombilical dintre patria-mamă și maghiarii care au ajuns să trăiască în afara granițelor Ungariei, și nici nu vom permite, niciodată, ca acesta să fie tăiat.” (ziare.com)

„Adevărul.ro” dezvăluie că în spatele ușilor închise, în coaliția de guvernare, părerile sunt împărțite la PNL și PSD în ceea ce privește colaborarea cu UDMR, mai ales în lumina ultimelor evenimente.

Deși venită în vizită privată, Katalin Novak a avut mai multe întâlniri cu Kelemen Hunor, cei doi au participat împreună la Alba Iulia la dezvelirea statuii lui Bethlen Gabor. La eveniment a participat și senatorul PSD Călin Mătieș, care, după ce i-a înmânat lui Novak un buchet de flori, a pus lângă statuia lui Bethlen Gabor un tablou cu Avram Iancu.

Liberalilor le surâde ideea îndepărtării Uniunii de la guvernare, una dintre țintele lor fiind obținerea Ministerului Dezvoltării, instituție pe care au cerut-o și la negocierile din noiembrie 2021, cred publiciștii de la „Adevărul”.

Pe de altă parte, PSD vede diferit situația și susține menținerea la guvernare a UDMR. Bazându-se pe surse din PSD, cei de la „Adevărul” dezvăluie că social-democrații nu vor de fapt să strice relația cu UDMR pentru că această formațiune i-ar putea fi aliată în cazul ruperii coaliției în preajma alegerilor din 2024, pentru a forma un guvern condus de partidul lui Marcel Ciolacu.

Pe scurt, în următorii patru ani tabloul relației Bucureștiului cu Budapesta poate fi următorul: Ungaria, un partener tot mai incomod, care începe să expună explicit formulări revizioniste în relația bilaterală; România cu un guvern indecis și preocupat de mize mici, interne. Să recunoaștem, o imagine îngrijorătoare.