CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CONTROVERSELE PROVOCATE DE VIZITA PRIVATĂ ÎN TRANSILVANIA A KATALINEI NOVAK, PREȘEDINTELE REPUBLICII UNGARE

CONTEXTUL VIZITEI PRIVATE ÎN ALBA IULIA ȘI CLUJ A PREȘEDINTELUI REPUBLICII UNGARE

„… în măsura în care declarațiile Președintelui Ungariei, aflată în vizită privată în România, se referă și la cetățenii români de etnie maghiară, este de subliniat că, potrivit dreptului internațional, un stat nu poate să își aroge drepturi de orice fel în raport cu cetățenii altui stat.” (https://www.mae.ro/node/58725)

Comunicat al Ministerului Afacerilor Externe al României

Katalin Novak alergând în Parcul Central din Cluj-Napoca

Joi, 10 martie 2022, Parlamentul Ungariei a votat pentru alegerea în funcția de președinte al Republicii Ungaria a deputatei FIDESZ – Katalin Novak, fost vicepreședinte al partidului condus de Viktor Orban și fost membru al guvernului (ministru pentru familie și tineret). Este prima femeie din istoria Ungariei care ocupă acest post.

Katalin Novak și-a preluat oficial funcția după alegerile din 3 aprilie ac., succedându-i lui Janos Adler; în treacăt fie spus, Adler este personajul care, într-un discurs susținut la Kiev în august anul trecut, declara – ațintind un imaginar deget acuzator spre România:

„În mintea maghiarilor s-a întipărit adânc atât agresiunea marilor puteri, cât și trauma Trianonului, motiv pentru care noi știm exact de ce anexarea Crimeii reprezintă o rană atât de sensibilă pentru poporul ucrainean (…) După Primul Război Mondial, ne-au fost luate două treimi din teritoriul și populația țării. Maghiarii nu au uitat, nici după un secol, că au ajuns atunci să fie minoritari, că li s-au desființat școlile și s-a făcut tot posibilul pentru ca învățământul în limba maternă să fie desființat.” (g4media.ro)

După ce și-a preluat funcția (marți, 10 mai ac.), Katalin Novak a decis să viziteze România, dar nu oficial, ci neoficial, sau mai bine spus a fost o vizită privată. În diplomație vizitele private nu sunt neobișnuite, și probabil exemplele cel mai bune sunt cele ale vizitelor Prințului Charles sau ale lui Viktor Orban la Tușnad, cu obișnuitele sale discursuri la Universitatea de Vară.

Katalin Novak s-a cazat la Cluj Napoca, apoi s-a deplasat la Alba Iulia, ca oaspete de onoare al „Zilei unității Reformate” maghiare și a ținut un discurs cu prilejul dezvelirii statuii principelui transilvan Gabor Bethlen.

În fine, la Cluj președintele statului ungar a avut o întâlnire cu Kelemen Hunor, liderul UDMR, ocazie cu care cei doi au făcut cunoștință: liderul UDMR ca să o recunoască drept „președinte al tuturor maghiarilor”, iar Katalin Novak să-i mulțumească pentru sprijinul electoral, esențial în câștigarea alegerilor de către FIDESZ.

Kelemen Hunor a făcut, după întrevederea particulară cu șeful statului maghiar, o declarație formală, diplomatică:

„Am vorbit despre provocările care stau în fața comunității maghiare, despre preocupările noastre și despre posibile soluții. Pentru noi, este foarte important ca relația dintre cele două țări să fie puternică și e important ca aceasta să fie construită pe încredere. De asemenea, este foarte important ca, în edificarea acestei relații, să luăm ca bază prezentul și viitorul. Important este să găsim acele soluții care se bazează pe interesul comun, atât al maghiarilor din Transilvania, cât și al României și Ungariei.”

Katalin Novak, însă, în stil orbanist, ne-a transmis prin Facebook (și) nouă, românilor, un mesaj mai puțin diplomatic, ba chiar explicit:

„Astăzi m-am întâlnit cu Kelemen Hunor, președintele UDMR, vicepremier al României. Ca președinte al Ungariei, consider o prioritate să îi reprezint pe toți maghiarii, întrucât pentru mine nu contează dacă cineva trăiește în interiorul sau după graniță. Maghiarii sunt maghiari, punct.”

În lumina tuturor evoluțiilor din ultimul deceniu ale FIDESZ, sub leadership-ul lui Vikor Orban, mesajul pe care președintele în exercițiu al statului ungar l-a postat pe rețeaua socială nu este unul surprinzător. Referindu-se la succesiunea de inamicalități din relațiile româno-maghiare, dar mai ales la atitudinea total nepotrivită a doamnei Katalin Novak, Cristian Tudor Popescu remarca: 

„România nu e o țară oarecare în raport cu Ungaria. Aici sunt legături vechi de-a lungul vremii. Când vii ca proaspăt președinte și nu-i dai un telefon președintelui țării, României, în care te duci, nu e în regulă. Sigur, poți să te duci ca o vizită privată la Cluj, nu era neapărat nevoie să se ducă la Cotroceni. Doar să-i dea un telefon lui Iohannis: <dom’le, vin și eu pe la Cluj, domnule președinte, uite eu sunt noua președintă a Ungariei. Ce mai faceți?>. N-a făcut lucrul ăsta. Apoi a scris pe Facebook că vine cu bucurie în Kolozsvár. Ești președinte. Dacă lucrul ăsta îl făcea un cetățean maghiar, un simplu cetățean care venea în Cluj și dorea el să numească Clujul Kolozsvár, n-avea decât. E în regulă, nicio problemă. Dar dacă președintele Ungariei vine la Cluj și spune că a venit cu bucurie în Kolozsvár, asta are sens și are un sens rău. Pentru că acest nume l-a purtat Clujul câtă vreme s-a aflat Transilvania sub dominația imperială ungară.”.

Între România și Ungaria, consideră Cristian Tudor Popescu, există o deosebire fundamentală: România n-a fost niciodată imperiu. Ungaria a fost. Împreună cu Austria a stăpânit vreme de aproape 60 de ani Ardealul ca monarhie dualistă Austro-Ungară. Ungaria are un complex de superioritate imperial cam cum îl au rușii, comparabil cu al rușilor.

Și asta se duce până la nivelul de jos, al simplilor cetățeni, al oamenilor, al maghiarilor. Chiar dacă majoritatea maghiarilor nu se gândesc neapărat cu nostalgie la vremurile când stăpâneau alte popoare. Dar majoritatea politicienilor se lasă conduși de acest sentiment, fără nicio îndoială. (digi24.ro)

VIKTOR ORBAN, SURSA DE PUTERE ȘI LEGITIMATORUL IDEILOR REVIZIONISTE

Ce gândește și cum acționează Viktor Orban nu mai este de mult timp o surpriză; și ceea ce eventual mai putea fi considerat în cazul său ca nelămurit, și anume dimensiunea reală a relației pe care a dezvoltat-o cu președintele rus Vladimir Putin, a fost adus la lumină pe de-a-ntregul pe fondul războiului pornit de Moscova în Ucraina.

Ce are de gând de acum încolo premierul maghiar, a dezvăluit în parte în discursul său de investitură, din 16 mai ac., dar și la „Conferința de acțiune politică conservatoare” pe care a organizat-o la Budapesta și unde a susținut un al doilea discurs vineri, 20 mai ac.. (g4media)

Discursul de investitură se regăsește pe pagina oficială de Internet a Guvernului maghiar și nu numai (vezi și: abouthungary.hu/speeches-and-remarks), așa că mă opresc în detaliu la cele afirmate de Orban la conferința conservatorilor.

Noua țintă a lui Viktor Orban este critica împotriva „progresismului” – sub care își maschează atât revizionismul, cât și atitudinea de opoziție față de integrarea avansată a Uniunii Europene -, definind implicit FIDESZ ca fiind condus de o doctrină „național-creștin-conservatoare”, noua denumire pe care a dat-o doctrinei „iliberale” (teoretizată în urmă cu ceva ani la Universitatea de Vară de la Tușnad).

La conferința conservatorilor de la Budapesta, despre care este vorba, facțiunea trumpistă din Partidului Republican a fost bine reprezentată, iar membrii delegației americane s-au bucurat de atenția predilectă a atenției liderului guvernului maghiar.

Practic, la acest moment, Viktor Orban joacă conștiincios rolul de curea de transmisie între putinism și trumpism, sperând să obțină demolarea Uniunii Europene și revenirea la dimensiunea de simplu bloc economic comunitar.

„Întotdeauna este bine dacă omul poate vorbi între prieteni și este bine dacă cuvintele sale au acoperire. Am parcurs un drum lung de la samizdatele răspândite în anii 1980, iar acum are loc la noi cea mai importantă reuniune politică a republicanilor americani. Nu de mult am invidiat cultura lor de dezbatere, libertatea lor și l-am aplaudat pe președintele Reagan”, a spus în deschiderea discursului său Viktor Orban.

„Donald Trump are merite incontestabile și, totuși, nu a fost reales. Cu el s-a întâmplat la fel ca și cu dreapta ungară, în 2002, când mlaștina stângii ne-a tras în jos. În următorii opt ani, cei din stânga au cheltuit banii oamenilor, grupurile paramilitare au mărșăluit pe străzi, un val de violență a dominat pe străzi și au avut loc crime etnice. Roadele guvernării progresiste vorbesc de la sine: recesiune și violență.

Nu am putut accepta situația de după 2002, situația noastră minoritară, și în 2010 ne-am întors. Timp de opt ani am construit cărămidă cu cărămidă, iar Ungaria este laboratorul în care am experimentat antidotul dominației progresiste. Acum, în primăvară am primit a patra doză și pacientul s-a vindecat complet, rețeta poate fi folosită în mod liber! Ungaria are o rețetă împotriva dominației progresiste!” a fost mesajul principal al premierului maghiar.

Viktor Orban a expus apoi o rețetă prin care FIDESZ și-a consolidat puterea politică la Budapesta, obținând a cincea victorie electorală consecutivă, care arată că Ungaria este acum o țară condusă de convingeri politice și o doctrină care sunt absolut diferite de democrația liberală.

Liberalii domină mass-media, opiniile, stânga progresistă spune ce este corect și ce este greșit, a atenționat Orban, așa că în anul 2024 conservatorii din Europa și din America trebuie să-și unească forțele și să ia puterea la Washington și la Bruxelles, folosind rezultatul verificat al aplicării celor 12 teze ale orbanismului, și anume:

(a) Trebuie să jucăm după propriile noastre reguli: Putem câștiga doar dacă nu acceptăm soluțiile și căile oferite de alții. Nu ar trebui să ne descurajeze dacă suntem tratați drept cel care aduce necazuri, ba mai mult, este suspect dacă nu se întâmplă întocmai;

(b) Conservatorismul național în politica internă: Bisericile și familiile trebuie sprijinite, deoarece națiunea este construită din ele. Punctul slab al progresiștilor este că vor să-și impună iluziile lor într-o realitate, ceea ce oamenilor nu le place;

(c) Interesul național în politica externă: Națiunea este pe prim-plan. Este nevoie de o politică externă bazată pe interese, deși nu este ușor;

(d) Să avem mass-media!: Nebunia stângii progresiste poate fi prezentată doar dacă există și mass-media de dreapta. Vechiul ethos este că politica de partid și presa trebuie separate, dar nu este așa nici în America, deoarece există nenumărate medii de partea democraților;

(e) Descoperă intențiile adversarilor tăi!: Nu a existat o distrugere a tabuurilor mai mare decât cele ale lui Donald Trump, dar și tabuurile de mâine trebuie distruse;

(f) Importanța economiei: Se poate promova doar o politică economică care este bună pentru toată lumea. La asta se referă vorba noastră că au de câștigat și cei care nu ne votează. Oamenii vor să meargă înainte, iar dacă un guvern de dreapta nu poate oferi așa ceva, este sortit eșecului;

(g) Să nu fi marginalizat: Oamenii nu vor nici pe cei de extremă dreapta și nici pe cei de extremă stânga. Nu există nicio diferență între cele două extreme. Acest lucru îndepărtează, de fapt, pe majoritatea alegătorilor și cei care se implică în teoriile conspirației, vor pierde;

(h) Să citim în fiecare zi!: Nu există un mijloc mai bun decât cărțile pentru a înțelege și a transmite lucrurile complicate. Din cărți putem înțelege cum gândesc adversarii noștri și unde greșește rațiunea lor;

(i) Să ai credință!: Lipsa de credință este periculoasă. Dacă cineva nu crede că, cu toții trebuie să dăm socoteală la final, atunci crede că poate face orice. Prin implicarea în viața creștină, vor veni și succesele mai ușor;

(j) Găsește prieteni!: Dacă vrem să reușim în politică, trebuie să căutăm și să ne concentrăm pe punctele comune;

(k) Construiește comunități!: Nu există succes politic conservator fără comunitate. Cu cât comunitatea este mai puțină și cu cât oamenii sunt mai singuratici, cu atât se apropie mai mult de liberali, cu atât comunitățile sunt mai puternice, cu atât mai mulți oameni votează pentru dreapta;

(l) Construiește instituții!: Instituțiile care pot fi interpretate din punct de vedere politic vor rămâne cu noi peste generații, avem nevoie de idei noi, de oameni noi.

Am văzut ceva asemănător la Xi Jinping. Și liderul chinez vine cu rețete privind democrația cu specific chinez și modelul chinezesc de societate, ca alternativă la democrația liberală occidentală.

Puteți găsi aceste idei (și, dacă vreți să faceți un exercițiu personal, să le comparați cu ale lui Orban) în volumele „Guvernarea Chinei”, sau în discursurile lui Xi de la Congresul al XIX-lea al PCC, din octombrie 2017, ori de la aniversarea a 100 de ani a PCC, din iulie 2021.

ÎNGRIJORĂRI ÎN GUVERN?

Președintele Republicii Ungaria, Katalin Novak, a transmis, prin agenția de presă Hirado, o replică pentru MAE român, revenind la ideea că este președintele maghiarilor de pretutindeni (cum și Traian Băsescu era președinte al românilor de pretutindeni, dar la Katalin găsim un accent suplimentar…) și a completat: „… nu vom tăia niciodată cordonul ombilical dintre patria-mamă și maghiarii care au ajuns să trăiască în afara granițelor Ungariei, și nici nu vom permite, niciodată, ca acesta să fie tăiat.” (ziare.com)

„Adevărul.ro” dezvăluie că în spatele ușilor închise, în coaliția de guvernare, părerile sunt împărțite la PNL și PSD în ceea ce privește colaborarea cu UDMR, mai ales în lumina ultimelor evenimente.

Deși venită în vizită privată, Katalin Novak a avut mai multe întâlniri cu Kelemen Hunor, cei doi au participat împreună la Alba Iulia la dezvelirea statuii lui Bethlen Gabor. La eveniment a participat și senatorul PSD Călin Mătieș, care, după ce i-a înmânat lui Novak un buchet de flori, a pus lângă statuia lui Bethlen Gabor un tablou cu Avram Iancu.

Liberalilor le surâde ideea îndepărtării Uniunii de la guvernare, una dintre țintele lor fiind obținerea Ministerului Dezvoltării, instituție pe care au cerut-o și la negocierile din noiembrie 2021, cred publiciștii de la „Adevărul”.

Pe de altă parte, PSD vede diferit situația și susține menținerea la guvernare a UDMR. Bazându-se pe surse din PSD, cei de la „Adevărul” dezvăluie că social-democrații nu vor de fapt să strice relația cu UDMR pentru că această formațiune i-ar putea fi aliată în cazul ruperii coaliției în preajma alegerilor din 2024, pentru a forma un guvern condus de partidul lui Marcel Ciolacu.

Pe scurt, în următorii patru ani tabloul relației Bucureștiului cu Budapesta poate fi următorul: Ungaria, un partener tot mai incomod, care începe să expună explicit formulări revizioniste în relația bilaterală; România cu un guvern indecis și preocupat de mize mici, interne. Să recunoaștem, o imagine îngrijorătoare.

24/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , | Lasă un comentariu

 Semnificațiile Zilei Naționale a României și ale Tratatului de la TRIANON în viziunea prof. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

Ilie Bădescu

Profesorul Ilie Bădescu: Ce ne spun 1 Decembrie 1918 și Trianonul

Profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, a fost invitat în urmă cu un an de Ziarul Bursa să comenteze asupra semnificației Zilei Naționale a României. Redăm în continuare analiza sa, valabilă și azi, desigur:

În 2020 s-a încheiat un ciclu secular. Anii 1918-1920 au marcat un triumf spiritual de amploare civilizațională: în drumul lor spre dreptate și libertate, popoarele Europei Centrale, mișcate de o energie morală și un „pasionarism etnic” extraordinare, își atinseră ținta trecând peste trei obstacole ce păreau insurmontabile: pandemia de gripă spaniolă (care a contaminat 500 milioane de oameni, 1/3 din populația lumii la epoca respectivă, în România pierind atunci de gripă circa 100.000 de persoane), războiul mondial și imperiul de substituție, în tripla sa înfățișare: dualist, țarist și otoman.

Nimic nu i-a oprit din drumul lor pe transilvănenii și bănățenii care au alergat pe Câmpul lui Horea, înfruntând spectrul ucigătoarei epidemii, cu toate că figuri monumentale ale momentului, precum Regina Maria, fuseseră aproape doborâte de grozăvia bolii, iar unii chiar au pierit atunci, precum generalul Eremia Grigorescu.

La 100 de ani de la pragul acela, omenirea se află, iată, în fața unei alte pandemii teribile prin efectele ei directe și prin cele provocate de valul de frică indus de media pe toate canalele ei, și, precum atunci, se confruntă și azi cu spectrul unui imperium mundi, mai teribil decât imperiile cele vechi

. Ca să înțelegem în profunzime semnificația datei de 1 Decembrie 1918 încununată prin Tratatul de la Trianon, semnat pe 4 iunie 1920, ar fi necesare câteva lămuriri mai generale legate de înțelesurile legilor ascunse care guvernează dinamica societății omenești. Una dintre legile care au guvernat și atunci dinamica masei umane pe întinderea a jumătate din continentul european este legea egalității ascunse și a dreptății nepieritoare.

Această lege este inteligibilă printr-o noțiune corelativă, cea de „densitate dinamică sau morală” (E Durkheim) „ascunsă”, comprehensibilă prin analogie cu noțiunea din fizică de „masă ascunsă” a Universului.

Noțiunea de „densitate morală ascunsă” prin care definim fondul bun, comunitarist, moral, al oricărei societăți, ne avertizează că oricât de strâmbă ar fi organizarea unei societăți, ea nu poate anihila un tip de ordine mai adâncă, în care predomină deopotrivă dreptatea și egalitatea. În orizontul acestei legități, oamenii se „pre-simt” egali unul cu altul, buni de la Dumnezeu, frați întru omenie, dar organizarea socială îi face inegali, îi împinge de la egalitate la inegalitate, de la bunătate la strâmbătate, la egoism și răutate etc.

Același om, în profunzimea lui este bun, egal întru ființă cu semenii săi, dar în actele lui adese­ori săvârșește răul. Explicația ține de conflictul, când latent când manifest, dintre legea organizării ierarhic-inegalitare și legea egalității și a bunătății (dreptății), a faptului că, în fondul său (latența lui sufletească), omul este bun prin făptură (ca ființă creată de Dumnezeu), dar în manifestările sale ascultă de legile organizărilor sociale, inechitabile, injuste, ierarhice etc. În studiile comparative elaborate împreună cu sociofizicianul Joseph Livni am formulat ipoteza legii egalității ascunse conform căreia, istoricește, societățile pornesc de la o stare originară de egalitate și evoluează spre o stare de inegalitate, de la comunitarism și egalitate la ierahie și inegalitate.

Omul, deci, poate coborî în slujba păcatului, fără a-l pierde, prin aceasta, pe Dumnezeu în adâncurile sufletului său, adâncuri ca­re-i pot deveni ele însele așa de teribil inaccesibile că putem mărturisi despre omul acela că e un „om fără suflet”. Încât omul poate fi fără suflet, dar sufletul nu poate fi fără de Dumnezeu. Aceasta este una dintre descoperirile la care ne-a condus teoria latențelor. Iar omul fără suflet e mort, a trecut de la viață la moarte chiar de aici, fiind încă dincoace de mormânt. Și tot astfel se cuprinde în aventura vieții lui putința trecerii de la moarte la viață: „Va veni ceasul. Acum este …”.

Organizările ierahice, precum cele ale imperiilor și ale statelor de ocupație, au eliminat aproape complet ordinea societăților comunitariste sau covenantale, ale egalității și dreptății nepierioare, care devine astfel una latentă, adânc scufundată în sufletul colectiv (năzuințele popoarelor). Istoricește, societățile au „evoluat” (fenomen involuționar, de fapt) de la legea divină (ilustrată pe comunitățile biblice ale Vechiului Testament, guvernate de Legea orală) la legea umană, adică la un tip de organizare care se desparte de ordinea divină, bineplăcută lui Dumnezeu (descrisă prin legământ divin). Societățile comunitariste (sau covenantale) sunt organizate pe baza și după modelul comunităților libere. Acest tip de ordine a intrat în conflict cu organizările istorice ale societăților bazate pe principiul inegalității și al ierarhiei dominatoare. Forme de ierarhie există și în societățile comunitariste doar că aici este vorba despre o ierarhie slujitoare nu despre una domina­toare.

Principiul ierarhiei slujitoare este explicat de Iisus Domnul ucenicilor la Cina cea de taină, când Învățătorul le spală picioarele ucenicilor Lui. O putem denumi și societate a fraților. Ordinea bazată pe principiul frățietății, al societății fraților (a celor de același neam biologic sau spiritual) nu poate fi anihilată, păstrându-se ca tendință latentă a sufletului omenesc oricât ar fi de strâmbă organizarea manifestă a vieții sociale. Manifestările de credință, folclorul, mitologia, actul creator, în genere, preiau această tendință păstrătoare de ființă. Ceea ce strică istoria păstrează cultura adeverind propagarea prin vremuri a năzuințelor secrete, adânc scufundate, ale popoarelor, ceea ce i-a îndrumat pe marii filosofi, în frunte cu Hegel și Herder, să formuleze noțiunea de suflet al popoarelor, „volksgeist”, adăpostit în duhul limbile naționale și în marile creații colective. Mitologia evocă ordinea divină stabilită în illud tempus, în aion, când cerul era unit cu pământul și aștrii se mișcau (pășeau) printre oameni.

Aceasta este starea alfa a societăților și ea corespunde stadiului paradisiac al evoluției omenirii. Din clipa în care principiul alterității a fost interpretat și folosit ca principiu al inegalității, s-a născut un tip nou de organizare bazat pe principiul dominației în locul principiului slujirii, pe substituirea chipului cu masca (înfățișarea) etc. Ordinea divină și organizarea istorică au intrat în conflict. Ce înțeles are, din acest punct de vedere, data de 1 Decembrie 1918? Atunci s-a încheiat procesul istoric dintre statul dominator și națiunea dăinuitoare, adică dintre organizarea bazată pe principiul supunerii popoarelor față de ordinea ierarhică, dominatoare, a unei împărății și ordinea bazată pe principiul egalității și dreptății popoarelor.

Pentru prima dată în istorie, translatio imperii, adică actualizarea ordinii vechi romane, bazată pe principiul cives romanus sum, al cetățenilor egali, a preluat forma nouă a „patriei comune”, patria communis, în locul formei vechi a imperiului de substituție, cum l-a denumit Iorga. În partea a doua a războiului mondial patria communis a intrat în ciocnire directă cu imperiul și a repurtat prima victorie a noului principiu național în istoria Răsăritului.

În lupta dintre ordine și organizare, dintre principiul dreptății și principiul inegalității, a ieșit victorioasă ordinea divină și acest triumf a fost confirmat prin cel dintâi model de „pace prin drept”, cum o numește încă la 1848 N.Bălcescu, din istoria regiunii (prima pace prin drept a fost, pentru Europa Occidentală, cea de la Westfalia, de la 1648).

În război se înfruntau principii opuse de ordine și organizare a lumii: principiul național (al suveranității și dreptății poporului) versus principiul imperialist (al subordonării popoarelor față de organizarea opresoare a imperiului) – națiuni versus imperii -, principul ierahiei dominatoare, încorporat în statul vechi, contra principiului egalității comunitariste, încorporat în naționalitate, în formațiunile naționale. D. Gusti, sociolog de geniu, a înțeles lucrul acesta atunci când a scris: „Anul 1919, scria D. Gusti, întemeietorul unei noi științe europene – știința și pedagogia națiunii -, va însemna o dată memorabilă în istoria universală. În acest an s-a dat sentința definitivă în uriașul proces istoric între stat și națiune, care, deschis de decenii, s-a judecat în cursul războiului mondial.

Asistăm la înscrierea unui însemnat capitol istoric: la o înmormântare și la o înviere. Statul vechi, veșnic agresiv și cuceritor, bazat, înăuntru și în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou, întemeiat pe o idee, pe ideea națională și democratică, i-a luat locul. În esență, la baza războiului stăteau față în față două concepții. Puterile centrale afirmau că statul este singura și adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra această teză și de a consacra deci sfârșitul epocii naționalismului.

Acestei concepții tradiționale, conservatoare, a statului, i s-a opus una revoluționară, aceea a puterilor înțelegerii (s. n.), care afirmă că singura și adevărata unitate socială este națiunea și nu statul. În lupta crâncenă dintre aceste două concepții a ieșit victorioasă aceea a puterilor înțelegerii. Victoria finală a principiului național înseamnă începutul unei noi ere de legislație internațională (…). Toate aspirațiile naționale bine definite – declară solemn Wilson în punctul 4 al mesajului din 12 februarie 1918 – vor trebui să primească satis­facția cea mai completă. Întregul program al păcii, care s-a încheiat la Versailles, este cuprins aici (…). Astfel s-a născut o Europă nouă”1. În Carta Națiunilor Unite „principiul autodeterminării este formulat ca Jus cogens, ca drept al popoarelor de a-și stabili singure, în mod suveran, soarta și regimul politic” etc.2

Anunțând cele 14 puncte ale Programului său, din 8 ianuarie 1918, Wilson afirma: „Aspirațiile naționale trebuie să fie respectate; poporul poate de acum să fie guvernat numai pe baza propriului său consimțământ. Auto-determinarea nu este o simplă expresie; ea este un principiu imperativ de acțiune”3. Principiul autodeterminării popoarelor a fost inclus și în Carta Atlanticului. Iată ce citim în Clauza nr. 3 a Cartei Atlanticului: „În al treilea rând se respectă dreptul popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care vor să trăiască; și se respectă dorința ca drepturile suverane și auto-guvernarea să fie restituite celor care au fost silnic deprivați de ele”4.

Dincolo de limitele actelor și documentelor conferințelor internaționale, principiul a fost reiterat, iată, cu sensul său complet, adică sub înțelesul de „autodeterminare a popoarelor”. Rădăcina acestui concept trebuie căutată, precum am mai precizat și precum se menționează în exegezele riguroase, tocmai în documentele Păcii de la Westfalia (1648), atestând astfel nu doar o remarcabilă continuitate a conștiinței juridice europene în materie de drept internațional, ci și un ax geopolitic și geostrategic al ordinii europene și transatlantice. Conceptul de suveranitate politică a devenit unul axial în spațiul gândirii internaționale a europenilor culminând cu Tratatul de la Trianon. Axul care leagă cele două tratate, de la Westfalia și de la Trianon este unul dintre axele marii construcții europene și fără de acesta Europa s-ar dezaxa, adică ar aluneca sub riscul unor războaie identitare ca cele care au măcinat vreme de 30 de ani Apusul până la Pacea de la Westfalia.

Fără de acest ax, Europa ar aluneca în turbulențe și finalmenete s-ar dezintegra ori ar trebui să reintroducă ordinea subimperialistă a vechilor imperii de imitație care au condus la cele două războaie mondiale. Chestiunea devine așa de stringentă dacă ne uităm pe scena mișcării puterilor concurente pentru poziții hegemonice, subimperialiste, fondate pe subalternizarea popoarelor. Ridicarea unora sau altora nu este nici măcar doar efectul distribuției puterii economice a respectivelor state, ceea ce ne arată că un stat- candidat la hegemonie se poate ridica prin încordări politico-militare cu sărăcirea popoarelor somate astfel să susțină asemenea încordări.

Trianonul și lecția lui se dovedesc, așadar, esențiale pentru prezentul și viitorul Uniunii Europene. Trianonul nu este un aranjament regional, ci atestatul unui triumf european în legătură cu cea mai teribilă provocare a popoarelor prin elitele lor: organizarea păcii. Europa unită formată din națiuni suverane a ieșit, nu întâmplător, din plebiscitul zilnic al popoarelor europene.

Vreme de 100 de ani și, dacă ținem seama de faptul că la Pacea de la Westfalia a participat Principatul Transilvaniei, fiindcă Ungaria nu exista ca stat după Mohacs (1526), atunci putem spune că vreme de aproape 400 de ani, cu un platou în ultimii 100 de ani, România s-a situat între statele defensive ale acestei Ordo Europea Christiana în Răsăritul și Centrul Europei. Acesta este înțelesul manifestărilor românești la 100 de ani de la 1 Decembrie 1918 și de la momentul încheierii Tratatului de la Trianon, încât putem spune azi că centenarul național al Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 este confirmat de „centenarul internațional”5 al unei păci încheiate la 4 iunie 2020 și legitimate prin participarea celor trei Europe într-una singură: Europa Occidentală, America Europeană și Europa Orientală (și Japonia).

Acest fenomen de consens transcontinental ne îngăduie să vorbim despre o sinteză pe care o putem denumi Europa Trianonului și pe care o vom aniversa mereu, ca simbol al idealului identitar împlinit la 1 Decembrie 1918 și adeverit acum 100 de ani, la 4 iunie 1920, prin voința consensuală a statelor Noii Europe la Versailles și coborât în fraze clare în cadrul acestei capodopere a gândirii juridice mondiale care este Tratatul de la Trianon.

Pe aceiași latură a densității morale profunde, trebuie subliniat că procesul de perpetuă construcție lămuritoare a geografiei interioare a Europei după Trianon a datorat enorm ordinii eclesiale, ca sursă de simboluri, învățături, ghiduri de conduită pentru elite, astfel că putem conchide alături de D. Gusti că la Versailles a triumfat odată cu suveranitatea națiunilor și ideea Bisericilor autocefale pe fondul unității de credință. În toată Europa Centrală și în cele două imperii, țarist și austro-ungar, se acumulaseră stări noi, fenomene cu totul distincte, între care cel mai grav era îndepărtarea elitelor de ghidul spiritual creștin, ceea ce va crea terenul înaintării primelor formațiuni ale secularismului6 a instaurării primului stadiu al nihilismului, care vor ecloza în cadrul marii deflagrații a Revoluției din Octombrie, de esență anarho-nihilistă. Unitatea de neam a fost precedată, așadar, în actele care însoțesc ciclul vieții, de unitatea eclesială a celor de aceeași credință, comunitatea fraților în Hrisos, unitate care ni se descoperă astfel ca unitate precursoare7.

Astfel înțelegem persistența ideii eclesiale inclusiv în mentalul pașoptiștilor, participarea decisivă a preoților și a ierarhilor bisericii ortodoxe și a celei greco-latine în toate momentele cheie ale istoriei poporului român8. În chestiunea consensului, Gusti face o remarcabilă precizare: „În timpul războiului mondial, unanimitatea lumii politice luase poziție împotriva concepției imperialiste a puterilor centrale (s. n.) de apărare a dreptului vechi public, care cuprindea, pe lângă nedreptatea exploatării politice a națiunilor și nedreptatea protectoratelor statelor mici din partea statelor mari”9.

Ori, dacă acesta este procesul obiectiv al istoriei, el trebuie să reprezinte baza interpretării obiective a „istoriei moderne a Transilvaniei”. Fenomenul marelui război a fost, de fapt, dovada neputinței imperiilor de a liniști insurecțiile națiunilor central-europene ridicate împotriva cadrelor vechi, ale imperiilor de substituție, care, pe lângă faptul că erau nedrepte, deveniseră cu totul parazitare și cumplit de împovărătoare și deci stânjenitoare pentru manifestarea liberă a popoarelor și pentru creativitatea elitelor naționale.

Ciocnirea imperiilor și simpla insurecție a popoarelor n-ar fi putut conduce la o nouă ordine dacă aceasta n-ar fi existat deja în principiu, ca virtualitate spirituală în modelul ordinii de substrat întemeiată pe principiul dreptății și al libertății colective. Așa se face că atât personalitățile istorice cât și forțele colective (de la elite la categorii sociale și popoare întregi) trec, se strămută cu o viteză uluitoare, ca prin minune, din dispozitivele și structurile imperiale de acțiune (administrative, militare etc.) în dispozitive și structuri naționale, atunci când împrejurările o cer (cum s-a întâmplat cu marii ardeleni în faza a doua a primului război mondial).

Am denumit, în altă parte, acest fenomen densitate noologică, prin analogie cu cel de densitate morală a societății, termen construit de către sociologul Emile Durkheim10. Aceasta este ceea ce am denumit, mai sus, legea densității morale ascunse sau latente. Oare este întâmplător că într-o Vienă amenințată de anarhia bolșevică, doi români, Maniu și generalul Boeriu, vor restitui capitala, în deplină ordine, noii sale administrații? „Ioan Boeriu, împreună cu Iuliu Maniu, au preluat comanda celor 60.000 de soldați români din fosta armată imperială, care erau singura forță organizată din Viena ce fusese deja cuprinsă de febra unei revoluții bolșevice. După ce au depus jurământul de credință față de națiunea română, soldații lui Ioan Boeriu au ocupat Viena și Praga. Au restaurat ordinea și au predat puterea celor în drept, apoi au plecat spre Transilvania.”11

Să reținem, așadar, că, în lumina abordării neo-analitice, orice cadru geopolitic este, totodată, un spațiu semantic controlat de imagini, simboluri și mituri geopolitice*, însă, dincolo de toate acestea, deasupra și dedesubtul lor, persistă o unitate spirituală, care apără lumea și popoarele de la derive fatale. Prin vehiculul acestor geografii interioare se trasează frontiere, după cum se pot întoarce și vechi frontiere.

„Frontierele sunt locuri ale memoriei, prin excelență, și bifurcarea istorică invită la solicitarea memoriei, chiar dacă aceea a popoarelor și a națiunilor este accentuat selectivă”12. În ultimele două secole, cum remarcă geopoliticianul francez, M. Foucher, schimbările de frontieră au fost legate de război. „A face războiul, scria Ratzel la finele secolului al XIX-lea, înseamnă a-ți plimba frontiera pe teritoriul altuia”13. În general, în materie de frontieră, intră în joc: actori (precum state, națiuni, popoare), „chestiuni dureroase, reprezentări, percepții și discursuri asupra spațiului”14.

Problema nesesizată de Foucher este că aceste discursuri și reprezentări falsificatoare se fixează adeseori în corpuri teoretice, își găsesc refugiul în teorii geopolitice, în stereotipuri etc., și pot intra în conflict cu cadrele spirituale ale existenței. Or, Sistemul Versailles și Tratatul de la Trianon, cum bine demonstrează Gusti, consemnează victoria Ideii Naționale și triumful legii densității morale ascunse, mai exact confirmarea la suprafața a unui pasionarism moral pe cvare popoarele l-au păstrat în adâncurile lor sufletești ca avuție netransferabilă și nepieritoare.

Ilie Bădescu

Sursa: https://www.bursa.ro/editie-speciala-dedicata-zilei-nationale-a-romaniei-intai-decembrie-ce-ne-spun-1-decembrie-1918-si-trianonul

NOTE:

1 – Cf. D. Gusti, Sociologia națiunii, în Opere, vol. IV, p. 10.

2 – Chapter I – Purposes and Principles of Charter of the United Nations. Vezi ?i: Jörg Fisch (9 December 2015). A History of the Self-Determination of Peoples: The Domestication of an Illusion. Cambridge University Press. p. 118. ISBN 978-1-107-03796-0. („It states that a people, based on respect for the principle of equal rights and fair equality of opportunity, have the right to freely choose their sovereignty and international political status with no interference”)

3 – ” February 11, 1918: President Wilson’s Address to Congress, Analyzing German and Austrian Peace Utterances (Delivered to Congress in Joint Session on February 11, 1918)”. http://www.gwpda.org/1918/wilpeace.htmlgwpda.org. Descărcat pe 1 noi. 2018. („Having announced his Fourteen Points on 8 January 1918, on 11 February 1918 Wilson stated: „National aspirations must be respected; people may now be dominated and governed only by their own consent. ‘Self determination’ is not a mere phrase; it is an imperative principle of action, which statesmen will henceforth ignore at their peril.”)

4 – „Clause 3 of the Atlantic Charter reads: „Third, they respect the right of all people to choose the form of government under which they will live; and they wish to see sovereign rights and self government restored to those who have been forcibly deprived of them”). https://www.loc.gov/law/help/us-treaties/bevans/m-ust000003-0686.pdf (descărcat pe 1 oct 2018)

5 – Idea aparține străluciților juriști de la Academia Română, prof univ. dr. Alexandru Duțu și dr. Tudor Avrigeanu, care au lămurit definitiv înțelesurile juridice ale celor două momente în cartea editată în 2020, fiind dedicată anului centenar al Trianonului. Cf. „Fundamentele dreptății naționale. Tratatul de la Trianon și conștiința juridică românească”, Universul juridic, 2020.

6 – Secularismul se referă la noile tendințe ale evoluției societăților europene între care și cea definitorie pentru acest concept și anume separarea statului de biserică. Chiar și fenomenul acesta arată cât de mult datorează statul însuși bisericii nu doar ca ghid spiritual ci și ca tipar instituțional. Nu toate societățile admit un asemenea trend secularist. Lumea islamică i se sustrage, de pildă. În Arabia Saudită, „daily life is focused on Islamic religious rituals. Businesses close several times a day for 30 minutes or more at a time to allow for prayer. And in schools, approximately half of the school day is dedicated to teaching​religious material. Almost all books published within the nation are religious books” (cf. https://www.thoughtco.com/secularization-definition-3026575). Asupra problematicii secularizării cf.: Inglehart, Ronald (2004). Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide.Cambridge University Press.

7 – Conceptul de „comunitate a fraților” în Hristos și cu Hristos a fost propus de către Max Weber pentru a explica nota distinctivă a religiei creștine. Cf Max Weber, The Sociology of Religion, Beacon Press, 1993. Asupra unei prezentări etichetarde a teoriei lui Max Weber asupra comunității fraților cf si Roslyn Wallach Bologh,Love or Greatness, Max Weber and Masculin Thinking, Routledge, 2010, p 148

8 – Cum se știe, statele voevodale au fost state de apărare a frontierei în fața valului de otomanist și de religiozitate islamică, și astfel înțelegem apariția figurilor de militari și de martiri în personalitatea unor mari domnitori români, precum Sf Voevod Ștefan cel Mare, Sf Martiri Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și a sfetnicului Ianache, sau prezența într-un moment de mare criză a Mitropolitului Miron Cristea în fruntea guvernului român.

9 – ibid, p. 27

10 – Cf Emile Durkheim, La division du travail sociale, Plon, 1893

11 – https://m.rfi.ro/cultura-98388-pagina-de-istorie-generalul-ioan-boeriu-romanul-ocupat-viena-praga-budapesta

*România se află la intersecția a trei sau patru mari curente geopolitice cu putere modelatoare asupra marelui spațiu: a) curentul sintetic redat de geopolitica lui MackInder, conform căreia spațiul românesc face parte din „Crescentul interior”, sau, cu termenul lui Spykman, din Rimland; b) curentul ilustratla vârf de geopolitica lui K. Haushofer, conform căreia, România este situată sub influența a cel puțin trei panidei: ideea pangermanică; ideea panslavă; ideea paneuropeană; c) curentul exemplificatde geopolitica „statului de dominație”, emanație a celor patru imperii istorice din regiune; d) curentul pe care-l intuim în oglinda geopoliticii „Europei Comune” sau unite. Toate acestea înfățișează, într-altfel, o Europă unită dar după modelul unei clădiri cu două etaje, iar țările de la Vișegrad au cerut chiar o Europă rezidită la trei etaje. Acest model spațial a mobilizat un consum uriaș de mituri și imagini geopolitice. În general, grupurile care inițiază un curent geopolitic pun în mișcare un asemenea aparat de mituri și imagini geopolitice, de hărți mentale, de simboluri și narațiuni abil filtrate în tipuri de discurs etc. La rândul lor, servitorii panideilor inițiază și proliferează o întreagă literatură subversivă la adresa miturilor, credințelor, simbolurilor și adevărurilor istoriei naționale pentru a le șubrezi puterea de rezistență și deci de luptă contra respectivelor panidei și a subimperiilor care-și fac o nouă încercare.

12 – Foucher, Michel (1991) Fronts etfrontières. Un tour du monde géopolitique. Paris, Fayard, 2e édition, p. 472-73.

13 – ibidem

14 – Ibidem, p 473

07/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu: Tratatul de la Trianon, Mica Înțelegere și dezarmarea Ungariei

delegatie-romana-semnare-tratat-trianon

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, conținea mai multe articole privind dezarmarea Ungariei, reducerea numărului de militari la 30.000, distrugerea armamentului, desființarea producției de război, interzicerea de a cumpăra materiale de luptă etc., etc.

Din martie 1920, principala personalitate politică a Ungariei a fost Horthy Miklos, care s-a menținut la putere până la 15 octombrie 1944.

În octombrie 1920, Horthy a elaborat un Memorandum în care erau formulate tezele revizionismului maghiar pe seama României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.

Ioan Scurtu

În acel document, România era considerată „dușmanul principal al Ungariei”, scrie Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, în revista https://www.art-emis.ro .

Imediat după semnarea Tratatului de la Trianon, guvernele de la Budapesta au acționat pentru ocolirea prevederilor acestuia privind dezarmarea Ungariei, recurgând la organizarea unor formațiuni militare de „voluntari”, a unor „gărzi” care se instruiau cu armament de război, la achiziționarea (clandestină) de armament din Italia etc.

Pentru a contracara revizionismul horthyst, România, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia), au constituit, în 1921, Mica Înțelegere.

În Convențiile încheiate se menționa: „În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei împotriva uneia din Înaltele Părți contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate”.

De-a lungul anilor, liderii politici din România, Cehoslovacia și Iugoslavia s-au adresat Consiliului Societății Națiunilor, cerând ca Ungaria să respecte tratatul semnat la 4 iunie 1920.

Ca urmare, Comisia Militară Interaliată de Control, înființată pe baza Tratatului de la Trianon, s-a deplasat la fața locului și a întocmit rapoarte pe care le-au prezentat Consiliului Societății Națiunilor.

Acesta nu a făcut decât să „ia act” de încălcarea Tratatului de la Trianon, exprimându-și „regretul” că guvernul de la Budapesta nu se conforma celor stabilite prin respectivul document.

În 1927, Ungaria a semnat un tratat de prietenie cu Italia lui Mussolini, în care se afirma necesitatea revizuirii granițelor stabilite prin tratatele din 1919-1920. Din acel an, revizionismul a devenit politica oficială a regimului Horthy.

Constatând că Franța și Marea Britanie au îngăduit Germaniei să încalce Tratatul de la Versailles, Ungaria a pornit pe aceeași cale, achiziționând armament, pregătind cadre de comandă și instruind tineretul pentru luptă.

Politica de concesii – în privința respectării tratatelor de pace – a devenit o constantă a politicii guvernelor de la Paris și Londra. Nicolae Titulescu și Eduard Beneș au ridicat în repetate rânduri de la tribuna înaltului for de la Geneva problema înarmării Ungariei, dar fără nici un efect. Societatea Națiunilor era doar un for de discuții sterile.

În ianuarie 1935, conferința anglo-franco-italiană, desfășurată la Stressa, a recomandat Micii Înțelegeri să rezolve prin negocieri directe cu Ungaria problema înarmării acesteia.

Cu alte cuvinte, cele trei state – care făcuseră parte din Consiliul Suprem de la Conferința păcii din 1919 -1920, având un rol decisiv în adoptare tratatelor cunoscute sub numele de „sistemul de la Versailles” – își amendau propriile semnături și eludau articolele privind dezarmarea Ungariei.

Propunerea a fost primită cu rezerve la București, Praga și Belgrad. În acest context, simțindu-se încurajată, Ungaria a introdus, chiar în acel an 1935, serviciul militar obligatoriu de doi ani pentru bărbații de la 18 la 50 de ani.

Protestele Micii Înțelegeri la Societatea Națiunilor nu au avut efectul așteptat.

Germania lui Hitler, Italia lui Mussolini și Ungaria lui Horthy cereau revizuirea tratatelor de pace și chiar anularea lor, pregătindu-se să impună prin forță satisfacerea propriilor revendicări.

Pe acest fond, Mica Înțelegere a decis să dea curs sugestiei primite din partea guvernelor de la Londra, Paris și Roma. În ianuarie 1937 a propus Ungariei începerea unor negocieri privind dreptul acesteia la înarmare. Se cerea, în schimb, ca guvernul de la Budapesta să-și asume obligația de neagresiune față de statele din Mica Înțelegere.

Această inițiativă dovedea un bizar complex de inferioritate din partea liderilor Micii Înțelegeri. Cele trei state aveau împreună o suprafață de circa 683.000 km pătrați și o populație de 50 milioane de locuitori, în timp ce Ungaria avea o suprafață de 93.000 km pătrați și 9 milioane locuitori.

O explicație poate fi eficacitatea propagandei externe maghiare și capacitatea liderilor de la Budapesta de a se asocia cu marile puteri, aflate în plină ofensivă – Germania și Italia.

Guvernul Ungariei nu a dat curs propunerii primite și a venit cu o variantă proprie: necesitatea de a trata cu fiecare țară în parte; un angajament similar de neagresiune din partea celor trei țări; minoritatea maghiară din România, Cehoslovacia și Iugoslavia să primească noi drepturi, bucurându-se de un „regim special”, prin care puteau depăși prevederile constituționale din aceste state.

În fond, Budapesta urmărea – la sugestia Berlinului (Hitler îi spusese lui Horthy în august 1936 că Germania urma să atace Cehoslovacia, iar Ungaria va avea beneficii teritoriale) – să nu-și asume angajamente concrete și să submineze unitatea Micii Înțelegeri.

Reprezentanții României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei au dezbătut aceste propuneri la insistența lui Eduard Beneș. Simțind „aerul tare” pentru țara sa, care venea dinspre Berlin, ministrul de externe al Cehoslovaciei declara la 22 februarie 1938: „Ar fi bine să ajungem cât mai curând la o înțelegere cu Ungaria, care ar deveni aliata noastră naturală”. 

Diplomatul respectiv dădea dovadă de o naivitate greu de înțeles, știut fiind că Ungaria își făcuse din revizuirea Tratatului de la Trianon esența politicii sale externe și nu putea deveni „aliata” naturală a unor țări pe care urmărea să le destrame.

Punctul de vedere susținut de Eduard Beneș a fost însușit de Consiliul Permanent al Micii Înțelegeri în ședința desfășurată la Sinaia în zilele de 4-5 mai 1938. În comunicatul dat publicității se anunța că Mica Înțelegere a decis continuarea tratativelor cu Ungaria, în vederea „stabilirii unui regim de înțelegere și de încredere în bazinul dunărean”.

Într-adevăr, negocierile au continuat, finalizându-se cu un comunicat publicat în ziua de 23 august 1938, simultan la Bled (Iugoslavia) și Budapesta.

Comunicatul avea următorul conținut: 

„Negocierile în curs de anul trecut între Ungaria de o parte, și România, Iugoslavia și Cehoslovacia pe de altă parte, inspirate de dorința comună de a netezi terenul de elementele ce ar putea împiedica dezvoltarea raporturilor de bună vecinătate între Ungaria și aceste trei state, au permis să se realizeze acorduri preliminare. Aceste acorduri comportă recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria, în materie de înarmări, și renunțarea reciprocă la orice recurgere la forță între Ungaria și statele în chestiune.

În cursul negocierilor care au precedat realizarea acestor acorduri, toate celelalte chestiuni, a căror soluție ar putea influența în mod favorabil raporturile dintre statele dunărene au făcut de asemenea obiectul unui examen aprofundat și binevoitor. S-au prevăzut și declarații care să precizeze atitudinea statelor sus menționate în ce privește aceste chestiuni, dar ele nu au putut fi fixate în forma lor definitivă. Se speră că atunci când aceste dificultăți vor fi înlăturate, negocierile privitoare la aceste chestiuni vor fi duse la bun sfârșit și că, odată acordurile realizate, declarații în chestiune vor fi publicate simultan”.

r/europe - Today, 100 years ago Hungary lost 2/3 of its territory due to the Treaty of Trianon

Dincolo de formulările „diplomatice” din acest text, o concluzie se impune: Ungaria nu s-a conformat prevederilor din Tratatul de la Trianon privind dezarmarea sa, iar România, Cehoslovacia și Iugoslavia – la sugestia Marii Britanii, Franței și Italiei – au acceptat încălcarea acestuia.

Mai mult decât atât, s-a decis „recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria în materie de înarmări”.
„Realismul” și „inteligența” acestei politici s-a văzut în perioada următoare, când victime ale revizionismului maghiar, sprijinit de Germania și Italia. au devenit mai întâi Cehoslovacia (noiembrie 1938), apoi România (august 1940) și Iugoslavia (1941).

Din cele prezentate, se desprind câteva concluzii:

– Istoria își urmează cursul său implacabil, oferind o lecție celor care în 1939 „au dat foc Europei”. Peste puțin timp, „roata” s-a întors. Politicienii de la Paris și Londra, care adoptaseră o atitudine capitulardă, au fost măturați de pe scena istoriei, Mussolini a fost ucis, Hitler s-a sinucis, iar Horthy a luat drumul exilului.
– Toată propaganda revizionistă desfășurată de Ungaria, toate pregătirile militare și toate jertfele făcute de unguri în războiul din 1941-1945 au fost în zadar.
– Prin Tratatul de la Paris din 1947, granițele Ungariei au redevenit cele stabilite la Trianon, care a fost, încă odată, validat de istorie.

14/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: