CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

7 septembrie 1940: România a pierdut Cadrilaterul

 Pierderea Cadrilaterului a fost ultima dintre loviturile suferite de România în anul 1940, după ce pierduse Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cedate Uniunii Sovietice, precum și Transilvania de Nord, cedată Ungariei.

În 1912, Liga balcanică formată din Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru începea ofensiva militară împotriva Imperiului otoman eliberând Albania, Macedonia și Tracia după două luni de lupte.

Însă neînțelegerile care au apărut între aliați cu privire la împărțirea acestor teritoriil au dus la declanșarea celui de-al doilea război balcanic între Bulgaria și Serbia, Grecia și Muntenegru. România a intervenit în dispută împotriva Bulgariei și în urma păcii încheiate de țările beligerante la București pe 10 august 1913 au fost granițele dintre statele balcanice au fost redesenate.

Prin tratatul de la București, România încorpora Cadrilaterul locuit de bulgari în proporție de 47%, de turci 37%, romi 4%, tătari 4% și români 2%. Chestiunea Dobrogei de Sud era rămasă în suspensie după războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878 încheiat cu tratatele de pace de la San Stefano și Berlin. Atunci, Rusia promisese Dobrogea României la schimb cu sudul Basarabiei, însă promisiunile ruse se reduseseră numai la Dobrogea de Nord, Cadrilaterul fiind dat Bulgariei.

România se simțise nedreptățită și considera că în chestiunea Dobrogei de Sud trebuia să primească satisfacție.

Cadrilaterul avea să fie integrat statului român pentru 3 ani., dar în 1916, la intrarea României în război alături de Franța, Marea Britanie și Rusia, Muntenia și întreaga Dobroge au fost ocupate de Puterile Centrale. La finele războiului, prin tratatul de la Neuilly sur Seine, granița dintre România și Bulgaria redevenea cea din 1913, Cadrilaterul reintrând în componența României.

Între 1918 și 1940, România a dus o politică externă francofilă și anglofilă, dar granițele sale s-au prăbușit în 1940 sub presiunea a vecinilor săi revizioniști URSS, Ungaria, și Bulgaria sprijiniți de Germania nazistă.

În luna iunie 1940, Uniunea Sovietică, în acord cu Germania, ocupa Basarabia și Bucovina de Nord, la sfârșitul lunii august 1940, prin Diktatul de la Viena, Ungaria ocupa Transilvania de Nord, iar pe 7 septembrie 1940 la Craiova, România semna tratatul prin care ceda Cadrilaterul Bulgariei. Ambele tratate au fost impuse României de Germania nazistă și Italia fascistă.

Istoricul Ioan Scurtu spunea despre acest moment dureros al istoriei României:

Chestiunea Cadrilaterului fusese hotărâtă de Hitler în scrisoarea adresată lui Carol al II-lea la 15 iulie 1940 în care îi cerea să cedeze Ungariei o parte a Transilvaniei și Bulgariei Cadrilaterul.

Deci decizia era deja luată și încă în timpul lui Carol al II-lea. Negocieri au avut loc la Turnu Severin în cursul lunii august și s-a stabilit, pe baza unei hotărâri a Consiliului de Coroană condus de Carol al II-lea, ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. Așa încât în timpul lui Antonescu nu s-au semnat decât actele de cedare întrucât hotărârea fusese luată.”

Între anii 1918-1940, România a făcut eforturi deosebite pentru dezvoltarea Cadrilaterului. Așa cum se angajase în tratatele de pace de după primul război mondial, România respecta drepturile minorităților naționale bulgară și turcă cu privire la proprietate, învățământ și presă în limba proprie, drept de vot, asistență juridică și toate celelate drepturi de care se bucura orice cetățean român.

În anii 1920, autoritățile militare române au fost nevoite să consolideze granița de sud din cauza incursiunilor organizate de trupe paramilitare bulgare în teritoriul Cadrilaterului care se soldau cu jafuri și crime. Prin politica de populație, România dorea să înlăture pericolul reprezentat de gherilele de peste graniță.

Colonizarea Dobrogei de Sud cu români de pe tot cuprinsul teritoriului național și cu aromâni din fosta Macedonie otomană a fost o soluție care a dat roade. Astfel, procentul populației românofone din Cadrilater a crescut constant și pe fondul emigrării unor părți din populația bulgară în Bulgaria. La recensământul din 1930 procentul etnicilor români ajunsese la 20% din totalul populației regiunii .

În afara politicii de populație, România a dezvoltat rețeaua de drumuri din Cadrilater modernizând drumuri deja existente și construind altele noi.

În timpul administrației românești, în Cadrilater s-au dezvoltat orașele Silistra, Bazargic și Balcic, ultimul fiind reședință a reginei Maria, una dintre marile luptătoare pentru nașterea României Mari. Castelul reginei Maria este astăzi principalul punct de atracție al orașului.

Însă izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat soarta regiunii. Prăbușirea aliatului tradițional al României, Franța, a lăsat soarta Cadrilaterului la discreția lui Adolf Hitler, care a hotărât să îl atribuie Bulgariei.

În primele zile ale lui septembrie, delegații români care negociau cu cei bulgari la Craiova soarta Cadrilaterului au încercat să salveze ce se mai putea.Ei au propus ca orașul Silistra, portul Cavarna și Balcicul să rămână României. Însă negocierile au fost întrerupte de intervenția generalului Ion Antonescu, șeful guvernului care a ordonat încetarea discuțiilor și cedarea Cadrilaterului.

Șeful delegației române, Alexandru Cretzianu, a refuzat să semneze documentul, care a fost semnat în locul său de un alt membru al delegației la 7 septembrie 1940.

Conform prevederilor tratatului, România urma să cedeze Bulgariei partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul), și să procedeze la realizarea unor schimburi bilaterale de populație.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați aici de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să se așeze în Cadrilater.

În final, s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români,din întreaga Bulgarie, iar din România au plecat 77.000 bulgari.

 La finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, la presiunile sovietice, românii au renunțat să mai revendice Cadrilaterul sau o parte din el. Castelul din Balcic a rămas în proprietatea privată a Regelui Carol al II-lea al României până în 1948, când a fost confiscat de statul bulgar.

Surse:

http://www.napocanews.ro

http://www.ortodoxinfo.ro

https://chindiamedia.ro/

08/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

3 februarie 1918 – În timpul Primului Război Mondial, bulgarii au furat din Dealul Mitropoliei moaștele Sfântul Dumitru cel Nou (Basarabov), ocrotitorul Bucureștiului

Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918

Sfântul Dumitru Basarabov, a fost lăsat în București in timpul razboiului ruso-turc (1768-1774), cand generalul rus Petru Salticov, trecând prin satul Basarabov de la sud de Dunăre, în apropierea orașului Ruse, a luat din biserica acestui sat cioplită în stâncă, moaștele unui sfânt localmoaștele sfântului cu intentia de a le trimite in Rusia.

FOTO: MĂNĂSTIREA RUPESTRĂ SF. DIMITRIE BASARABOV. E SINGURUL AȘEZĂMÂNT MONAHAL ÎNCĂ ÎN FUNCȚIUNE. AICI AU FOST PĂSTRATE MOAȘTELE CUVIOSULUI PÂNĂ ÎN 1774.

La rugamintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromână, precum și a mitropolitului Grigorie II al Țarii Românesti, generalul Saltîcov le-a dăruit poporului român. Generalul Saltîcov a luat totuși mâna cea dreaptă a sfântului și a trimis-o la Kiev, unde se păstrează și astăzi în Lavra Pecerska.

Moaștele au fot asezate cu cinste, in iunie 1774, in actuala catedrala patriarhala din Bucuresti iar Sfântul Dimitrie este creditat de-a lungul timpului, cu mai multe minuni care au salvat orașul și locuitorii săi de foamete și boli.

Site-ul https://colectionaruldeistorie.ro, consemnează intre multele evenimente care au tulburat viața locuitorilor Bucureștiului în perioada de ocupație germană a orașului în Primul Război Mondial, episodul rămas de pomină în care bulgarii au furat moaștele Sfântului Dumitru.

După cum relatează în jurnalul său scriitoarea Pia Alimăneștianu, fiica lui Ion C. Brătianu și a Piei (Caliopi) Brătianu, neverosimila întâmplare s-a petrecut în noaptea de 2 spre 3 februarie 1918. Hoția a stârnit furia locuitorilor din teritoriul cotropit și enervarea teribilă a autorităților germane de ocupație.

Furtul Moaștelor Sfântului Dumitru, apogeul comportamentului sălbatic cu care bulgarii i-au oripilat până și pe camarazii lor nemți

Bulgarii își construiseră deja o reputație de hoți și de barbari atât în ochii celor ocupați, cât și ai aliaților germani. Trupele armatei bulgare și bandele de comitagii (trupe neregulate) săvârșiseră numeroase crime de război și se făcuseră răspunzătoare nu numai de atrocități, ci și de jafuri la drumul mare.

În Dobrogea, trupele bulgare au comis masacre împotriva populației române și a soldaților români capturați, iar în localitățile ocupate au furat tot ce s-a putut fura.

Până și nemții au rămas înmărmuriți de cruzimea și de apetitul pentru jaf al aliaților lor. “Turcii vor la Mangalia, ca să se roage, bulgarii vor la Constanța, ca să jefuiască”, observa generalul August von Mackensen în toamna lui 1916.
Într-un caz, germanii indignați au oprit un tren în care bulgarii încărcaseră pianele din Constanța, cu intenția să le care peste graniță. De furie că nu sunt lăsați să fure, soldații bulgari s-au urcat în vagoane și le-au spart cu topoarele.

Foto: Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către ocupantii bulgari în 1916

Comitagiii bulgari bântuiau Lunca Dunării și înaintau până aproape de Craiova și București, violând femeile, ucigând bărbații și furând tot ce puteau.

La Sud de fluviu dispăreau zeci de mii de vite și cantități uriașe de grâne, haine, vehicule, mobilă. La fel ca sovieticii în 1944, bulgarii aveau o fascinație față de ceasuri. Pe lângă bani și bijuterii, oamenii erau jefuiți cu precădere de ceasornice.

Nici bisericile nu erau cruțate. Comitagiii și soldații bulgari prădau icoanele și tot ce era de preț, pentru ca apoi să dea foc clădirilor.

Hoții bulgari au spart ușa Mitropoliei, au înhățat sicriul de argint și l-au încărcat într-o mașină parcată pe Strada 11 Iunie

Dar episodul din noaptea de 2 spre 3 februarie 1918 le-a întrecut pe toate.

Constantin Bacalbașa a relatat în memoriile sale întregul episod. Mai întâi, bulgarii au furat documentele slave din biblioteca Academiei Române, sub pretextul că le-ar fi fost luate cândva de români.

Apoi l-au luat în vizor pe Sfântul Dumitru, ale cărui moaște sunt adăpostite în Catedrala Mitropolitană.

Foto: Racla de argint în care odihnesc moaștele Sfântului Dumitru Basarabov a fost furată de bulgari în noaptea de 2 spre 3 februarie 1918

Bulgarii pretindeau că osemintele Sfântului Dumitru Basarabov, din Dealul Mitropoliei Bucureștiului , erau “de-al lor”, deși el fuseseră aduse la București de către ruși, în 1769.

Așa că, într-o noapte, o parte din bandă a urcat cu o mașină pe Strada 11 Iunie, din spatele Mitropoliei, iar alți bulgari s-au dus la polițistul român care era de pază. L-au forțat pe acesta să-și părăsească ghereta și să-i însoțească în josul dealului, pe Strada Bibescu, pe motiv că au ceva important să-i comunice.

În acest timp, dinspre Strada 11 iunie, cealaltă echipă de bulgari a spart ușa Mitropoliei, a ridicat sicriul cu osemintele Sfântului Dumitru și l-a urcat într-o mașină.

Mahalalele au fremătat la aflarea veștii

Polițistul și-a dat imediat seama că se întâmplă ceva necurat și, după ce a scăpat de bulgari, a verificat obiectivul. A descoperit spargerea și a dat alarma.

Era ora 4 dimineața când emisari băteau deja la ușa mareșalului August von Mackensen, comandantul trupelor de ocupație din România, și a Prefectului Capitalei.

Foto. Feldmareșalul german August von Mackensen intrând în catedrala catolică din București, în dimineața zilei de Crăciun 1916. Capitala României tocmai fusese ocupată de trupele Puterilor Centrale

Pe Mackensen îl aștepta o scrisoare a Mitropolitului Primat Conon: “Excelenţa voastră, avem marea durere să vă aducem la cunoştinţă că astă-noapte s-a jefuit biserica Catedrală a sfintei noastre Mitropolii (…), faptul s-a întâmplat cu o trupă de soldaţi bine înarmaţi, care pe la orele 2.00 noaptea mai întâi au înlăturat pe sergentul de serviciu şi, ţinându-l la o parte şi servindu-se de instrumente puternice, au forţat ambele uşi ale bisericii Catedralei, au spart geamurile de la intrare, au năvălit în altar, au ridicat cu forţa preţiosul sicriu cu sfintele moaşte şi cu tot ce se afla, după care au plecat cu toate cele jefuite şi le-au transportat la automobilul pe care-l aveau îndosit, anume pregătit şi plasat jos, în dosul Mitropoliei, pe o stradă laterală, întunecoasă. Şi astfel automobilul a dispărut, încotro nu se ştie”.

Ofițerul german a rămas ca la dentist când a auzit noua ispravă a aliaților bulgari. A decis să trateze lucrurile cu cea mai mare seriozitate, nu avea nevoie în niciun caz de o răscoală dintr-un motiv atât de stupid.

S-a bănuit că bulgarii vor încerca să-l treacă pe sfânt peste Dunăre, așa că au fost trimise imediat, în toate direcțiile, patrule germane, pentru că bulgarii nu ezitau să-i omoare pe români dacă-i întâlneau.

În zorii zilei, exact așa cum se temuse Mackensen, Bucureștiul era deja în pragul răscoalei. Vestea că bulgarii îl furaseră pe Sfântul Dumitru făcuse ocolul mahalalelor, iar mii de oameni – mai ales femei – au apucat, furioși, drumul spre Dealul Mitropoliei.

Tulburările au luat amploare, așa că a fost nevoie de intervenția poliției, pentru a dispersa mulțimea, și de făgăduielile solemne ale lui Mackensen că situația se va rezolva.

Tâlharii bulgari au fost prinși de cavaleria germană, iar Sfântul Dumitru s-a întors la Mitropolie ca un erou, cu mare fast

Tâlharii bulgari goneau în acest timp cu automobilul în care se afla sicriul, către Dunăre. La Giurgiu îi aștepta, gata pregătită, o barcă.

Ghinionul a făcut ca mașina să aibă pană de motor la jumătatea drumului dintre București și Giurgiu.

La Călugăreni, cu nici 40 de kilometri înainte de malul Dunării, bulgarii au rămas blocați.

În disperare de cauză, hoții au rechiziționat o căruță în care au mutat sicriul de argint cu oasele sfântului. Acolo i-au prins din urmă cavaleriștii nemți. Scena este descrisă de generalul Zach, într-o scrisoare către Mackensen:

“Ajungând la Călugăreni, hoţii, care voiau să le transporte (n.r. – pe moaște) în Bulgaria, au schimbat automobilul cu o căruţă cu cai pentru a-şi şterge urmele. E meritul aghiotantului meu Rhefeld că a descoperit acest schimb. În dreptul satului Daia, el a găsit căruţa căutată, însoţită de soldaţi bulgari foarte înarmaţi. Le-a arătat revolverul , a oprit transportul”.

Revenirea sfântului la Mitropolie a fost, la rândul ei, memorabilă. Cu mare fast, înconjurat de cavaleria de elită germană, din corpul Ulanilor Morții, sicriul cu oasele Sfântului Dumitru a străbătut drumul întors către București, fiind întâmpinat pretutindeni de mase de țărani și târgoveți îngenunchiați, cu capetele descoperite.

Legenda confirmată: bulgarii n-au reușit să fure moaștele pentru că se lăsase sfântul greu

Întâmplarea cu furtul moaștelor Sfântului Dumitru a readus în prim-plan o legendă care circula în sânul poporului român. Se spunea că, atunci când sfântul nu voia să participe la sfeștaniile aducătoare de ploaie sau la alte ceremonii, se lăsa greu. Iar atunci, credeau oamenii, nicio forță omenească nu putea să-l urnească.

Faptul că sfântul se lăsase furat de către bulgari a zdruncinat, pentru moment, credința locuitorilor Bucureștiului. Ulterior, însă, când tâlharii au fost prinși și sicriul returnat la Mitropolie, mulțimea a răsuflat ușurată: legenda se confirmase. “Poporul spune că a fost găsit înnămolit, căci se lăsase Sfântul greu”, își încheia Pia Alimăneștianu propria relatare despre nemaipomenitul incident.

Sfântul Dimitrie Basarabov e de aproape 250 de ani patronul Bucureștilor și se serbează la 27 octombrie, o zi mai târziu după Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de la Salonic.

Figura sa apare încă din 1865 pe stema Capitalei României, unde printr-o confuzie voită a fost reprezentat ca un tânăr războinic roman, deși toate legendele hagiografice (hagiografia e ramura teologiei care se ocupă cu viețile sfinților) spun despre el că a fost un păstor sihastru ce a trăit prin văile stâncoase din apropierea cetății Rusciuk (Ruse) din Bulgaria.

02/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena - Ziar Gazeta de Cluj

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Tratatul-de-la-Craiova-Procesul-verbal.jpg

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

Refugiati din Cadrilater

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

Armata bulgara intra in Cadrilater | Istorie pe scurt

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: