CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena - Ziar Gazeta de Cluj

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Tratatul-de-la-Craiova-Procesul-verbal.jpg

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

Refugiati din Cadrilater

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

Armata bulgara intra in Cadrilater | Istorie pe scurt

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Se împlinesc 141 de ani de când la 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României. VIDEO

 

 

 

 

 Fișier:Rosenthal - Romania rupandu-si catusele pe Campia Libertatii.jpg

 

In imagine: Romania rupându – si lanţurile pe Campia Libertăţii, pictură de Constantin Daniel Rosenthal

 

 

 

 

 

 

„O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!”

Mihai Viteazul

 

 

 

 

Se împlinesc 141 de ani  de când, la 9 mai 1877  în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României.  

O contribuţie importanta la acest eveniment istoric a avut-o  ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, care a rostit celebrul discurs  :

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

 „Legea independenţei”,  a fost promulgată a doua zi, pe 10 mai, de catre regele Carol I şi a intrat  în vigoare imediat.

141 de ani de neuitare!

Acest moment, consolidat prin grele jertfe pe câmpurile de luptă din Bulgaria, a reprezentat prima etapă spre unirea românilor în hotarele unui singur stat, care s-a înfăptuit în urmă cu 100 de ani, la 1 decembrie 1918.

  Independenţa a fost o năzuinţă seculară, o permanenţă a istoriei poporului român, iar Ţarile Române nu si-au pierdut niciodata existenţa statală şi nu au putut fi transformate in paşalâcuri, aşa cum se întâmplase cu celelalte ţări balcanice şi cu Ungaria..

In secolul al XIX-lea mentinerea suzeranitaţii otomane asupra ţării noastre şi însăşi existenţa Imperiului Otoman  deveniseră anacronice, iar garantiile colective a celor sapte state europene frânau dezvoltarea ţării, atâta timp cât Romaniei i se interzicea să incheie tratate politice si comerciale, să aiba reprezentanţi diplomatici, să bată monedă, să majoreze efectivele militare etc.

Crearea statului naţional după unirea din 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia, a reprezentat un progres major în procesul cuceririi independenţei de stat.

Cu toate opreliştile puse in fata poporului român prin tratatul de la Paris, unirea de la 1859 şi crearea statului naţional au fost recunoscute pe plan extern, Romania stabilind legături diplomatice prin agenţii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena,  1872 la Berlin,  1874 la Petersburg), a incheiat convenţii cu Austro-Ungaria (1875) şi cu Rusia  (1876),  a facut schimburi de delegaţii etc.  

Dezvoltarea economica şi noile relaţii sociale determinate de aceasta dezvoltare, cereau imperios inlăturarea oricaror relaţii de dependenţă faţă de Turcia.

La un  deceniu dupa Unire s-a dublat productia agricola şi s-a triplat cea industrială, s-a extins reţeaua de căi ferate (1250 km), s-a infiinţat un sistem monetar naţional, s-a creat si s-a dezvoltat o armată natională.

Prefacerile care aveau loc in societatea românească după Unirea Principatelor, au favorizat trecerea la etapa decisiva a luptei pentru independenţă.

Conjunctura internaţională a timpului a uşurat şi ea lupta românilor pentru cucerirea independentei statale.

Astfel în 1875 se declanşaseră rascoale armate impotriva dominaţiei otomane in Bosnia si Hertegovina, iar  in 1876 se răsculaseră bulgarii, sârbii si muntenegrenii, obligând Turcia să intervină cu mari pierderi atât în plan economic cât şi militar. 

România a sprijinit aceste acţiuni fără să se amestece direct în conflictul care se declanşase. 

” Criza Orientală” a creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

În această conjunctură internatională favorabilă în care Imperiul otoman era din ce în ce mai slăbit, România a incercat obţinerea independenţei sale pe cale diplomatică, adoptând o poziţie de neutralitate în schimbul căreia revendica şapte condiţii care o plasau efectiv în poziţia unui stat suveran :

  1. Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania.

  2. Admiterea reprezentantilor ei in corpul diplomatic.

  3. Asimilarea supuşilor români din Turcia statutului celorlalti supusi straini si recunoaşterea dreptului de judecare a lor de catre agenţii diplomatici români.

  4. Inviolabilitatea teritoriului român si delimitarea insulelor Dunarii.

  5. Incheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice, precum şi a unei convenţii de extrădare a răufacătorilor.

  6. Recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinatate.

  7. Fixarea graniţei intre România si Turcia la gurile Dunarii, pe talvegul braţului principal.

Având în vedere conţinutul condiţiilor, cât şi statutul României de ţară aflată sub suzeranitate otomană şi garanţie colectivă – marile puteri  europene au adoptat faţă de aceste cereri ale Romaniei următoarea atitudine:

Ø      Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit şi nu i-a dat curs.

Ø      Rusia a considerat  cererile României inoportune.

Ø      Franţa le-a  considerat  primejdioase

Ø      Anglia s-a manifestat de-a dreptul ostil. Consulul Marii Britanii la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, nu se sfia să califice în rapoartele expediate centralei Foreign Office-ului la Londra, actele guvernului român  drept „o politică aventuristă”. 

Se desprindea limpede concluzia că independenţa noastră nu o făcea nimeni cadou, ea trebuia cucerita.

Această poziţie s-a intărit şi mai mult in urma Conferinţei de la Constantinopol (decembrie 1876) a ţărilor semnatare a tratatului de la  reforme pentru ţările din sudul Dunarii.

Conferinţa nu a luat în discuţie cererile României şi mai mult, Imperiul otoman a dat o Constituţie prin care România era considerată o provincie otomana privilegiata.Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu Imperiul Otoman.

 

 

 

 

 

 

Agravarea bruscă a relaţiilor internaţionale şi indeosebi, iminenţa declanşării unui nou război între imperiile Ţarist şi Otoman au determinat guvernul român sa intre în negocieri cu Rusia.  

La 4 aprilie 1877, România acorda „libera trecere” trupelor ruseşti spre Dunare, iar Rusia garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. 

Ca măsură de prevedere, la 6/18 aprilie 1877  guvernul român a dat publicităţii decretul de mobilizare a armatei permanente şi teritoriale cu rezerva ei, al cărui text fusese aprobat încă la 1/13 aprilie. 

Aceasta acţiune complexă s-a efectuat în ordine, rapid şi cu precizie, astfel încât în aproximativ 20 de zile, până la 25 aprilie / 7 mai, mobilizarea a fost încheiată, armata fiind pusă pe picior de razboi, ceea ce, în condiţiile de atunci, a însemnat o performanţă, mai ales că o parte din unităţi terminaseră aproape concentrarea încă de la 15/27 aprilie.

Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii reprezentau forţa operativă. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.

 Concomitent cu mobilizarea, armata română a început să execute una dintre cele mai importante misiuni care i-au revenit în timpul războiului din 1877-1878: operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi – implicit – ele să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. În conformitate cu textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, semnată la 4/16 aprilie de ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic şi consulul general al Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, trupele ţariste au intrat pe teritoriul României pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel, deşi actul nu fusese încă ratificat de Parlamentul de la Bucureşti.

În aceeaşi zi, şeful diplomaţiei române comunica printr-o circulară agenţilor diplomatici ai României decizia guvernului de la Bucureşti de a menţine drepturile României şi neutralitatea ei, „nevoind să aducă o prejudecată deciziei ulterioare a corpurilor legislative care sunt convocate pentru […] joi, 14 aprilie”.

La 16/28 aprilie, Camera Deputaţilor, după vii şi agitate dezbateri, a ratificat convenţia militară româno-rusă, acelaşi lucru făcându-l a doua zi Senatul.

Riposta Porţii Otomane a fost extrem de violentă, de agresivă, ea având două componente: una diplomatică şi alta militară. Prima s-a concretizat prin nota de protest adresată celor cinci puteri garante – Marea Britanie, Austro-Ungaria, Germania, Franţa şi Italia – la 20 aprilie/2 mai, prin care guvernul de la Constantinopol le înştiinţa asupra ruperii relaţiilor diplomatice dintre România şi Înalta Poartă.

A urmat  expulzarea brutală a girantului agenţiei diplomatice a României din capitala otomană, Grigore Ghica.

În sfârşit, la 22 aprilie/4 mai au început represaliile, prin bombardarea Brăilei, care au continuat patru zile mai târziu cu bombardarea porturilor Calafat, Olteniţa, Bechet şi Călăraşi.

Cum era de aşteptat, a venit şi replica armatei române în faţa acestor acte de agresiune: la 26 aprilie/8 mai, artileria românească a bombardat Vidinul.  

La 9/21 mai 1877 are loc Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților care proclamă independența de stat a României. Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu declară în fața Adunării că ”suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă” , iar guvernul “va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. 

La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care “ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare, iar în după amiaza aceleiaşi zile  un mare număr de bucureşteni, care se strânsese în jurul clădirii Adunării, primind cu entuziasm vestea proclamării independenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu – scrie N. Iorga – împreună cu “vreo mie de studenţi”, cu drapele şi torţe, cântând “Deşteaptă-te române”. În seara acelei zile au avut loc manifestaţii de bucurie şi la Craiova şi Iaşi.

Iminenţa declanşării războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent.

 

   ion-c-bratianu.jpg

     

      Principele Carol I                I.C Bratianu              Mihail  Kogalniceanu

A doua zi, pe  10/22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea sa de către principele Carol I.

Momentul proclamării independenței de stat a României a fost unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria noastră.

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României”, spunea profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova.

Guvernul român a hotărât imediat încetarea plății tributului de 914.000 lei către Turcia, suma fiind redirecționată către bugetul apărării naţionale.

Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.

„La 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul,Crișana şi Maramureşul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a obligat Rusia să  recunoască independența României, dar şi să îi cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării.  

În schimb, Rusia a reanexat  județele din sudul  Basarabiei  (Cahul, Ismail, Bolgrad) pe care le pierduse în 1856 în favoarea Principatului Moldovei, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris încheiat după războiul Crimeei.

Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre. 

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste care devastau, jefuiau periodic şi au mutilat teritorial ţările române, după revoluţiile de la 1821 şi 1848, după memorabilul act al unirii Moldovei şi Munteniei din 1859, proclamarea independenţei şi consfinţirea ce i s-a adus prin purtarea războiului naţional eliberator din 1877-1878 au înscris un moment culminant pe spirala devenirii istorice a României.

Independenţa nu a fost un cadou făcut românilor. Mii de fii ai acestui popor și-au pierdut viața  în timpul Războiului de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială.

Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată.

Zilele de 9 şi 10 mai 1877 sunt date-reper ale demnităţii şi mândriei noastre naţionale, pentru că fără ele, nici viața noastră şi nici ţara noastră nu ar fi așa cum este astăzi.

Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania,  Banatul, Crișana și Maramureşul), nici existența României de astăzi.

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/09/ziua-de-9-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-3/

 

 

 

SURSE:

http://www.scritub.com/istorie/CUCERIREA-INDEPENDENTEI-DE-STA41466.php

https://neamulromanescblog.wordpress.com/2013/05/09/declaratia-de-independenta-a-romaniei-9-mai-1877/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/independenta-de-stat-a-romaniei-in-rapoartele-diplomatiei-britanice

http://matricea.ro/istorie-romania-9-mai-1877-independenta-romaniei/

09/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

31 ianuarie 1418 – S-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, gloriosul domn al Ţării Româneşti. VIDEO

 

 

 

Mircea cel Bătrîn (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș, România

 

Mircea cel Bătrân (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș.

 

 

 

La 31 ianuarie 1418 s-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, de două ori domn al Munteniei şi a fost înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit timp de 32 de ani în Țara Românească între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul voievodului Radu I și fratele lui Dan I (numai după tată), căruia i-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386.

Potrivit istoricilor, Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia.

Despre doamna Calinichia există  mai multe supoziţii şi anume că ea ar fi fost (potrivit unei cronici sârbeşti târzii din sec. al XVII-lea), a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, sau o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc sau că ar fi provinit dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le deţinea acolo.
 

În documentele oficiale ale vremii, Mircea cel Mare apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”.

Supranumele de „cel Bătrân”  însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii acesta a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat.

Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupunea, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume.

Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia ca în Occident numerotarea domnilor, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul Brădet.

Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia. 
Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly .

Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca.

Remarcabil comandant militar şi om politic, Mircea cel Mare, s-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune în Imperiul otoman. 

 În baza interesului reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, Mircea se aliază cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. A fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.

Cu toate că jurămîntul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 7 martie 1395.

Mircea cel Mare a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I al Moldovei, Mircea a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia), relațiile dintre Ungaria și Muntenia se înrăutățesc.

Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Pînă la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două principate românești vor rămîne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu țarii bulgari din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpînirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și alipește Munteniei acest ţinut  în 1388.

 Mircea cel Mare al Munteniei a fost  în istoria europeană  o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din Balcani. În urma bătăliilor de la Rovine și Argeș, în 1395 pierde tronul și se retrage în Transilvania. 

În Muntenia, turcii îl așează în scaunul domnesc pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană. După cîteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie.

Anul următor, 1397, pe rîul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrîn zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlan sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor.

În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea.

Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită un fiu zălog la Constantinopol.

  Din 1408 domnitorul muntean îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, viitorul domn al Munteniei Mihail I.

Mircea Voievod a luat măsuri pentru consolidarea economiei, armatei, administrației și bisericii. El a centralizat puterea, a emis monedă și a stimulat comerțul, dezvoltarea mineritului și agriculturii.

A dotat armata și a construit cetăți. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Munteniei (Valahiei) primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. 

Creşterea puterii economice şi militare a ţării  îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Mircea a avut mai mulți fii, căci – scriau cronicarii greci Ducas și Chalcokondil – „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”.

Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).

Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.

Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân a devenit o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

 

 

 

Fișier:Harta Tarii Romanesti, 1404.png

 

 

 

În timpul domniei lui  Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.

Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale a Munteniei în acea epocă. 

Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore Alexandrescu – „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân” în 1863 și poezia „Mircea cel Mare și solii”, Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, 1881, D. Ciurezu – „Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu – „Cozia”, Ion Brad – „Epitaf la mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure – „Mircea”, Ioan Alexandru – „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan – „Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan Tarchila – Io , Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața Centrală din Târgoviște, în Râmnicu Vâlcea, Pitești, Turnu Măgurele, Tulcea, București, Constanța), pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu – „Mircea” în 1989). De asemenea, o serie de instituții de învățământ (colegii naționale din Constanța și Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează și bricul Mircea etc.), străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.

Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și disciplinele conexe, existând un important număr de lucrări în acest sens.

 

 

 

File:Interbelic Durostor County CoA.png

 

 

Chipul domnitorului a figurat și pe stema județului Durostor din Dobrogea de sud (Cadrilater), în perioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.

 În memoria urmaşilor, Mircea a rămas ca un mare conducător care a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită rezistenţei sale a putut fi  menţinută nu numai independenţa statală a Munteniei dar şi a Moldovei.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://www.istoria.md/articol/718/31_ianuarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://istoriamilitara.org/

31/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: