CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O înfrângere dureroasă pentru neomarxiști

În ciuda presiunilor fără precedent ale mai marilor Uniunii Europene, care au șantajat clasa politică din Italia, iată că neomarxiștii au fost zdrobiți. „Extremista” Georgia Meloni (foto), șefa partidului Fratelli d’Italia, adică „Frații Italiei”, câștigă în fruntea unei coaliții alegerile pentru Camera Deputaților și Senat, scrie jurnalistul Sorin Roșca Stănescu în http://www.corectnews.com.

Va fi primul premier femeie din istoria Italiei. Suveraniștii sunt pe cai mari.

În urmă cu câteva zile, Ursula von der Leyen, pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, a intervenit brutal în procesul electoral al unui stat membru, încercând să influențeze prin amenințări rezultatul votului, în favoarea neomarxiștilor.

Șefa Comisiei Europene i-a amenințat pe italieni că, dacă nu vor alege ce trebuie și cum trebuie, adică cu hotărâre și fără ezitări pe neomarxiști, acest stat va putea împărtăși soarta Ungariei și Poloniei.

Ce fel de soartă? Guvernele Ungariei și Poloniei promovează politici de tip suveranist și, în consecință, sunt permanent cu sabia lui Damocles deasupra capului.

Adică amenințați de neomarxiștii care domină Comisia Europeană, dacă nu cu excomunicarea, în orice caz cu blocarea fondurilor de redresare și reziliență. Iar asta se întâmplă doar fiindcă liderii politici din cele două state apără și promovează suveranitatea națională.

Nu că ar pleca la război împotriva statelor care, în limbajul de lemn bruxellez, se manifestă „corect politic”.

Ci deoarece susțin familia tradițională, îngustează terenul de manifestare LGBT, mai ales în ceea ce privește educația copiilor, se opun căsătoriei unor persoane de același sex și adopției de copii de către familiile homosexuale. Promovează politici în favoarea interesului național.

Într-un trecut nu prea îndepărtat, oamenii politici de acest fel și partidele de acest fel erau caracterizate ca fiind animate de sentimente patriotice. Suveranismul nu este altceva decât o extensie deloc negativă a naționalismului sănătos. A patriotismului viguros.

De mai mulți ani, retorica s-a schimbat radical la nivelul Uniunii Europene, dar și la nivelul unor state non-europene, pe măsură ce globalismul, susținut în mod programatic de partidele neomarxiste, a avansat.

Și s-a ajuns astfel la demonizarea unor patrioți și la punerea la zid a unor regimuri care promovează politici naționale.

În acest context, a fost amenințat într-un mod de o brutalitate încă nemaîntâlnită statul italian, de către cel mai înalt responsabil al Uniunii Europene. Efectul a fost diametral opus.

Din această perspectivă, se poate spune că, în mod inconștient, Ursula von der Leyen (foto) a acționat ca un agent electoral al suveraniștilor din Italia.

Dreapta suveranistă a câștigat, conform ultimelor date exit-poll, între 41 și 45 la sută, un scor spectaculos, în timp ce Stânga, susținută de neomarxiștii europeni, nu a obținut decât între 25 și 29 la sută din voturi.

Vom mai avea deci un guvern suveranist. Și, desigur, efectul se va resimți în plan internațional. Nu este deloc exclus ca, pe creasta acestui val, partidele suveraniste din România să obțină la rândul lor un scor atât de bun, încât să poată veni la guvernare într-o alianță.

De altfel George Simion, care în acest moment conduce detașat zona suveranistă, nu a ezitat să salute victoria Dreptei din Italia și să-și reafirme convingerea că AUR va veni la guvernare.

Desigur – nu a spus-o el, o spun eu – împreună cu alte partide suveraniste, dacă acestea vor trece ștacheta celor 5% și vor putea intra în Parlament.

27/09/2022 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

29 august 1917: Proclamarea independenței primului stat al aromânilor din sudul Dunării

Proclamarea Independenței Pindului

Site-ul http://independenta-pindului.ro/context/4 consemnează că în data de 29 august 1917, românii din Munții Pindului și-au proclamat independența față de greci, în condițiile în care situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene s-au retras.

În vacumul de putere creat, notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului s-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern.

Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele: „Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei.

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alkibiade Diamandi in timpul ocupatiei italiene în 1917.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei.

 Autonomia aromânilor din Peninsula Balcanică a fost  sprijinita pe mai multe planuri de România, începând cu anii 1860, imediat după Unirea Principatelor.

Prima încercare de a întemeia un stat al aromânilor i-a aparţinut lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat  în sudul Albaniei ocupate de italieni, o Republică Aromână a Pindului.

Foto: Alcibiade (Alchiviad) Iamandi, (n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, România), om politic aromân din Grecia, un mare susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani,și luptător împotriva elenizării comunității aromâne din regiune.

În  1912 Diamandi a plecat (ca de altfel mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris și absolvit Academia Comercială din București.

Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer.
Fiind unul dintre susținătorii vehemenți ai aromânilor din regiunea Pindului, el a cerut insistent italienilor și României să susțină organizarea comunității băștinașe aromâne într-un canton autonom.

Charismaticul politician anti-grec şi propagandist aromân din Grecia, Alcibiade Diamandi spera să realizeze un stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.

În 1917, cu sprijinul trupelor italiene, el avea să înfiinţeze în Grecia și Albania, Republica Pindului şi Republica Korcea, state autonome sub protectorat italian.

Acestă acțiune de emancipare națională a aromânilor, a fost denumită mai târziu în bibliografii „Principatul Pindului”, dar a primit un răspuns negativ din partea României, precum și de la italieni.

După retragerea italienilor din Epir, situația aromânilor implicați în mișcarea de independență politică din Pind a devenit extrem de critică.

Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se va deda la represalii asupra aromânilor.

Autoritățile elene urmau sa fie controlate de emisari diplomatici italieni, care urmau să fie trimiși în principalele localități aromâne din Pind.

Însuși premierul grec Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit, numai că, la 7 septembrie 1917, după ce trupele grecești au intrat în Samarina, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată.

Din cauza persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în localitățile lor de origine.

La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit, aplicând localnicilor aromâni un regim barbar de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii aromâni au fost primii care au căzut victime reinstaurării oblăduirii grecești.

Pentru a nu fi ucis de miliţiile albaneze şi greceşti, Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să formeze la Arghirocastro (în Albania), o delegație aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind, după care a plecat la Roma, unde a devenit un apropiat al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini.

Ceva mai târziu i-a fost emis un pașaport românesc și a putut  să călătorească în Grecia.

Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene pentru rezistența lui față de politica  de asimilare a aromânilor abia în 1927.

Cu toate înfrângerile suferite de luptătorii pentru cauza crerii unui stat al aromânilor din Balcani, ideea nu a pierit !

Iată ce scria în presa vremii un ceh către aromâni, cu prilejul aniversării a zece ani de la proclamarea independenței primului Principat al Pindului

România mică aromânească.

Aromâni!

Astăzi sunt zece ani de când aţi ridicat steagul libertăţii pe plaiurile Pindului. Atunci, după veacuri de robie, Pindul a devenit iarăşi independent. Dar soarta crudă a încercat din nou tenacitatea şi răbdarea noastră. După două luni n’a rămas din realitatea dulce, decât o amintire.

Totuşi păstraţi încrederea. Momentul vostru vine, în ciuda tuturor pierderilor aşa de mari, ce aţi suferit prin desnaţionalizare. Ce e drept, aţi pierdut prea mult numericeşte, însă ce e lucru principal, pământul pe care sunteţi născuţi, a rămas al vostru din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor.

Individualitatea unei naţiuni, ori a unei ramuri este dată nu numai prin indivizii săi, ci şi prin pământul pe care s’a născut. Şi o naţiune, ori o ramură, moare numai după ce a pierdut din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor şi acest pământ, cu alte cuvinte, numai după ce a fost aşa de slăbită, încât s’ar putea naşte pe pământul ei o nouă naţiune.

Ramura meglenoromână moare, fiind aşa de slăbită că pe pământul ei s’a putut naşte naşte naţiunea bulgară. Ramura rumără moare, fiind aşa de slăbită, încât pe pământul ei s’a putut naşte naţiunea sârbo-croată. Din contra, pe teritoriul ţinuturilor pindo-române, cari cuprind întreaga regiune ţărmurită prin Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys, linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta, nu s’a născut din timpul în care s’a născut neamul românesc nici o altă naţiune decât cea română, şi anume ramura aromână. Grecii şi albanezii, pe cari îi găsim pe teritoriul acesta, pe teritoriul acestei Românii Mici, trebue să fie consideraţi ca elemente străine, fiindcă naţiunea greacă s’a născut mai la Sud şi naţiunea albaneză mai la Nord.

Unii afirmă că sunteţi veniţi în regiunea Pindului din Nord, deslipindu-vă din trunchiul străromân. Nu-i credeţi! Cele patru ramuri româneşti nu sunt productul desmembrării unui trunchiu străromân, ci existenţa lor este pur şi simplu consecinţa firească şi neapărată a configuraţiei suprafeţei pământului, care a dat naştere neamului românesc, adecă a peninsulei balcanice şi teritoriului estcarpatic, teritoriului ce-l găsim între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul estcarpatic reprezintă o unitate geografică clasică şi rară pe faţa pământului.

De aceea teritoriul acesta a dat naştere numai unei singure ramuri româneşti, celei dacoromâne. Din contra suprafaţa peninsulei balcanice nu este clădită aşa unic şi arată cinci unităţi geografice mai mici şi totdeodată destul de independente.

De aceea, nu s’a născut aici o singură ramură română, ci mai multe.

Ar fi trebuit să se nască cinci, însă de fapt s’au născut numai trei,fiindcă o unitate a rămas şi mai departe, aceea a albanezilor şi o alta aceea a grecilor. Ramura rumărilor s’a născut în unitatea geografică ce se întinde la Nordvest de Şar-planina, ramura megleno-românilor în unitatea geografică ce se găseşte la Est de Şar-planina, iar teritoriul de naştere a ramurei noastre este cel pindoromân şi arată graniţele mai sus menţionate.

Cele patru ramuri româneşti sunt în mod egal vechi ca naţiunea română, deşi din momentul în care a început naşterea naţiunei româneşti, configuraţia suprafeţei teritoriului estcarpatic şi a peninsulei balcanice au dat începutul şi celorlalte patru ramuri, despărţind naţiunea română în concordanţă cu unităţile geografice respective.

(…) Evoluţia statelor europene în state naţionale, cari să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent, a înaintat aşa de mult încât acum câţiva ani am fost martorii unui fapt la prima vedere ciudat, însă foarte firesc. Irlandezii, cu toate că ei nu reprezintă astăzi decât un foarte mic procent din locuitorii insulei irlandeze – ai unităţii geografice pe care s’au născut – constituesc aproape pe toată întinderea acestei insule un Stat propriu cu un caracter naţional irlandez. În cazul acesta cea mai mare putere colonială a lumii a fost silită să cedeze înaintea unui mic popor desnaţionalizat în aşa grad, încât el părea pe cale de dispariţie. Isvorul forţei admirabile care a făcut ca sforţările unui popor aşa de mic să biruiască asupra Angliei, a fost trezirea conştiinţei irlandezilor că ei au dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care s’au născut.

Cazul Irlandei se va reproduce şi în alte ţări ale Europei. Şi depinde, aromâni, înainte de toate de voi, dacă se va reproduce şi în ţinuturile României Mici. Acum trebuie să se trezeacă între voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga Românie Mică, la întreg pământul care v-a dat naştere, ori odată vă va surprinde momentul decisiv pentru voi, fără să-l percepeţi, iar mai târziu ar fi cu greu să recâştigaţi libertatea.

Momentul vostru vine! Dacă nu va veni mai devreme, va veni desigur atunci când perspectivele straşnice ce le deschide războiul chimic şi cu avioane, vor produce lichidarea pericolului războaielor europene.

Cu toate că astăzi soluţia dela ordinea zilei pentru asigurarea păcii europene este creiarea Statelor Unite ale Europei, pericolul războaielor europene nu se va lichida prin creiarea acestor fel de State Unite. Cauza principală a războaielor europene nu constă în faptul că omenirea europeană trăieşte despărţită în mai multe State independente, ci în faptul că Europa nu este împărţită aşa cum a predestinat-o natura însăşi.

Lichidarea, de care e vorba, se va înfăptui prin împărţirea Europei în State naţionale, care să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent: cu alte cuvinte, Europa va fi împărţită aşa cum a predestinat-o natura şi în concordanţă cu tendinţa ce-o arată evoluţia Statelor europene.

Natura a predestinat locul Statului vostru între Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys şi linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta.

Pătrundeţi-vă, aromâni, de acest adevăr, treziţi în voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care sunteţi născuţi, aduceţi cauza voastră la cunoştinţa Europei şi atunci veţi câştiga totul.

Praga, 28 August 1927
Jaroslav Müller

J. Müller, România mică aromânească. Un ceh către aromâni cu prilejul unei aniversări, în „Graiul românesc”, I, nr. 8, august 1927, pp. 165-167; sub titlul Un ceh către aromâni, este reprodus în „Peninsula Balcanică”, V, nr. 5-6, septembrie-octombrie 1927, pp. 73-76; de asemenea, în „Macedonia”, I, nr. 4, 21 noiembrie 1927, p. 4 apud Stoica Lascu, Evenimentele din iulie – august 1917 în regiunea Munților Pind – încercare de creare a unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu istoriografic și arhivistic în Revista Română de Studii Eurasiatice, Anul III, vol. 3, nr. 1-2 / 2007

Renașterea statului aromân

În octombrie 1940, Italia a invadat Grecia, dar trupele elene au respins în Albania forţele italiene slab dotate, obligându-l pe aliatul german care pregătea invazia în Rusia, să intervină în aprilie şi mai 1941 şi să ocupe nordul Greciei.

Pe urmele germanilor, italienii au preluat controlul Chamariei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei, unde trăia o minoritate aromână masivă de câteva sute de mii de oameni, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”.

Aceasta a sprijinit invazia italiană, considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu italienii.

 Mussolini a înfiinţat în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alchiviad Diamandi, mai târziu regent.

Foto: Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, stat care a funcţionat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, sub protectorat italian si a avut relatii strânse cu România .

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema României încadrată în centru.

Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din Evul mediu atât al „valahilor” români cât şi a celor „vlahi” aromâni, și care se află până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromânilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culorile tradiţionale româneşti.

Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimentele alb-negre din centru, făcea trimitere simultan şi la culorile portului popular aromân din munţii Pindului.

Nici acest drapel nu era de inspiraţie recentă, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

Potrivit martorilor epocii, printre care se număra şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii valahi aveau atunci înscrise pe  banda albastră a drapelelor simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus),  evidenţiind dimensiunea etnică latină ce şi-o revendicau .

Oricum, simbolistica acestuia  este profundă: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunării, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunării

Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în aromână).

În iunie 1941, Diamandi  a fondat la Metsovo, în Grecia ocupată de germani și italieni „Partidul Kοutso-vlahilor” (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων)”.

A fost convocat în Trikala,  Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea aromânei ca limbă de stat .

De asemenea, însemnele grecesti  de la intrarea in  localități au fost  înlocuite cu altele noi, în aromână și italiană.

Astfel, Metsovo a devenit Aminciu în aromână și Mincio în italiană, Nympheon devenit Nevesca și Nevesa, Samarina a fost făcut în Santa Maria, etc.

Despre subiectul indepedenței Pindului puteți citi mai multe pe siteul dedicat acestui subiect, in https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/30/videoprincipatul-aroman-al-pindului-o-romanie-sud-dunareana/ și pe www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.

31/08/2022 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prin Acordurile de la Roma din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

 

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

Publicația GLASUL.INFO scrie că prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.(1) 

După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă precum broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțaț caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”. La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul al doile se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934.

Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” (2)

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.


Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

Înțelegerea Balcanică – sumitul de la Ankara, martie 1938; Foto: Kemal Atatürk, Milan Stojadinović, Ioannis Metaxas, Nicolae Petrescu-Comnen

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament(3), fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor.

Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.


Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv în propaganda filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor sale pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia.

În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări.

Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

 Revista "Corvina", organ al Societății Ungaro-Italiene "Mattia Corvino"
Revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar).

Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Notă GLASUL.INFO : Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 care au fost urmate de atrocități, crime de război și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai reperul temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934 – data “Acordurilor de la Roma“.


Bibliografie / Note:

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

16/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: