CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SĂ NE AMINTIM TRATATUL DE LA BUFTEA-BUCUREȘTI, IMPUS ROMÂNIEI DE PUTERILE CENTRALE ÎN ANUL 1918

File de istorie. La ceas aniversar, să nu uităm Tratatul de la București, din anul 1918, impus României de puterile centrale

Foto: 1918 – Alexandru Marghiloman, primul ministru al Guvernului României semnează la București Tratatul de pace cu Puterile Centrale.

SĂ NU UITĂM TRATATUL DE LA BUCUREȘTI, DIN ANUL 1918, IMPUS ROMÂNIEI DE PUTERILE CENTRALE.

Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace semnat de România la 24 aprilie/7 mai 1918 cu Puterile Centrale, în decursul Primului Război Mondial.
Pentru o scurtă rememorare, Puterile Centrale (în limba germană: Mittelmächte) au fost Germania, Austro-Ungaria, Imperiului Otoman și Bulgaria, care au luptat împotriva Aliaților (Antantei) în timpul Primului Război Mondial.

Antanta (sau Tripla Înțelegere) a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial, format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Convenția de aderare a României la Antanta a fost semnată pe data de 4 /17 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.


Preliminariile Tratatului de pace au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei și au stat la baza tratatului de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. (Petre Otu, op. cit. p. 67).

Prin acest Tratat de pace țara noastră a fost obligată să acceptate condiții/dispoziții dure, dintre care se menționează:

  • România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (așa zisul “Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja “Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la semnarea unui tratat ulterior definitiv;
  • România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați și o parte importantă a regiunii muntoase de graniță.
  • România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere;
  • șantierele navale române intrau în stăpânirea statului german;
  • dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.

CONTEXTUL INTERNAȚIONAL ȘI SITUAȚIA DIN ROMÂNIA

Prin revoluția din 7 noiembrie 1917, bolșevicii, conduși de Lenin și finanțați de Germania preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război.

Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din Primul Război Mondial, din 1916-1917. În această situație dramatică, Guvernul Român, refugiat la Iași, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului.

Soldații ruși bolșevizați, care refuzau să mai lupte, important acum fiind consolidarea revoluției din octombrie, părăseau în masă frontul românesc.
Miniştrii aliaţi în România trimiteau rapoarte detaliate în capitalele ţărilor lor asupra stării în care se afla statul român şi armata română, însă, în ciuda acestui lucru, Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA cereau României să reziste şi să nu semneze pace separată cu Puterile Centrale. În prima decadă a lunii ianuarie 1918 preşedintele francez Raymond Poincare transmite o telegramă regelui Ferdinand în care îşi exprimă veto-ul său asupra încheierii unei păci separate.
La rândul lor, demersurile ministrului Marii Britanii, George Barclay, şi ale celui al Italiei, Carlo Fasciotti, de a-l sfătui pe premierul român să continue rezistenţa erau nerealiste mai ales că frontul din sudul Rusiei nu mai putea rezista, iar România se găsea într-o situaţie de izolare politico-diplomatică şi nu dispunea de rezervele şi resursele necesare continuării luptei.
Cel mai bine descrie situaţia generală în care se afla România la începutul anului 1918 premierul Ion I. C Brătianu la 19 ianuarie/1 februarie 1918 într-o convorbire cu generalul francez Henri Berthelot:

trenurile cu provizii nu mai sosesc, guvernul Comisarilor Poporului din Petrograd, declarând război României, a dispus arestarea concetăţenilor noştri. N-avem nimic de aşteptat deci de la nimeni, nici chiar din partea aliaţilor occidentali, care, rupţi de noi, nu pot face altceva decât să ne trimită încurajări sterile. În România este foamete, muniţiile sunt insuficiente pentru o campanie de lungă durată; cea mai mare parte a muniţiilor a rămas în depozitele noastre din Rusia şi mai ales din Ucraina.

În aceste condiţii ce putem face? (…) Vreau să sper ca va interveni un fapt nou, că voi putea reţine cât mai mult timp posibil pe frontul nostru diviziile inamice care se găsesc acolo. Războiul nu l-aş putea relua pentru că asta ar însemna un inevitabil dezastru. (…) Nu văd decât o soluţie şi anume de a intra în negocieri cu Germania şi de a le face să dureze cât mai mult timp posibil”, se arată în lucrarea ”România în Anii Primului Război Mondial” (Editura Militară, Bucureşti, 1987).
Pe plan internaţional, la 27 ianuarie/9 februarie 1918 a fost semnat tratatul între Puterile Centrale şi Ucraina, care prevedea printre altele faptul că statul ucrainean trebuia să livreze numai în 1918 un milion de tone de cereale pentru necesarul Germaniei şi Austro-Ungariei. Acest fapt venea să întărească poziţia Puterilor Centrale din punct de vedere economic. La 18 februarie/3 martie 1918 a fost semnat şi tratatul dintre Puterile Centrale şi Republica Sovietică Federativă Rusă.
La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Puterile Centrale au transmis guvernului român un ultimatum de patru zile pentru începerea negocierilor păcii separate. Ultimatumul german a fost pus în dezbaterea Consiliului de Miniştri la 25 ianuarie/7 februarie 1918. Reprezentanţii Partidului Conservator s-au pronunţat pentru denunţarea armistiţiului şi continuarea războiului, iar cei ai Partidului Liberal pentru prelungirea armistiţiului şi angajarea negocierilor pentru pace. Alexandru Averescu a lansat ideea unei păci separate doar ca o încercare de ieşire din impas.

Pe fondul disputelor şi pentru tergiversarea răspunsului ce trebuia trimis Puterilor Centrale, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat la 26 ianuarie/8 februarie 1918.

Câteva zile mai târziu, la 29 ianuarie/11 februarie s-a constituit un nou guvern sprijinit de liberali sub conducerea generalului Alexandru Averescu, care deţinea şi portofoliul de ministru de externe, ad-interim.
În perioada 5/18 – 11/24 februarie 1918 generalul Alexandru Averescu a luat primele contacte la Buftea cu August von Mackensen, şi apoi cu Ottokar von Czernin şi Richard von Kuhlmann, înţelegând termenii duri în care se desfăşoară negocierile, condiţia începerii tratativelor fiind cedarea Dobrogei.
La 17 februarie/2 martie are loc Consiliul de Coroană care s-a întrunit pentru analizarea situaţiei politice şi militare, prilej cu care Alexandru Averescu a punctat că ”armata nu poate face decât o scurtă rezistenţă: că ne lipsesc subzistenţele şi muniţiile şi că aceasta ar fi şi părerea comandanţilor de armată”, potrivit volumului ”România în anii primului război mondial”.

La 18 februarie/3 martie 1918 are loc un al doilea Consiliu de Coroană, prilej cu care se acceptă faptul că singura soluţie realistă este pacea cu Puterile Centrale. Al treilea Consiliu de Coroană, din 19 februarie/4 martie 1918, concluzionează că aşa-zisa pace nu va fi negociată, regele n-o va semna iar Parlamentul n-o va ratifica, potrivit lucrării ”România în Anii Primului Război Mondial”.
La 20 februarie/5 martie 1918, Constantin Argetoianu, ministrul Justiţiei, a semnat la Buftea, în casa lui Barbu Ştirbei, cu reprezentanţii Puterilor Centrale – Ottokar von Czernin, Richard von Kuhlmann, Talaat-Paşa şi N. Momcilov – prelungirea cu încă 14 zile a armistiţiului între România şi Puterile Centrale şi preliminariile de pace de la Buftea, document diplomatic impus României de Puterile Centrale, potrivit lucrării ”România în Relaţiile Internaţionale 1916-1918” (Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este TratatPace1918-2.jpeg.jpg

Prin acest document, Dobrogea era cedată până la Dunăre Puterilor Centrale, care urmau să amenajeze pentru România un drum comercial până la Constanţa la mare; România trebuia să demobilizeze cel puţin 8 divizii din armata ei, acest proces urmând să fie realizat în înţelegere cu Mackensen; România era obligată să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odesa.

De asemenea, România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini şi să asigure repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Antantei în cel mai scurt timp posibil, iar articolul final al documentului stipula că tratatul se va aplica imediat în patru zile, începând de la 5 martie, potrivit volumelor ”România în Primul Război Mondial” şi ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).
Condiţiile acestei păci preliminare erau deosebit de grele pentru România, Germania ţintea petrolul românesc, chiar presa germană scriind la acel moment despre ”un control nelimitat” pe care Germania vroia să îl aibă asupra industriei de petrol a României, conform sursei citate anterior.
Pe plan intern, liberalii s-au opus încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, drept pentru care, pierzând susţinerea acestora, Alexandru Averescu demisionează din fruntea guvernului la 27 februarie/12 martie 1918, iar regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe Alexandru Marghiloman, în speranţa că şeful Partidului Conservator ar putea obţine îmbunătăţiri ale condiţiilor de pace, dată fiind încrederea de care se bucura acesta din partea Austro-Ungariei, menţionează volumul ”România în Primul Război Mondial” (Editura Militară, Bucureşti, 1979).

File:RomaniaLosses1918.jpg

Harta: Teritorii care urmau să fie cedate de România în urma Tratatului de pace de la Buftea-București din 24 aprilie/7 mai 1918;(În roșu: teritoriul cedat de România Austro-Ungariei, în verde, cel cedat Bulgariei, în galben, cel cedat Puterilor Centrale în mai 1918).

Surse:

AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Irina Giurgiu).

Note

  • „1918, ANUL MARII UNIRI: Pacea preliminară de la Buftea”, Agerpres.ro, 20 februarie 2018, accesat la 8 martie 2018
  • Petre Otu, România în primul război mondial. Marea Unire 1918. Ed. Litera, 2017, București, p. 65
  • Câncea, Paraschiva și colaboratori (1983). Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din Romania până la 1918. Ed. Academiei Republicii Socialiste România. p. 472
  • Deși nedocumentată amplu, ratificarea Tratatului de la București de către Parlament are loc la datele menționate. Referințe apar și în memorialistica vremii. Exemple: Vasile Cancicov – Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României : jurnal zilnic : 13 august 1916-31 decembrie 1918. Volumul 2; Vasile Bianu – Însemnări din răsboiul României Mari. Volumul 2 [Dela Pacea din București până la Încoronarea Regelui tuturor Românilor din Alba-Iulia]. Regele Ferdinand a avut rolul decisiv – a respins Tratatului și nu l-a promulgat niciodată.

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

Războiul bulgaro- sârb şi Pacea încheiată la Bucureşti în data de 19 februarie/3 martie 1886

 

 

 

 

Războiul ruso-româno-turc din 1877-1877 s-a încheiat  după înfrângerea  Imperiului Otoman, consfinţită de Tratativele de pace de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878).

În baza acestui Tratat care recunoştea de jure independenţa de stat a României, Serbiei şi Muntenegrului, pe actualul teritoriu al Bulgariei luau naştere două entităţi statale semiautonome sub suzeranitate otomană: Principatul autonom Bulgaria şi provincia autonomă Rumelia Orientală, condusă de un guvernator creştin, numit de Sublima Poartă.

Harta: Bulgaria, Rumelia, Serbia şi Muntenegru, după Pacea de la Berlin din 1878.

 

 

 

Pacea de la Bucureşti din 1886 

 

 

 

În anul 1885 se redeschide, parțial Chestiunea Orientală, nerezolvată la Congresul de la Berlin, generată de interesele contradictorii în Sud-Estul Europei de cele două Mari Puteri, Rusia și Austro-Ungaria.

Prin acordul comercial și convenția încheiate cu Serbia la 28 iunie 1881, Austro-Ungaria, înregistra un nou succes diplomatic, înglobând acest stat balcanic în sfera intereselor sale[1].

La rândul ei Rusia încerca să atragă de partea sa Principatul Bulgar autonom și în Rumelia Orientală[2].

Relațiile sârbo-bulgare erau extrem de încordate, fapt datorat tratatului din iunie 1881 când Serbia acceptase dependența economică și chiar politică față de Austro-Ungaria, pregătindu-se să ceară compensații teritoriale pe seama Bulgariei.

În iarna și primăvara anului 1884, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost extrem de tensionate.  Ele s-au rupt la începutul lunii iunie 1884.

În urma acestui fapt, agentul diplomatic al Bulgariei a părăsit Belgradul, iar diplomaţii  Serbiei au părăsit Sofia.

Germania și Austro-Ungaria au reușit să stingă conflictul bulgaro- sârb, dar acesta se va reaprinde cu forță în toamna anului următor 1885. 

În această conjunctură internațională, La 6 / 18 septembrie 1885 a izbucnit o răscoală în oraşul Filipopol (astăzi Plovdiv, în Bulgaria), capitala Rumeliei Orientale în urma căreia a fost înlăturat guvernatorul turc şi proclamată unirea Rumeliei cu Bulgaria, conducător al noului stat devenind cneazul Bulgariei, Alexander Battenberg (foto).

 

        Opinia publică din România a fost bucuroasă la aflarea acestei veşti, ea amintind de mişcătoarele momente din 1859.

Oficialităţile române au dat dovadă de un calm deosebit în acele momente, încercând să se încadreze pe o linie de imparţialitate.

În schimb Rusia nu a fost de acord cu acest fapt şi a protestat energic împotriva „încălcării tratatului de la Berlin”.

De fapt Alexandru III era deranjat de influenţa crescândă a puterilor centrale în Bulgaria şi în Balcani. Drept urmare Rusia şi-a retras toţi ofiţerii din armata bulgară şi a început o campanie deschisă pentru îndepărtarea prinţului Alexandru Battenberg de la conducerea Bulgariei.

 Țarul Alexandru al III-lea i-a ordonat ministrului rus de externe, Nikolai Karlovici Giers, să protesteze oficial împotriva încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin[3]

De fapt Alexandru III era deranjat de influenţa crescândă a puterilor centrale în Bulgaria şi în Balcani.  

Concomitent, regele Milan I (1868-1894) al Serbiei[4], sprijinit de Austro-Ungaria, solicită compensații teritoriale din partea Bulgariei.

Ministrul de externe al dublei monarhii, Gustav Kálnoky, i-a acordat atât consimțământul pentru începerea războiului cu Bulgaria, cât și un împrumut de 25 000 000 de dinari[5].

După declaraţia unificării, în Grecia au izbucnit proteste de masă, grecii temându-se de apariţia unui stat bulgar mare în Balcani şi cerând guvernului lor să declare război Bulgariei.

Vecinul de la vest, Serbia, considerând o Bulgarie unită un pericol iminent care ar putea să-i reducă forţa poziţiei sale în regiune, a propus Greciei şi României o acţiune militară comună împotriva Bulgariei, dar guvernele grec şi român au refuzat.

 

 

 

 

 

 

 Regele sârb Milan I era iritat şi de faptul că lideri ai opoziţiei sârbe, cum ar fi Nikola Pašić,  scăpaseră de persecuţii în urma Răscoalei din Timok şi  se adăpostiseră în Bulgaria. 

Declanșarea “crizei bulgare”  în septembrie 1885 va readuce în atenție zona Balcanilor.

Alipirea Rumeliei la Bulgaria a reprezentat o surpriză pentru  Marile Puteri, inclusiv pentru guvernul englez, condus din 12 iunie 1885 de contele Salisbury.

Inițial Salisbury s-a arătat decis să coopereze cu celelalte puteri pentru menținerea deciziilor tratatului de la Berlin în cazul Bulgariei. 

Consultările cu Viena și Berlinul l-au determinat să propună realizarea unei uniuni a Bulgariei cu Rumelia sub conducerea lui Alexandru de Battenberg[7].

În aceste împrejurări, W.A. White a fost transferat de la București la Constantinopol.

Acesta, în urma aproape celor zece ani petrecuți în zonă,  avea o bună înțelegere a problemelor specifice.

În perioada premergătoare declanșării evenimentelor din Bulgaria, White a atras atenția, în rapoartele sale, asupra acțiunilor Rusiei, care urmărea prin intermediul agenților săi, să agite spiritele populației împotriva regelui Carol și să susțină pe inamicii politici ai lui I.C. Brătianu.

Acțiuni similare se desfășurau și față de regele Milan al Serbiei și față de prințul Battenberg al Bulgariei. White a sesizat că această acțiune reprezenta concepțiile contradictorii ruso-austriece, a luptelor celor două puteri pentru dominare în sud-estul Europei[8].

Reprezentanții statelor participante la Congresul de la Berlin și semnatare ale tratatului  s-au întrunit la începutul lunii noiembrie 1885 la Constantinopol, pentru a dezbate, în cadrul unei conferințe internaționale, situația din Peninsula Balcanică.

Aceasta nu a fost decât o inițiativă zadarnică, întrucât la 2/14 noiembrie Serbia a declarat război Bulgariei.

Pretextul a fost o dispută minoră de frontieră, denumită „chestiunea Bregovo”.

Râul Timok, care forma parte din frontiera între cele două ţări, îşi modificase puţin cursul de-a lungul anilor.

Ca urmare, un pichet sârbesc de frontieră de lângă satul  Bregovo ajunsese pe malul bulgăresc al râului.

După refuzul Serbiei de a da curs unor cereri ale Bulgariei de a evacua pichetul, grănicerii sârbi au fost expulzaţi de bulgari cu forţa.

După victoria armatei bulgare la Pirot, numai intervenția Austro-Ungariei a salvat Serbia de la o înfrângere totală.

La cererea ministrului plenipotențiar la Belgrad al dublei monarhii, ţarul bulgar Alexandru de Battenberg a oprit ofensiva, ordonând încetarea focului.

La 18/30 noiembrie 1885, ostilitățile dintre sârbi și bulgari au fost suspendate pe toată linia frontului, iar la 10/22 decembrie 1885 s-a semnat arministițiul dintre Serbia și Bulgaria[9].

Pe tot parcursul conflictului bulgaro-sârb, de la bun început guvernul român a adoptat o atitudine de neutralitate.

Acest lucru era specificat şi în circulara Ministerului de Externe român din 17/29 septembrie 1885, adresată reprezentanților diplomatici ai statului român în capitalele europene.

Ministrul de externe Ion Câmpineanu cerea“dezmințirea” oricărei alianțe sau înțelegeri cu Serbia.

La 14/26 octombrie 1885, principele Bulgariei, Alexandru de Battenberg, transmitea guvernului român, recunoștința sa pentru atitudinea corectă adoptată de România în acest conflict [6].

Războiul luând sfârșit, urmau să înceapă tratativele de pace. La 5/17 ianuarie 1886, agentul diplomatic al României la Sofia, Alexandru Beldiman, telegrafia faptul că reprezentanții celor trei Mari Puteri, Germania, Austro-Ungaria și Anglia, au propus guvernului bulgar orașul București drept loc de desfășurare a trativelor de pace[10].

Bucureștiul a fost ales ca loc al tratativelor de pace datorită neutralității păstrate de guvernul român și implicării sale cu ajutoare umanitare[11].

Pacea de la București din 1886 a fost prima pace semnată în capitala Regatului României independente şi poate fi considerată, astfel, ca un succes al diplomației române.

Pe lângă cele două state implicate în conflict la tratative mai participa şi Imperiul otoman, deoarece Bulgaria încă nu era stat independent.

  Principalul scop al acestui tratat a fost restabilirea statu-quo-ului balcanic premergător războiului, recunoscând totodată şi unirea Rumeliei Orientale cu Bulgaria.

Pacea a fost semnată după întrunirea a nouă şedinţe, la 19 februarie/3 martie 1886. 

Nu au avut loc modificări teritoriale, dar conferinţa de pace a dus la recunoaşterea internaţională a unificării Bulgariei. Relaţiile de încredere şi prietenie dintre sârbi şi bulgari, construite de-a lungul timpului în lupta lor comună împotriva dominaţiei otomane, au fost însă iremediabil deteriorate.

În ședința finală, delegații turci, sârbi și bulgari și-au exprimat mulțumirea pentru stabirea păcii în Balcani și au mulțumit României pentru rolul jucat în medierea conflictului.

Statul bulgar a devenit după 1886, prin ieșirea lui de sub influența Rusiei, un element ce reprezenta o garanție pentru politica engleză de a îndepărta Rusia de Strâmtori. 

Aflată în sfera de interese austro-ungară după 1878, Serbia nu va prezenta un interes special pentru Anglia.

Criza din Balcani nu fost totuşi soluţionată definitiv prin semnarea păcii de la Bucureşti.

Diplomaţia ţaristă nu a fost deloc mulţumită de faptul că Alexandru Battenberg a reuşit unirea Bulgariei peste capul acesteia. Nemulţumirile Rusiei erau în creştere şi de aceea aceasta a acţionat clar pentru îndepărtarea prinţului Bulgariei.

S-a format un complot militar, iar în noaptea de 20 august 1886 conspiratorii l-au obligat pe Prinţ  sa semneze abdicarea în palatul sau din Sofia. Apoi l-au transportat la Reni si l-au predat autorităţilor ruse care i-au permis sa plece la Lemberg.

A revenit repede în Bulgaria în urma succesului unei contra-revolte conduse de Stefan Stambolov care a rasturnat guvernul provizoriu susţinut de partidul rus de la Sofia.

Pozitia prinţului Alexandru a devenit instabila din cauza atitudinii lui Bismarck, care in colaborare cu guvernele Rusiei si Austriei, a subminat pozitia lui Alexandru.

El a emis un manifest demisionar şi a părăsit Bulgaria la 8 septembrie 1886.

Pe tronul Bulgariei va fi adus Ferdinand de Saxa – Coburg Gotha, care va diminua şi mai mult influenţa rusă în Bulgaria.

Doi ani mai târziu, în 1889, şi regele Serbiei, Milan Obrenovici va trebui să renunţe la tron în favoarea fiului său, Alexandru, unul dintre motivele care l-au împins să ia aceasta decizie fiind şi înfrângerea din 1885 în faţa Bulgariei.

Acest conflict  a avut de asemenea urmări majore pentru națiunile slave din sudul Dunării, zădărnicind pe veci o eventuală unire a tuturor acestor națiuni într-o mare Iugo-Slavie avant-la-lettre.

Totodată, războiul a forțat  Bulgaria autonomă să se apropie din nou de România, elita politică bulgară oferind coroana Bulgariei regelui Carol I, care a refuzat însă onoarea, fiind evidente impedimentele strategice și geopolitice care stăteau în calea acestui proiect. 

Bulgaria a rămas un principat autonom sub suzeranitate turcească, până pe data de 22 septembrie 1908, cînd, la Veliko Tărnovo, vechea capitală bulgară, și-a proclamat în mod oficial independența față de Imperiul Otoman, modificându-şi statutul de la principat la regat.

Această mişcare politică a oficializat şi anexarea provinciei otomane „Rumelia răsăriteană”, care se afla sub controlul Principatului autonom al Bulgariei încă din 1885.

 

 

 

 

 Bibliografie (surse):

 

 – http://romanian-serbian-relations.blogspot.com/2010/03/romania-si-razboiul-sarbo-bulgar- 

 – https://www.academia.edu/ The_Bucharest_Peace_Treaty_of_1913_and_Its_Consequences_

 – „Analele Universităţii din Craiova”, seria Istorie, anul XI, nr. 11 / 2006, Editura Universitaria, Craiova, 2007, pp. 127-136.)

 – https://stiai-despre-istorie.blogspot.com 

 

[1] Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.226.

[2] N. Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 274.

[3] Idem., România în Sud-Estul Europei 1848-1886, Editura politică, București, 1968, p. 274.

[4] Serbia se proclamase regat la 22 februarie 1882 .

[5] Andrei Al. Căpușan, , Evoluția relațiilor româno-britanice, vol. I, București, Editura Albatros, 2003, p. 233 .

[6] C.N. Velechi, Sofia, în “Reprezentanțele diplomatice ale României”, vol. I, Editura Politică, București, 1967, p. 270.

[7] D.A. Lăzărescu, Lord Salisbury 1830-1902, în “ Diplomați iluștri”, vol. IV, Editura politică, București, 1983, p.158-159.

[8] Ileana Bulz, Anglia, România și Sud-Estul Europei (1878-1914), Iași, 1999, p 99.

[9] N. Ciachir, op. cit.,  p.280.

[10] Andrei Al. Căpușan, op. cit., vol. I, p. 235.

[11] C.N. Velechi, op. cit., p. 271.

04/09/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Motivul pentru care Dodonul a criticat Rusia că „s-a grăbit”când a semnat în 1812 Tratatul de la Bucureşti. VIDEO

Imagini pentru putin,dodon si harta moldovei photos

Foto: Putin i-a făcut slugii sale Dodon un dar cu tâlc – Harta Moldovei înaintea anexării Basarabiei la Rusia 

 

 

 

 

  Rusia criticată de Dodon pentru că „s-a grăbit” când a semnat în 1812 Tratatul de la Bucureşti: Astăzi Moldova putea avea un teritoriu mai mare.

DODONISME

 

În timpul uneia din primele vizite oficiale făcute  în Federaţia Rusă, imediat după preluarea funcţiei de preşedinte al R.Moldova, sluga rusească Igor Dodon a ţinut un discurs în faţa studenţilor şi profesorilor de la Universitătea de Stat din Moscova „M.V. Lomonosov”.

Dodonul a vorbit despre principalele etape ale istoriei Republicii Moldova, menţionând cât de important a fost anul 1812 în istoria ţării, când a fost semnat Tratatul de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia, în urma căruia Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată la Imperiul Ţarist.

Igor Dodon a afirmat că, în anul 1812, jumătate din „Moldova istorică a devenit parte a Imperiului Rus”, în urma Păcii de la Bucureşti, după care le-a spus studenţilor că oponenţii săi adesea îi reproşează că   vorbeşte doar de bine despre Rusia.

„Eu voi spune şi ceva de rău. Rusia s-a grăbit în 1812 (…) şi a semnat Pacea şi a divizat Moldova, iar Moldova istorică e şi jumătate din România.

Au împărţit-o în două pe Prut, jumătate a luat-o Rusia, iar jumătate a rămas în Imperiul Otoman.

Dacă atunci nu se grăbeau (ruşii), Moldova era să fie mai mare”, a declarat Dodon, precizând şi că din 1812 Moldova dintre Prut şi Nistru, devenită o gubernie rusească, a fost denumită Basarabia.

 

 

 

24/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: