7 septembrie 1940: România a pierdut Cadrilaterul

 Pierderea Cadrilaterului a fost ultima dintre loviturile suferite de România în anul 1940, după ce pierduse Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cedate Uniunii Sovietice, precum și Transilvania de Nord, cedată Ungariei.

În 1912, Liga balcanică formată din Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru începea ofensiva militară împotriva Imperiului otoman eliberând Albania, Macedonia și Tracia după două luni de lupte.

Însă neînțelegerile care au apărut între aliați cu privire la împărțirea acestor teritoriil au dus la declanșarea celui de-al doilea război balcanic între Bulgaria și Serbia, Grecia și Muntenegru. România a intervenit în dispută împotriva Bulgariei și în urma păcii încheiate de țările beligerante la București pe 10 august 1913 au fost granițele dintre statele balcanice au fost redesenate.

Prin tratatul de la București, România încorpora Cadrilaterul locuit de bulgari în proporție de 47%, de turci 37%, romi 4%, tătari 4% și români 2%. Chestiunea Dobrogei de Sud era rămasă în suspensie după războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878 încheiat cu tratatele de pace de la San Stefano și Berlin. Atunci, Rusia promisese Dobrogea României la schimb cu sudul Basarabiei, însă promisiunile ruse se reduseseră numai la Dobrogea de Nord, Cadrilaterul fiind dat Bulgariei.

România se simțise nedreptățită și considera că în chestiunea Dobrogei de Sud trebuia să primească satisfacție.

Cadrilaterul avea să fie integrat statului român pentru 3 ani., dar în 1916, la intrarea României în război alături de Franța, Marea Britanie și Rusia, Muntenia și întreaga Dobroge au fost ocupate de Puterile Centrale. La finele războiului, prin tratatul de la Neuilly sur Seine, granița dintre România și Bulgaria redevenea cea din 1913, Cadrilaterul reintrând în componența României.

Între 1918 și 1940, România a dus o politică externă francofilă și anglofilă, dar granițele sale s-au prăbușit în 1940 sub presiunea a vecinilor săi revizioniști URSS, Ungaria, și Bulgaria sprijiniți de Germania nazistă.

În luna iunie 1940, Uniunea Sovietică, în acord cu Germania, ocupa Basarabia și Bucovina de Nord, la sfârșitul lunii august 1940, prin Diktatul de la Viena, Ungaria ocupa Transilvania de Nord, iar pe 7 septembrie 1940 la Craiova, România semna tratatul prin care ceda Cadrilaterul Bulgariei. Ambele tratate au fost impuse României de Germania nazistă și Italia fascistă.

Istoricul Ioan Scurtu spunea despre acest moment dureros al istoriei României:

„Chestiunea Cadrilaterului fusese hotărâtă de Hitler în scrisoarea adresată lui Carol al II-lea la 15 iulie 1940 în care îi cerea să cedeze Ungariei o parte a Transilvaniei și Bulgariei Cadrilaterul.

Deci decizia era deja luată și încă în timpul lui Carol al II-lea. Negocieri au avut loc la Turnu Severin în cursul lunii august și s-a stabilit, pe baza unei hotărâri a Consiliului de Coroană condus de Carol al II-lea, ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. Așa încât în timpul lui Antonescu nu s-au semnat decât actele de cedare întrucât hotărârea fusese luată.”

Între anii 1918-1940, România a făcut eforturi deosebite pentru dezvoltarea Cadrilaterului. Așa cum se angajase în tratatele de pace de după primul război mondial, România respecta drepturile minorităților naționale bulgară și turcă cu privire la proprietate, învățământ și presă în limba proprie, drept de vot, asistență juridică și toate celelate drepturi de care se bucura orice cetățean român.

În anii 1920, autoritățile militare române au fost nevoite să consolideze granița de sud din cauza incursiunilor organizate de trupe paramilitare bulgare în teritoriul Cadrilaterului care se soldau cu jafuri și crime. Prin politica de populație, România dorea să înlăture pericolul reprezentat de gherilele de peste graniță.

Colonizarea Dobrogei de Sud cu români de pe tot cuprinsul teritoriului național și cu aromâni din fosta Macedonie otomană a fost o soluție care a dat roade. Astfel, procentul populației românofone din Cadrilater a crescut constant și pe fondul emigrării unor părți din populația bulgară în Bulgaria. La recensământul din 1930 procentul etnicilor români ajunsese la 20% din totalul populației regiunii .

În afara politicii de populație, România a dezvoltat rețeaua de drumuri din Cadrilater modernizând drumuri deja existente și construind altele noi.

Castelul Reginei Maria din Balcic FOTO: https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2010/02/15balciccastelsimare.jpg

În timpul administrației românești, în Cadrilater s-au dezvoltat orașele Silistra, Bazargic și Balcic, ultimul fiind reședință a reginei Maria, una dintre marile luptătoare pentru nașterea României Mari. Castelul reginei Maria este astăzi principalul punct de atracție al orașului.

Însă izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat soarta regiunii. Prăbușirea aliatului tradițional al României, Franța, a lăsat soarta Cadrilaterului la discreția lui Adolf Hitler, care a hotărât să îl atribuie Bulgariei.

În primele zile ale lui septembrie, delegații români care negociau cu cei bulgari la Craiova soarta Cadrilaterului au încercat să salveze ce se mai putea.Ei au propus ca orașul Silistra, portul Cavarna și Balcicul să rămână României. Însă negocierile au fost întrerupte de intervenția generalului Ion Antonescu, șeful guvernului care a ordonat încetarea discuțiilor și cedarea Cadrilaterului.

Șeful delegației române, Alexandru Cretzianu, a refuzat să semneze documentul, care a fost semnat în locul său de un alt membru al delegației la 7 septembrie 1940.

Conform prevederilor tratatului, România urma să cedeze Bulgariei partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul), și să procedeze la realizarea unor schimburi bilaterale de populație.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați aici de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să se așeze în Cadrilater.

În final, s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români,din întreaga Bulgarie, iar din România au plecat 77.000 bulgari.

 La finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, la presiunile sovietice, românii au renunțat să mai revendice Cadrilaterul sau o parte din el. Castelul din Balcic a rămas în proprietatea privată a Regelui Carol al II-lea al României până în 1948, când a fost confiscat de statul bulgar.

Surse:

http://www.napocanews.ro

http://www.ortodoxinfo.ro

https://chindiamedia.ro/

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

Cele două dictate de la Viena

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                        Foto: Hărțile Cehoslovaciei și României după cele două ”arbitraje” de la Viena

 

 

 

 

 

  În anii 1938-1939, ani imediat premergători celui de al Doilea Război Mondial, raporturile Ungariei cu vecinii săi Cehoslovacia și România erau deosebit de încordate 

 Documente din  Arhiva redutabilului Serviciu Secret de Informații (S.S.I.) al Armatei Române din perioada interbelică au o importanță deosebită în aflarea adevărului dspre acei ani tragici. Rapoartele din acei ani, întocmite de agenți români în principal de pe teritoriul Ungariei, pun în evidență acțiunile secrete pe care le-a derulat Ungaria în 1938 în vederea dezmebrării Cehoslovaciei și a anexarii unor teritorii de la acest stat.

Prin aceste rapoarte, conducerea României de atunci era informată că este posibil în orice moment ca Ungaria să procedeze în același fel și față de România, lucru care de altfel s-a și întâmplat, în înlănțuirea de evenimente care a culminat cu Dictatul de la Viena împotriva României din 30 august 1940.  

În realitate, este vorba nu de unul, ci de două dictate de la Viena, primul împotriva Cehoslovaciei și al doilea împotriva României. Acestea au fost precedate de acel de tristă celebritate „Acord de la München” din 29-30 septembrie 1938, semnat între Germania, Italia Franța și Anglia. Hitler a insistat că singura rezolvare justă a problemei etnicilor germani din Cehoslovacia se poate face numai prin unirea cu Reichul a zonelor locuite majoritar de germani. Liderii marilor puteri prezenți atunci la München, Benito Mussolini (Italia), Neville Chamberlain (Anglia) și Edouard Daladier (Franța) au căzut de acord cu privire la unificarea cu Germania a regiunilor locuite majoritar de germani în Cehoslovacia.

Cehoslovacilor nici măcar nu li s-a permis să participe la negocieri, iar Președintele Cehoslovaciei E. Beneš a fost obligat să accepte această „înțelegere”. A fost o poziție de forță a marilor puteri asupra unei țări mai mici, așa cum avea să fie doi ani mai târziu și cel de-al doilea  Dictat de la Viena împotriva României.

Primul Dictat de la Viena a avut loc pe 2 noiembrie 1938, ca o consecință Acordului de la München, derulat cu o lună și ceva mai devreme. Prin acest așa-numit „Arbitraj” s-a decis ca anumite zone din partea de sud a Slovaciei și partea de sud-vest a Ruteniei Carpatice să fie desprinse din teritoriul Cehoslovaciei și atribuite Ungariei horthyste, hotărâre luată de către cei doi „arbitri”, Germania nazistă și Italia fascistă. Ulterior, la 12 aprilie 1939, regentul Ungariei Miklos Horthy a recunoscut că „revendicările minorităților maghiare din țările vecine au fost doar tactici îndreptate către un scop strategic, acela de restaurare a „Ungariei Mari”, care să ocupe întregul bazin carpatic”, respectiv să încorporeze Transilvania. 

Prin acest prim Dictat din 2 noiembrie 1938, Cehoslovacia ceda Ungariei teritoriile din sudul Slovaciei până la Kosice inclusiv, precum și zona orașelor Ujgorod și Beregovo din Rutenia Subcarpatică până la frontiera cu România. Era vorba de teritorii de aproximativ 10.000 km patrați din Slovacia și de ceva sub 2.000 km patrați din Rutenia Subcarpatică, zone despre care se pretindea că au populație majoritar maghiară, după statisticile avansate de către Ungaria. În acest fel, Slovacia a pierdut nu doar teritorii, ci și o mare parte a capacității economice, fabrici și zone agricole fertile, precum și legăturile feroviare cu restul lumii deoarece, după anexare, Ungaria a închis frontierele.

După „Arbitraj”, peste 30.000 de maghiari au fost aduși din Ungaria în noile teritorii. De reținut că la împărțirea Cehoslovaciei a participat și Polonia condusă de către Jozsef Beck, căreia Hitler și Mussolini i-au dat în primăvara anului 1939 regiunea cehoslovacă Teshin. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1939 a venit și rândul Poloniei să fie împărțită între Germania hitleristă și U.R.S.S.

Al doilea Dictat de la Viena împotriva României din 30 august 1940 nu este cuprins detaliat în carte, deoarece documentele publicate aici merg numai până în luna noiembrie 1939, dar sunt surprinse cu claritate pregătirile efectuate de către Ungaria horthystă pentru atacarea României și ocuparea Ardealului în întregime. Evaluările Serviciului Secret de Informații al Armatei Române arătau că împrejurările create de primul dictat din 2 noiembrie 1938 vor fi de natură a încuraja demersurile diplomatice ale Ungariei împotriva României.

În mod informal, medii politice de la Budapesta încurajau discret minoritatea maghiară din România că „în curând va fi pusă pe plan internațional problema Ardealului, care va fi alipit Ungariei” (fila 26). Cercuri conducătoare din Ungaria nu ezită să afirme că, deîndată ce se va termina ocuparea teritoriilor obținute de la Cehoslovacia, întregul efort diplomatic al Ungariei va fi îndreptat împotriva României, în scopul „retrocedării” Ardealului. Aceste cercuri se arătau optimiste deoarece, spre deosebire de Ceholslovacia, în Ardeal minoritatea maghiară este mai numeroasă și așezată mai compact în anumite zone. Se credea că vor fi obținute fără probleme patru județe aflate pe granița de vest a României și alte trei județe reprezentând așa-zisul ținut secuiesc.

Ofițerii de informații din S.S.I. raportează că există hărți tipărite cu teritoriile pe care Ungaria le revendică de la România afișate nu numai în locuri publice din Budapesta, ci și în vitrinele marilor librării din Viena și că există organizații iredentiste în Budapesta constituite din studenți proveniți din Ardeal, organizații care poartă numele județelor de unde provin membrii lor (Mureș, Ciuc, Trei Scaune etc.) în cadrul cărora se face inclusiv pregătire premilitară. Mai este identificată și organizația iredentistă „Asociația Studenților Secui” (cu sediul în Budapesta), care recrutează, fanatizează și pregătește pe studenți pentru lupta ce urmează să se dea în vederea realizării „Ungariei Mari”, pentru obținerea tuturor teritoriilor care au aparținut odinioară „Coroanei Sfântului Ștefan” (fila 28). Se estimează că, în caz de conflict armat, aceste grupuri sunt pregătite să treacă fraudulos frontiera în România pentru a comite acte de sabotaj și terorism, pentru atacarea unor depozite de muniție, distrugeri de poduri, căi ferate, rețele telefonice și oficii poștale, așa cum s-a procedat și în Cehoslovacia.   

Într-o Notă informativă datată 4 octombrie 1939 se arată că în Ungaria continuă „cu îndoită violență acțiunea revizionistă” împotriva României. Este adevărat că presa este cenzurată, dar broșurile de propagandă, cărțile revizioniste și conferințele și-au întețit asaltul. Se dă ca exemplu cazul în care arhiepiscopul primat al Ungariei a ținut pe la sfârsitul lunii septembrie 1939 o predică în Rutenia Subcarpatică la Ujgorod. Acesta a spus că „în curând Ungaria va înceta să mai fie ciuntită” (fila 45) și a cerut poporului maghiar să fie pregătit sufletește pentru acest eveniment. În aceeași idee și tot cu acea ocazie, ministrul Cultelor din guvernul maghiar Homan Balint a arătat că „Bazinul Dunării nu va putea fi stăpânit decât de țara care va stăpâni și crestele Carpaților, pe care Sfântul Ștefan a hotărnicit pentru totdeauna frontierele Ungariei eterne” (fila 46).

În Ardeal, cetățeni români de naționalitate maghiară răspândesc informații defetiste, menite să zdruncine încrederea în trăinicia statului român, acțiune combinată cu „o mârșavă campanie de denigrare a românilor din vechiul regat, încercându-se o separare sufletască între ardeleni și regățeni […]. Agenții revizionismului maghiar primesc ordine și prin postul de radio Budapesta 2 care, într-o formă camuflată și pe baza unui cifru special, comunică știri fără nici o importanță și lipsite de interes”, la fel cum în România pe la începutul lunii decembrie 1989 se publicau în ziarul „Scânteia tineretului” instrucțiuni despre cum ar trebui să nu se expună la soare cei care vor merge să facă plajă pe litoral atunci, în luna decembrie.

De la Congresul partidului de guvernământ M.E.P. ținut la Budapesta, un informator al S.S.I. transmitea la București o serie de informații importante. Participanților la Congres li s-au distribuit diferite broșuri cu caracter tehnic și economic, dar și o hartă a Ungariei din perioada dualismului, precum și o broșură de propagandă antiromânească și revizionistă scrisă în limba franceză, intitulată „Les efforts cultureles de la Hongrie de 826-1935”.  

Documentele semnalează și un alt gen de activitate antiromânească. Cetățeni români tineri de etnie maghiară din Ardeal se „refugiază” în Ungaria. Aici, după o perioadă de aparentă verificare, sunt înrolați în Armata Maghiară, într-o cazarmă din Debrețin. Ar exista aici deja două regimente de infanterie formate din astfel de „refugiați” din Ardeal, cunoscute sub numele de „Erdely Ezredek” (fila 74). Și încă o măsură simptomatică: cetățenii maghiari, bărbați, cu vârsta între 20-60 de ani nu mai pot ieși din Ungaria decât pentru interese bine justificate și numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului de Interne și a Marelui Stat Major al Armatei.

Totuși, între cele două serii de evenimente derulate în paralel, între ocuparea Ruteniei Subcarpatice și acțiunile Ungariei împotriva României există o legătură și această legătură este făcută prin Maramureș. Rutenii din Subcarpatia au luptat pentru o viață mai bună și pentru autonomia regiunii, așa cum a fost pe vremea Cehoslovaciei. Iar autoritățile maghiare, de la un moment dat, au început să le promită rutenilor de toate, și îmbunătățirea vieții și autonomia regiunii, dar numai după alipirea la Rusia Subcarpatică și a Maramureșului românesc din stânga Tisei, căutând astfel să-i atragă și pe ruteni la ideea revizionistă maghiară și la propaganda împotriva României.

De menționat că în vechiul județ Maramureș din România interbelică procentul de populație maghiară nu a depășit niciodată cifra de 10%, iar în prezent în partea de Maramureș aflată actualmente în România, în zona din stânga Tisei și de la nord de munții Gutâi-Țibleș numărul maghiarilor se situează în jurul a 5% din total populație.

Și cu toate acestea, propaganda maghiară din anii 1938-1938 (și poate nu numai) pretinde că Maramureșul ar aparține Ungariei Mari(https://www.art-emis.ro/o-carte-document-despre-pregatirea-dictatului-de-la-viena-impotriva-romaniei-30-august-1940)

 

 

 

 

 

Drama României în 1940. Rapt şi umilinţă!

 

 

 

 

 

 

 

Consecinţele rapturilor teritoriale:

-100.296 kmp şi 6.807.112 locuitori sub ocupaţie străină.

– Imense valori mareriale şi spirituale pierdute.

– Deznaţionalizare.

– Deportări şi expulzări.

– Crime şi alte atrocităţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rapturile teritoriale săvârşite de Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria în 1940 au avut consecinţe extrem de grave pentru România, statul naţional unitar român, reîntregit în istoricul an 1918, pierzând circa 100 000 de kmp şi 7 milioane de locuitori, adică aproximativ 33% din teritoriu şi din populaţie, imense valori materiale şi spirituale fiind distruse sau însuşite ce către cei cărora nu le aparţineau, scrie Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în https://www.art-emis.ro 

Uniunea Sovietică a anexat (iunie-iulie 1940) 44 442 kmp şi 3 190 000 de locuitori în Basarabia şi 5 220 kmp şi 596 000 de locuitori în nordul Bucovinei, până în decembrie 1940 fiind înregistraţi 220 501 de refugiaţi. După ocupare, Basarabia a fost dezmembrată. Județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă au fost incluse, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Restul Basarabiei, alături de șase raioane din stânga Nistrului (parte din fosta R.A.S.S. Moldovenească) au format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Devenită republică unională în cadrul Uniunii Sovietice, acesteia i s-au aplicat normele și reglementările regimului comunist sovietic: naționalizarea proprietăților agricole particulare, a bunurilor mobiliare și imobiliare ale cetățenilor, socializarea băncilor, caselor de asigurare, instituțiilor de credit, căilor ferate, a majorități întreprinderilor industriale și comerciale, a mijloacelor de transport, farmaciilor, spitalelor, hotelurilor, marilor restaurante etc., organizarea învățământului după sistemul sovietic, introducerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu și a alfabetului chirilic (chiar și pentru scrierea în limba română), închiderea majorității bisericilor și introducerea propagandei ateiste etc. Rezultatele acestei politici au constat în deteriorarea continuă a situației economice, sociale și demografice a provinciei.

La scurt timp după ocuparea celor două provincii, sovieticii au reluat practicile țariste privind deznaționalizarea, distrugerea culturii și spiritualității românești autentice. Un mijloc eficace pentru realizarea acestor obiective l-a reprezentat activitatea de distrugere a elitelor românești prin efectuarea de sute de mii de arestări, evacuări și deportări din rândul celor care se opuneau noului regim, mai ales a intelectualilor și oamenilor politici (sub diferite pretexte, multe pe baza unui simplu denunț), zeci de mii de basarabeni decedând în gulag. Nu puține au fost și execuțiile individuale sau în masă.

Ungaria a încorporat (septembrie 1940) 43 492 kmp (1 380 de localităţi, între care 22 de oraşe) şi 2 609 007 locuitori (dintre aceştia 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1% ruteni, 3,4% alte naţionalităţi), din care peste 220 000 s-au refugiat în Vechiul Regat până la 1 aprilie 1944. Linia vremelnică de demarcaţie a afectat grav unitatea geografică a teritoriului românesc situat din nord-vestul ţării, tăind căile ferate şi celelalte căi de comunicaţie, separând oraşele industriale de zonele de materii prime etc. România a pierdut 18,67% din numărul întreprinderilor mari şi mijlocii, 1.874 km de linie de cale ferată normală şi 467 km îngustă, 38,5% din producţia de aur fin , 87,6% din cea de argint, 64,7% din cea de cupru, 97,6% din cea de plumb, întreaga roducţie de zinc, 70,7% din cea de pirită, 16% din cea de cărbuni, 4 562 090 ha de terenuri arabile fertile, păduri, livezi etc., peste 3 500 000 de cabaline, porcine, ovine, păsări de curte etc.

În perioada următoare, producţia industrială românească a scăzut cu 15,9%, numărul întreprinderilor mari prelucrătoare s-a redus cu 26%, suprafaţa arabilă a scăzut cu 36,5%. Pierderi însemnate s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte capacitatea de apărare. La toate acestea s-a adăugat calvarul românilor din teritoriul ocupat, numai până la 1 noiembrie 1940, Subsecretariatul de Stat al Naţionalităţilor consemnând 22.713 atrocităţi (919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale), printre care masacrele de la Trăznea (263 cetăţeni ucişi dsau răniţi), Ip (157 copii, femei, bărbaţi exterminaţi), Camăr, Păuşa, Ciumurna, Şimleul Silvaniei, Huedin etc., excluderea românilor din viaţa politică, administrativă şi economică, maghiarizarea forţată, extermiarea evreilor (cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa în lagărele de exterminare naziste, unde au fost închişi ,în 1944, în timpul ocupaţiei germane). În România au rămas 538.707 locuitori de origine maghiară, din care au plecat până la 1 aprilie 1944 (din diverse motive) 107

Bulgaria a încorporat Cadrilaterul (septembrie 1940) cu o suprafață de 7 142 kmp cu o populaţie de 412.105 locuitori, din care 118.000 români (28,42%), 162.625 bulgari (39,46%) și peste 131.000 alte naționalități (31,82%). Din Cadrilater au plecat 102.094 de oameni (22.810 capi de familie) din care 51.904 bărbați și 50.190 femei (99.983 în 1940 și 2.111 în 1941), în timp ce în România au rămas 249.140 de bulgari, din care au plecat, până la 1 octombrie 1943, 66.810 (26,80%).

Cauzele care au impus pierderea teritoriilor româneşti au fost multiple, fiind determinate în primul rând de politica agresivă, revizionistă a celor trei state agresoare (Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Germania şi Italia), de contextul internaţional nefavorabil României, dar şi de factori interni care au făcut ca poporul român să fie pus în situaţia de a-şi apăra cu arma în mână glia străbună, aşa cum şi-ar fi dorit.

La 80 de ani de la drama trăită de românii afectaţi de rapturi (şi nu numai de ei) se despică firul în patru pentru a se lămuri dacă la Viena a fost vorba de arbitraj, de dictat (chiar şi pentru Ungaria!?!), de arbitraj-dictat etc., se caută argumente pentru cauza,,dreptăţii” ungare şi mai puţin pentru cea a Românei sau, pur şi simplu, se ignoră (de mulţi, inclusiv de autorităţi) acele momente tragice.