CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

7 septembrie 1940: România a pierdut Cadrilaterul

 Pierderea Cadrilaterului a fost ultima dintre loviturile suferite de România în anul 1940, după ce pierduse Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cedate Uniunii Sovietice, precum și Transilvania de Nord, cedată Ungariei.

În 1912, Liga balcanică formată din Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru începea ofensiva militară împotriva Imperiului otoman eliberând Albania, Macedonia și Tracia după două luni de lupte.

Însă neînțelegerile care au apărut între aliați cu privire la împărțirea acestor teritoriil au dus la declanșarea celui de-al doilea război balcanic între Bulgaria și Serbia, Grecia și Muntenegru. România a intervenit în dispută împotriva Bulgariei și în urma păcii încheiate de țările beligerante la București pe 10 august 1913 au fost granițele dintre statele balcanice au fost redesenate.

Prin tratatul de la București, România încorpora Cadrilaterul locuit de bulgari în proporție de 47%, de turci 37%, romi 4%, tătari 4% și români 2%. Chestiunea Dobrogei de Sud era rămasă în suspensie după războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878 încheiat cu tratatele de pace de la San Stefano și Berlin. Atunci, Rusia promisese Dobrogea României la schimb cu sudul Basarabiei, însă promisiunile ruse se reduseseră numai la Dobrogea de Nord, Cadrilaterul fiind dat Bulgariei.

România se simțise nedreptățită și considera că în chestiunea Dobrogei de Sud trebuia să primească satisfacție.

Cadrilaterul avea să fie integrat statului român pentru 3 ani., dar în 1916, la intrarea României în război alături de Franța, Marea Britanie și Rusia, Muntenia și întreaga Dobroge au fost ocupate de Puterile Centrale. La finele războiului, prin tratatul de la Neuilly sur Seine, granița dintre România și Bulgaria redevenea cea din 1913, Cadrilaterul reintrând în componența României.

Între 1918 și 1940, România a dus o politică externă francofilă și anglofilă, dar granițele sale s-au prăbușit în 1940 sub presiunea a vecinilor săi revizioniști URSS, Ungaria, și Bulgaria sprijiniți de Germania nazistă.

În luna iunie 1940, Uniunea Sovietică, în acord cu Germania, ocupa Basarabia și Bucovina de Nord, la sfârșitul lunii august 1940, prin Diktatul de la Viena, Ungaria ocupa Transilvania de Nord, iar pe 7 septembrie 1940 la Craiova, România semna tratatul prin care ceda Cadrilaterul Bulgariei. Ambele tratate au fost impuse României de Germania nazistă și Italia fascistă.

Istoricul Ioan Scurtu spunea despre acest moment dureros al istoriei României:

Chestiunea Cadrilaterului fusese hotărâtă de Hitler în scrisoarea adresată lui Carol al II-lea la 15 iulie 1940 în care îi cerea să cedeze Ungariei o parte a Transilvaniei și Bulgariei Cadrilaterul.

Deci decizia era deja luată și încă în timpul lui Carol al II-lea. Negocieri au avut loc la Turnu Severin în cursul lunii august și s-a stabilit, pe baza unei hotărâri a Consiliului de Coroană condus de Carol al II-lea, ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. Așa încât în timpul lui Antonescu nu s-au semnat decât actele de cedare întrucât hotărârea fusese luată.”

Între anii 1918-1940, România a făcut eforturi deosebite pentru dezvoltarea Cadrilaterului. Așa cum se angajase în tratatele de pace de după primul război mondial, România respecta drepturile minorităților naționale bulgară și turcă cu privire la proprietate, învățământ și presă în limba proprie, drept de vot, asistență juridică și toate celelate drepturi de care se bucura orice cetățean român.

În anii 1920, autoritățile militare române au fost nevoite să consolideze granița de sud din cauza incursiunilor organizate de trupe paramilitare bulgare în teritoriul Cadrilaterului care se soldau cu jafuri și crime. Prin politica de populație, România dorea să înlăture pericolul reprezentat de gherilele de peste graniță.

Colonizarea Dobrogei de Sud cu români de pe tot cuprinsul teritoriului național și cu aromâni din fosta Macedonie otomană a fost o soluție care a dat roade. Astfel, procentul populației românofone din Cadrilater a crescut constant și pe fondul emigrării unor părți din populația bulgară în Bulgaria. La recensământul din 1930 procentul etnicilor români ajunsese la 20% din totalul populației regiunii .

În afara politicii de populație, România a dezvoltat rețeaua de drumuri din Cadrilater modernizând drumuri deja existente și construind altele noi.

În timpul administrației românești, în Cadrilater s-au dezvoltat orașele Silistra, Bazargic și Balcic, ultimul fiind reședință a reginei Maria, una dintre marile luptătoare pentru nașterea României Mari. Castelul reginei Maria este astăzi principalul punct de atracție al orașului.

Însă izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat soarta regiunii. Prăbușirea aliatului tradițional al României, Franța, a lăsat soarta Cadrilaterului la discreția lui Adolf Hitler, care a hotărât să îl atribuie Bulgariei.

În primele zile ale lui septembrie, delegații români care negociau cu cei bulgari la Craiova soarta Cadrilaterului au încercat să salveze ce se mai putea.Ei au propus ca orașul Silistra, portul Cavarna și Balcicul să rămână României. Însă negocierile au fost întrerupte de intervenția generalului Ion Antonescu, șeful guvernului care a ordonat încetarea discuțiilor și cedarea Cadrilaterului.

Șeful delegației române, Alexandru Cretzianu, a refuzat să semneze documentul, care a fost semnat în locul său de un alt membru al delegației la 7 septembrie 1940.

Conform prevederilor tratatului, România urma să cedeze Bulgariei partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul), și să procedeze la realizarea unor schimburi bilaterale de populație.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați aici de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să se așeze în Cadrilater.

În final, s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români,din întreaga Bulgarie, iar din România au plecat 77.000 bulgari.

 La finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, la presiunile sovietice, românii au renunțat să mai revendice Cadrilaterul sau o parte din el. Castelul din Balcic a rămas în proprietatea privată a Regelui Carol al II-lea al României până în 1948, când a fost confiscat de statul bulgar.

Surse:

http://www.napocanews.ro

http://www.ortodoxinfo.ro

https://chindiamedia.ro/

08/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mircea Druc, fost prim ministru al RSS Moldova: ”În 1991 și 1997, Iliescu și Constantinescu au trădat românii din Basarabia și Bucovina”. VIDEO

 

 

 

 

Imagini pentru photos/Mircea_Druc

Foto: Mircea Druc (n. 25 iulie 1941, Pociumbăuți, raionul Rîșcani, Moldova), fost președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

 

Măcinată de lupte feroce pentru putere, Moldova, ţinut românesc abandonat, trebuie să se întoarcă la ţara mamă. Deşi viciile sunt şi la Chişinău şi la Bucureşti ca pe vremurile când politicienii români au trădat interesul Unirii, timpurile şi conjuctura s-au schimbat iar acum Unirea depinde de noi, a explicat, joi, fostul premier moldovean Mircea Druc.

Fostul premier al Republicii Moldova, Mircea Druc a opinat că unica rezolvare a problemei Basarabiei este revenirea la România, iar elitele politice şi intelectuale de la Bucureşti trebuie să pună umărul în această direcţie, spre deosebire de predecesorii lor din anii 90. „Unica rezolvare pentru cele şase judeţe abandonate printr-o împrejurare istorică – numite impropriu Republica Moldova, eu le numesc teritorii româneşti înstrăinate – este revenirea la România.

Asta o înţeleg foarte mulţi, numărul unioniştilor creşte.”, a declarat fostul premier moldovean, prezent la lansarea cărţii „Martor şi participant la câteva dintre Lucrările Politice ale lui Corneliu Coposu”, de Liviu Petrina.

„Noi am pornit-o înaintea Bucureştiul, în 1990, eram oarecum pregătiţi, în 1991 noi, riscându-ne viaţa, cu cele trei ţări baltice, două caucaziene, am respins referendumul organizat de Kremlin, de Gorbaciov şi nu am votat pentru păstrarea Uniunii Sovietice.”, a rememorat Druc momentele când apele se desfăceau pentru Moldova, ducând-o pe un nou făgaş.

Potrivit lui Druc, în timp ce basarabenii puneau umărul la prăbuşirea Uniunii Sovietice, pe de altă parte, în martie 1991, ministrul de externe al Românei, Adrian Năstase, semna la Moscova, Tratatul de prietenie cu URSS.

” L-am întrebat pe Adrian Năstase:

De ce aţi făcut chestia asta?

– Domnule prim-ministru, Uniunea Sovietică e o realitate!

– Da, domnule Năstase, o realitate care trebuie să moară. Adică noi opunem rezistenţă şi dvs. semnaţi cu Gorbaciov, e o gură de oxigen pentru Moscova.”, a rememorat Druc dialogul purtat cu Adrian Năstase la Cricova, în anul 1991.

„M-au sunat din Estonia şi mi-au zis: „Mircea, ce e cu românaşii tăi, e un cuţit în spate.Noi aici rezistăm şi ei semnează Tratatul cu Uniunea Sovietică.„, a mai relatat Druc modul cum a fost percepută, peste hotare, atitudinea politicienilor bucureşteni la momentul respectiv.

Potrivit fostului premier moldovean, o altă mare trădare a avut loc anul 1997:

„Asta a fost marea trădarea naţională, aici a fost lovitura, atunci eu am pierdut orice iluzie, în 1997, căci nu mai era ce a fost şi nu te obliga nimeni să te grăbeşti fără să obţii nimic!”, a rememorat Druc momentul ratificării Tratatului cu Ucraina.

Căci, în viziunea lui Druc, dacă momentul 1991 a putut fi înţeles întrucât afinităţile lui Iliescu pentru Moscova nu erau pentru nimeni un secret, momentul 1997, când la cârma ţării era Emil Constantinescu iar ţara nu era supusă la presiuni majore, rămâne cel mai nefast an pentru cei ce-şi doreau să vadă trupul ţării reîntregit.

Reamintim că în 1997, prin semnarea Tratatului cu Ucraina, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea ca în 1940, sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin ca în 1944 şi 1947.

Deşi opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului, potrivit academicianului Florin Constantiniu, semnarea Tratatului are valoarea unui act de trădare naţională.

La data ratificării de către Senat a Tratatului preşedintele Senatului era Petre Român, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu Revenind în prezent, Druc a atras atenţia că, la ora actuală, la Chişinău au loc evenimente cruciale, evenimente cărora Moldova le va supravieţui, căci „vremurile nu mai sunt aceleaşi”.

„Este o luptă feroce pentru putere, ieşită din comun şi spirala istoriei a revenit în ajunul destrămării Uniunii Sovietice.

Situaţia de la Chişinău, în plan politic, seamănă cu ce era înainte de prăbuşirea imperiului ideocratic sovietic.

Credeam că este ultimul, dar nu este… lupta cu imperiile continuă. În plan socio, în plan intern, situaţia seamănă cu cea din 2004 de la Bucureşti, o percep ca cea care era în 2004 la Bucureşti. Cu ce se va termina această luptă?

La Chişinău se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Kiev.

Potrivit acestuia, Moldova va supravieţui însă, căci nici România, nici Republica Moldova „nu mai sunt în nici-o privinţă ceea ce erau în 89, 90, 91.

13/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cedarea Cadrilaterului si schimbul de populație dintre România și Bulgaria din 1940

 
 
 
 
 

1940: Schimbul de populație dintre România si Bulgaria

Cedarea celor doua judete din sudul Dobrogei catre Bulgaria, in 1940, s-a facut sub obligativitatea unui schimb de populatii. 100.000 de romani au parasit Cadrilaterul si 61.000 de bulgari au parasit Romania pentru a se instala in Bulgaria.

Suferinţele pe care le-au îndurat românii din Cadrilater, aduşi cu forţa să  colonizeze satele din Constanţa şi Tulcea

Refugiați români din Cadrilater – 1940

Context

Schimbul de populatii insemna, de fapt o epurare  etnica fara varsare de sange.

“O statistică din 1850 în cazaua Balcic dădea în 84 localităţi doar 682 familii bulgare, iar în Bazargic în 89 de localităţi doar 930 familii bulgare.

Iată deci cum populaţia bulgară a Cadrilaterului este sosită în zonă abia după 1878 din restul Bulgariei, Rusia, Turcia şi chiar România.

Armata bulgara intra în Cadrilater

Această stare de fapt au recunoscut—o şi savanţii bulgari. P. Gabe, Miletici care scriu că ,,populaţia bulgară din nord-estul Bulgariei şi mai ales cea din Dobrogea şi din ţinuturile Varna, Silistra şi Sumba provine în marea ei majoritate din sudul Bulgariei şi din regiunile muntoase ale Balcanilor”. Sursa

Administrarea celor doua judete nu a fost foarte usoara pentru Romania. Mai multe grupari bulgare actionau politic si prin metode teroriste in cele doua judete, dar si peste Dunare.

Dobrujanska revoluţionna organizaţia milita pentru “autodeterminarea, până la separare, a Dobrogei de România şi transformarea acesteia într-o republică autonomă independentă, care ar fi trebuit fie să facă parte din preconizata „Republică Federativă Balcanică”, fie să se alipească la URSS, ca a 16-a republică sovietică.

Şi-a desfăşurat activitatea între 1925 şi 1940 în Dobrogea, mai ales în Cadrilater. În activitatea sa D.R.O. a îmbinat formele ilegale de activitate cu cu cele legale”.

 

“După alipirea Cadrilaterului la România, bande de comitagii treceau adesea frontiera în România dedându-se la acte de sabotaj, incendieri, incitare, agresiuni şi atentate la adresa armatei şi administraţiei române, cât şi la adresa coloniştilor români de aici (aromâni, mocani mărgineni, români timoceni etc.), uneori comiţând carnaje şi alte atrocităţi.

 

Astfel, în satul Cişmea, locuitorii bulgari, înarmaţi cu arme şi atacând din tranşee au deschis focul asupra detaşamentului de jandarmi aflat sub comanda sublocotenentului Tudoran Constantin, însă fără a produce pierderi.

De la reorganizarea Jandarmeriei, după primul război mondial, în sudul Dobrogei, în lupta cu comitagii bulgari, veniţi peste graniţă, au căzut la datorie 18 jandarmi (trei plutonieri, un sergent, trei caporali şi 11 soldaţi”.

 

Link

 

 

Tratatul de la Craiova

 

 

“În tragica vară 1940, diplomaţii bulgari vorbeau deja de probabilitatea ca Bulgaria să primească sudul Dobrogei ,,ca un cadou din mâinile Uniunii Sovietice“. Şi Hitler a făcut presiuni pentru această soluţie.

Drama Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului, a făcut ca cedarea celor 2 judeţe dobrogene să treacă aproape neobservată”. (Sursa)

 

În vara anului 1940, beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice[1] și al Germaniei[2], guvernul bulgar și-a intensificat pretențiile revizioniste față de România.

Concomitent, Germania, mai ales, și-a sporit presiunile asupra României, la 31 iulie 1940 Wilhelm Fabricius, prezentând lui Mihail Manoilescu, ministrul român al Afacerilor Străine, o foiţă de hărtie de culoare verde cu următorul text:

„Führer-ul socotește retrocedarea Dobrogei de sud în graniţa de la 1913, inclusiv Silistra și Balcicul, ca o soluţie extraordinar de loială și de dreaptă, care trebuie acceptată pur și simpluî el însuși a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, așa ca să nu intre într-un sistem de tărguieli cu românii”.[3]

Uluit, acesta a apreciat că o asemenea intervenţie avea „un adevărat caracter de sentinţă arbitrară”, cu atât mai mult cu cât era „absolut sigur că de această comunicare au luat act și bulgarii”.[4]

În acest context, la 3 august 1940, Victor Cădere, ambasadorul român la Begrad, s-a întâlnit, la Sofia, cu primul-ministru bulgar și cu ministrul de Externe, făcând cunoscut că românii erau de acord să cedeze Cadrilaterul, dar doreau să păstreze Silistra și o suprafaţă de circa 2 000 kmp, între vechea frontieră, litoralul Mării Negre și o linie care ar fi plecat de la vest de Balcic spre nord.

„Din nenorocire – continuă Mihail Manoilescu – bulgarii erau încurajaţi de toată lumea în rezistenţa lor și anume nu numai de puterile Axei, ci și de ministrul Angliei la Sofia. Cât despre ministrul U.R.S.S., el propune chiar o frontieră comună între Bulgaria și Rusia prin împărţirea Dobrogei românești”.[5] Ca urmare, ministrul de Externe bulgar a refuzat să trimită delegaţi la București înainte ca românii să recunoască „cedarea integrală a Cadrilaterului”.[6] și să se întâlnească cu minsitrul de externe român.

În faţa acestei situaţii, încercând să schimbe decizia germană, ministrul român al Afacerilor Străine a trimis câte un Memorandum lui Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano în problema Cadrilaterului, fapt care a creat iritare la Berlin, subsecretarul de stat și șeful protocolului refuzând să primească documentul și să-l înainteze ministrului de Externe german.

Mai mult, a comunicat că „ar fi cu totul împotriva intereselor României dacă am mai stărui în acestă chestiune în care Hitler și-a spus cuvântul fiindcă aceasta ne-ar dezavantaja la tratativele mult mai importante pe care le avem cu Ungaria”.[7]

Pe aceeași linie, ziarul „Berliner Boersenzeitung” avertiza categoric (2 august 1940), prin articolul „Fals eroism”, semant de Karl Megerle: „Ceea ce nu se face astăzi nu va fi mâine ușor de făcut și se plătește, de regulă, foarte scump”. În aceeași zi, subsecretarul se stat Weiszacker a cerut ambasadorului roman la Berlin ca România să înceapă cât mai curând și să finalizeze cât mai repede tratative directe cu Ungaria și Bulgaria.

Presiuni asemănătoare a făcut, la București, și ministrul german, Manfred von Killinger.

În faţa acestei situaţii, guvernul român, precizează Mihail Manoilescu, a reluat „cu și mai multă energie încercarea de a obţine de la bulgari renunţarea lor la Silistra și litoralul Mării, inclusiv Balcicul”.[8] În acest sens, la 12 august 1940, Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu au convocat pe ministrul bulgar la București căruia i-au declarat că „noi considerăm Cadrilaterul în această clipă, după recomandarea cu caracter de quasi arbitraj a Führer-ului ca fiind deja retrocedat Bulgariei și formulăm problema invers, și anume, dacă bulgarii înţeleg să dea un gaj de prietenie pentru noi lăsându-ne o porţiune din Cadrilater (Silistra și Coasta, inclusiv Balcicul), atrăgând atenţia că preferinţa noastră merge spre Coastă cu Balcicul.

Dacă Bulgaria nu cedează nimic din poziţia pe care o are graţie unei conjuncturi, tot o conjunctură poate într-o zi să schimbe situaţia”.[9] Refuzul guvernului bulgar a sosit la 14 august.

Peste două zile guvernul român a elaborat un Memoriu asemănător în care arăta că „împăcarea definitivă a poporului bulgar cu cel român nu poate fi concepută altfel decât prin dovezi de comprehensiune date de amăndouă părţile”.[10]

Documentul a fost înmânat ministrului de Externe bulgar, la 17 august, de către ambasadorul român la Sofia, Eugen Filitti, care a fost primit în audienţă și de regele Boris al III-lea. Și de această dată propunerile românești au fost respinse.

Cu toate acestea, în Bulgaria se manifesta nervozitate, întreţinută de manifestări cu caracter revizionist. Referindu-se la o emisiune a postului de radio Sofia, care în cadrul unui program muzical a transmis compoziţia „Epopeea Turtucaei” și reportajul „Frumuseţile litoralului Mării Negre”, în care s-a insistat asupra pitorescului zonei Balcic-Caliacra, N.Batzaria se întreba, într-un articol publicat în ziarul „Universul” din 16 august 1940:

„Nu sunt oare acestea gesturi și manifestaţiuni cel puţin inoportune în aceste zile când este vorba să se stabilească, într-o atmosferă serioasă, raporturi de bunăvecinătate între România âi Bulgaria? Socotim că răspunsul este cuprins în întrebarea însăşi”.

Pentru a calma spiritele, primul ministru bulgar a precizat, într-o cuvăntare rostită în faţa redactorilor principali ai ziarelor din Sofia, că „este necesară liniștea și mult sânge rece” și a asigurat că „ guvernul face tot posibilul pentru apărarea intereselor ţării și nu va scăpa nimic din vedere care ar putea duce la justa rezolvare a problemelor importante puse la ordinea zilei”.[11]

În acest timp în România se manifesta deja resemnarea, atenţia principală fiind îndreptată spre graniţa de vest a ţării, unde Ungaria, sprijinită și ea de Germania și Italia, fă

În acest context, au început, la Craiova, la 19 august 1940, tratativele româno-bulgare. Delegaţia română a fost formată din Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Horia Grigorescu, primarul municipiului Constanţa, generalul Gheorghe Potopeanu și Henri G. Meitani, iar cea bulgară de Svetoslav Pomenov, ministru plenipotenţiar, generalul Gh. Popov, comandantul garnizoanei Varna, Th. Papazoff, fost membru al Curţii de Casaţie, Anghelov, secretar general al Ministerului de Interne, Alex. Molov, director general al datoriei publice.

Ele au fost primite cu satisfacţie de presa bulgară („Dness”, „Dnevnik”, „Slovo”, ,,Mir” etc.). Publicaţia ,„Mir” a apreciat că „După 27 de ani relaţiile româno-bulgare sunt îndreptate pentru prima oară pe calea cea justă”, iar „Zaria” a informat că „Anunţarea iminentă a definitivei rezolvări a chestiunii Dobrogei meridionale provoacă o profundă satisfacţie morală tuturor bulgarilor”.[12]

În schimb, presa română a consemnat extrem de sumar evenimentul, ziarul „Universul” consemnând,   la 30 august: „Se pare că un spirit de înţelegere reciprocă a complexelor situaţii însufleţește cele două delegaţii și că toate problemele conexe în legătură cu chestiunile fundamentale își vor găsi și ele o fundamentală dezlegare”.

La indicaţia ministrului român al Afacerilor Străine, Alexandru Cretzianu a ţinut, la deschiderea dezbaterilor, un discurs glacial. Referindu-se la clauza de amiciţie pe care bulgarii doreau să o insereze în tratat, Mihail Manoilescu prezintă astfel, în memoriile sale, discuţia dintre cei doi șefi de delegaţii: „Alexandru Cretzianu: Situaţia este acum schimbată și nu din vina noastră. Nu văd cum s-ar putea concepe un tratat de amiciţie în momentul în care se refuză chiar a se discuta punctul de vedere atât de moderat care a fost înfăţișat de noi în chestiunea teritorială.

Opinia publică românească ar considera desigur aproape ca o batjocură să se vorbească de amiciţie în asemenea momente. La replica lui Pomenov: Dar Dvs. respingeţi amiciţia bulgară?, Cretzianu i-a răspuns: Dvs. sunteţi aceia care respingeţi amiciţia română, arătându-vă intransigenţi și insistând asupra unor soluţiuni care nu pot fi privite decât cu cea mai adâncă nemulţumire de opinia noatră publică”.[13]

În cadrul dicuţiilor dintre delegaţii militari, generalul Gheorghe Potopeanu și-a exprimat dorinţa ca discuţiile să fie finalizate operativ,   precizănd: „La ce bun să ascundem că fiecare dintre noi mai avem și alte probleme de rezolvat, poate mult mai importante?

Avem deci un egal interes de a termina repede. Dar repede nu va să zică precipitat. Și apoi esenţialul este de a încheia repede textele nu de a da peste cap execuţia”. Pentru a determina volumul mișcărilor de populaţie și materiale generalul Potopeanu a propus să se ia ca bază de discutat că erau de transferat 50.000 de români și 50.000 de bulgari, dispuși pe o suprafaţă de circa 1.500.000 ha.

Concomitent, generalul român a mai precizat că „în timp ce bulgarii din nordul Dobrogei puteau fi aduși direct în Cadrilater, unde se găseau disponibile gospodăriile românilor transferaţi, aceștia din urmă trebuiau duși iniţial într-o zonă de primă destinaţie la vest de Dunăre și apoi să li se repartizeze noi așezări”.

Întrebându-l pe generalul Popov care este intervalul de timp în care credea că se va putea efectua transferul de populaţie și materiale, acesta a răspuns: „Șase luni”. La precizarea că Pomenov ceruse 10 zile, generalul bulgar a precizat că acesta se referise „numai la timpul necesar pentru retragerea armatei române”.[14]

În legătură cu traseul frontierei, generalul Potopeanu a precizat că granița din 1913 prezenta două intrânduri (în sectoarele Cranova și Pădureni) de unde se putea controla extrem de ușor un spaţiu mare din teritoriul românesc. Ca urmare, a sugerat, „din proprie iniţiativă”, ca guvernul bulgar să aibă iniţiativa fixării viitoarei frontiere la sud de aceste intrânduri, care cuprindeau 6-7 sate.

La 30 august 1940, generalul Popov a făcut cunoscut că și-a informat guvernul despre această problemă și a fost mandatat să comunice că „îndată după ratificarea tratatului și încă înainte de terminarea lucrărilor Comisiei mixte pentru delimitarea frontierei, guvernul bulgar va propune celui român un acord special care să nu se refere decât la rectificarea în chestiune”.[15] În timpul discuţiilor din acea zi, generalul Potopeanu a mai rugat delegaţia bulgară să intervină pentru a se pune capăt atacurilor bandelor înarmate de comitagii din sudul Dobrogei, precizând că altfel, declaraţiile de bună vecinătate „sună fals”.

Generalul român avea în vedere o Notă a Secției 3 operații a Marelui Stat Major din 17 august 1940, care consemna: „În ultimul timp, atacurile bandelor de comitagii în Dobrogea desfășoară o vie activitate, având drept rezultat: jafuri, omoruri, deprimarea populației locale”.[16] Generalul Popov a răspuns că a fost și continuă să fie „un dușman neînfricat al acestor banditisme și că va cere la Sofia să se ia cele mai severe măsuri împotriva lor”.[17]

După ce, la 24 august, s-a ajuns la un acord de principiu, în perioada următoare șefii celor două delegaţii nu au ajuns la un punct de vedere comun în ceea ce privește ziua „J” (începerea evacuării).

La propunerea delegaţiei române, din 29 august, ca delegaţii civili bulgari destinaţi a lua în primire bunurile imobiliare publice să intre în Cadrilater la 26 septembrie 1940, iar armata română să părăsească teritoriul la 1 octombrie, Pomenov a comunicat că guvernul bulgar cere evacuarea Cadrilaterului până la aceeași dată ca și Ardealul de nord.[18]

Deși discuţiile ajunseseră la un moment dat într-un punct mort, cele două delegaţii au încheiat (31 august 1940) un Acord asupra modalităţilor de evacuare și transfer a Cadrilaterului, o Declaraţie cu privire la acord și au stabilit pe o hartă (1/200.000) cele patru zone de transfer și evacuare, respectiv de ocupare de către trupele bulgare.[19]

Discuţii în legătură cu tratativele de la Craiova au avut loc și în Consiliul de Coroană din 23 august 1940, unde Constantin Argetoianu, după ce a întrebat „De ce atâta grabă?” și a precizat: „Nu suntem în faţa unui ultimatum, totuși capitulăm. E primejdios precedent pentru negocierile cu Ungaria, ne slăbim argumentele”.

I-a răspuns ministrul de Externe, Mihail Manoilescu: „Recomandările Axei, mai ales ale Berlinului, explică această grabă”. Cu același prilej, făcând notă discordantă cu ceilalţi participanţi, istoricul Nicolae Iorga a declarat tranșant: „Cu privire la Cadrilater eu sunt naţionalist, nu expansionist, anexarea Cadrilaterului a fost o greșală. Eu am fost împotriva anexiunii la timpul său. E justificată retrocedarea către Bulgaria. Dacă câștigăm prin aceasta o prietenie, prietenia ne este scump plătită. Românii să fie aduși acasă”.

În dezacord cu marele istoric, Ion Nedelescu preciza, în „Universul” din 3 septembrie 1940, că „Dobrogea n-a aparţinut niciodată Bulgariei și n-a fost cândva bulgară nici din punct de vedere etnic (ca populaţie locuitoare), nici din punct de vedere politic (ca stăpânire)” și concluziona: „Dacă apropierea româno-bulgară cere neapărat să fie săvârșită cu preţul unei știrbiri de prestigiu și de teritoriu nici o clipă însă să nu se uite că acesta este adevărul adevărat în privinţa caracterului românesc al Dobrogei noastre româneșți”.

Tratatul de la Craiova, semnat la presiunea Axei, in special a Germaniei, prevedea cedarea celor doua judete Bulgariei, cu schimb obligatoriu de populatie.

“In conformitate cu art.3 din tratat, părţile contractante au căzut de

acord a proceda în termen de trei luni, la un schimb obligatoriu între supuşii români de origine etnică bulgară din jud. Tulcea şi Constanţa şi supuşii români de origine etnică română din jud. Durostor şi Caliacra.

In privinţa proprietăţilor imobiliare ce aparţineau supuşilor români de origine etnică bulgară şi care trebuiau să părăsească România, acestea erau considerate ca bunuri abandonate şi deveneau proprietatea statului român. Proprietăţile imobiliare rurale ale românilor obligaţi în virtutea acordului să părăsească teritoriile transferate Bulgariei, deveneau proprietatea statului bulgar.

Proprietăţile imobiliare urbane rămâneau proprietate privată a acelor proprietari şi supuse legilor ţării unde erau situate. Prin dispoziţiile art.4 din tratat, statul român s-a obligat să ia în sarcina lui despăgubirile românilor care părăseau bunurile rurale situate pe teritoriul Bulgariei, iar statul bulgar s-a angajat să despăgubească pe cetăţenii români de origine etnică bulgară care părăseau judeţele Tulcea şi Constanţa” […]

Dintr-o situaţie întocmită de Biroul Străini Paşapoarte, rezultă că din judeţul Tulcea urmau să fie evacuate 45.000 persoane care erau considerate de origine bulgară la recensământul din anul 1930; nu se evacuau bulgarii căsătoriţi cu românce. Sursa.

 

Prin evacuarea populaţiei române din jud. Durostor şi Caliacra s-au abandonat 204.672 ha. teren arabil şi 18.760 gospodării agricole; s-au evacuat din Cadrilater 21.897 capi de familie din care numai 18.919 au fost proprietari agricoli, restul fiind proprietari urbani fără pământ, funcţionari.

In schimb, în urma evacuării populaţiei bulgare din judeţele Constanţa şi Tulcea, au rămas 124.267 ha. teren arabil din care 58.413 ha în Constanţa şi 55.854 ha în judeţul Tulcea; au rămas 11.774 imobile din care, în judeţul Constanţa 5506 iar în judeţul Tulcea 6268. (Sursa: situatie intocmita de Inspectoratul Agricol Regional Constanţa, 1948).

 

Surse

 Bibliografie :

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

art-emis.ro

[1] În iulie 1940, V.M.Molotov a declarat lui Augusto Rosso, ambasadorul italian la Moscova, că „guvernul sovietic consideră întemeiate pretenţiile Bulgariei asupra Dobrogei și asupra unui acces la Marea Egee”.

[2] Joachim von Ribbentrop a făcut cunoscut că Reich-ul manifestă o înţelegere deplină faţă de dorinţele revizioniste ale Bulgariei faţă de România”.

[3] Mihail Manoilescu, Urmare la Memorii, p. 155.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 211.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 213.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 215.

[11] „Universul” din 15 august 1

[12] Apud „Universul” din 20 august 1940.

[13] Mihail Manoilescu, op. cit., p. 217.

[14] Arh. M.Ap.N., fond Microfilme, rola F. II. 1 137, c. 96-98.

[15] Idem, c. 92.

[16] Arh. M.Ap.N., fond 948, dosar nr. 545, f. 127. Asemenea atacuri avuseseră loc și în zilele de 8 august 1940 la Alfatar, în noaptea de 9 spre 10 august la Giurghangic, în 14/15 august la Rahmanasinclar, la 15 august la Sărsănlar, la 17/18 august, la Frasari.

[17] Arh. M.Ap.N., fond Microfilme, rola F. II. 1 137, c. 93.

[18] Idem., c. 101.

[19] Idem, p. 103.

[20] „Universul” din 3 septembrie 1940.

44, f. 68-69.

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/02/11/5193/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/07/22/cum-fost-cedat-cadrilaterul/

21/09/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: