CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIA NEELUCIDATĂ A MONUMENTELOR EVREILOR PREFĂCUȚI ÎN SĂPUN DE NAZIȘTI

https://www.ziaruldeiasi.ro scrie că la intrarea în cimitirul evreiesc din Sarata -Bacău, pe partea dreaptă, se află un monument din piatră, sub forma unui păsări, idee sugerată de inciziile laterale sub forma unor aripi, terminat în parte de sus cu o porțiune metalizată, simbolizînd o torță. Monumentul are pe frontispiciu o inscripție în limbile română și ebraică.

„Monument al săpunului evreiesc” aflat într-un cimitir băcăuan. „Memorialul Yad Vashem” (autoritate israeliană în domeniul holocaustului) a declarat oficial că naziştii nu au făcut niciodată săpun din cadavrele evreilor.

Textul, desprins parcă dintr-o altă lume, te copleșește prin mesajul său: „Aici zac evreii prefăcuți în săpun de bestiile fasciste între 1939-1944. În amintirea lor înfrățiți-vă popoare în lupta pentru o lume nouă”.

La mai bine de 60 de ani de la declanșarea terorii naziste, în care au murit milioane de evrei, povestea incredibilă ne-a fost dezvăluită la Comunitatea Evreiască din Bacău. „Știu că sub acel monument sînt îngropate cîteva mostre de săpun făcut din cadavrele celor exterminați în perioada 1940-1942”, ne-a declarat Izu Butnaru, în vîrstă de 66 de ani, secretarul Comunității Evreiești din Bacău.

Pentru că era copil în acea perioadă, el nu ne-a putut oferi mai multe informații, dar este convins că săpunul, deși nu a fost făcut la Bacău, este de sorginte românească. „S-a făcut săpun din cadavrele celor uciși în acei ani în România”, a spus Izu Butnaru.

Despre istoria acelui monument nu am putut afla informații nici de la Izu Butnaru și nici de la Vigdar Hari, președintele Comunității Evreiești din Bacău. „N-aș putea să vă spun nici cînd a fost ridicat și nici de către cine acel monument”, ne-a zis președintele Hari.

Misterul monumentului evreiesc ni l-a dezvăluit Eugen Șendrea, expert în patrimoniu. „Monumentul a fost ridicat în anul 1953, în memoria victimelor fascismului. În fișele din 23 mai 1963 era considerat monument istoric. În noua listă a monumentelor din 1977, nu a fost inclus, deoarece existau incertitudini, conducătorul comunității evreiești de atunci, Aizerman, precizînd la un moment dat că nu deține dovezi concrete că acolo ar fi rămășițe umane. Însă zvonul este că sub monument sînt depozitate opt lăzi cu săpun făcut din cadavrele evreilor”, a afirmat profesorul Eugen Șendrea din cadrul Centrului Județean de Cultură Bacău.

Monumentul din cimitirul evreiesc rămîne un spațiu peste care istoria a pus pecetea tainei. Și nimeni nu are curajul să facă cercetări pentru a vedea ce este legendă și ce adevăr în această poveste. 

Zvonurile privind „săpunul uman” par să-și aibă originea în modul în care erau marcate calupurile de săpun, respectiv „R.I.F.”, inscripție care a fost interpretată de unii ca prescurtare de la „Reichs-Juden-Fett”(grăsime evreiască de stat), sau „Rein-Juden-Fett” (grăsime evreiască pură). Inscripția era imprimată în relief, folosind fontul german Blackletter; la care diferența dintre I și J, constă doar în lungimea literei.

Practic, R.I.F. era prescurtarea de la Reichsstelle für industrielle Fettversorgung (Centrul Național pentru Aprovizionarea cu Grăsime Industrială), agenția guvernamentală germană responsabilă cu producția și distribuția de săpun și detergenți în vreme de război. Săpunul R.I.F. a fost un surogat ieftin al săpunului de calitate, care nu conținea absolut nici un fel de grăsime de origine umană sau animală.

CARE ESTE ADEVĂRUL?

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au circulat informații că cercetători germani ar fi dezvoltat un proces tehnologic de producție de săpun din grăsime umană extrasă din cadavrele deținuților evrei din lagărele de exterminare .

În 2006 Muzeul memorial Auschwitz–Birkenau menționa experimente ale naziștilor în vederea producției de săpun din cadavre umane la scară redusă. Aceste afirmații au fost infirmate de alți cercetători.

Michael Berenbaum, șef de proiect la United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), a declarat în 1993, că: „nu există nici o dovadă că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre umane”, afirmație reluată și de cercetători de la Yad Vashem de la Ierusalim, care au declarat că naziștii nu au produs săpun din cadavrele deținuților evrei din lagărele de concentrar .

Mai precis, un purtător de cuvânt al centrului Yad Vashem a afirmat că nu există probe că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre de origine umană în timpul Holocaustului, afirmând că „astfel de știri sunt o pură invenție, găzduită de media”. ( text orig.: Sources at Yad Vashem expressed disappointment at the radio report, calling the story a „pure invention that was given a stage by the media.”

A Yad Vashem spokeswoman said there is no proof the Nazis made soap from human bodies during the Holocaust. ) Reactia Institutului Yad Vashem s-a referit la știrea difuzată despre descoperirea într-un cavou din Magdiel (Hod Hasharon, centrul Israelului) a unei lăzi cu conținând bucăți de săpun, despre care Comunitatea Evreiască din România a afirmat că ar fi fost fabricat din cadavrele evreilor uciși în Holocaust.

Ca și în restul țărilor beligerante, și în România au circulat zvonuri privind presupusa proveniență a săpunului R.I.F.

Prima referire scrisă cu privire la fabricarea săpunului din cadavre de evrei apare în cartea jurnalistului evreu Marius Mircu, “Pogromurile din Basarabia” din 1947.

Una din anexele lucrării este intitulată: XIV. R.J.F. (Reine Jüdisches Fett, p.68), material apărut anterior în ziarul “Unirea” an I, Nr.4, din 23 noiembrie 1945. Autorul precizează, în afară de amănuntele binecunoscute:

“ S’au găsit și la noi în țară câteva bestii care să se gândească să fabrice săpun din grăsimea evreilor asasinați. În trenul celebru, care a transportat o parte din victimele măcelului dela Iași, din cauza căldurii extrem de mari, sângele și grăsimea morților schingiuiți acopereau podeaua unora din vagoane, în straturi apreciabile. Cei vii se bălăceau în sângele și grăsimea celor morți. În unele vagoane, stratul de grăsime trecea de genunchii celor în picioare. La Roman, unde vagoanele au fost curățate, s’au găsit doi locuitori care au sustras câteva căldări cu grăsime amestecată cu sânge. Prinși de o santinelă, au declarat că vor să facă săpun. ”

De asemenea, face și câteva precizări privind “procesul tehnologic” de fabricație: “ Tehnicienii germani au făcut cercetări și calcule migăloase ca nimic să nu se piardă din victimele lor, totul să fie utilizat. S’au găsit note și socoteli stabilind valoarea în monetă germană a fiecărui cadavru. Cadavru, adică materialele diferite cuprinse într’un corp, din care savanții germani scoteau: 900 de creioane, 2000 de chibrituri, un cui de fier, var pentru spoit un coteț, etc. etc. ”

Marius Mircu povestește cum evreii au colectat toate bucățile de săpun R.I.F., care puse într-o cutie, cca. 1500 buc., au fost înmormântate în 15 noiembrie (1945, probabil, autorul vorbește de vineri, a zecea zi a lunii Kislev, anul 5706), în Cimitirul din Șos. Giurgiului, cu car mortuar și slujbă religioasă, în prezența mai multor rabini și oficialități ale comunității evreiești. Astfel de acțiuni au fost organizate peste tot în țară, acolo unde existau mari comunități evreiești, în Fălticeni, Galați, Brăila, Târgoviște etc…, ulterior fiind ridicate monumente în memoria presupuselor victime transformate în săpun. Astfel de monumente au fost raportate de exemplu la cimitire în Lugoj Târgoviște , cimitirul Sărata din Bacău , Focșani, ּBrăila etc. Nu este un fenomen specific României, astfel de monumente ridicate în memoria evreilor transformați în săpun există peste tot în Europa, în cimitirele evreiești.

Deși s-a dovedit că săpunul R.I.F. nu conține nici un fel de grăsime, pe fondul grozăviilor comise în Holocaust, inclusiv reciclarea părului, colectarea efectelor, a coroanelor dentare ale victimelor etc, zvonul despre săpunul evreiesc a rămas multă vreme viu în conștiințele oamenilor și a fost reluat periodic;(https://ro.wikipedia.org/wiki).

CITIȚI ȘI:

30/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 elitele din Moldova și Țara Românească au cerut marilor puteri Unirea Principatelor

FOTO: Harta României la 1816, după autorul grec Dimitrie Philippide în lucrarea Geographikon tes roumounias reprodusă de tiparituriromanesti.wordpress.com. În această lucrare, Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți. Este cel dintâi care, într-o lucrare științifică, folosea numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numârul lor” (Istoria României).

1772: Moldova și Țara Românească au cerut Unirea Principatelor

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început Congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie , Principatele Române au conștientizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din exterior o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus.

În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării.

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

Împărăteasa Ecaterina a Rusiei , probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărâse să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut.

Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782.

Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului?

Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”
Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:

„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

Iosif al II-lea a susţinut destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.

În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787.

Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului Constantin Ipsilanti din Muntenia.

Dezideratul UNIRII principatelor române avea să se înfăptuiască în 1859.

28/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prin Acordurile de la Roma din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

 

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

Publicația GLASUL.INFO scrie că prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.(1) 

După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă precum broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțaț caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”. La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul al doile se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934.

Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” (2)

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.


Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

Înțelegerea Balcanică – sumitul de la Ankara, martie 1938; Foto: Kemal Atatürk, Milan Stojadinović, Ioannis Metaxas, Nicolae Petrescu-Comnen

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament(3), fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor.

Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.


Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv în propaganda filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor sale pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia.

În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări.

Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

 Revista "Corvina", organ al Societății Ungaro-Italiene "Mattia Corvino"
Revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar).

Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Notă GLASUL.INFO : Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 care au fost urmate de atrocități, crime de război și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai reperul temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934 – data “Acordurilor de la Roma“.


Bibliografie / Note:

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

16/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: