POVEȘTI ADEVĂRATE CU DOAMNE ȘI DOMNIȚE DIN VREMEA DOMNULUI UNIRII ALEXANDRU IOAN CUZA

24 ianuarie | Unirea Principatelor şi povestea mai puţin cunoscută a lui Alexandru Ioan Cuza

Împlinită sub semnul ideilor Revoluţiei paşoptiste, Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului.Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare, dar şi, la fel de important, una reformatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituţia Poştei, armata, Biserica, învăţământul, justiţia, fiscalitatea, serviciul vamal etc.

Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înfiinţate primele două universităţi româneşti: la Iaşi, în 1860 şi la Bucureşti, în 1864.

Ce a rămas consemnat despre el în cărţile de istorie ştie mai toată lumea. Mai puţin cunoscut este faptul că omul Cuza a fost un personaj tragic al propriei sale vieţi.

Iată cum arată Hronicul vieţei, dragostelor şi patemilor lui Vodă Cuza, aşa cum au fost ele, prezentat de publicația Timpul.md de la Chișinău:

La anul 1862, Vodă Cuza a cumpărat de la Banca Moldovei domeniul Ruginoasa (astăzi în judeţul Iaşi), care se afla, la acea vreme, ipotecat în favoarea acesteia.

Acolo, visa domnul Unirii să-şi afle liniştea, în castelul construit la începutul secolului al XIX-lea de Săndulache Sturza, logofăt şi mare vistiernic.

Poate n-a fost tocmai o întâmplare alegerea Ruginoasei, căci Elena Cuza (foto), soţia domnitorului, se înrudea cu neamul Sturzeştilor.

Doi ani au durat lucrările de renovare desfăşurate sub directa supraveghere a Elenei Cuza şi, când ele s-au încheiat, Ruginoasa părea să fie ceea ce-şi dorea familia domnitoare – un cuib pentru tihnă şi bucurie.

Dar, între treburile de stat (ale noului stat România) Cuza îşi făcea de lucru şi cu nurii Mariei Obrenovici, o frumoasă văduvă din înalta societate moldavă, mai tânără cu zece ani decât Elena.

Cunoscută pentru relația extraconjugală cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu care a avut și doi copii, prințesa Elena Maria Catargiu (n. 1835, Iași, Moldova – d. 16 iulie 1876, Dresda, Regatul Saxoniei, Imperiul German), a fost fiica baș boierului antiunionist Costin Catargiu și a Smărăndiței Catargiu (Balș).

A fost căsătorită de două ori. Primul soț a fost un general sârb, împreună cu care a avut un fiu, Rudi , (care nu a fost recunoscut de tatăl său, de aceea a purtat numele de familie a mamei).

Ulterior, tot în căutare de partide bune, Maria s-a căsătorit cu prințul sârb Milos Obrenovici, cu care a avut un fiu, cel care avea sa devină regele Milan al Serbiei (1882-1889), iar nepotul său avea să fie regele Alexandru Obrenovici al Serbiei.

După a doua căsătorie, a purtat numele de Elena Maria Catargiu-Obrenović, dar era numită pe scurt Maria Obrenovici (foto).

Astfel stând lucrurile, Vodă Cuza i-a adus plocon soţiei sale Elena cei doi copii, fructul iubirii cu amanta sa, Maria Obrenovici: mai întâi pe Alexandru, apoi pe Dimitrie. Iar Doamna Elena a consimţit să-i adopte pe amândoi.

La 1866, Cuza a fost detronat şi alungat din ţară în urma unui complot al cărui principal regizor a fost Ion C. Brătianu. Fără să-şi mai revadă ţara, Cuza a murit, în 1873, la Heidelberg, vegheat de credincioasa doamnă a sa, Elena.

La anul 1879, aflând că suferă de o boală incurabilă, Maria Obrenovici s-a sinucis, la Dresda.

În 1888, Dimitrie Cuza, îndrăgostit fiind de o slujnică de la Ruginoasa, pe care mama sa vitregă, Elena, o alungase de la castel, şi-a zburat creierii.

Peste numai un an, celălat fiu, Alexandru A. Cuza a murit la Madrid, în vreme ce se afla în voiaj de nuntă. Văduva sa, Maria Cuza (fostă Moruzzi), a avut apoi o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, fiul complotistului care l-a silit să renunţe la tron şi l-a alungat din ţară pe principele Al.Ioan Cuza, tatăl fostului său soţ.

Urmare a acestei poveşti de amor s-a născut la 1898, la Ruginoasa, Gheorghe Brătianu, marele istoric de mai târziu, săvârşit din viaţă la 1953 în chinuri cumplite, în temnița de la Sighetu Marmaţiei, în care au fost aruncați de comuniști elitele politice și intelectuale ale României.

 

Întorcându-ne la anul 1862, anul în care Cuza Vodă a cumpărat castelul de la Ruginoasa (foto), construit la începutul secolului al XIX-lea de logofătul și marele vistiernic Săndulache Sturza. La moartea lui Săndulache, moşia şi castelul de la Ruginoasa au revenit fiului său, Costache, prim-ministru al lui Vodă Mihai Sturzași văr al Elenei Cuza.

Mare amator de trai bun, Costache avea două mari pasiuni: femeile şi jocul de cărţi. Spre bătrâneţe, în el a înflorit o tomnatică pasiune pentru preafrumoasa Marghioliţa Ghica, proaspăt întoarsă în Moldova după ce-şi abandonase soţul la Constantinopol şi după ce-şi găsise o vreme consolarea în braţele cneazului rus Muhanov.

Foto: O femeie ”strașnică” -Maria „Marghiolița” Ghica-Sturdza-Roznovanu

Orbit de amor, Costache a cerut-o de nevastă pe Marghioliţa, iar aceasta a spus „da”, cu gândul la averea bătrânului.

După săvârşirea cununiei, bietul Costache n-a mai căpătat nimic din ceea ce-şi dorea de la Marghioliţa.

Mai mult, jalnicul personaj nu putea decât să contemple cu amărăciune cum tânăra sa soţie era mult mai generoasă cu tinerii din protipendada Iaşului şi mai ales cu chipeşul boier Nicolae Roznovanu.

Nemaiputând suporta umilinţa, Costache a decis să se mute cu Marghioliţa, la Odesa. Roznovanu s-a dus după ei. Atunci, Costache şi-a luat nevasta şi s-a stabilit la Kiev. Roznovanu i-a urmat şi acolo. La fel s-au petrecut lucrurile şi la Moscova, Varşovia, Sankt Petersburg unde s-a mutat.

Aproape ruinat de prea desele mutări şi de jocul de cărţi, Costache a decis s-o ascundă pe Marghioliţa la castelul său de la Ruginoasa, în paza feciorului său cel mare, care purta numele bunicului său – Săndulache.

Atâta doar că Roznovanu nu s-a lăsat. Întărâtat până peste poate, în fruntea unei cete de arnăuţi, a pornit spre Ruginoasa, cu gândul s-o răpească cu orice chip pe iubita lui Marghioliţă.

A cumpărat pe cei care păzeau castelul, a pătruns în curte, a urcat treptele şi s-a trezit faţă în faţă cu junele Săndulache, rămas să apere de unul singur onoarea mamei sale vitrege. Săndulache a împuşcat pe unul dintre arnăuţii Roznovanului, dar a căzut mort, înjunghiat de un altul.

Marghioliţa s-a desfătat în acea noapte şi încă după aceea în braţele tânărului său amurez, cu care s-a şi căsătorit. Pozna cu răpirea Marghioliţei s-a petrecut în anul 1847.

În urma acestei duble drame, răpirea nevestei sale rele de muscă şi moartea fiului său cel mare, Costache Sturza şi-a pierdut minţile.

Pe patul de moarte, Cuza şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Ruginoasa. Aşa s-a şi făcut, însă în 1944 rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Curtea de Argeş, iar la 1946 au fost mutate din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde odihnesc şi acum.

Elena Cuza i-a supravieţuit soţului său și s-a stins din viaţă la anul 1909, la Piatra Neamţ. Dorinţa sa a fost să fie înmormântată la Soleşti (Vaslui) lângă mormântul mamei sale.

Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta. Restul e istorie. 

24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

“V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

Zece lucruri despre bani care probabil nu sunt cunoscute de toată lumea

Înainte de apariția banilor, oamenii făceau comerț schimbând bunuri. Acest tip de plată era cunoscut sub denumirea de „troc” și se făcea cu piei de animale, sare, cereale și chiar vite.Acestea au fost în vechime primii „bani” ai oamenilor.

Erau evident greu de transportat, dar și numărat, astfel încât, în căutarea unui sistem de plată mai practic, oamenii au ajuns la soluția de a folosi lucruri mai mici ca dimensiuni, numite „bani marfă”.

Astfel, pentru plăți erau utilizate pietre, fildeș, dinți de animale și chiar cochilii de scoici. În zona noastră, adesea se foloseau vârfurile de săgeți.

Ulterior, au început să fie confecționate primele monede din metale prețioase, bătute pentru prima oară în Cetatea Lidia, în anii 640 î.Hr., dintr-un aliaj special de aur și argint.

Acestea aveau aceeași valoare ca și metalul prețios din care erau produse, iar pentru garanția greutății erau marcate cu un sigiliu al regelui. Tot înaceastă colonie grecească a apărut și primul bancher – Pithius.

Fiecare țară avea propriile sale monetării și monede. Cele mai cunoscute monede pe teritoriul Daciei antice au fost „drahma” de argint, kosonii de aur și denarii republicani.

Istoria consemnează existența unor monede de-a dreptul ciudate. O legendă grecească spune că unul din marii înțelepți ai Greciei antice, Solon, a bătut o monedă de dimensiunile roții unui car, cu scopul de a dezvăța grecii să adune bani în exces.

Monede gigant (foto) erau folosite și pe insula Yap din Micronezia, în Oceanul Pacific. Pentru a fi transportate, acestea aveau o gaură specială pe mijloc și erau prinse pe o prăjină.

Cea mai mare monedă descoperită pe aceste teritorii avea diametrul de 3 metri și greutatea de până la 5 tone. Acestea erau păstrate în fața locuinței, fiind un semn al averii.

V-ați întrebat vreodată unde au apărut primele bancnote din istorie și care este povestea lor?

Primele bancnote funcționau în modul următor: zarafii sau aurarii, păstrau monedele în locuri sigure și eliberau chitanțe, care indicau suma totală de bani.

Cu timpul, acestea au început să fie folosite ca mijloace de plată, iar utilizarea lor a dat naștere bancnotelor pe care le știm astăzi.

1.Unde a fost emisă prima bancnotă?

Prima bancnota de hartie (foto) a fost folosita în China dinastiei Tang (dela 618 la 907, d. Ii.Hr.), cu aproape 800 de ani inainte de apariția primelor bancnote de hartie in Europa in sec. XVII.

2.Banii sunt murdari. La PROPRIU!

Un studiu facut in 2002 a scos la iveala ca 94% dintre bancnotele americane erau pline de stafilococi si alti agenti patogeni.

De ce?

E foarte simplu banii circulă prin tot felul de medii, de la baruri frecventate de drogați, alcoolici si oameni ai strazii la medii cu grad ridicat de toxicitate, spitale, WC-uri publice ș.a.m.d.

Mai mult, o parte a bancnotelor au urme de cocaina pe ele, datorita traficanților și consumatorilor de droguri care ii folosesc in tranzactiile lor.

3.Care este cel mai frecventa figură care apare pe plan mondial pe bancnote?

Regina Elisabeta a II a a Marii Britanii, este persoana al carei chip apare cel mai frecvent pe bancnotele si monedele din intreaga lume.

Ea este suveranul a peste 30 de țări ale lumii iar chipul ei apare pe 33 de valute, de la lira sterlină până la dolarul canadian sau cel australian.

4.Care este originea denumirii dolarului?

Numele dolarului este derivat din „taler”, o monedă a cărei denumire a devenit prin extensie, realul spaniol, moneda de argint cu mare circulație pe continentul nordamerican, care a fost denumită de coloniștii americani tot „taler” („taler spaniol”).

Simbolul $, de obicei scris înainte de suma numerică, este folosit pentru dolarul american (precum și pentru multe alte monede). Semnul a fost rezultatul unei evoluții din secolul al XVIII-lea din abrevierea scribală „ps” pentru peso, denumirea comună a dolarului spaniol care era în circulație în Lumea Nouă în secolele XVI-XIX.

Initial simbolul $ desemna pesos-ul spaniol si era o abstractizare a literelor suprapuse „P” și „s” (de la cuvintele pesos si Spania). În cele din urmă „P” și „s”au ajuns să fie scrise unul peste celălalt dând naștere la $.

5.Bancnota de un milion de lire sterline

Ea a fost emisa in 1948 de Banca Angliei si a avut o viata foarte scurta, de doar cateva luni. Bancnota a fost destinata doar uzului guvernamental, fiind folosita in cadrul Planului Marshal de
reconstructie a Europei dupa Al Doilea Razboi Moldial. Dar faptul ca a fost scoasa din uz acum aproape șapte decenii nu inseamna ca acum nu mai valoreaza nimic. Avand in vedere ca a apărut intr-o serie foarte limitata, putini sunt cei care o dețin, motiv pentru care o astfel de bancnota s-a vândut la o licitatie in 2008 cu suma de 120 000 de dolari americani.

6.Cea mai mare bancnotă cu valoare nominală a fost emisa în Zimbabwe (fostă Rhodesia de sud), țara cu cea mai mare inflație din lume, 234 000 000%.

Aici a circulat bancnota de 100 de trilioane (1, urmat de 14 zerouri).

7.Primele sisteme bancare

Ele au aparut pe langa templele antice, acum circa 4 000 de ani, in Mesopotamia, in jurul Babilonului, la popoarele semite. Primele banci nu operau cu bancnote și monede ci cu niste obiecte standardizate, cu o greutate standard, din argint, care țineau loc de bani si care se numeau sicli.
Pana in prezent, in Israel, moneda nationala se numeste „shekel” (la plural „shekeli”), de unde -prin limba greaca- a iesit „siklu”.

8.Prima apariție în Europa

Prima mentiune occidentala a unei forme de bancnotă a fost facuta de călătorul venețian Marco Polo, la sfârsitul secolului al XIII-lea.

9.Banii virtuali sunt mai mulți decât banii fizici

Altfel spus, banii virtuali din conturile bancare exista doar pe hartie in proportie de aproape 90% si doar 10% au acoperire reala.
Asta datorita faptului ca aceiasi bani  figureaza in contabilitatile mai multor entitati, la unii sub forma de credite, la altii sub forma de depozite.

10.Povestea leului românesc

Monedele care aveau să-l coste capul pe Brâncoveanu

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint.

Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Pe vremea când românii aveau sfanţi

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint.

Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”).

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria:

„În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb.

Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.

Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „romani”.

La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă.

Un roman ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Proiectul nu a putut fi realizat,

iar monedele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Astăzi, numele monedei românești este luat dupa talerii olandezi din sec. XVII, care au circulat si pe la noi, și care aveau gravați pe revers un leu.

Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

La propunerea cărturarului pașoptist Heliade Radulescu, moneda națională ar fi trebuit să se numeasca “român”, dupa modelul francului francez.

Parlamentul a respins însă aceasta denumire la sesizarea unui deputat care a atras
atentia ca pot aparea situatii penibile, si a dat ca exemplu un caz
ipotetic in care, la un targ de vite, cineva ar putea intreba: ”câți români costă un bou?”.

Acest argument a fost decisiv pentru impunerea denumirii de “leu”. La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda națională leu, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani.

Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, bătute în Anglia în 1867, la Birmingham.

Confruntat cu lipsa de numerar cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie,cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei, aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei și 500 lei, de către Ministerul de Finanțe .

Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.