Generalul francez Henri Mathias Berthelot și misiunea sa în România

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial, a devenit o figură legendară în țara noastră, scrie Dumitru Popa în https://ziarulnatiunea.ro.

Și aceasta pentru că, prin faptele sale, el a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri – cel francez și cel român – și să contribuie, astfel, la izbânda lor.

Prezența Misiunii Berthelot timp de 18 luni în România, începând cu 15 octombrie 1916, a însemnat un important sprijin moral, politic și material pentru războiul de eliberare și întregire declanșat în vara aceluiași an de armata și națiunea română.

Decizia Franței de a trimite pe frontul român o misiune militară, ca urmare a cererii exprimate de Guvernul Brătianu, fusese luată din luna septembrie 1916.

Formată din oameni temeinic pregătiți profesional, curajoși, pătrunși de simțul datoriei, cu o bogată experiență de luptă, Misiunea l-a avut în frunte de la început pe generalul Berthelot.

Potrivit caracterizării transmise la București, acesta reunea „un ansamblu excepțional de cunoștințe de stat-major unite cu practica războiului modern” și se bucura de încrederea absolută a comandantului-șef francez, generalul Joseph J.C. Joffre, al cărui locțiitor eminent fusese în timpul hotărâtoarei Bătălii de pe Marna, din toamna anului 1914.

S-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loire, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.

Nu i-a fost niciodată rușine de originea sa modestă și va avea în firea sa multe trăsături caracteristice ale țăranului din Burgundia.

După temeinice studii clasice gimnaziale și liceale, a urmat cursurile celebrei Școli militare de la Saint-Cyr (1881-1883). Tânăr sublocotenent de infanterie, la cererea sa, fusese repartizat în trupele coloniale din Algeria; apoi va pleca în Indochina, fiind numit comandant al unui post de graniță. Aici s-a distins prin decizie și stăruință în executarea misiunilor, fiind citat pe armată.

Reîntors în țară în 1887, Berthelot absolvea cu succes Școala Superioară de Război din Paris, doi ani mai târziu intrând în corpul de stat-major în cadrul Statului Major General francez. Aici calitățile native și puternica sa personalitate s-au întărit prin studii serioase, valorificate, mai târziu, în anii Primului Război Mondial.

Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic. Toți cei care l-au cunoscut i-au apreciat omenia, căldura sufletească și camaraderia.

Dotat cu o mare putere de gândire și cu o inteligență vie – după cum îl caracteriza însuși Joffre -, Berthelot avea un înalt simț al datoriei și al disciplinei, dublat de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea colaboratorilor și subordonaților săi.

Toate aceste calități aveau să-l impună în Marele Război și mai ales în misiunea pe care a îndeplinit-o pe frontul român, probabil cea mai strălucită etapă a lungii și bogatei sale cariere ostășești.

Iată cum îl descrie unul dintre apropiații săi colaboratori și prieteni români, generalul Radu R. Rosetti:

„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era și atât de gros încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia saera și pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului (Traian) Moșoiu. Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri și un mic barbișon completau înfățișarea sa.

Atât mâinile, cât și labele picioarelor erau foarte mari. Era înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită și cerea preciziune în toate. Subșef de stat-major al lui Joffre în 1914, trecuse la comanda unei divizii și apoi a unui corp de armată dovedind destoinicie și tenacitate în bătăliile din Champagne (1915) și mai ales de la Verdun (1916). […] Berthelot, au recunoscut contemporanii, avea să ne fie un real și prețios colaborator, fără a înceta să pună la inimă cauza țării sale. Scopul misiunii sale (misiuni similare aumai fost trimise în Serbia și Rusia) era astfel definit prin ordinul din 28 septembrie 1916: generalul Berthelot reprezenta pe lângă M.C.G. român pe generalul Joffre, tratând în numele acestuia și potrivit instrucțiunile sale „toate problemele interesând războiul de coaliție dus în prezent împotriva Puterilor Centrale și a aliaților lor”; el urma să țină la curent M.C.G. francez asupra situației materiale și morale a armatei române, asupra operațiilor în curs, ca și a proiectelor sale de manevră; totodată, el trebuia să asigure legătura necesară între Înaltul Comandament român și generalul Maurice Sarrail, comandantul-șef al Armatei aliate de la Salonic, Misiunea Militară Franceză din Rusia și Stavka; generalul Berthelot era pus la dispoziția Înaltului Comandament român în funcția de «consilier tehnic»”, în timp ce rolul ofițerilor francezi urma să fie stabilit În acord cu Statul Major General român.

Inițial, „Misiunea Berthelot”, care părăsea teritoriul Franței la 1 octombrie 1916, avea să fie alcătuită din 21 ofițeri.

După ce au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia, Suedia și Finlanda, aceștia au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de țarul Nicolae al II-lea, de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor străine, Boris Vl. Stürmer, ca și de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului Major rus.

Generalul Berthelot sesiza cu această ocazie o anumită iritare a Comandamentului Suprem țarist față de prezența Misiunii Franceze în România. Convingerea sa că dificultățile cooperării ruso-române vor dăuna efortului militar aliat în Răsărit era accentuată chiar în momentul despărțirii de generalul Alekseev, acesta indicându-i că singura linie de apărare posibilă pentru români nu putea fi decât cursul Siretului.

Stupefiat, el și-a păstrat calmul, căutând în lunile următoare să aducă o îmbunătățire în relațiile dintre Rusia și România.

Foto: Misiunea Militară Franceză trimisă în sprijinul logistic și militar al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. In primul rând, în centru, generalul Berthelot.

Pășind pe pământul țării noastre la 2/15 octombrie și primit a doua zi la gara Periș (unde era sediul Marelui Cartier General (M.C.G.) de înaltele oficialități române, Berthelot va acționa cu energie în scopul impulsionării rezistenței românești în fața amplei contraofensive a Puterilor Centrale. Vizitele pe front, contactul cu comandanții și cu ostașii români i-au arătat situația și nevoile reale ale frontului ce trebuia apărat.

Cu toate insuccesele ei, Berthelot și-a afirmat neîncetat încrederea în armata română, iar ofițerii și soldații francezi (peste 1.500 în februarie 1917), împărțind umăr lângă umăr primejdiile luptelor cu camarazii lor români, mai târziu înfruntând și flagelul epidemiilor din iarna anului 1917, s-au putut convinge de vrednicia, de curajul și de abnegația acestora. Asperitățile, inerente oricărui început, generate și de atitudinea mai distantă uneori, de superioritate a ofițerilor francezi, aveau să dispară, consolidându-se în schimb o exemplară frăție de arme între români și francezi, pecetluită prin jertfa de sânge comună.

Bătălia de la porțile Bucureștilor, de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, a fost o probă elocventă a colaborării Misiunii Militare Franceze cu Secția Operațiilor din Marele Cartier General român; această operație a clătinat un moment planurile armatelor inamice ce invadaseră dinspre vest și dinspre sud țara.

Dar apatia aliatului rus și o întâmplare nefericită – capturarea unor documente operative de către inamic – au făcut ca situația strategică să nu poată fi totuși restabilită. Pierderea Capitalei, retragerea spre Moldova continuă să rămână episodul cel mai tragic al războiului României.

În acele momente, în care însăși soarta statului român independent era pusă în joc, când două treimi din teritoriul național se aflau sub ocupația inamică, prezența Misiunii Berthelot a însemnat un factor de întărire a poziției guvernului român în raporturile cu Rusia.

Susținând ideea continuării rezistenței pe propriul teritoriu și a refacerii aici, în colțul liber al Moldovei, a forțelor armate române, generalul Berthelot va avea serioase conflicte cu Comandamentul rus, fiind acuzat chiar de a fi „mai român decât românii”.

În realitate, așa cum a afirmat fostul său șef de stat-major, francezii nu erau mai români decât românii, ci susțineau energic, prin acțiunea lor, interesele franceze pe Frontul de Est.

Iar aceste interese ale Franței nu erau numai de moment, ci vizau dezvoltarea relațiilor cu România pe toate planurile, implicit dobândirea unui rol și a unui loc preferențial în afacerile externe postbelice ale acestuia.

Subliniind că „este de cel mai mare interes pentru Coaliție ca armata română să se reconstituie cât mai rapid și să prezinte cea mai mare valoare militară posibilă”, Înaltul Comandament francez avea să intervină energic cu toate că a căutat să menajeze susceptibilitățile aliatului rus, pentru menținerea și întărirea Misiunii Berthelot, considerând că aceasta era singura soluție care putea să ducă la un rezultat pozitiv în procesul de refacere a armatei române.

Aprecierile și încrederea acordată de Franța aliatei sale, având la bază rapoartele și activitatea lui Berthelot și ale ministrului de Saint-Aulaire, se vor dovedi corecte, tocmai, România fiind elementul care a salvat interesele Antantei în Est, în 1917, în condițiile dezangajării armatei ruse sub impactul revoluției.

4 IUNIE 1920 – SFÂRȘITUL UNUI LUNG ȘI DUREROS DRUM PENTRU TRANSILVANIA

 

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, scrie http://www.cuvantul-liber.ro/ SFARȘITUL-UNUI-LUNG-ȘI-DUREROS-DRUM-AL-TRANSILVANIEI-TRIANON-4-IUNIE-1920

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea.

Prin aceasta s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei.

Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal al  Porții Otomane, în condiții similare Moldovei și Valahiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania.

Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia.

Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919. Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă.

În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867. În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor: Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice. Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă. Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului.

Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare. La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație. În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare. În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles. În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate. Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru. Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON. Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

 

 

 

 

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya.

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea. Prin aceasta

s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei. Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal la Poartă, în condiții similare Moldovei și Valachiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania. Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia. Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919.

Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă. În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867.

În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor:

Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice.

Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă.

Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului. Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare.

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație.

 

 

 

Sosirea delegației maghiare, în frunte cu Ágost Benárd, la Palatul Versailles, pentru semnarea tratatului, 4 iunie 1920 ; Foto:  wikipedia.org / public domain.

 

În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare.

În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale.

Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles.

În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate.

Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru.

Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON.

Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins:

“Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

 

 

 

Balázs Ablonczy (foto) este unul dintre cei mai cunoscuți istorici de la Budapesta, exponent al noului val de specialiști. Are 46 de ani și este coordonatorul proiectului Trianon 100. A terminat prestigioasa universitate Eötvös Loránd (ELTE), înființată în 1635, unde este profesor.

A studiat la Sorbona, a predat la Universitatea Indiana, din SUA și a publicat mai multe cărți, dar numai una a fost tradusă și în limba română, Transilvania reîntoarsă: 1940-1944, apărută la Editura Institutul European în 2015.

Echipa interdisciplinară pe care o coordonează în cadrul proiectului Trianon 100, formată din 22 de specialiști, a publicat o serie de cercetări pe această temă.

El declara într-un interviu acordat https://romania.europalibera.org/a/ce-s-ar-fi-intamplat-daca-ungaria-n-ar-fi-semnat-tratatul-de-la-trianon- la 3 iunie a.c. în legătură cu  efectele Tratatului de la Trianon asupra istoriei Ungariei: 

Adunarea populară de la Alba Iulia  „purta un mesaj puternic în primul rând pentru lumea exterioară, pentru Bucureşti, precum şi faptul că politicienii români din Transilvania sunt de partea unirii.

Asupra trasării graniţelor, cred că a avut o influenţă mai mică. Armata regală românească avansase încă până la Budapesta şi Győr pentru a desăvârşi dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”

Europa Liberă: O Adunare maghiară similară a avut loc la Cluj, unde s-au strâns 50.000 de persoane, ce-ar fi putut rezolva această întrunire?

Balázs Ablonczy: „Acolo participanţii au declarat că Transilvania ar dori să rămână parte a Ungariei, dar nu a avut efect nici la Paris şi nici în altă parte. Altfel s-ar fi pus problema dacă armata maghiară ar fi reocupat Transilvania şi ar fi păstrat-o: astăzi ne-am fi referit la acea adunare precum românii la Alba Iulia.”

Reporterul Europei libere a fost interesat să afle părerea istoricului de la Budapesta legată de ce s-ar fi întâmplat dacă liderii maghiari care au negociat la Trianon n-ar fi semnat tratatul, așa cum s-au și gândit să facă inițial?

Balázs Ablonczy: „Probabil că după prăbuşirea aprovizionării publice, apoi a politicului, ar fi fost nevoiţi să îl semneze în condiţii şi mai nefavorabile – eventual un guvern de o altă coloratură politică. Şi, eventual, statele vecine ar fi anexat şi alte teritorii”.

În legătură cu  miturile/legendele Trianonului, istoricul ungur  a spus : 

„Cel mai fantezist și rupt de realitate este mitul, că Tratatul expiră după 100 de ani.

Dar poveştile despre nora unguroaică a lui Georges Clemenceau (prim-ministru al Franței între 1906-1909 și între 1917-1920, o voce importantă în perioda negocierilor pentru Tratatul de la Trianon) sau poveștile despre prostituatele românce şi sârboaice băgate în paturile experţilor Antantei, pe care nu le neg, pentru că ar fi o atitudine ieftină cu scopul de a face pe oricine de râs: cred că o cunoaştere corectă este parte a autocunoaşterii naţionale.”

 La întrebarea:  Care sunt cauzele profunde ale politicii revizioniste, naționaliste și antisemite duse de Ungaria în perioada interbelică?

Balázs Ablonczy a răspuns că „Acest aspect necesită explicaţii mai ample. Pe scurt: există în mod evident un demers de construire a naţiunii profund vătămate şi distruse până în temelii, nedreptatea tratatului de pace şi falimentul politic al sistemelor de stânga de la sfârşitul războiului”.

Europa Liberă: În ultima lui carte, Lucian Boia vorbește la viitor despre federalizare și autonomia în legătură cu Transilvania. Cum vedeți lucrurile?

Balázs Ablonczy: „Încă nu am citit cartea. În general consider salutară autonomia sau federalizarea, ca toate soluţiile care duc mai aproape deciziile de populaţia autohtonă. Dar pentru acest lucru este nevoie de un grup de profesionişti maturi, care să poată opera sistemul, şi de un mediu politic la fel de matur, care să poată susţine sistemul”.

Europa Liberă: După Trianon mai mulți aristocrați maghiari i-au propus României o uniune dinastică, în care Transilvania avea un regim special, iar regele Ferdinand devenea împărat. Cât de realist putea fi acest proiect?

Balázs Ablonczy: „Cu siguranţă că în substratul acestui proiect se regăsea şi calculul elitei maghiare, potrivit căruia Budapesta, datorită experienţei imperiale şi poziţiei geostrategice, va răzbi curând Bucureştiul: sincer, nu cred în realismul acestui proiect, deşi însuşi prim-ministrul Bethlen István a cochetat cu ideea”.

 

Lecția de demnitate națională a lui Ion I. C. Brătianu

 

O lecție de demnitate națională

 

 

 

Au fost vremuri când oamenii politici români promovau interesele naționale ale României, cu demnitate și competență, neacceptând să se supună deciziilor luate de marile puteri.

Un astfel de lider politic a fost Ion I. C. Brătianu, șeful delegației României la Conferința de pace de la Paris, întrunită după încheierea Primului Război Mondial.

Acest război a fost declanșat la 28 iulie 1914, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. După doi ani de neutralitate, țara noastră a intrat în luptă alături de Antanta, care – prin Convenția politică din 4/17 august 1916 – s-a angajat să recunoască dreptul României de a-și anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, adică Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.

Armata română a adus o prețioasă contribuție la cauza Antantei, ajutând la măcinarea forțelor militare ale Puterilor Centrale (au rămas înscrise în istorie marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917). Războiul s-a încheiat în ziua de 11 noiembrie 1918, prin capitularea Germaniei.

În 1917-1918, cele două mari imperii multinaționale (habsburgic și țarist) s-au prăbușit sub loviturile luptei de eliberare a popoarelor asuprite. Pe ruinele lor au apărut noi state: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia. În același timp, slavii de sud au creat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România.

Conferința păcii de la Paris, care și-a început lucrările la 18 ianuarie 1919, nu a fost – cum spera Brătianu – un for de dezbatere și decizie a unor state egale, așa cum fuseseră pe câmpul de luptă.

El se întemeia pe Convenția din 4 august 1916, care prevedea că România se va bucura de aceleași drepturi ca și aliații ei la viitoarea Conferință a păcii.

Între principiile enunțate și modul corect de desfășurare a Conferinței de pace, existau deosebiri fundamentale. Deciziile erau luate de „Consiliul celor patru“ (Woodrow Wilson – SUA, Georges Clémenceau – Franța, Lloyd George – Marea Britanie și Vittorio Emanuele Orlando – Italia), numit și Consiliul Suprem. Statele mici, între care și România, au fost incluse în rândul statelor „cu interese limitate”.

Șeful delegației române avea să declare că, la 28 iunie 1919, a trebuit să semneze tratatul de pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris și fără ca vreunul din noi [membri ai delegației] să-l fi citit”.

Pentru a nu avea un tratament similar și în privința următorului tratat – cel cu Austria, în care România avea interese directe, întrucât Imperiul Habsburgic stăpânise partea de nord a Moldovei, numită Bucovina – Ion I. C. Brătianu a luat inițiativa asocierii statelor cu „interese limitate” pentru a se prezenta solidar în fața Consiliului Suprem. El a negociat cu reprezentanții Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, astfel că s-a convenit adoptarea unei poziții comune, solicitând cunoașterea din timp a tratatului, pentru a putea face observații și propuneri.

Ca urmare, la 29 mai 1919, delegații acestor cinci țări au fost invitați la Ministerul de Externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de tratat, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior.

În seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispoziție textul (incomplet) al acestui tratat.

Liderul român a adresat în scris un memoriu președintelui Conferinței de pace (Georges Clémenceau), prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale. El se referea la obligația României de a semna un tratat special care să garanteze drepturile minorităților naționale și să legitimeze dreptul marilor puteri de a controla aplicarea legislației privitoare la minoritățile naționale.

De asemenea, România trebuia să accepte ca, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii statelor Aliate și Asociate, fără nici un fel de vamă și în condiții cel puțin egale cu cele rezervate supușilor români.

Ca urmare a demersurilor făcute, șefii delegațiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor au fost invitați să-și expună punctul de vedere privind tratatul de pace cu Austria în ședința plenară din 31 mai 1919. Șeful delegației române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale.

Brătianu avea să relateze că nu putea să renunțe, în calitate de „reprezentant al Regatului Român, la situația de stat independent, pe care aveam convingerea că am nu numai dreptul, dar și datoria strictă și imperioasă ca s-o reprezint în orice caz”.

Referindu-se la tratatul minorităților impus celor cinci state, Brătianu a susținut că România a asigurat drepturi egale cu etnicii români pentru toate minoritățile naționale și că era gata să primească orice condiție care ar fi acceptată de celelalte state membre ale Societății Națiunilor.

Acestă teză a fost respinsă de Consiliul Suprem. [Președintele Wilson ar fi trebuit să acorde asemenea drepturi pentru negrii din SUA, Lloyd George și Georges Clémenceau pentru indienii și africanii din propriile colonii etc].

Era limpede că marile puteri urmăreau să-și asigure o pârghie pentru intervența în treburile interne ale României sub pretextul că se interesau de soarta minorităților.

Brătianu a protestat și contra prevederilor privind liberul tranzit, care ar fi însemnat „să punem pur și simplu întreaga politică economică și de transporturi a României sub controlul marilor puteri”.

Aceste state, care practicau o politică protecționistă pentru propria lor economie, căutau să impună României să-și deschidă porțile în fața mărfurilor și capitalurilor occidentale, pentru ca acestea să-și asigure propriile interese, în defavoarea celor românești.

Consiliul Suprem, care a înlocuit Conferința de pace, a refuzat să țină seama de obiecțiile lui Brătianu, urmărind „să impuie României condițiuni pe care nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice”.

În fața acestei realități, Ion I. C. Brătianu a depus, în ziua de 2 iulie 1919, un amplu memoriu la Biroul Conferinței de pace, în care detalia punctul de vedere al delegației române, după care a părăsit Parisul.

Explicând, în ședința Adunării Deputaților din 16 decembrie 1919, poziția sa, Ion I. C. Brătianu a rostit aceste cuvinte memorabile:

„În chestiunile cele mari, în acelea de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să hotărască a te compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei”.

Ioan Scurtu

http://www.ziarulnatiunea.ro/ o-lectie-de-demnitate-nationala/