CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859


Ziua de 24 ianuarie 1859 a rămas în istoria românilor data la care s-a înfăptuit, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, Unirea Principatelor Române ale Moldovei și Țării Românești, scrie istoricul Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia în https://www.cjarges.ro/documents/24_ianuarie_1859.pdf.


După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, Unirea a devenit realitate, într-un context favorabil care a dus pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern european.
Prin Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, vechile principate Moldova și Țara Românească, s-au unit într-un stat care a constituit fundamentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, aliate Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Războiul Crimeii şi Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie) au pus capăt protectoratului Rusiei asupra celor două Principate române.

În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în aceste țări, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene, cu menţinerea suzeranităţii otomane.

În perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman).

În ultima zi a lucrărilor a fost semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor.

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe.

Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.

Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. („Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Turcia se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât totodată convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări române.

Vedem așadar că Unirea gândită atunci se dovedea a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Participanții la Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856).

Tratatul prevedea de asemenea ca Rusia să restituie Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, răpite în 1812 odată cu anexarea teritoriului moldovean dintre Prut și Nistru pe care l-a denumit Basarabia. Totodată, în contextul discuțiilor legate de viitorul celor două principate române, în 1857 Marile Puteri au acordat acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) privind Unirea.

În acest scop, s-au constituit adunări în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Fişier:Divanul Ad-Hoc, 1857.jpg

Foto: Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry.


Falsificarea alegerilor, un obstacol în calea Unirii


În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai complicată.

Aici, caimacamul (locțiitorul la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, care primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, ”caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, a  falsificat fără nici o remușcare listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soția sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unire şi pentru viitorul  poporului  sau.

 S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

Foto: Ecaterina (Cocuța) Conachi și trădătorul Vogoride

Când soţul ei şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, în care lui Vogoride îi era promis tronul țării, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste ale acestuia ambasadorului  Franţei,  care a  facut în așa fel  ca aceste documente să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” (Steaua Orientului) care apărea la Bruxelles, creând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice” cu menţiunea că aceste scrisori sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles).

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situația în care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război.

Dupa  ce  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, s-a încheiat cu consimţământul reginei de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a ordonat la 12 august 1857 anularea acestora şi organizarea la 18 august de noi alegeri pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei , care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.


În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială din punct de vedere politic a celor două țări române sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.


Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate


În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București. Atunci, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul încheiat că Principatele Române nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales și aici pe tron tot Alexandru Ioan Cuza, ales în Moldova cu câteva zile mai înainte.

File:Theodor Aman - Hora Unirii la Craiova.jpg

Foto: Pictură de Th. Aman – Hora Unirii la Craiova

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să accepte ideea existenței a două principate românești, conduse de același domnitor.

Ca și în cazul Revoluției de la 1848, momentul Unirii Principatelor din 1859 a însuflețit și a determinat implicarea multor artiști în viața cetății, prin întruchiparea memorabilului moment. Între aceștia s-a aflat și tânărul pictor Nicolae Grigorescu (muntean) care îi spunea scriitorului moldovean Alexandru Vlahuță:

Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți – «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.


Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, să pună bazele statului român modern.

Noua țară s-a numit oficial România abia după abdicarea lui Cuza din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, teritoriul românesc Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominația austro-ungară, care a continuat până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

NOTĂ:

După tratative anevoioase,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

http://g1b2i3.files.wordpress.com/2010/03/theodor-aman-unirea-principatelor.jpg?w=604

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Românească şi-au încetat existenţa ca entități statale de sine stătătoare.

Au început sa fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc.

Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din Țările Române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din București și cea din Iași.

Imagini pentru principele cuza photos

  

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania. 

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Abdicarea şi exilul domnitorului.

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul țării.

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forțat sub amenițarea  armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori și liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliție.

Dupa abdicarea forțată si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
Inițial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .
Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos prințul străin!”,“Trăiasca Moldova”!
Mișcarea a fost lichidată  cu brutalitate de forțele de ordine.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au condus la crearea şi dezvoltarea unor noi instituţii statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate române.
Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă.
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Astăzi, după 163 de ani de la acele momente astrale ale istoriei poporului nostru, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim din nou, cel puțin la nivel de poveste, pașii făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.


DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi

24/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN și sfârșitul imperiului sovietic

Sfârşitul războiului ruso-afgan

La 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) al Afganistanului a fost înlăturat, monarhia abolită, iar Emiratul s-a proclamat republică, cu numele de Republica Democratică Afganistan.

La 27 aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidul Democratic al Poporului (comuniștii), divizat în două facțiuni aflate în conflict.

În ultimele zile ale anului 1979, în data de 24 decembrie, forțele armate sovietice au invadat Afganistanul, preşedintele Hafiz Ullah Amin a fost ucis, iar puterea i-a fost încredinţată lui Babrak Karmal.

Invazia a declanşat un lung şi sângeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran, consemnează istoricul și jurnalistul Ioan Botis în http://www.gazetademaramures.ro.

Forţele afgane implicate în lupte aparțineau Partidului Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susţinut de către forţele sovietice, care au luptat contra islamiştilor mujahedini, care erau sprijiniți de mai multe ţări, printre care şi Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan, câteva state musulmane și China, în contextul politic internaţional al Războiului rece.

Invazia şi ocuparea Afganistanului de către trupele sovietice | FOTO

Foto: O paradă militară în stil sovietic care a avut loc pe străzile capitalei afgane, Kabul, la 27 aprilie 1983.

Invadarea de către sovietici a Afganistanului a stins flacăra care mai pâlpâia în cenuşa destinderii sovieto-americane. Acţiunea Moscovei a declanșat un lanţ de evenimente a cărui primă verigă a fost lovitura de stat de la Kabul, din aprilie 1978.  

Atunci un partid prosovietic, condus de Nur Muhammad Taraki, a răsturnat guvernul republicii şi l-a ucis pe preşedintele Muhammad Doud Khan, împreună cu întreaga familie.

După semnarea unui tratat de prietenie cu noul guvern afgan, Uniunea Sovietică s-a văzut pusă în situaţia de a sprijini o conducere extrem de nepopulară. Acest regim a fost  înlăturat de dizidenţi din propriile rânduri anul următor, în septembrie 1979 .

Aceştia l-au ucis pe Taraki şi pe tovarăşii lui cei mai apropiaţi.

Foto document: Autorizarea invadării Afganistanului, la 12 decembrie 1979. Conducerea sovietică era atât de preocupată de păstrarea secretului, încât documentul a fost scris de mână și distribuit individual liderilor de la Kremlin spre semnare. Semnăturile apar în diagonală pe pagină. [Sursa: Fond-89].

Încercând să consolideze regimul pro-sovietic instaurat la Kabul, Moscova a trimis în decembrie cu un desant aerian de trupe sovietice la Kabul, pretinzând că acestea au fost invitate în Afganistan de către noul regim.

Aproape 100.000 de soldaţi sovietici au preluat controlul asupra principalelor oraşe şi al marilor rute de transport. Rebeliunea anticomunistă a fost rapidă şi extinsă, iar sovieticii i-au tratat dur pe rebelii mujahedini şi pe aceia care i-au sprijinit, distrugând sate întregi pentru a se asigura că acestea nu devin refugii sigure pentru inamic.

Ceea ce a urmat a fost o continuă luptă de gherilă a afganilor, care le-a provocat sovieticilor mari probleme.

Soviet Invasion of Afghanistan Was Not a Grand Design But a Grand  Entanglement Resulting from Faulty Intelligence, Excessive Secrecy, and a  Paralyzed Leadership, According to Conference of Former Decision-Makers

Foto: Liderul sovietic Leonid Brejnev îi adresează un salut tovărășesc marionetei Babrak Karmal.

În ziua de 4 mai 1986, la scurt timp după instalare, regimul controlat de Moscova al lui Babrak Karmal a fost înlăturat, puterea fiind preluată de Mohammad Najibullah.

Liderii sovietici şi cei americani s-au plasat pe poziţii opuse în ceea ce priveşte aventura afgană. Reprezentanţii administraţiei Carter au văzut în aceasta o probabilă încercare a sovieticilor de a-şi extinde influenţa şi prezenţa directă în zona Golfului Persic şi de a ameninţa, astfel, echilibrul strategic existent.

Leonid Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice, a susţinut pe de altă parte că se contura pericolul ca Afganistanul „să se transforme într-o bază militară pentru imperialism pe flancul sudic al ţării noastre.”

Rămâne discutabil cât de mult a putut influenţa Brejnev deciziile politice sovietice, el aflându-se în acel moment într-o agonie prelungită. Cert este că ceea ce părea să fie o acţiune menită să garanteze existenţa unui guvern prosovietic în Afganistan a avut un efect de bumerang extrem de dur. URSS s-a aflat timp de zece ani în fundătura unui război impopular.

Statele Unite au reacţionat cu un embargou asupra comerţului cu cereale, cu un boicot olimpic, cu un spor de cheltuieli pentru înarmare şi cu o atmosferă antisovietică pe toată linia. Pentru viitorul previzibil, tot ceea ce aducea ca destindere între marile puteri dispăruse cu adevărat. „Cea mai mare dezamăgire pentru mine personal – scria preşedintele Carter – a fost irosirea oricărei şanse de ratificare a tratatului SALT II” (care prevedea limitarea armamentelor). În cele din urmă, Mihail Gorbaciov a reuşit să scoată Uniunea Sovietică din războiul din Afganistan.

La 27 aprilie 1979, în Afganistan a început Revoluţia din aprilie. La putere a ajuns Partidul Democrat Popular din Afganistan, care a declarat ţara Republică Democrată. Încercările autorităţilor de a introduce noi reforme s-au lovit de rezistenţa opoziţiei islamice. Urmarea a fost declanşarea războiului civil în Afganistan.

În martie 1979, conducerea afgană a adresat prima cerere de intervenţie militară sovietică afgană directă. În total, au existat douăzeci de astfel de cereri. Comisia Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din Afganistan, înfiinţată în anul 1978, a avertizat asupra consecinţelor negative ale intervenţiei sovietice directe şi cererea a fost respinsă.

Totuşi, sovieticii au început pregătirile pentru intervenţia în Afganistan a Regimentului 105 de desant aerian.

Până la sfârşitul lunii iunie 1979, numărul consilierilor sovietici din Afganistan a crescut de la 409 la 4.500 de persoane.

Sovieticii au monitorizat cu prudenţă activităţile conducătorului afgan Amin, cunoscându-se ambiţia şi cruzimea acestuia în lupta pentru realizarea obiectivelor personale. Conducerea sovietică se temea că agravarea în continuare a situaţiei din Afganistan va duce la venirea la putere a unor forţe ostile Uniunii Sovietice.

Mai mult decât atât, au existat rapoarte privind relaţiile lui Amin cu CIA. În cele din urmă, sovieticii au luat hotărârea răsturnării lui Amin şi înlocuirea acestuia cu un lider loial URSS.

Sovieticii au trimis la Bagram aşa-numitul „batalion musulman”, un detaşament al Direcţiei Generale de Cercetare, special creat în vara anului 1979 de soldaţi sovietici de origine din Asia Centrală, pentru executarea sarcinilor speciale în Afganistan.

A început mobilizarea de unităţi şi formaţiuni a districtelor militare din Turkestan şi Asia Centrală. „Batalionul musulman” a fost transferat la Kabul şi a intrat în echipa de pază a palatului lui Amin, fapt care a facilitat în mare măsură pregătirile planificate pentru asaltul palatului.

Pentru această operaţiune, la mijlocul lunii decembrie, în Afganistan au sosit două grupuri speciale ale KGB. Concomitent, sovieticii au declanşat cea mai mare mobilizare militară din 1945. Directiva prin care era aprobată invazia sovietică menţiona:

„Este primită hotărârea cu privire la introducerea unor contingente de trupe sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan pentru a ajuta poporul afgan prietenos, precum şi crearea condiţiilor favorabile pentru excluderea posibilelor acţiuni antiafgane de ţările vecine.”

Încă din dimineaţa zilei de 25 decembrie, pe podul de pontoane peste râul de frontieră Amudaria a trecut un batalion de paraşutişti sovietici. După două zile, sovieticii au preluat controlul asupra aeroportului din Kabul, blocând aviaţia afgană şi bateriile de apărare antiaeriană.

Alte unităţi militare au fost concentrate în zonele desemnate ale Kabulului, unde au primit sarcina de a bloca principalele obiective guvernamentale, unităţile militare afgane şi alte locuri importante din oraş şi din jurul acestuia.

În seara zilei de 27 decembrie, forţele speciale sovietice, în urma unui asalt care a durat 40 de minute, au capturat palatul lui Amin. În timpul asaltului, Amin a fost ucis.

Conform versiunii oficiale publicate de ziarul „Pravda”, ca urmare a unui val de furie a poporului, Amin, împreună cu complicii săi, a fost adus în faţa tribunalului poporului şi a fost executat. Instituţiile guvernamentale din Kabul au fost capturate de paraşutiştii sovietici.

Prezenţa militară a sovieticilor în Afganistan poate fi împărţită, conform experţilor militari, în patru perioade. Prima dintre acestea se încadrează în perioada decembrie 1979, până în februarie 1980, când sovieticii au invadat Afganistanul şi şi-au postat militarii în garnizoane.

A doua, din martie 1980 până în aprilie 1985, când au fost duse activ acţiuni militare, inclusiv extinse. A urmat etapa a treia, din aprilie 1985 până în ianuarie 1987, când s-a trecut la acţiuni militare active în sprijinirea trupelor afgane de către aviaţia sovietică, artilerie şi unităţi de genişti, cu toate că unităţile forţelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme şi muniţii din străinătate.

În această perioadă, o parte din trupele sovietice au fost retrase din Afganistan. În fine, în ultima etapă, din ianuarie 1987 până în februarie 1989, trupele sovietice s-au implicat în politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forţelor militare afgane în luptă.

În timpul războiului sovieto-afgan, SUA şi Marea Britanie au lansat operaţiunea „Faradei”. Aceasta a avut mai multe obiective: crearea taberelor de antrenament, trimiterea sabotorilor din forţele speciale americane şi britanice pentru recunoaştere în zonele Kandahar-Bagram-Kabul, furnizarea de arme, muniţii şi dispozitive explozive şi instruirea mujahedinilor afgani privind tactica activităţii de sabotaj. CIA a primit din partea guvernului SUA indicaţia de a furniza rebelilor arme grele, inclusiv arme fără recul, mortiere şi lansatoare de grenade antitanc.

În 1983, Departamentul de Stat al SUA a recunoscut oficial acordarea de asistenţă militară mujahedinilor. Americanii au furnizat afganilor 1.000 de rachete „Stinger” din care, în timpul războiului din Afganistan, au fost folosite aproximativ 350.

La 4 mai 1986, Babrak Karmal este înlăturat, puterea fiind preluată de Mohammad Najibullah.

La 13 noiembrie 1986, într-o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS, Mihail Gorbaciov a declarat: „în Afganistan luptăm de şase ani. Dacă nu schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”.

În timpul aceleaşi şedinţe, s-a acceptat ideea retragerii tuturor trupelor din Afganistan în decurs de doi ani.

Guvernul sovietic, apreciind ca o greșeală invazia, semnează cu S.U.A. la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de O.N.U., privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operațiune încheiată la 15 februarie 1989.

Tot la 14 aprilie 1989, prin intermediul ONU, miniştrii de externe din Afganistan şi Pakistan au semnat acordul de la Geneva privind reglementarea politică a situaţiei din Afganistan. Garanţi ai acordului au devenit Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică s-a angajat să-şi retragă contingentul său pe parcursul a nouă luni, începând cu data de 15 mai 1988, iar Statele Unite ale Americii şi Pakistanul, la rândul lor, au promis că vor opri sprijinul acordat mujahedinilor.

La 4 februarie 1989, ultima unitate militară a Uniunii Sovietice a plecat de la Kabul.

La 15 februarie 1989, au fost retrase complet trupele sovietice din Afganistan.

Ultimul care a trecut frontiera marcată de râul Amudaria a fost general-locotenentul Boris Gromov, comandantul Armatei a 40-a sovietice din Afganistan.Forțele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.

Najibullah, omul rușilor, încearcă o serie de tratative cu rebelii, dar ele eșuează, ceea ce duce la continuarea războiului civil.

Datorită costului mare și inutilității politice finale ale acestui conflict militar, războiul din Afganistan a fost, deseori, asemănat cu Războiul din Vietnam, americano-vietnamez

Războiul Afgano-Sovietic durase nouă ani…

În urma presiunilor interne și externe președintele Mohammad Najibullah a demisionat (16 aprilie 1992), punându-se astfel capăt regimului comunist din Afganistan. Cele mai mari grupări rivale ale rezistenței (Hezb-i-Islami condusă de Gulbuddin Hekmatyar și Jamiat-i-Islami condusă de Ahmed Shah Massud) au hotărât (24 aprilie 1992) crearea unui consiliu interimar pentru guvernarea țării până la alegerile legislative.

Pierderi cauzate de conflict

Cifrele pierderilor în războiul din Afganistan nu sunt cunoscute. Un oficial afgan susţinea, la sfârşitul anului 1989, că intervenţia sovietică în Afganistan a dus la moartea a mai mult de 1,5 milioane de afgani, iar alţi 5 milioane de afgani au devenit refugiaţi.

După război, în URSS au fost publicate în ziarul „Pravda” cifrele de soldaţi sovietici morţi: 13.833 de oameni.

Ulterior, cifra finală a crescut, din cauza persoanelor rănite şi bolnave, după demobilizarea lor din forţele armate.

La 1 ianuarie 1999, se considerau decedate în urma războiului 15.031 de persoane, la care se adăugau 54.000 de răniţi şi traumatizaţi şi 416.000 de bolnavi.

Potrivit profesorului Academiei Medicale Militare din Sankt Petersburg, Vladimir Sidelnikov, cifrele finale nu includ militarii combatanți în Afganistan care au murit din cauza rănilor şi bolilor în spitalele de pe teritoriul URSS.

Un studiu realizat de ofiţerii Statului Major General evaluează la 26.000 numărul victimelor, incluzându-i pe cei morţi în luptă, în urma rănilor, a bolilor sau a unor accidente.

Potrivit statisticilor oficiale, în timpul luptelor din Afganistan au dispărut sau au fost luaţi prizonieri 417 cetăţeni sovietici.

Soarta acestora nu a putut fi stabilită după război. Până în 1992, s-a reuşit eliberarea a 119 prizonieri ruşi.

Mulți istorici consideră că războiul din Afganistan a fost unul din factorii esențiali care au contribuit la prăbușirea Uniunii Sovietice.

11/01/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Generalul francez Henri Mathias Berthelot și misiunea sa în România

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

GENERALUL BERTHELOT – UN FRANCEZ CU INIMĂ DE ROMÂN « FSCR

Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial, a devenit o figură legendară în țara noastră, scrie Dumitru Popa în https://ziarulnatiunea.ro.

Și aceasta pentru că, prin faptele sale, el a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri – cel francez și cel român – și să contribuie, astfel, la izbânda lor.

Prezența Misiunii Berthelot timp de 18 luni în România, începând cu 15 octombrie 1916, a însemnat un important sprijin moral, politic și material pentru războiul de eliberare și întregire declanșat în vara aceluiași an de armata și națiunea română.

Decizia Franței de a trimite pe frontul român o misiune militară, ca urmare a cererii exprimate de Guvernul Brătianu, fusese luată din luna septembrie 1916.

Formată din oameni temeinic pregătiți profesional, curajoși, pătrunși de simțul datoriei, cu o bogată experiență de luptă, Misiunea l-a avut în frunte de la început pe generalul Berthelot.

Potrivit caracterizării transmise la București, acesta reunea „un ansamblu excepțional de cunoștințe de stat-major unite cu practica războiului modern” și se bucura de încrederea absolută a comandantului-șef francez, generalul Joseph J.C. Joffre, al cărui locțiitor eminent fusese în timpul hotărâtoarei Bătălii de pe Marna, din toamna anului 1914.

S-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loire, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.

Nu i-a fost niciodată rușine de originea sa modestă și va avea în firea sa multe trăsături caracteristice ale țăranului din Burgundia.

După temeinice studii clasice gimnaziale și liceale, a urmat cursurile celebrei Școli militare de la Saint-Cyr (1881-1883). Tânăr sublocotenent de infanterie, la cererea sa, fusese repartizat în trupele coloniale din Algeria; apoi va pleca în Indochina, fiind numit comandant al unui post de graniță. Aici s-a distins prin decizie și stăruință în executarea misiunilor, fiind citat pe armată.

Reîntors în țară în 1887, Berthelot absolvea cu succes Școala Superioară de Război din Paris, doi ani mai târziu intrând în corpul de stat-major în cadrul Statului Major General francez. Aici calitățile native și puternica sa personalitate s-au întărit prin studii serioase, valorificate, mai târziu, în anii Primului Război Mondial.

Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic. Toți cei care l-au cunoscut i-au apreciat omenia, căldura sufletească și camaraderia.

Dotat cu o mare putere de gândire și cu o inteligență vie – după cum îl caracteriza însuși Joffre -, Berthelot avea un înalt simț al datoriei și al disciplinei, dublat de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea colaboratorilor și subordonaților săi.

Toate aceste calități aveau să-l impună în Marele Război și mai ales în misiunea pe care a îndeplinit-o pe frontul român, probabil cea mai strălucită etapă a lungii și bogatei sale cariere ostășești.

Iată cum îl descrie unul dintre apropiații săi colaboratori și prieteni români, generalul Radu R. Rosetti:

„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era și atât de gros încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia saera și pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului (Traian) Moșoiu. Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri și un mic barbișon completau înfățișarea sa.

Atât mâinile, cât și labele picioarelor erau foarte mari. Era înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită și cerea preciziune în toate. Subșef de stat-major al lui Joffre în 1914, trecuse la comanda unei divizii și apoi a unui corp de armată dovedind destoinicie și tenacitate în bătăliile din Champagne (1915) și mai ales de la Verdun (1916). […] Berthelot, au recunoscut contemporanii, avea să ne fie un real și prețios colaborator, fără a înceta să pună la inimă cauza țării sale. Scopul misiunii sale (misiuni similare aumai fost trimise în Serbia și Rusia) era astfel definit prin ordinul din 28 septembrie 1916: generalul Berthelot reprezenta pe lângă M.C.G. român pe generalul Joffre, tratând în numele acestuia și potrivit instrucțiunile sale „toate problemele interesând războiul de coaliție dus în prezent împotriva Puterilor Centrale și a aliaților lor”; el urma să țină la curent M.C.G. francez asupra situației materiale și morale a armatei române, asupra operațiilor în curs, ca și a proiectelor sale de manevră; totodată, el trebuia să asigure legătura necesară între Înaltul Comandament român și generalul Maurice Sarrail, comandantul-șef al Armatei aliate de la Salonic, Misiunea Militară Franceză din Rusia și Stavka; generalul Berthelot era pus la dispoziția Înaltului Comandament român în funcția de «consilier tehnic»”, în timp ce rolul ofițerilor francezi urma să fie stabilit În acord cu Statul Major General român.

Inițial, „Misiunea Berthelot”, care părăsea teritoriul Franței la 1 octombrie 1916, avea să fie alcătuită din 21 ofițeri.

După ce au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia, Suedia și Finlanda, aceștia au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de țarul Nicolae al II-lea, de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor străine, Boris Vl. Stürmer, ca și de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului Major rus.

Generalul Berthelot sesiza cu această ocazie o anumită iritare a Comandamentului Suprem țarist față de prezența Misiunii Franceze în România. Convingerea sa că dificultățile cooperării ruso-române vor dăuna efortului militar aliat în Răsărit era accentuată chiar în momentul despărțirii de generalul Alekseev, acesta indicându-i că singura linie de apărare posibilă pentru români nu putea fi decât cursul Siretului.

Stupefiat, el și-a păstrat calmul, căutând în lunile următoare să aducă o îmbunătățire în relațiile dintre Rusia și România.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 13007090-misiunea-franceza18-februarie-1919.jpg

Foto: Misiunea Militară Franceză trimisă în sprijinul logistic și militar al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. In primul rând, în centru, generalul Berthelot.

Pășind pe pământul țării noastre la 2/15 octombrie și primit a doua zi la gara Periș (unde era sediul Marelui Cartier General (M.C.G.) de înaltele oficialități române, Berthelot va acționa cu energie în scopul impulsionării rezistenței românești în fața amplei contraofensive a Puterilor Centrale. Vizitele pe front, contactul cu comandanții și cu ostașii români i-au arătat situația și nevoile reale ale frontului ce trebuia apărat.

Cu toate insuccesele ei, Berthelot și-a afirmat neîncetat încrederea în armata română, iar ofițerii și soldații francezi (peste 1.500 în februarie 1917), împărțind umăr lângă umăr primejdiile luptelor cu camarazii lor români, mai târziu înfruntând și flagelul epidemiilor din iarna anului 1917, s-au putut convinge de vrednicia, de curajul și de abnegația acestora. Asperitățile, inerente oricărui început, generate și de atitudinea mai distantă uneori, de superioritate a ofițerilor francezi, aveau să dispară, consolidându-se în schimb o exemplară frăție de arme între români și francezi, pecetluită prin jertfa de sânge comună.

Bătălia de la porțile Bucureștilor, de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, a fost o probă elocventă a colaborării Misiunii Militare Franceze cu Secția Operațiilor din Marele Cartier General român; această operație a clătinat un moment planurile armatelor inamice ce invadaseră dinspre vest și dinspre sud țara.

Dar apatia aliatului rus și o întâmplare nefericită – capturarea unor documente operative de către inamic – au făcut ca situația strategică să nu poată fi totuși restabilită. Pierderea Capitalei, retragerea spre Moldova continuă să rămână episodul cel mai tragic al războiului României.

În acele momente, în care însăși soarta statului român independent era pusă în joc, când două treimi din teritoriul național se aflau sub ocupația inamică, prezența Misiunii Berthelot a însemnat un factor de întărire a poziției guvernului român în raporturile cu Rusia.

Susținând ideea continuării rezistenței pe propriul teritoriu și a refacerii aici, în colțul liber al Moldovei, a forțelor armate române, generalul Berthelot va avea serioase conflicte cu Comandamentul rus, fiind acuzat chiar de a fi „mai român decât românii”.

În realitate, așa cum a afirmat fostul său șef de stat-major, francezii nu erau mai români decât românii, ci susțineau energic, prin acțiunea lor, interesele franceze pe Frontul de Est.

Iar aceste interese ale Franței nu erau numai de moment, ci vizau dezvoltarea relațiilor cu România pe toate planurile, implicit dobândirea unui rol și a unui loc preferențial în afacerile externe postbelice ale acestuia.

Subliniind că „este de cel mai mare interes pentru Coaliție ca armata română să se reconstituie cât mai rapid și să prezinte cea mai mare valoare militară posibilă”, Înaltul Comandament francez avea să intervină energic cu toate că a căutat să menajeze susceptibilitățile aliatului rus, pentru menținerea și întărirea Misiunii Berthelot, considerând că aceasta era singura soluție care putea să ducă la un rezultat pozitiv în procesul de refacere a armatei române.

Aprecierile și încrederea acordată de Franța aliatei sale, având la bază rapoartele și activitatea lui Berthelot și ale ministrului de Saint-Aulaire, se vor dovedi corecte, tocmai, România fiind elementul care a salvat interesele Antantei în Est, în 1917, în condițiile dezangajării armatei ruse sub impactul revoluției.

02/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: