PREMISELE COTROPIRII ȘI ANEXĂRII BASARABIEI DE CĂTRE RUSIA LA 1812

Premisele răpirii Basarabiei

Au trecut mai mult de două secole de la anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist. Este important, în acest context, să ne aplecăm mai mult asupra acestei provincii româneşti înstrăinate, recăpătate şi din nou pierdute, care nici astăzi încă nu şi-a găsit calea şi drumul, care încă bâjbâie şi ezită între cele două direcţii diametral opuse ce i se deschid, spre est şi spre vest.

Dar pentru asta este necesar să vedem cum s-a făcut această anexare a Basarabiei de către Rusia la 1812.

Războaiele ruso-turce

În drumul lor expansionist spre Constantinopol, era inevitabil ca ruşii să nu se lovească la gurile Dunării de români. Visul lor secular, de a ocupa Constantinopolele justificând denumirea care şi-a luat-o încă din secolul XVI, de a treia Romă, se traducea printr-o continuă şi susţinută expansiune pe toate direcţiile, cu precădere pe ţărmurile Mării Negre, pentru a ajunge la centrul imperial stăpânit de turci după 1453, iar calea principală era prin nordul şi vestul Mării Negre spre Peninsula Balcanică.

După bătălia de la râul Kalka, 1223, Rusia intră timp de un sfert de mileniu sub dominaţia tătară, dar după ieşirea de sub această dominaţie apetitul de cuceriri nu a putut fi oprit. Astfel, primele contacte cu Moldova au avut loc în timpul lui Ştefan cel Mare, care s-a încuscrit cu ţarul Ivan al III-lea, fiica sa Ileana căsătorindu-se cu fiul Ivan la 1483. Dar anul următor, când Ştefan cel Mare solicită ajutor rusesc pentru recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, ţarul îl refuză.

După mai bine de două sute de ani, timp în care ruşii îşi continuă expansiunea neobosită în toate direcţiile, interesul lor faţă de Moldova devine de prim rang. Ţarul Petru I, modernizatorul Rusiei, îl învinge pe regele sudez Carol XII la Poltava (1709) şi obţine accesul la Marea Baltică. Carol XII se refugiază la Tughina, sub protecţia turcilor, la acea vreme şi Tighina, ca şi toate cetăţile de la Nistru, mai puţin Hotin şi Soroca, erau raiale turceşti, pentru a ţine sub ascultare domnii moldoveni. Vorbim aici de Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi teritoriul Bugeacului, unde fuseseră stabiliţi tătarii, dar care vor fi strămutaţi în Crimeea între 1792 şi 1812, când nu mai existau tătari deloc în Bugeac.

Alianţa dintre Cantemir şi Petru I, la care Constantin Brâncoveanu nu s-a raliat, a avut drept rezultat înfrângerea dezastruoasă de la Stănileşti, pe Prut, în iunie 1711.

Ţarul a fost nevoit să semneze o pace grea, a trebuit să evacueze Moldova pe care armatele sale au tratat-o ca pe o ţară cucerită (cronicarul Nicolae Costin menţionează că la banchetul dat cu ocazia semnării tratatului între Cantemir şi ţarul Petru, nici un boier nu a rămas nejefuit de moscali). Ţarul mai trebuia să renunţe la stăpânirea cazacilor care reveneau sub ascultarea sultanului, să dărâme zidurile cetăţilor care le ridicase la hotarul cu teritoriile stăpânite de turci şi să restituie cetatea Oceakov.

Cantemir, cu curtea sa şi boierii săi, a fost nevoit să plece în exil în Rusia unde şi-a sfârşit zilele. Ion Neculce, unul dintre cei mai mari cronicari moldoveni, a reuşit să revină în Moldova în 1713. Una din consecinţele primei invazii ruseşti pe teritoriile române, cea de la 1711, a fost faptul că turcii au transformat şi Hotinul cu împrejurimile sale în raia, teritoriu militar pus sub autoritatea directă a unui paşă. De asemenea, sunt impuse domniile fanariote până la 1821.

Înfrângerea de la Stănileşti nu a stăvilit elanurile expansioniste ale Rusiei, ba dimpotrivă. O mare piedică în calea ruşilor erau cazacii, care se uneau când cu ruşii, când cu turcii. Această piedică este rezolvată pe moment de împărăteasa Ana care îi aduce sub ascultare la 1734.

Cum e cu istoriografia oficială a ruşilor, în 1953 s-a serbat cu mare fast împlinirea a trei sute de ani de la unirea ruşilor cu ucrainenii, prilej cu care Hrusciov, el însuşi ucrainean, a dăruit Crimeea Ucrainei, când de fapt vedem că ucrainenii, în speţă cazacii, oscilau cum puteau între ruşi şi turci.

La fel, ultima ecranizare a lui Taras Bulba abundă de patriotardisme vechi şi ieftine, cazaci care mureau în luptă cu polonezii în secolul XVII, dar consolaţi la gândul că Rusia (!) va fi odată o mare putere.

La 1718, austriecii, care cuceriseră Ardealul în 1699, cuceresc Banatul şi Oltenia, rămase sub stăpânirea lor prin pacea de la Passarovitz, între Turcia, Austria şi Veneţia. În martie 1736, armatele ruse de sub comanda feldmareşalului Munich ocupă Azovul, Turcia declară război Rusiei. Ruşii merg din victorie în victorie, recuceresc Oceakovul şi generalul rus Lascy invadează Crimeea. La 9 ianuarie 1737 Austria şi Rusia încheie un tratat secret de alianţă ofensivă contra Turciei. Austria îşi oferă medierea în război şi turcii, neştiind de tratat, acceptă.

Susţinuţi de austrieci, ruşii pretind cedarea Kubanului, a Crimeei şi a Basarabiei, recunoaşterea Moldovei şi Valahiei ca principate autonome sub suzeranitate rusească, dar negocierile eşuează, astfel, Austria declară şi ea război Turciei la 6 iunie 1737. Austriecii sunt înfrânţi la Belgrad, dar ruşii intră în Moldova şi câştigă bătălia de la Stănceşti (31 august) şi o altă armată cucereşte Hotinul (28 august), Iaşi (13 septembrie), ruşii coboară şi pătrund în Valahia până la Câmpina.

Ei o declară pe ţarina Ana drept Doamnă a Moldovei. Izgonirea turcilor din raialele ocupate era cea mai fierbinte dorinţă a moldovenilor, aşa că ruşii au fost primiţi ca şi eliberatori. Această atitudine se va schimba rapid, în urma sălbăticiei cu care se comportau ocupanţii, chiar şi boierii români îşi pierdură încrederea în Rusia.

Înfrângerea austriecilor, care au fost nevoiţi să părăsească Oltenia după o ocupaţie de douăzeci de ani, s-a răsfrânt şi asupra ruşilor, ameninţaţi de eliberarea trupelor turceşti angajate contra austriecilor. Astfel, ei sunt nevoiţi să evacueze Moldova şi să restituie turcilor Hotinul şi Oceakovul, în 1739.

Odată cu acest război, românii au înţeles la ce se pot aştepta din partea ruşilor, dar au înţeles şi puterile occidentale apetitul de cuceriri al ţarilor, care încercau să profite de slăbiciunea Turciei. Astfel, la 30 septembrie 1768, izbucneşte un nou război între Turcia şi Rusia. Turcii merg din eşec în eşec, astfel că la 1770 sunt complet ocupate ţările române, ruşii făcând pregătiri pentru anexarea lor totală al Rusia.

Boierii români erau împărţiţi în tabere, unii doreau să scape de turci, alţii intuiau că vor înlocui o suzeranitate cu un jug. Dar victoriile ruseşti îi îngrijorau pe austrieci, de teama prăbuşirii imperiului otoman fără a putea trage foloase maxime, Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, pune bazele unei înţelegeri cu Frederic al II-lea al Prusiei, a cărei victimă va fi Polonia.

Austria şi Franţa se opuneau categoric anexării principatelor române. Prin presiunile regelui Prusiei, Frederic al II-lea, asupra ţarinei Ecaterina a II-a, în care ameninţa direct cu războiul alături de austrieci, principatele române sunt salvate de la anexiunea rusească sau de la independenţa de sub protecţia rusească, în schimb Polonia este împărţită, iar Crimeea devine independentă.

Crimeea îşi va plăti scump scurta ei perioadă de independenţă, prin asta vedem ce soartă le era hărăzită ţărilor române dacă deveneau şi ele independente sub protecţie rusească, aşa cum s-a întâmplat cu Crimeea. Ruşii au continuat să aţâţe luptele interne dintre tătarii din Crimeea, cei proruşi şi proturci. Şaghin Ghirai, aderentul politicii ruse, se refugie la Taganrog şi ceru ajutorul ţarinei Ecaterina a II-a.

Aceasta îşi trimise armata care linişti lucrurile şi proclamă unirea ei cu Rusia (1782). Favoritul ţarinei, mareşalul Potemkin, cel care era destinat în planurile ţarinei să devină conducătorul unui stat dac sub oblăduirea Rusiei a organizat o vizită a ţarinei în noua provincie şi de aici provine expresia „satele lui Potemkin”, referitoare la dezinformare.

În drumul alaiului imperial, Potemkin ridica sate din carton şi placaj care erau populate cu ruşi în costume populare care o aclamau pe ţarină şi îi mulţumeau pentru că i-a scăpat de turci. După trecerea alaiului, acestea erau desfăcute şi transportate mai departe. Aşa a fost ocupată Crimeea, unde nu existau deloc ruşi ci doar tătari, dar ţarina era convinsă că a eliberat o provincie plină de etnici ruşi. Polonia a pierdut o seamă de teritorii în favoarea celor trei, Austria, Prusia şi Rusia.

Ştergerea ei de pe hartă va fi definitivată în 1792 şi 1795. S-a refăcut abia în 1918, pentru a fi ştearsă din nou în 1939, împărţită între Germania şi URSS, până în 1945, când teritoriul ei va fi mutat la vest, o parte dintre provinciile sale fiind şi acum în componenţa Ucrainei. Deşi au scăpat de anexiune, Moldova a pierdut în urma acestor modificări Bucovina, la 1775, cedată Austriei pentru a face legătura între Transilvania şi Galiţia, noua provincie smulsă de la polonezi. Această provincie atunci a primit denumirea de Bucovina, de la bucovine, sau codrii de fag care se întindeau de la Cernăuţi până la Hotin.

Chestiunea anexării principatelor române doar a fost amânată de către Rusia, nu a renunţat la ea. Pentru a-şi câştiga bunăvoinţa Austriei, Ecaterina a II-a a venit cu noi propuneri de împărţire a Imperiului Otoman, scriindu-i în 1782 lui Iosif al II-lea. Ea propunea egalitate perfectă între acţiunile lor şi existenţa unui stat între ele, ca zonă tampon, statul dac refăcut. Este de la sine înţeles ce s-ar fi întâmplat cu acest stat odată cu dispariţia imperiului otoman, ar fi devenit subiect de împărţeală între Austria şi Rusia, rămaşi singuri, sau obiect de confruntare între ei.

Pe tronul Bizanţului ar fi urmat să urce marele duce Constantin Pavlovici. Austria era în principiu de acord, fixându-şi zonele de interes în peninsula balcanică şi Marea Adriatică, precum şi Hotinul, dar şi Oltenia. Dar se îndoia de viabilitatea pe moment a acestui plan, ţinând cont de interesele celorlalte puteri.

Anexarea Crimeei şi cererea de către Rusia a Georgiei de la Turcia a făcut ca imperiul otoman să declare război Rusiei în 1787. Din nou Moldova şi Valahia vor fi invadate şi devastate. Cancelariile occidentale au început să se agite şi din nou principatele române au scăpat de anexiune datorită intervenţiei Prusiei, dar şi a Angliei şi Olandei.

Dar Rusia obţine Edisanul teritoriul de la Bug la Nistru (pacea de la Iaşi, 1792), un an mai târziu obţine şi Podolia (la nord de Edisan). Austriecii obţin prin pacea de la Şiştov Orşova şi ratificarea anexării Bucovinei.

În 1792, ruşii au ajuns la Nistru şi de atunci românii nu au mai avut linişte.

Războiul de la 1806 – 1812

Câţiva ani a fost linişte, ursul îşi devora prada, dar apetitul lui a crescut cu fiecare bucată de pământ înghiţită. Dar alte evenimente se petrec pe continent care distrag atenţia tuturor. Revoluţia franceză de la 1789, urmată de executarea regelui Ludovic al XVI-lea (1793), era văzută ca o ameninţare de către toate capetele încoronate ale Europei prin posibilitatea de contagiune. Iar venirea la conducerea Franţei a lui Napoleon Bonaparte va zgudui lumea din temelii.

La 1806, Rusia era după o serie de înfrângeri contra armatelor lui Napoleon, cea mai usturătoare fiind cea de la Austeriltz (2 decembrie 1805), numită şi bătălia celor trei împăraţi, unde împăratul Napoleon a zdrobit armatele ruso-austriece conduse de împăratul Francisc al II-lea al Austriei şi de împăratul Alexandru I al Rusiei.

La 23 decembrie 1805, Napoleon încheie un tratat de alianţă cu Turcia, pentru a ţine Rusia ocupată.

Ambasadorul francez la Istanbul, generalul Horace Sebastiani, în vara lui 1806, este în măsură să demonstreze turcilor că cei doi domnitori ai principatelor române, Alexandru Moruzzi şi Constantin Ipsilanti, simpatizează cu ruşii şi furnizează sprijin mişcărilor revoluţionare din Balcani. La 24 august 1806, domnul Valahiei Constantin Ipsilanti este destituit printr-un firman şi înlocuit cu Alexandru Şuţu.

Ruşii ameninţă cu războiul, turcii revin şi-l reinstalează pe Ipsilanti pentru a evita conflictul, dar ruşii deja trec Nistrul sub comanda generalului Michelson, ocupând Iaşiul la 29 noiembrie 1806. Cetăţile turceşti au fost cucerite, iar până la 24 august 1807 sunt din nou ocupate în întregime principatele române. Operaţiunile militare se suspendă temporar prin armistiţiul de la Slobozia.

Noua ocupaţie rusească a fost mult mai grea decât oricare dintre cele turceşti. Generalul Kutuzov, care l-a înlocuit pe Michelson după sinuciderea acestuia, s-a grăbit să proclame cele două principate drept gubernii ruseşti.

O mărturie contemporană: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele cu locuitorii ţării, pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur pe averea lui.”

La orice gest de împotrivire, oricine era executat. Chiar i s-a cerut de către ruşi Divanului să caute un călău care să ducă la îndeplinire pedepsele cu moartea. Călători occidentali în acea vreme prin Moldava şi Valahia le-au asemuit cu „un deşert”.

Când i s-a atras atenţia lui Kutuzov asupra faptului că ţăranilor li s-a luat tot şi că nu le-a mai rămas nimic, guvernatorul rus a răspuns că le-au rămas „ochii ca să poată plânge”.

Chestiunea principatelor dunărene devine periferică în urma mutaţiilor politice şi negocierilor din Europa. Situaţia politică se schimba cu repeziciune, ruşii sunt bătuţi din nou de Napoleon la Friedland în iunie 1807.

Principalul adversar rămâne pentru Franţa lui Napoleon Anglia, asupra căreia intenţionează să instaureze o blocadă continentală, după ce aceasta rămăsese stăpâna mărilor în urma victoriilor amiralului Nelson la Abukir (1799) şi Trafalgar (1805). Pentru ca blocada să fie efectivă, Napoleon avea nevoie şi de concursul ruşilor, cei ce furnizau Angliei materii prime şi importau produse de lux.

Astfel are loc înţelegerea de la Tilsit (7 iulie 1807) între Napoleon şi ţarul Alexandru, prin care este recunoscută hegemonia franceză în vestul Europei în schimbul libertăţii de acţiune ruseşti în Suedia şi Turcia.

Foto – Întâlnirea dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

Principatele române trebuiau evacuate de ruşi, dar turcii nu le puteau ocupa până la încheierea păcii, dar mai exista şi un protocol secret, conform căruia dacă Turcia nu încheia pace în trei luni, ambele puteri urmau să pornească la război contra Turciei şi să-şi împartă prada. La fel se înţelesese Rusia şi cu Austria, îneţelegere reiterată la 1804.

Dar, ca de obicei, cum o face şi în prezent în cazul Transnistriei, Rusia nu s-a retras din principate invocând diferite pretexte.

De asemenea, prin acordul de la Tilsit, Alexandru se angaja să medieze între Anglia şi Napoleon, pe când acesta din urmă se angaja să medieze între ruşi şi turci. Dar sătul de lipsa de rezultate a negocierilor cu Anglia, Napoleon trimite ţarului faimoasa scrisoare din 2 februarie 1808 în care îi propunea împărţirea lumii între Franţa şi Rusia.

„Noi nu trebuie să ne ciocnim, lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia”, scria Napoleon. Mai erau propuneri pentru o expediţie militară în India şi împărţirea Turciei între cei doi.

Încep tratativele între ministrul de externe rus, Rumianţev şi ambasadorul francez Caulaincourt. Franţa ar urma să primească Silezia pentru compensarea înghiţirii Moldovei şi Valahiei de către ruşi. Alexandru mai cerea pentru el, în afara principatelor române, Bulgaria, poate Serbia, Constantinopolele, Bosforul şi Dardanelele, consimţind ca Franţa să-şi anexeze Morea, Egiptul, Albania, poate Siria şi o parte din Bosnia.

„Grand Project”, Marele Plan, cum este cunoscută în literatură istorică franceză această scrisoare, nu putea fi îndeplinită pe deplin, cel puţin în acele condiţii. Se pare că scopul ei era măgulirea lui Alexandru, deoarece în acelaşi timp Napoleon căuta să ridice contra Rusiei veşnica sa rivală în regiune, Austria, atrăgându-i atenţia asupra primejdiei moscovite şi socotind pretenţiile austriece asupra văii Dunării, inclusiv asupra principatelor, drept fireşti. Franţa promitea să nu admită împărţirea Turciei, sau dacă era nevoie, să cheme Austria la această împărţire ca primă interesată.

Înfrângerea lui Napoleon în Spania l-a făcut din nou să caute o înţelegere cu împăratul Rusiei. În septembrie 1808 are loc o întâlnire urmată de un tratat secret la Erfurt.

Foto: La 12 octombrie 1808 Napoleon I și Alexandru I semnează la Erfurt, convenția prin care Rusia urma să anexeze Moldova și Țara Românească.

Convenția este rezultatul unor lungi negocieri între cele două mari puteri, negocieri începute din 1807, după pacea de la Tilsit.

Napoleon consimte încorporarea în Rusia a Finlandei, Moldovei şi Valahiei, în schimb Rusia recunoştea pe fratele lui Napoleon pe tronul Spaniei. Franţa se angaja la ajutor militar numai dacă în războiul ruso-turc ar fi intervenit Austria sau o altă putere. La rândul său, Rusia ar fi trebuit să intervină în cazul unui război franco-austriac.

De data asta atmosfera nu mai era la fel de sinceră, fiecare dorea să câştige timp, amânând răfuiala inevitabilă, pentru ca să se ocupe de problemele lui presante: Napoleon în Spania, Alexandru în principatele dunărene şi cu Turcia. Dar războiul stagna, deoarece ruşii îşi retrăseseră o parte din trupe pentru a le folosi în războiul cu Suedia, iar turcii trebuiau să facă faţă unei noi revolte a ienicerilor, cei care de o vreme puneau şi răsturnau sultanii din Constantinopol.

Sub impresia Erfurtului, Turcia se apropie de Anglia. La 15 aprilie 1810 ruşii notificară încorporarea ţărilor române în imperiul lor. În cazul în care anexiunea ar fi reuşit, principele Prozorovski avea gata şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, restul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.

Contele Nicolae Kamenski al II-lea trece la comanda armatei ruse de la Dunăre, şi lui i-au fost date instrucţiuni de către ţar privitoare la anexarea Moldovei şi Munteniei, independenţa Serbiei şi o despăgubire de război din partea Turciei de 20 milioane piaştri. Kamenski propune cedarea Olteniei către Austria în schimbul Bucovinei, dar curtea de la Viena respinge ideea.

Prietenia ruso-franceză de la Erfurt începuse să scârţâie, neînţelegerile au început să se accentueze. Ţarului i se imputa nerespectarea sistemului continental, lui Napoleon i se imputa anexarea oraşelor Hansei şi a statului Oldenburg. Anul 1811 s-a scurs în pregătirile militare ale ambelor părţi, atât Rusia, cât şi Franţa au înţeles că confruntarea era inevitabilă.

Răpirea Basarabiei

În condiţiile date, trebuia grăbită pacea cu Turcia, pentru ca ruşii să aibă mână liberă împotriva francezilor. La 19 aprilie 1811 locul lui Kamenski este luat de Kutuzov, care se grăbeşte să forţeze o decizie pe plan militar, pentru a-i sili pe turci să accepte pacea propusă de ţar. Kutuzov rupe armistiţiul şi generalul Markov trece Dunărea prin surprindere în apropiere de Giurgiu luând tabăra turcească pe nepregătite. Turcii aveau un efectiv de 40000 de soldaţi, o parte trecuseră Dunărea şi intraseră în Muntenia, dar prin manevra lui Kutuzov au fost tăiaţi în două, jumătate din armată fiind distrusă. A fost cea mai cumplită înfrângere a turcilor din acest război, marele vizir Ahmed reuşind să scape cu fuga la Rusciuk (14 octombrie 1811). Marele vizir a stăruit după aceasta la reluarea tratativelor şi încheierea rapidă a păcii, scopul ruşilor, de fapt.

Tratativele au început la Giurgiu, la începutul lui noiembrie. Din partea ruşilor erau Italinski, Sabaniev şi Fonton, dragomanul ambasadei ruseşti din Istambul, iar din partea turcilor Selim, Hamid şi Galip, având drept tălmaci pe Dumitrache Moruzzi, care era socotit de unii drept înţeles cu Kutuzov. Rusia a cerut cedarea ambelor principate, dar turcii au refuzat, nu erau deloc dispuşi să renunţe la grânarele imperiului şi la bazele lor de operaţii contra Austriei şi Rusiei. Ruşii, care erau grăbiţi din cauza intenţiilor tot mai clare ale lui Napoleon de a porni o campanie împotriva lor, au lăsat să se înţeleagă că s-ar mulţumi numai cu Moldova, în cel mai rău caz cu linia Siretului. Generalul Langeron merse la Rusciuk pentru a-i comunica marelui vizir Ahmed această ultimă cerere.

Între timp, împuternicitul francez la Constantinopole, la Tour-Mauborg, încerca să-l convingă pe sultan că în curând Franţa va porni la război contra Rusiei şi că Napoleon va restaura regatul Poloniei, desfiinţat în întregime la 1795. În cazul provinciilor cedate către Rusia, ele vor fi recucerite şi date Poloniei, care se va întinde până la Dunăre. Aceste sugestii l-au făcut pe sultan să fie mai îndărătnic în cedările contra Rusiei, deşi era învăţat cu duplicitatea tuturor puterilor.

Negocierile au trecut prin trei stadii. În noiembrie 1811, turcii erau dispuşi să cedeze Basarabia până la Prut, mai puţin partea de sud, cu cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă. În martie 1812 erau dispuşi să cedeze Cetatea Albă, pentru ca în aprilie să renunţe şi la restul. Ţarul Alexandru I era grăbit, dorea încheierea păcii cât mai repede. În acest sens îl întreba pe Kutuzov printr-o scrisoare dacă el considera că era suficient pentru lichidarea afacerii să ceară doar Moldova până la Siret, urmând a pretinde despăgubiri de 20 de milioane de piaştri pentru evacuarea restului din principatele române. Mai târziu, tot printr-o scrisoare, în martie 1812, ţarul permite lui Kutuzov, în nevoie extremă, să încheie pacea mulţumindu-se cu hotarul pe Prut până la Dunăre, dar cu condiţia încheierii unei alianţe ruso-turce contra lui Napoleon. Ţarul se grăbea, ameninţarea lui Napoleon era tot mai pregnantă.

Este interesant de ştiut despre negocierile dintre generalul Longeron şi marele vizir Ahmed de la Rusciuk. Referitor la cererea ruşilor a Moldovei până la Siret, vizirul a răspuns că „este ruşinos ca ruşii, care stăpânesc un sfert din glob, să se certe pentru o fâşie de pământ (între Prut şi Siret) care nici nu le este folositoare”. La insistenţele solului rusesc, marele vizir Ahmed a zis: „Vă dau Prutul, nimic mai mult, Prutul sau războiul, am jertfit grozav de mult până acum, Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi (Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin) şi o strălucită provincie, Bugeacul, împreună cu ţinuturile Greceni, Codru, Lăpuşna, Orhei, Soroca, şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”. Vestea a fost surprinzătoare pentru ruşi, care poate nu se aşteptau la asemenea concesii teritoriale. Propunerea a fost trimisă către sultan şi către ţar, iar negocierile s-au mutat de la Giurgiu la Bucureşti în decembrie 1811.

Avizul sultanului, cum spuneam în discuţia despre cele trei faze de negociere, era să nu se cedeze sudul Basarabiei şi gurile Dunării cu cetăţile Ismail şi Chilia. Turcii aşteptau un semn de la Napoleon, semn care nu mai venea, pe când ruşii presau în continuare, aşteptând atacul lui Napoleon care în ochii lor devenise inevitabil. Era o cursă contra cronometru. În acest context, pentru a-i forţa pe turci, Kutuzov redeschise ostilităţile militare, atacând. Speriaţi şi fără vreun semn de la Napoleon, turcii au semnat cedarea Moldovei până la Prut, a Basarabiei, la 16 mai 1812.

Ca o paranteză, înaintea încheierii păcii, ţarul Alexandru şi-a pierdut răbdarea şi l-a trimis pe amiralul Cigeagov să-l înlocuiască pe Kutuzov, maqi ales că ajunseseră până la el şi plângerile moldovenilor referitoare la abuzurile armatei ruseşti, la care Kutuzov a răspuns că „românii mai au ochii ca să plângă”. Cigeacov considera achiziţiile teritoriale pentru Rusia la acel moment neoportune, ţinta lui fiind o alianţă cu Turcia, pe care Kutuzov o considera o chestiune de mai mică însemnătate. Dar Kutuzov, prevenit de Rumianţev referitor la sosirea lui Cigeacov, a grăbit încheierea păcii inclusiv prin mijloace militare. Când Cigeacov a ajuns la Bucureşti, era deja prea târziu, pacea se încheiase cu cedarea Basarabiei. Cigeacov face un raport nefavorabil faţă de Kutuzov, insistând că acesta pierduse alianţa cu Turcia contra lui Napoleon, pe când el propunea un plan de atac al armatei ruse (dacă s-ar fi făcut alianţa cu Turcia) pe teritoriul imperiului otoman spre Italia şi Iliria, care l-ar fi obligat pe Napoleon să rupă o parte din trupele sale destinate atacului împotriva Rusiei. Planul era oarecum fantezist, dar totuşi Kutuzov a intrat în dizgraţie până ce capacităţile sale militare au fost din nou necesare imperiului ţarist în timpul războiului cu Napoleon.

Turcia şi-a dat seama că a greşit la scurt timp după încheierea păcii. Ca de obicei, greşelile diplomaţiei au fost plătite de alţii, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost făcut ţap ispăşitor şi condamnat la moarte. Că a fost sau nu vândut ruşilor, este altă poveste, dar vina cea mare o poartă diplomaţia turcească care a greşit fundamental şi nu a înţeles situaţia politică pe continent, ulterior s-a dovedit că ruşii ar fi fost dispuşi să renunţe la tot doar ca să aibă pace în zonă pentru a-i putea face atacului inevitabil al lui Napoleon care s-a şi produs la scurtă vreme.

Până la urmă, asta a fost povestea răpirii Basarabiei la 1812. Boierii moldoveni au protestat în zadar către Poarta otomană, menţionând că au pierdut prin această cedare mai mult de jumătate din veniturile ţării, din care plăteau şi tributul către Constantinopol. Dar la momentul cedării, Moldova nu avea domn, acesta, Scarlat Vodă Calimach, fiind izgonit de ruşi în momentul în care ocupaseră Moldova. După retragerea lor din partea de vest, de la dreapta Prutului, acesta a revenit şi a protesta împreună cu boierii, menţionând că Poarta nu era în drept să cedeze teritorii care făceau parte din Moldova, deoarece ocârmuirea lor era în seama domnului şi a divanului de la Iaşi. Poarta otomană nu avea nici un drept să le cedeze fără ca domnul şi boierii să nu fi fost ascultaţi, aşa spuneau vechile capitulaţiuni cu Poarta care nu au fost niciodată abrogate. Până la urmă, cedarea Basarabiei s-a făcut ilegal faţă de toate legile şi tratatele existente între Moldova şi Imperiul Otoman. Dar lucrurile au rămas aşa cum le ştim în ziua de astăzi.

Concluzii

Trebuie să recunoaştem şi să ne împăcăm cu acest lucru, cedarea Basarabiei nu s-a făcut de către dragomanul Dumitrache Moruzi, ci de către diplomaţia imperiului otoman, care nu avea niciun drept să o facă, dar a făcut-o încălcând toate tratatele cu Moldova. Că Moruzi era înţeles cu ruşii sau nu, nu are prea mare importanţă, oricum el a plătit cu viaţa. Răpirea Basarabiei a fost un rezultat al unei reaşezări în urma unui cutremur geopolitic major ce a urmat revoluţiei franceze din 1789 urmată de dictatura lui Napoleon. Acest lucru se vede clar din negocierile intense asupra noii împărţiri a Europei din această perioadă. Problema este că şi acum traversăm un cutremur geopolitic (vezi Noul cutremur geopolitic).

Un alt aspect important, condamnarea la moarte a dragomanului Moruzi a fost doar ideea de a găsi un ţap ispăşitor pentru performanţele slabe ale diplomaţiei turceşti, care nu a văzut semnele clare privitoare la graba ruşilor de a încheia pacea în contextul pregătirilor lui Napoleon pentru campania din Rusia. O tărăgănare tipic orientală şi o minimă rezistenţă armată ar fi putut decide soarta Basarabiei la acel moment. Dar în momentul în care marele vizir Ahmed a făcut propunerea cu linia Prutului, ruşii nu au mai lăsat prada din mână. Dar turcii s-ar fi putut suci şi reveni, aşa cum au mai făcut-o de multe ori, mai ales că timpul curgea în favoarea lor.

Realitatea, după cum am consemnat, este că ruşii au obţinut în final mai mult decât au sperat. La încheierea păcii de la 16 mai 1812, s-a ordonat ca în toate bisericile ruseşti să se aducă laudă lui Dumnezeu că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă şi cu o nouă lărgire a hotarelor sale şi că în sfârşit a reuşit să extindă stăpânirea rusească până la Dunăre.

Până la urmă, se vede că aceasta este o caracteristică constantă a diplomaţiei ruseşti, fie că vorbim de cea ţaristă, comunistă sau postcomunistă. Face cereri maximale, bate cu pumnul în masă, în speranţa că va obţine măcar o parte din aceste cereri, iar faptul că ei cedează de la aceste cereri maximale pare o victorie pentru ceilalţi, care se grăbesc să o proclame ca atare. În fond, astfel ruşii obţin mult mai mult decât şi-au propus şi mult mai mult decât ar fi putut spera vreodată. Ne amintim cum au cerut în 1940 Basarabia şi Bucovina, deşi aceasta din urmă nu intra în anexele secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop. Hitler a fost surprins, dar tot au obţinut jumătate din Bucovina, plus ţinutul Herţa înglobat şi el de linia groasă trasată de Molotov pe hartă. Un alt exemplu, mai recent, în 1997, la prima lărgire a NATO de la căderea comunismului, când au fost acceptate în NATO Polonia, Cehia şi Ungaria, cu opt ani în urmă aflate în sfera de influenţă rusă. Rusia a făcut un asemenea circ şi scandal, deşi nu avea cum să se opună acestei extinderi, nu avea pârghii şi mijloace să o facă chiar dacă ar fi dorit. Şi a obţinut în schimb, pe lângă altele, pentru îndulcirea pastilei, accesul în G7, care a devenit G8, clubul primelor state industrializate din lume, deşi economic nu avea cum să se prezinte nici măcar la uşă. Are rol de decizie printre cei mari economic, deşi un an mai târziu, în 1998, Rusia a fost grav afectată de o criză economică proprie. La fel, astăzi Rusia face un circ enorm referitor la scutul antirachetă, deşi nu are argumente şi nu i se poate opune, dar o face tot în speranţa de a obţine concesii maxime la care nici nu visa cu un an înainte.

Altă problemă esenţială, în acea perioadă, nu numai Basarabia a fost pe muchie de cuţit, ci principatele române în întregime. Erau total ocupate de către ruşi, iar aceştia au cerut anexarea lor la imperiul ţarist, la fel cum au făcut-o până atunci în timpul ocupaţiilor din 1736-1739, din 1768 sau 1787. mai târziu, îşi vor reînnoi pretenţiile în timpul ocupaţiilor din 1828-1834, în 1848 sau 1853. Dar, din fericire pentru noi, marile puteri au intervenit pentru stăvilirea expansiunii neobosite a Rusiei şi s-au opus, cum a făcut Prusia în secolul XVIII. Doar dacă ne uităm la înţelegerea de la Tilsit, între ţarul Rusiei şi Napoleon, şi facem un exerciţiu de imaginaţie, în cazul în care Anglia ar fi fost învinsă, principatele române ar fi fost anexate în întregime, pentru ca ele să repete soarta Finlandei şi a Poloniei.

Fără existenţa unui stat român în ascensiune în a doua jumătate a secolul XIX, este greu de imaginat soarta Transilvaniei la începutul secolului XX. Presiunea rusă a continuat şi în secolul XIX, dar marile puteri au domolit apetenţa ruşilor şi chiar au intervenit militar, în războiul din Crimeea (1853-1856) pentru a o stăvili. O consecinţă a regândirii geopolitice a regiunii a fost şi unirea de la 1859, puterile occidentale devenind interesate în apariţia unui bloc care ar putea stăvili presiunea rusească către peninsula balcanică, iar rezultatul a fost crearea statului român. Până la urmă, în acea perioadă, am fost victima înţelegerilor între marile puteri ale momentului, unele dintre ele, cu tot cu influenţa lor, fiind deja dispărute în negura istoriei.

Răpirea Basarabiei a fost o tragedie, dar putea fi şi mai rău, puteau dispărea atunci întreaga Moldovă, ca şi Muntenia. dar cum s-a putut întâmpla una ca asta, unde erau românii care se băteau de la egal la egal cu marile imperii ale timpului în perioada medievală? Răspunsul nu este greu de aflat. Românii au lungi tradiţii militare, sunt buni luptători, aşa cum au dovedit-o de nenumărate ori. Dar faţă de perioada medievală, când domnitorii români ridicau 30000 de luptători în fiecare dintre cele trei ţări române (mai mult decât puteau ridica toate landurile germane), mai târziu au apărut armele de foc individuale, care au schimbat modul de ducere a războiului. Foarte scumpe şi greu de manevrat, era nevoie de un antrenament îndelungat pentru o bună folosire a lor, ceea ce luptătorii români nu o puteau face, ei fiind în majoritate ţărani a căror principală activitate era munca câmpului.

La nevoie, ei lăsau plugul şi luau sabia, fiind instruiţi în scurte antrenamente cum să se lupte. Iar tiparul luptelor medievale în estul Europei, corp la corp în cadrul maselor largi de trupe, îi favoriza contra aceloraşi tipuri de luptători, trebuie menţionat că acei cavaleri înzăuaţi reprezentau o minoritate capabilă să lupte în duel unul la unul, dar în confruntările de pe câmpul de luptă contra unor mase masive de infanterie nu erau eficienţi, după cum s-a văzut la Nicopole în 1396.

Eficienţa militară a armatelor româneşti a scăzut din lipsa mijloacelor militare ale momentului, artilerie, archebuze şi celelalte, astfel că în secolul XVIII, ţările române erau într-o stare de vasalitate totală şi la discreţia capriciilor marilor puteri, ajungând astfel masă de schimb în cadrul negocierilor. Totuşi, luptătorii români au făcut mare carieră în serviciul altor puteri care i-a înzestrat cu arme pe măsură, în secolul XVIII erau peste 5000 de români în armata ţaristă, având unităţi proprii, iar în armata austriacă regimentele grănicereşti româneşti au înscris pagini de glorie (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon). Chiar şi în timpul acelor vremuri, românii s-au bătut cu curaj, dar au trebuit să o facă alături de o parte sau alta, ca să menţionăm doar bătălia de la Piteşti (18 octombrie 1737) contra austriecilor unde românii sub conducerea lui Ioan Nicolae Mavrocordat (fratele domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat) zdrobesc avangarda austriecilor compusă din 5000 de husari unguri şi 300 germani, sau de la Pasul Buzăului din mai 1788, victorie românească contra prinţului austriac Friederich Josias von saxa Coburg. Dar în timp armele moderne au devenit mai ieftine, fiind produse în serie, şi mai accesibile, în acelaşi timp mai uşor de mânuit fără un antrenament special îndelungat.

Odată cu constituirea României la 1859 şi reformelor militare, această ţară a început să conteze militar, fapt care a făcut ca pretenţiile ruseşti să devină din ce în ce mai dificil de realizat, cum a fost în 1878, când ruşii, drept mulţumire pentru ajutorul dat la Plevna de cei 40000 de români ne-au ameninţat cu desfiinţarea armatei, iar Carol I le-a răspuns că „o armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desfiinţată”, dar pretenţiile de anexare din partea ruşilor nu au încetat.

Ne-am descurcat şi ne-am bătut bine atât timp cât armatele şi tacticile militare au fost de masă, ca şi în războaiele mondiale.

Dar ce ne facem astăzi, când asistăm din nou la o profesionalizare extremă a armamentului şi forţelor militare, de neimaginat cu douăzeci de ani în urmă.

Azi nu se poate să câştigi o bătălie fără armament adecvat, decât cu excepţia notabilă când adversarul este mai prost echipat decât tine. Iar dacă ne uităm în jur, nu avem parte de acest caz fericit.

Douăsprezece invazii ruseşti au îndurat românii începând cu 1711 şi sfârşind cu retragerea Armatei Roşii din 1958, adică una la douăzeci de ani.

Unele ar fi putut fi, dacă nu evitate, atunci atenuate, dacă românii ar fi avut un atu puternic care se numeşte putere militară. Nu ar fi fost suficient, la nivelul secolului XVIII, să zicem, dar existenţa unei puteri armate gata de luptă, ar fi cântărit greu la negocierile dintre marile puteri peste capul nostru.

Acest lucru s-a văzut mai târziu, în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX.

Şi dacă astăzi nu dorim să fim victime cum am fost în trecut, mai ales în contextul în care ne aflăm, al unui nou cutremur geopolitic, avem nevoie de credibilitate, iar credibilitatea în relaţiile internaţionale se bazează pe ceva în spatele declaraţiilor, iar acest ceva se numeşte pur şi simplu forţă, economică sau politică, iar în cea mai brută manifestare a sa se numeşte simplu forţă militară.

Sursa: http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/02/premisele-rapirii-basarabiei.

Bibliografie:

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991
 Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii ruseşti în România, Bucureşti, 1996
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti,editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

Ziua de 24 ianuarie 1859 a rămas în istoria românilor data la care s-a înfăptuit, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, Unirea Principatelor Române ale Moldovei și Țării Românești, scrie istoricul Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia în https://www.cjarges.ro/documents/24_ianuarie_1859.pdf.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, Unirea a devenit realitate, într-un context favorabil care a dus pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern european.
Prin Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, vechile principate Moldova și Țara Românească, s-au unit într-un stat care a constituit fundamentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, aliate Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Războiul Crimeii şi Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie) au pus capăt protectoratului Rusiei asupra celor două Principate române.

În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în aceste țări, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene, cu menţinerea suzeranităţii otomane.

În perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman).

În ultima zi a lucrărilor a fost semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor.

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe.

Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.

Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. („Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Turcia se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât totodată convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări române.

Vedem așadar că Unirea gândită atunci se dovedea a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Foto: Participanții la Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856).

Tratatul prevedea de asemenea ca Rusia să restituie Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, răpite în 1812 odată cu anexarea teritoriului moldovean dintre Prut și Nistru pe care l-a denumit Basarabia. Totodată, în contextul discuțiilor legate de viitorul celor două principate române, în 1857 Marile Puteri au acordat acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) privind Unirea.

În acest scop, s-au constituit adunări în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Foto: Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry.

Falsificarea alegerilor, un obstacol în calea Unirii

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai complicată.

Aici, caimacamul (locțiitorul la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, care primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, ”caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, a  falsificat fără nici o remușcare listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soția sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unire şi pentru viitorul  poporului  sau.

 S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

Foto: Ecaterina (Cocuța) Conachi și trădătorul Vogoride

Când soţul ei şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, în care lui Vogoride îi era promis tronul țării, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste ale acestuia ambasadorului  Franţei,  care a  facut în așa fel  ca aceste documente să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” (Steaua Orientului) care apărea la Bruxelles, creând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice” cu menţiunea că aceste scrisori sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles).

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situația în care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război.

Dupa  ce  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, s-a încheiat cu consimţământul reginei de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a ordonat la 12 august 1857 anularea acestora şi organizarea la 18 august de noi alegeri pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei , care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială din punct de vedere politic a celor două țări române sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.

Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București. Atunci, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul încheiat că Principatele Române nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales și aici pe tron tot Alexandru Ioan Cuza, ales în Moldova cu câteva zile mai înainte.

Foto: Pictură de Th. Aman – Hora Unirii la Craiova

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să accepte ideea existenței a două principate românești, conduse de același domnitor.

Ca și în cazul Revoluției de la 1848, momentul Unirii Principatelor din 1859 a însuflețit și a determinat implicarea multor artiști în viața cetății, prin întruchiparea memorabilului moment. Între aceștia s-a aflat și tânărul pictor Nicolae Grigorescu (muntean) care îi spunea scriitorului moldovean Alexandru Vlahuță:

„Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți – «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.”

Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, să pună bazele statului român modern.

Noua țară s-a numit oficial România abia după abdicarea lui Cuza din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, teritoriul românesc Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominația austro-ungară, care a continuat până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

NOTĂ:

După tratative anevoioase,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Românească şi-au încetat existenţa ca entități statale de sine stătătoare.

Au început sa fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc.

Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din Țările Române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din București și cea din Iași.

  

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania. 

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Abdicarea şi exilul domnitorului.

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul țării.

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forțat sub amenițarea  armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori și liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliție.

Dupa abdicarea forțată si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
Inițial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .
Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos prințul străin!”,“Trăiasca Moldova”!
Mișcarea a fost lichidată  cu brutalitate de forțele de ordine.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au condus la crearea şi dezvoltarea unor noi instituţii statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate române.
Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă.
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Astăzi, după 163 de ani de la acele momente astrale ale istoriei poporului nostru, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim din nou, cel puțin la nivel de poveste, pașii făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi

STRĂVECHI TRADIȚII ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI DE ANUL NOU

Anul Nou – tradiţii şi obiceiuri româneşti străvechi

Calendarul Roman Timpuriu avea ca reper de trecere într-un nou an, ziua de 1 martie .

Sărbătoarea romană a Noului An purta numele de Ianus și era sărbătorită în momentul echinocțiului de primăvară. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni și doar 304 zile și fusese creat de fondatorul Romei, Romulus.

Zeul Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție.

Sărbătorirea Noului An pe 1 ianuarie este un fenomen relativ nou. În ianuarie se începe marcarea unui nou an după anul 153 înaintea erei noastre. 

Abia în momentul în care calendarul iulian a fost introdus de Iulius Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nouă să fie sărbătorită în Imperiul Roman pe 1 ianuarie.

La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

Romanii sărbătoreau aducând zeilor ofrande și sacrificii.. 

Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

După o săptămâna de la Saturnalii, urma cea mai vestita sărbătoare a lumii romane: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.

Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari.

Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene.

Esenţia sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini .

Creatorul a poruncit poporului Său din vechime: Israelului ca luna nisan să fie prima lună a anului.

În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). 

De ce au ales data de 1 ianuarie ca zi de început al noilor ani, popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, ne spune The World Book Encyclopedia:

„Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm din The World Book Encyclopedia (1982), unde se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou că : „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”  

Însă chiar şi atunci, Anul Nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie.

Evul Mediu și sărbătoarea Anului Nou

Chiar dacă pare ciudat, în Evul Mediu, pentru mai bine de 1000 de ani nu a existat o sărbătoarea a Noului An. Anul Nou,  a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, însă în 567, Conciliul de la Tours a desființat  sărbătoarea zilei de 1 ianuarie considerând-o păgână.

  Anul Nou era serbat pe 25 Decembrie, de naşterea lui Isus, sau în martie, când se serba Paştele, Învierea Domnului.

Oricine avea curajul să nu se supună legilor Bisericii era aspru pedepsit până la 1582 când a avut loc reforma calendarului  după ce Papa Grigore al XIII-lea a aprobat modificarea calendarul lui Iulius Caesar.

În anul 1691, Papa Inochentie al XII-lea a stabilit data de 1 ianuarie ca început de an religios, momentul fiind precedat mai întâi de Solstiţiul de iarnă, şi mai apoi de Crăciun, ca început de An Nou calendaristic. 

 În liturghia romano-catolică, 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca :2,Luca :21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus abia în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919.

În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus încă din anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesareea.

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală.
Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun), copiii umblă cu Steaua. 

 În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale.

Li se spune Iordănitori şi sunt conduşi de un popă.
Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită.
Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar.
Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură.

Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.
În „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”, gospodarii erau sfătuiţi că „sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni”.
„Anul se sfârşeşte şi gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci şi tufiş, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curăţite, nutrite, bine aşternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutreţul uscat, nu trebuie să se dea şi rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeaţă pe afară, dacă nu se îngheaţă apa pusă pentru vite şi pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiţi au destul aer.
Pivniţa, de mucezeşte câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă şi aerisită din când în când. Sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ţinute în curăţenie deosebită şi sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi.
Când gerul e mare, ferestrile pivniţelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puţin. Pleava se opăreşte şi, amestecată cu napi de nutreţ ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăţă nutreţul”.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Anul Nou, denumit şi Sânvasâiu sau Crăciunul Mic este pentru români o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil – fiindcă anul nou bisericesc începe la 1 septembrie.

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne.
În ultima zi a anului vechi şi în prima a celui nou, datina românească este marcată de simboluri, colinde şi obiceiuri păgâne.

În noaptea dintre ani se pun vâsc, struguri şi smochine pe masă, pentru belşug.  

Trebuie remarcat că în perioada sărbătorilor de iarnă, se face trecerea de la vechi la nou, de la sărbătorirea unor moşi – Andrei, Nicolae, Crăciun – la cei care sunt serbaţi în noul an – Sfântul Vasile.

De aici şi ideea împletirii perfecţiunii începuturilor, cu beatitudinea vârstei de aur. În această perioadă se întâlnesc la români cele mai multe tradiţii şi obiceiuri populare, un amestec de vechi şi nou, extrem de preţuite la noi în ţară.

Anul Nou, prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.

După perioada Crăciunului, dominată de colinde, răspândite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat anumite tradiţii generale dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre.

Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Caledarul de ceapă, pentru a prezenta o enumerare succintă.

Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul.

În toate tradiţiile prezentate sub formă de joc, coregrafia este asigurată de măşti diferite în funcţie de zonă. Spre exemplu, în Moldova se întâlnesc cele mai multe datini la această sărbătoare, întruchipate de cete de feciori, care prezintă fel şi fel de jocuri şi costumaţii din cele mai variate, colindând, în mod uzual, din casă în casă, şi jucând în ritmul fluierăturilor şi strigăturilor, sau al muzicii.

În Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: bungherii, costumaţi în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci, jocă în cerc şi produc diferite strigături, fiind acompaniaţi de instrumente de suflat şi tobe. În cele ce urmează vă prezentăm pe scurt câteva din tradiţiile româneşti de Anul Nou.

• Sorcova – este unul dintre cele mai des întâlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. La origini, sorcova era o nuia îmbrăcată în hârtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hârtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun, copiii sunt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani.
• Îngropatul Anului – este un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani – în fapt denumirea care a precedat actualul Revelion. Corespunzător divinităţii, şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.

• Capra – sau jocul caprei, este întruchiparea unui animal care a simbolizat personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, îşi subordonează în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje, iar în unele zone, jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.

Capra este întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperita cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întâmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.

    Ursul – este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru. Forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini se folosea chiar o blană de urs.

În zona Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie – cea mai arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frânghii din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului. Jocul ursului, pregnant prezent în Bucovina – locul în care ursul este foarte venerat – este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cete.

Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi  (tobe).

• Căiuţii – Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană, căci în credinţele arhaice, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sunt mai larg răspândiţi în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hârtop şi Fântânele, impresionând prin fast şi eleganţă.

Tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii. În mod tradiţional, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pânză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative.

Există zone în care, similar alaiului caprei sau ursului, se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor.

• Jocul Cerbului – Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate.

• Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicieni şi dansatori, îmbrăcaţi în costume populare. Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întâlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei.

Plugușorul, o colinda agrară

Plugușorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamată, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este mai mult o prezenta simbolica in cadrul urăturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Jocul măștilor simbolizează moartea anului vechi şi naşterea celui nou.

Peste tot se aud tobele şi urşii în blană naturală jucând. Anul Nou se mai identifică şi printr- o anulare a ordinii obişnuite, spun specialiştii. Moartea anului vechi, pentru a primi anul nou este simbolizată de aceaste jocuri cu măşti care şi ele au scopul de purificare a atmosferei, a comunităţii. De regulă, ele sunt cele care purifică exteriorul, uliţa, vatra satului, bătătura casei, dar şi străzile oraşului atunci când este cazul. 

Tot acest alai de mascaţi gravitează în jurul unei măşti centrale care fie că este capră, cal sau urs, fie că se adună toate la o laltă fiind vorba de persoane care sunt conduse de o calfă, staroste, un vătaf, deci un personaj cu multă autoritate. „Acest lider este un flăcău voinic, frumos, destoinic care le bagă pe rând în scenă. Aceste personaje sunt destul de zgubilitice şi greu de stăpânit, simbol că omul face şi ce trebuie şi ce nu trebuie“, explic Işfănoni.

Faţi români,

Acum, în prag de an nou 2022, vă urăm după obiceiul strămoșesc, la mulți ani fericiți, multă sănătate, bucurii şi împliniri !

La mulţi ani România !

SURSE: 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/alte-erezii/661-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

https://www.news.ro/cultura-media/obiceiuri-si-superstitii-de-anul-nou-la-romani-vasc-struguri-si-smochine-pe-masa-pentru-belsug-si-noroc-1922403031002016121216459301

http://www.gandul.info/magazin/istoria-sarbatoririi-noului-an-cand-se-serba-anul-nou-in-evul-mediu-si-de-ce-a-fost-interzisa-data-de-1-ianuarie-16044724

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-anul-nou