CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

Publicitate

24/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

9 noiembrie1330: Bătălia de Posada – actul de naștere a Țării Românești

Foto: ”Chronicon Pictum Vindobonense ”sau „Cronica pictata de la Viena”

La 9-12 noiembrie 1330 a avut loc lupta de la Posada ( localizată cu cea mai mare probabilitate în zona Perişani – Pripoare din judeţul Vâlcea), iar victoria repurtată de domnul muntean Basarab I asupra regelui Carol Robert de Anjou, a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea în Muntenia a noului stat feudal independent românesc , Basarab I asumându-și titlul de Mare Voievod.

Deși vasal al regelui Ungariei, Basarab dăduse destule semne de nespunere față de Carol Robert de Anjou, cel ce îi era suveran.

În anul 1323, domnul muntean îl sprijinea militar pe țarul bulgar Mihail Șișman în lupta împotriva Imperiului Bizantin, o acțiune ce încălca vasalitatea față de regele Ungariei.

Într-un document emis de regele ungur la 18 iunie 1325, acesta îl numea pe voievodul român „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare”, deoarece acesta ocupase Banatul de Severin.

La 28 iulie 1330, voievodul muntean era alături de același Mihail Șișman în lupta de la Velbuzd, împotriva cneazului sârb Ștefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou.

Probabil, acesta a și fost motivul pentru care regele ungur a decis să dea o lecție rebelului valah și să îl îndepărteze de la domnie.

 La doar câteva săptămâni de la înfrângerea de la Velbuzd a vlaho-bulgarilor, regele maghiar dădea ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Dorința regelui de a obține victoria era atât de mare, încât nu a ținut cont că 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau în Polonia, luptând împotriva cavalerilor teutoni.

Nici timpul scurt acordat mobilizării nu era de partea sa. Totuși, circa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decât putea strânge domnul valah, luau drumul Țării Românești.

Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, și voievodul Transilvaniei, Tamaș Szecsenyi, figuri importante în statul maghiar, se aflau alături de rege. Primului îi fusese promis Severinul, în timp ce al doilea urma să primească o mare parte din Valahia.

 Foto: Solia valahă la Carol Robert de Anjou (Cronica  Pictata de la Viena.

Încă de la începutul campaniei, cetatea Severinului a căzut iar Basarab I a trimis o solie pentru a cere pace regelui Carol Robert de Anjou, oferind ca despăgubire Banatul de Severin, 7.000 de mărci de argint, adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari, un tribut anual și trimiterea unui fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai să vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Carol îl refuză, însă, și îl amenință teatral că “îl va scoate de barba, din munții lui, ca pe un urs”.

În timp ce Basarab (foto) își aduna oastea alcătuită din circa 10.000 de oșteni, țărani și cavaleri, preferând să se ascundă în munți și să ducă o tactică de hărțuire, mândra armată ungară mărșăluia către Castrul Argys (Curtea de Argeș) reședința domnului muntean.

Severinul a căzut primul, iar Curtea de Argeș a fost incendiată de regele răzbunător.

Bolile și lipsurile cauzate armatei maghiare de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab, l-au silit pe Carol Robert să ordone retragerea.

Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care și-o dorise, dar era o lecție pe care valahul ar fi trebuit să o înțeleagă pentru totdeauna.

Drumul de întoarcere al învingătorilor nu este cunoscut nici astăzi, iar situarea Posadei rămâne un loc enigmatic, posibil în Munții Cernei, Țara Loviștei sau masivul Făgăraș.

Cert este că Basarab, înțelegând că aceasta este singură lui șansă de a învinge floarea cavalerilor unguri, acționează fără să stea pe gânduri. În trecătoarea de la Posada, el a tăiat copacii astfel încât să poate fi prăvăliți peste dușmanii săi la o simplă împingere.

Mii de pietre au fost strânse cu același scop pe marginea prăpastiei. Prin păduri, arcașii și călăreții săi nu așteptau decât semnalul de atac, iar acesta nu a întârziat să apară.

La 9 noiembrie 1330, Basarab a lansat atacul surpriză asupra ungurilor. Mii de oșteni maghiari și-au pierdut viața încă din prima zi a luptelor, zdrobiți sub pietre și trunchiuri de copaci, străpunși de miile de săgeți valahe, văzând cum victoria lor se transformă într-o înfrângere catastrofală.

Măcelul a durat până pe 12 noiembrie, iar din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflăm că apogeul luptei a fost acela în care cavalerii valahi (nicidecum țăranii) au șarjat în mod repetat asupra supraviețuitorilor.

Regele ungur a fost salvat cu prețul vieții gărzilor sale personale și a scăpat cu fuga doar după ce și-a schimbat hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, “cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”.

Important de menționat este că, deși în gravurile vremii, valahii apar îmbrăcați în sumane și purtând straie țărănești, este greu de crezut că doar cu o armată de țărani, Basarab ar fi putut învinge una dintre cele mai mari armate ale Europei. Mult mai probabilă pare ipoteză în care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati și echipați asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei regulate. Ca o dovadă, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat pe monede în armură vestică.

Tot el comandase de la Veneția 11.000 de cămăși de zale (plătită cu bani grei), ori astfel de armuri nu erau destinate unei armate formată exclusiv din țărani. Să reamintim că Basarab luptase alături de Mihail Sisman împotriva bizantinilor și sârbilor. Să fi făcut oare aceste expediții de luptă cu o armată de țărani?

Aproape toți cavalerii unguri au fost uciși în strâmtoarea Posadei, oferind posterității una dintre cele mai mari și mai rușinoase înfrângeri din istoria Ungariei.

După Posada, cronicile ungureşti îl “poreclesc” pe Basarab Vodă – “ciobanul”:

“Era vorba să se scoată de barbă din bârlogul său ciobanul valah … De aceea el (Carol Robert – n. n.) face oferte pe cari ciobanul se face a le primi.” 

Descriind înfrângerea suferită de oştile ungureşti, o diplomă regală maghiară de la 1335, consemna cu amărăciune: “… năvălind asupra noastră cu un atac înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri oştirea noastră atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, împroşcând din praştii, izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre …”.

Celebra compilaţie ilustrată cu 140 de miniaturi, “Cronica pictată de la Viena” (“Cronicon Pictum Vindobonnense”) scrisă de călugărul Marcus din Kalt , la 1358 (foto), menţionează că “Regele a ajuns pe o cale oarecare cu oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”.

În aceste lupte au pierit şi câteva personalităţi maghiare şi regele însuşi era să se numere printre acestea, după cum relatează cronica: “… magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale regele, fiind acolo a pierit cu sigiliul regelui … Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l valahii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi”.

Regele Carol Robert de Anjou nu a mai intrat niciodată în Valahia și nici nu a mai încercat să lupte împotriva lui Basarab. Țara Românească se născuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagră se sfârșise pentru totdeauna.

10/11/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Invazia RUSĂ în Țările Române din 1853 și contrareacția: Unirea Principatelor sub Cuza, în 1859.VIDEO


Marele jurnalist român Pamfil Șeicaru, a numit emblematic Rusia, într-un editorial, „duşmanul natural” al României.
Istoria ne arată că încă de pe vremea impetuoasei țarine Ecaterina cea Mare a Rusiei (1729 -1796), dar chiar și înaintea ei, teritoriile locuite de români au fost grav afectate de poftele expansioniste rusești.

Începănd cu anul 1739 și până azi, țările române au suferit nu mai puțin de 12 invazii rusești.Iar aceste invazii au însemnat de fiecare dată jaf, distrugeri, crime și violuri.

În Războiul Crimeii 1853 – 1856, Rusia a invadat pentru a 9-a oară teritoriile românești, dar, ca urmare a înfrângerii sale în fața Marii Britanie, a celui de-al doilea Imperiu Francez, al Regatului Sardiniei și Imperiulului Otoman, rușii s-au văzut nevoiți să restituie principatului Moldova sudul Basarabiei.

De asemenea, nu greșim când afirmăm că înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei a creat după numai câțiva ani condiții favorabile pentru unificarea Principatelor Române sub Cuza, în 1859.

15/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: