9 noiembrie1330: Bătălia de Posada – actul de naștere a Țării Românești

Foto: ”Chronicon Pictum Vindobonense ”sau „Cronica pictata de la Viena”
La 9-12 noiembrie 1330 a avut loc lupta de la Posada ( localizată cu cea mai mare probabilitate în zona Perişani – Pripoare din judeţul Vâlcea), iar victoria repurtată de domnul muntean Basarab I asupra regelui Carol Robert de Anjou, a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea în Muntenia a noului stat feudal independent românesc , Basarab I asumându-și titlul de Mare Voievod.
Deși vasal al regelui Ungariei, Basarab dăduse destule semne de nespunere față de Carol Robert de Anjou, cel ce îi era suveran.
În anul 1323, domnul muntean îl sprijinea militar pe țarul bulgar Mihail Șișman în lupta împotriva Imperiului Bizantin, o acțiune ce încălca vasalitatea față de regele Ungariei.
Într-un document emis de regele ungur la 18 iunie 1325, acesta îl numea pe voievodul român „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare”, deoarece acesta ocupase Banatul de Severin.
La 28 iulie 1330, voievodul muntean era alături de același Mihail Șișman în lupta de la Velbuzd, împotriva cneazului sârb Ștefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou.
Probabil, acesta a și fost motivul pentru care regele ungur a decis să dea o lecție rebelului valah și să îl îndepărteze de la domnie.
La doar câteva săptămâni de la înfrângerea de la Velbuzd a vlaho-bulgarilor, regele maghiar dădea ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Dorința regelui de a obține victoria era atât de mare, încât nu a ținut cont că 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau în Polonia, luptând împotriva cavalerilor teutoni.
Nici timpul scurt acordat mobilizării nu era de partea sa. Totuși, circa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decât putea strânge domnul valah, luau drumul Țării Românești.
Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, și voievodul Transilvaniei, Tamaș Szecsenyi, figuri importante în statul maghiar, se aflau alături de rege. Primului îi fusese promis Severinul, în timp ce al doilea urma să primească o mare parte din Valahia.

Foto: Solia valahă la Carol Robert de Anjou (Cronica Pictata de la Viena.
Încă de la începutul campaniei, cetatea Severinului a căzut iar Basarab I a trimis o solie pentru a cere pace regelui Carol Robert de Anjou, oferind ca despăgubire Banatul de Severin, 7.000 de mărci de argint, adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari, un tribut anual și trimiterea unui fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai să vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.
Carol îl refuză, însă, și îl amenință teatral că “îl va scoate de barba, din munții lui, ca pe un urs”.

În timp ce Basarab (foto) își aduna oastea alcătuită din circa 10.000 de oșteni, țărani și cavaleri, preferând să se ascundă în munți și să ducă o tactică de hărțuire, mândra armată ungară mărșăluia către Castrul Argys (Curtea de Argeș) reședința domnului muntean.
Severinul a căzut primul, iar Curtea de Argeș a fost incendiată de regele răzbunător.
Bolile și lipsurile cauzate armatei maghiare de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab, l-au silit pe Carol Robert să ordone retragerea.
Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care și-o dorise, dar era o lecție pe care valahul ar fi trebuit să o înțeleagă pentru totdeauna.
Drumul de întoarcere al învingătorilor nu este cunoscut nici astăzi, iar situarea Posadei rămâne un loc enigmatic, posibil în Munții Cernei, Țara Loviștei sau masivul Făgăraș.
Cert este că Basarab, înțelegând că aceasta este singură lui șansă de a învinge floarea cavalerilor unguri, acționează fără să stea pe gânduri. În trecătoarea de la Posada, el a tăiat copacii astfel încât să poate fi prăvăliți peste dușmanii săi la o simplă împingere.
Mii de pietre au fost strânse cu același scop pe marginea prăpastiei. Prin păduri, arcașii și călăreții săi nu așteptau decât semnalul de atac, iar acesta nu a întârziat să apară.
La 9 noiembrie 1330, Basarab a lansat atacul surpriză asupra ungurilor. Mii de oșteni maghiari și-au pierdut viața încă din prima zi a luptelor, zdrobiți sub pietre și trunchiuri de copaci, străpunși de miile de săgeți valahe, văzând cum victoria lor se transformă într-o înfrângere catastrofală.
Măcelul a durat până pe 12 noiembrie, iar din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflăm că apogeul luptei a fost acela în care cavalerii valahi (nicidecum țăranii) au șarjat în mod repetat asupra supraviețuitorilor.

Regele ungur a fost salvat cu prețul vieții gărzilor sale personale și a scăpat cu fuga doar după ce și-a schimbat hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, “cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”.
Important de menționat este că, deși în gravurile vremii, valahii apar îmbrăcați în sumane și purtând straie țărănești, este greu de crezut că doar cu o armată de țărani, Basarab ar fi putut învinge una dintre cele mai mari armate ale Europei. Mult mai probabilă pare ipoteză în care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati și echipați asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei regulate. Ca o dovadă, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat pe monede în armură vestică.
Tot el comandase de la Veneția 11.000 de cămăși de zale (plătită cu bani grei), ori astfel de armuri nu erau destinate unei armate formată exclusiv din țărani. Să reamintim că Basarab luptase alături de Mihail Sisman împotriva bizantinilor și sârbilor. Să fi făcut oare aceste expediții de luptă cu o armată de țărani?
Aproape toți cavalerii unguri au fost uciși în strâmtoarea Posadei, oferind posterității una dintre cele mai mari și mai rușinoase înfrângeri din istoria Ungariei.

După Posada, cronicile ungureşti îl “poreclesc” pe Basarab Vodă – “ciobanul”:
“Era vorba să se scoată de barbă din bârlogul său ciobanul valah … De aceea el (Carol Robert – n. n.) face oferte pe cari ciobanul se face a le primi.”
Descriind înfrângerea suferită de oştile ungureşti, o diplomă regală maghiară de la 1335, consemna cu amărăciune: “… năvălind asupra noastră cu un atac înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri oştirea noastră atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, împroşcând din praştii, izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre …”.
Celebra compilaţie ilustrată cu 140 de miniaturi, “Cronica pictată de la Viena” (“Cronicon Pictum Vindobonnense”) scrisă de călugărul Marcus din Kalt , la 1358 (foto), menţionează că “Regele a ajuns pe o cale oarecare cu oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”.
În aceste lupte au pierit şi câteva personalităţi maghiare şi regele însuşi era să se numere printre acestea, după cum relatează cronica: “… magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale regele, fiind acolo a pierit cu sigiliul regelui … Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l valahii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi”.
Regele Carol Robert de Anjou nu a mai intrat niciodată în Valahia și nici nu a mai încercat să lupte împotriva lui Basarab. Țara Românească se născuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagră se sfârșise pentru totdeauna.
Invazia RUSĂ în Țările Române din 1853 și contrareacția: Unirea Principatelor sub Cuza, în 1859.VIDEO

Marele jurnalist român Pamfil Șeicaru, a numit emblematic Rusia, într-un editorial, „duşmanul natural” al României.
Istoria ne arată că încă de pe vremea impetuoasei țarine Ecaterina cea Mare a Rusiei (1729 -1796), dar chiar și înaintea ei, teritoriile locuite de români au fost grav afectate de poftele expansioniste rusești.
Începănd cu anul 1739 și până azi, țările române au suferit nu mai puțin de 12 invazii rusești.Iar aceste invazii au însemnat de fiecare dată jaf, distrugeri, crime și violuri.
În Războiul Crimeii 1853 – 1856, Rusia a invadat pentru a 9-a oară teritoriile românești, dar, ca urmare a înfrângerii sale în fața Marii Britanie, a celui de-al doilea Imperiu Francez, al Regatului Sardiniei și Imperiulului Otoman, rușii s-au văzut nevoiți să restituie principatului Moldova sudul Basarabiei.
De asemenea, nu greșim când afirmăm că înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei a creat după numai câțiva ani condiții favorabile pentru unificarea Principatelor Române sub Cuza, în 1859.