ZIUA DE 24 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 24 ianuarie în istoria noastră

1458: Matei (Matia) Corvin, al doilea fiu al guvernatorului român al Ungariei Ioan Corvin, a fost ales rege al acestei țări, cu sprijinul nobilimii mici şi mijlocii şi al trupelor de mercenari conduse de Mihail Szilágyi. 

Pentru prima dată în istoria regatului Ungariei, a fost ales rege un nobil fără ascendenţă în familiile regale europene. Ascensiunea politică a lui Matei Corvin a venit în continuarea renumelui tatălui său, românul Iancu de Hunedoara, care a dominat viaţa politică  a regatului Ungariei între 1446-1456.

Matei Corvin a fost înscăunat la Buda în 14 februarie 1458, fără coroana Sf. Ştefan, care se afla de mulţi ani în custodia lui Frederic al III-lea de Habsburg.

Avea 15 ani, dar domnia sa a durat 32 de ani și a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei.

Matei Corvin (n.23 februarie 1443–d.6 aprilie 1490) a condus Regatul Ungariei între anii 1458–1490.

1834: La ora 23 şi 45 a avut loc în Basarabia ţaristă, un puternic cutremur de pământ care a produs daune multor clădiri și a deteriorat un depozit cu pulbere în cetatea Tighina.

1849: S-a născut la Cârțișoara, Sibiu,  Badea Cârţan, ţăran român autodidact, luptător pentru eliberarea naţională a românilor din Transilvania şi răspânditor de cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma, pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii privitoare la originea latină a poporului român; (d.07.08.1911).

A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În anul 1864, a trecut cu turma pe munte, ilegal, granița dintre Imperiul Austro-Ungar și România, pentru a vedea țara în care auzise că trăiesc frații săi români.

În 23 mai 1867 și-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moștenire de pe urma tatălui și, cu ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual brașovean care devenise cioban din proprie inițiativă, trece cu turma în România.

Cotigă îl va învăța pe tânăr puțină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, și apoi îl ajută să învețe să scrie și să citească, fiind cel care a influențat devenirea ulterioară a tânărului Cârțan.

În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independență al României.

În ianuarie 1896 a mers pe jos 20 de zile până la Viena și 23 de zile, apoi până la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian.

„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian.

Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie.

De-a lungul vieții sale a drumețit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în atâtea locuri prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat. Badea Cârțan se întorcea la oi după fiecare aventură.

Dar o altă idee nu-i da pace lui: vrea să facă negoț cu cărți și anume cu cărți românești. N-a putut prima dată când a cerut autorizație. Pentru că omul nostru spunea tot ce avea pe suflet și trimișii împărătești nu prea erau de acord. Pleacă la Vat, unde era închis Ioan Slavici și, apoi, la Seghedin, unde erau închiși Memorandiștii de la Cluj. Și despre toate simțămintele lui pune pe hârtie versuri. Pe la 1895, cere din nou autorizație să facă negoț, tot cu cărți românești. De data aceasta este arestat.

Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-Ungar și nu se bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă armă: cartea. Badea Cârțan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și cartea de istorie, a trecut timp de 30 de ani de mai multe ori munții, din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Ajuns de mai multe ori la București, el a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității poporului român. 

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

1859 : La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Munteniei s-a pronunţat pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce a insemnat unirea în fapt a Principatelor Moldovei şi Munteniei și punerea temeliei României moderne.

Foto: Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, în Germania.

A fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită sub același sceptru Unirea celor două principate.

Conferinţa puterilor garante de la Paris (26 martie-25 august 1859) a recunoscut dubla alegere a lui Cuza ca domn al celor două Principate.

Pe 4 decembrie 1861 Înalta Poartă recunoştea la rândul său unirea celor două principate române sub un singur sceptru, dar numai pe durata domniei lui Cuza.

Cititi mai mult: 24 ianuarie 1859-unirea Principatelor Române

1862: Se deschide la Bucureşti primul  Parlament unic al României. Domnitorul Al.I.Cuza a proclamat solemn, în faţa  Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti, “Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost declarat capitala ţării. Adunarea Legislativă a României, formată prin contopirea celor două Adunări Elective a Moldovei și Munteniei a fost deschisă, în localul din dealul Mitropoliei, constituind primul Parlament al Principatelor Unite. La prima ședință a Adunării , Domnitorul Cuza a proclamat în mod solemn, „Unirea definitivă a Principatelor”.

Parlamentul unic a dat proclamația prin care statul român a preluat denumirea oficială de România, iar orașul București a fost proclamat capitala țării.

Denumirea România a fost păstrată și precizată în articolul 1 al Constituției din 1 iulie 1866.

1864: A fost constituită Curtea de compturi

Prin Legea pentru curtea de compturi din 24 ianuarie/5 februarie 1864 promulgată de principele Al.Ioan Cuza „o înaltă Curte de compturi se institue în București pentru totă România”, instituție pentru verificarea și controlul administrării și mânuirii banilor publici, „pentru a da o garanție mai mult țării despre Dorința Noastră ca întrebuințarea banilor publici să fie supusă unui control, pe cât de serios, pe atât de neatârnat de orice bănuieli”.

1864: A fost inaugurat Spitalul Colentina din București

În anul 1858, prințul Scarlat Ghica a hotărât ctitorirea așezământului medical denumit la acea vreme Noul Pantelimon pe un teren de 8,73 ha, donat de domnitorul Grigore Ghica. Construirea noului spital s-a început după planul arhitectului M. Hartl, după o întrerupere datorată materialelor de calitate proastă, au reînceput în anul 1862 pentru un singur pavilion și s-au finalizat la sfârșitul anului 1863, construcția fiind inaugurată de Domnitorul Al.Ioan Cuza la 24 ianuarie, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române.

 Noul Pantelimon asigura bolnavilor serviciile medicale și chirurgicale, având fiecare câte 50 de paturi și un serviciu de consultații gratuite.

1866 : A decedat la Cernăuți (atunci în Imperiul Austriac), cărturarul român Aron Pumnul, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania.

A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu în societatea românească, având o deosebită vocaţie pedagogică.

Printre elevii lui s-a numărat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – “La mormîntul lui Arune Pumnul”.

S-a născut în familia unor iobagi români din satul Cuciulata, judeţul Braşov. După 4 ani petrecuţi la Odorhei, Aron Pumnul îşi continuă studiile la Blaj şi la Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843 a fost numit profesor de filosofie la Blaj, în acelaşi an plecând cu o bursă de studii la Viena, la Institutul teologic „Sfanta Barbara”.

S-a întors în Transilvania în 1846, reluându-şi activitatea de profesor la Blaj. A înfiinţat împreună cu Timotei Cipariu ziarul „Organul Luminărei”, dar şi alte publicaţii.

În timpul revoluţiei paşoptiste din Transilvania s-a remarcat ca unul dintre organizatorii primei Adunări Naţionale româneşti de la Blaj din 18-30 1848.

Urmărit de autorităţile  maghiare, Aron Pumnul se refugiază în Muntenia, unde participă la revoluţia paşoptistă din această provincie, fiind numit de Nicolae Bălcescu în funcţia de comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat.

După înăbuşirea revoluţiei muntene s-a refugiat la Cernăuţi, unde este numit prin concurs primul profesor de limba şi literatura română la liceul german, unde îl are elev pe Eminescu.

La scurt timp îşi reia activitatea publicistică în ziarul „Bucovina”, devenind redactorul părţii româneşti.În timpul vieţii a desfăşurat activitate de profesor, lingvist, filolog şi istoric literar. Nu s-a mai întors în Transilvania niciodată.Este înmormântat la Cernăuţi, azi în Ucraina.

1878 (12/24 ianuarie): În timpul  războiului de independenţă a României, trupele române au ocupat localitatea Smârdan (asăzi în Bulgaria), punct important al sistemului otoman de apărare a Vidinului.

Bătălia de la Smârdan a fost imortalizată într-o compoziţie picturală, devenită celebră, sub numele de “Atacul de la Smîrdan“, realizată de marele pictor român Nicolae Grigorescu.

1882: S-a înfiinţat, la Bucureşti, societatea “Iridenţa Română”, care, din 1883 s-a numit “Carpaţi”și din care din care facea parte si poetul Mihai Eminescu și care milita pentru ajutorarea românilor transilvăneni.

1889: S-a născut la Boboshticë, în Albania, scriitorul Victor Eftimiu poet, dramaturg, povestitor, traducător, colecționar de artă și academician român din perioada interbelică (“Înşir’te, mărgărite”, “Omul care a văzut moartea”); ( d.27.11.1972, București).

A fost membru titular (din 1948) al Academiei Române, director al teatrelor Comedia și Național, director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj. 

A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul, la care a și debutat în 1904, Viața literară, Țaranoastră.

În 1932 a primit Premiul Național pentru Literatură.

Este autorul a peste 140 de volume și a peste 40 de piese de teatru, multe dintre ele puse în scenă.

A scris în total aproximativ 200.000 de versuri și 5.000 de articole literare. 

1891: Îşi începe activitatea, la Bucureşti, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.

Înființată la 17/29 decembrie 1890, la inițiativa unor studenți și personalități culturale la Universitatea din București. 

Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor a desfășurat o amplă activitate culturală și politică de sprijinire a luptei poporului român de pe ambele părți ale Carpaților pentru unitatea sa politică, reușind ca, până în 1914, să-și creeze numeroase secții în majoritatea orașelor din țară și în unele centre universitare din străinătate, precum Paris, Londra, Berlin, Anvers și Bruxelles.

Din inițiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenților universitari români, privitor la situația românilor din Transilvania și Ungaria, Apel pentru apărarea drepturilor românilor, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenția politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria.

Primul memoriu, emis la 24 ianuarie/5 februarie 1891, a avut un puternic ecou în lume.

Din iniţiativa acesteia, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenţia politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în lume.

 1893: Apare la Bucureşti, revista satirică “Moftul român”, sub conducerea lui  Ion Luca Caragiale şi Anton Bacalbaşa.Publicația avea subtitlul, ironic „Revista spiritistă națională, organ bi-ebdomadar pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”.

Redactor șef a fost numit Anton Bacalbașa, având pe parcursul vieții sale colaboratori iluștri, precum V.A. Urechia, Emil Gârleanu, I.A. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban, Dimitrie Teleor, Vasile Pop, Ion Petrovici, și Petre Liciu. Începând cu numărul 11 a devenit ilustrată, publicând și caricaturi. Caragiale a publicat în 1908 și Calendarul Moftul român.

Începând cu numărul 11 a devenit ilustrată, publicând și caricaturi. Revista a apărut, cu unele întreruperi, până în anul 1902. Caragiale a publicat în 1908 și Calendarul Moftul român.

Revista a fost tipărită cu unele întreruperi, până la 12 mai 1902.În această publicație au putut fi citite multe din schițele și pamfletele lui Caragiale. 

1901: S-a născut la Bitolia/Monastir, în Imperiul Otoman, medicul cu specialitatea neuropsihiatrie infantilă, Florica Bagdasar,prima femeie ministru al sănătății din România (1946–1948); d. 19 decembrie 1978, București.

A absolvit în 1925 Facultatea de Medicină din București. După stagiile de medic extern și intern la Așezămintele Brâncovenești a obținut diploma de Doctor în Medicină și Chirurgie și dreptul de liberă practică.

În 1927 s-a căsătorit cu dr. Dumitru Bagdasar. Proaspăt căsătoriți, soții Bagdasar au plecat în Statele Unite, la Boston, la specializare profesională. A urmat cursuri de sănătate publică la Harvard.La Boston, Florica Bagdasar a primit o bursa Rockefeller. Întorși în țară în 1929, după un stagiu de câțiva ani la Jimbolia și la Cernăuți (Spitalul de Boli Nervoase), soții Bagdasar s-au stabilit definitiv la București .

După ce a trecut prin toată filiera de examene și concursuri, Florica Bagdasar a fost definitivată ca medic primar de psihiatrie, specialitatea igienă mintală. S-a dedicat asistenței neuropsihiatrice și educaționale a copilului. Alături de colaboratoarea sa, Florica Nicolescu, au elaborat și experimentat cu succes la diverse școli primare propriul abecedar, Carte pentru toți copiii și propriul manual de aritmeticăt.

În 1946 a înființat Centrul de Igienă Mintală din București, pentru copiii cu deficiențe mintale și tulburări de comportament, unde a recrutat și organizat o echipă exemplară de experți, psihologi, pedagogi, logopezi și kinoterapeuți. A fost director al Centrului până în ianuarie 1953, conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic București, în cadrul Facultății de Pediatrie. A introdus specialitatea de neuropsihiatrie infantilă (Psihologia copilului normal și patologic), creând valoroase cadre de specialitate. În 1957 a fost numită vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România.

1905 : S-a născut la Fălticeni, Grigore Vasiliu – Birlic, actor român cu o îndelungată şi prestigioasă carieră teatrală, unul dintre cei mai mari actori români de comedie în teatru și film; ( d.14.02.1970, București).

S-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuți și a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga traiul. Remarcat de directorul Dragoș Protopopescu, a fost distribuit de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de Arnold și Bach și adaptată de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” și astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător, fiind angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți. 

Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, a trecut prin nu mai puțin de șapte tentative nereușite, explicate de Birlic mai târziu: „eram peltic și scuipam când vorbeam”. Acest defect s-a transformat însă într-unul dintre atuurile sale.

„Birlic” a fost o poreclă pe care a primit-o după succesul pe care la avut în piesa cu același nume, jucată la începutul carierei sale.

A jucat în București la Teatrul Vesel. Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, toate având un mare succes la public. În 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe și Vasilache în filmul Bing-Bang, apoi în Doamna de la etajul II (1937). A jucat roluri de neuitat la Teatrul Național din București, după naționalizarea teatrelor particulare.

Intre creațiile sale memorabile rămân rolurile din filmele  : “Bădăranii”, “Două lozuri”, “Steaua fără nume” .

1905: A decedat în localitatea Bradu, jud.Neamț, profesorul universitar, publicistul și omul politic Nicolae Ionescu, membru fondator al Societăţii Academice Române; (n.1820, Bradu, Neamț).

A studiat la Academia Mihăileană din Iaşi, după care a urmat Facultatea de Drept la Paris, unde a obţinut licenţa în ştiinţe juridice. Aici, el s-a alăturat Societăţii Studenţilor Români şi a luat parte la diferite acţiuni de susţine a culturii române, printre altele fiind redactor la revista „Étoille du Danube”, care apărea la Bruxelles.

Surprins în capitala Franţei de revoluție, Ionescu nu a reuşit să revină în ţară decât în martie 1848. Pe 3/5 mai 1848 a fost prezent la Marea Adunare Naţională de la Blaj şi s-a numărat printre semnatarii documentului redactat la Braşov pe 12 mai 1848, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”.

După înfrângerea mişcărilor revoluţionare s-a autoexilat în Franţa, dar i se permite să revină în ţară în 1854. Unionist fervent, Nicolae Ionescu a colaborat la ziarul „Zimbrul”, apoi la „Steaua Dunării” şi la „Tribuna Română” din Iaşi.

A fost, pe rând, profesor de istorie universală la Liceul militar din Iaşi (15 noiembrie 1850), inspector general al Şcoalelor (până în 30 iunie 1866), profesor de istorie la Liceul naţional, apoi la Universitatea din Iaşi. Nicolae Ionescu s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Academice Române, iar pentru bogata sa contribuţie în dezvoltarea culturii a fost ales vicepreşedinte al acestui for.

Deputat din 1866, om politic cu vederi politice liberale, Nicolae Ionescu a pus bazele Facţiunii Liberale şi Independente pe 2 iunie 1867. Pe 24 mai 1875, participă la unificarea grupărilor liberale în Partidul Naţional Liberal, fiind şi ministru de Externe în primul Consiliu de miniştri condus de Ion C. Brătianu. Nicolae Ionescu a încetat din viaţă, la vârsta de 85 de ani.

A participat la Revoluția din 1848. A desfășurat o prodigioasă activitate didactică , a fost senator, deputat și ministru de externe, renumit pentru calitățile sale de orator. membru fondator și vicepreședinte al Societății Academice Române (Academia Română) în perioada 1889–1892.

1906 (11/24 ianuarie): S-a născut la Balcic, în teritoriul românesc de atunci numit Cadrilater, renumitul sculptor român Boris Caragea, membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m. 8 august 1982, București).

Viața l-a pus la încercare încă din copilărie. La doar 10 ani, a rămas orfan și a fost nevoit să muncească din greu pentru a-și câștiga existența. A fost barcagiu și pescar, iar talentul de sculptor i-a fost descoperit când modela în lut și nisip.

După Primul Război Mondial, între 1924 – 1925 a luat lecții de desen de la Hrandt Avakian. Peste un an, cu ajutorul sculptoriței Zoe Băicoianu, Caragea se înscria la Școala de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori pe Frederick Storck și Oscar Han.

La un moment dat, din cauza dificultăților financiare, Boris Caragea a vrut să renunțe la școală, însă datorită sculptoruluilui Oscar Han, a reușit să termine studiile.

Din anul 1932 și până în 1934, ca urmare a obținerii unei burse Paciurea, s-a perfecționat în atelierul maestrului Dimitrie Paciurea.

Prima expoziție o deschide în 1933, făcându-se remarcat prin construcția volumelor și finețea modelajului. A expus sculpturi de inspirație dobrogeană ca: „Femeie cu cobiliță”, „Dans dobrogean”, „Pescarii”.

În 1934, Boris Caragea a făcut o călătorie de studii de-a lungul coastelor Mării Mediterane, poposind la Constantinopol, Atena, Alger, Marsilia și Napoli. Trei ani mai târziu, sculptorul primea premiul pentru sculptură al Ministerului Artelor.

În perioada 1949-1974, a ocupat postul de profesor la Catedra de sculptură a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București și s-a dedicat în totalitate sculpturii realist socialiste.

A fost un important reprezentat al realismului socialist, devenind sculptorul oficial al ideologiei comuniste, în care a crezut sincer, influențat fiind și de spiritul vremii. În această fază, Boris Caragea s-a dedicat spațiului exterior, propice ansamblurilor arhitectonice.
În anul 1951, Boris Caragea a fost ales președintele Uniunii Artiștilor Plastici, la conducerea căreia s-a aflat până în 1957.
În aceeași perioadă (1951), pimea distincția de „Maestru Emerit al artei”. Tot în acel an a fost ales președinte al Uniunii Artiștilor Plastici.

Timp de zece ani (1954-1964) a expus la bienalele din Italia, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Egipt, Franța, Germania și URSS.

În anul 1962, sculptorul a fost disitins cu premiul de „Artist al Poporului”.

La data de 21 aprilie 1960, Boris Caragea dezvelea sculptura „Statuia lui Lenin”. Până la Revoluție, statuia a stat în fața Casei Scânteii. A fost realizată din bronz rezultat din topirea statuii ecvestre a regelui Carol I.

Boris Caragea este autorul a două monumente ilustre pentru Constanța: statuia „Aruncătorul de disc/Discobolul”, inaugurată în anul 1960 și amplasată în fața Sălii Sporturilor.

Statuia „Victoriei” (foto), inaugurată în anul 1968 și situată în Parcul Primăriei din Constanța simbolizează lupta poporului român împotriva fascismului.

1913: Apare la Vălenii de Munte, până în decembrie 1914, sub conducerea lui Nicolae Iorga revista “Drum drept”.  

În 1915 a devenit săptămânal și a fuzionat cu revista „Ramuri” iar redacția s-a mutat la Craiova.

În paginile acesteia au fost publicate cercetari literare ale lui Nicolae Iorga (fondatorul revistei), Nicolae Cartojan, Paul Papadopol, P. Cancel și alții.

  

1918: Sfatul Ţării din gubernia rusă  Basarabia proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Foto: Drapelul Republicii Democrate Moldoveneşti

La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, întrunit în şedinţă solemnă, votează în unanimitate şi proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Acest vot a constituit o etapă importantă pe calea unirii fostei Basarabii ţariste cu România.

Proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti s-a făcut în condiţiile revoluţiei ruse din 1917. Iniţial Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale.

Vedeti și

• Republica Democratică Moldoveneasca

1921: S-a născut la Chișinău regizoarea si scenarista română, Sorana Coroamă – Stanca, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanu și a compozitoarei Mansi Barberis; (d. 07.01.2007, București).

După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i maeștri pe Marietta Sadova, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Lucia Sturdza Bulandra ș.a.

Între 1959–1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa Arta Aplicată, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența. 

A lucrat la Teatrul „Nottara”, Teatrul Național din Iași (prim regizor artistic între 1965–1969), Teatrul Mic din București, Teatrul „Ion Vasilescu”, Teatrul de Operetă (director între 1990–1992), Theatrum Mundi, Deutsches Nationaltheater din Weimar. A scris piese de teatru și scenarii și a fost cunoscută ca eseistă, critic teatral și literar.

A fost cadru universitar la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale” din București, la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și la Universitatea Hyperion din București.

După 1989, a fost o prezență activă în cadrul societății civile, ca membră în comitetul de conducere al Fundației Memoria, în Consiliul Național al Alianței Civice, președinte de onoare al Uniunii Italienilor din București, membră UNITER și a Uniunii Scriitorilor. 

1932: S-a născut la Timișoara actorul Silviu Stănculescu; (d.23 octombrie 1988).

A terminat IATC sectia actorie la Bucuresti in 1956, fiind coleg cu marii actori ai generatiei de aur : Amza Pellea, Rauțchi, Rebengiuc, Silvia Popovici. Draga Olteanu.  

A fost căsătorit cu Corina Stănescu și au avut impreună o fiica, Catrinel Stănescu Florea.  

Începind din 1960 si pâna in 1998, a jucat in aproape 50 de filme și tot atâtea piese de teatru.

A desfasurat  o bogată activitate la Teatrul de Comedie din Bucureşti (filme: “Liceenii”, “Mircea”, “Trahir”).

A decedat la 23 octombrie 1998 fiind internat la spitalul Victor Babes cu diagnosticul de leucemie. 

1932 : În România interbelică a apărut în localitatea Bălţi din Basarabia, revista literară “Cuget moldovenesc”.

A apărut până în decembrie 1937 fiind o revistă literară lunară editată de Societatea Culturală Națională „George Enescu”, condusă de poetul și traducătorul Petre Stati, a apărut la Bălți între anii 1932–1943.

1950: S-a născut (la Reșița) solista de muzică uşoară românească  Stela Enache.

1989: A fost arestat grupul de ziariști anticomuniști de la ziarul România liberă. Lotul de jurnaliști era compus din compus din Anton Uncu (ziarist la România Liberă), Petre Mihai Băcanu (ziarist la România Liberă), Mihai Creangă (ziarist la România pitorească), împreună cu Ștefan Niculescu Maier (inginer informatician la Institutul de Proiectări și Automatizări) și Alexandru Chivoiu (tipograf la Combinatul Casa Scânteii) a încercat în cursul anului 1988 tipărirea unui ziar ilegal.

Au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb, sustrase din Combinatul Casa Scânteii. Lotul România Liberă a fost arestat în zilele de 24–25 ianuarie 1989, după ce, în urma unui denunț, a fost descoperită presa tipografică rudimentară pe care membrii săi imprimaseră sute de exemplare din ziarul anticomunist România, difuzat clandestin în diverse orașe ale țării.

A urmat o o anchetă dură, prin care securiștii voiau să demonstreze legătura cu servicii de spionaj străine. Încadrarea inițială în „propagandă împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceaușescu are deținuți politici.

O parte dintre inculpați au fost trimiși cu domiciliu forțat în diverse orașe din țară, iar lui Petre Mihai Băcanu, cap al listei de acuzare, i s-a intentat un proces de drept comun, „speculă cu mașini”.

Scopul era să se dezmintă acuzațiile venite din Occident că în România ar mai exista deținuți politici. Petre Mihai Băcanu a fost eliberat din arestul Securității în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, iar trimiterea în judecată a fost casată la 10 ianuarie 1990.

1990: A apărut Decretul CFSN nr. 40/24 ianuarie 1990 privind Imnul de stat al României, prin care s-a hotărât că „Imnul de stat al României este „Deșteaptă-te, române!” (Un răsunet), versuri de Andrei Mureșianu, muzica de Anton Pann”.

Începând din 1848, Deșteaptă-te, române! a fost un cântec foarte drag românilor datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el. A fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Războiul de independență (1877–1878), primul și al doilea război mondial, în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, acest imn a fost cântat în mod spontan de toți și emis pe toate stațiile radio.

În timpul regimului comunist din țara noastră acest imn a fost interzis împreună cu alte cântece patriotice sub amenințarea unor pedepse aspre.

În ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulți dintre ei nemaiștiind versurile. Cu toate acestea melodia a rămas fără întrerupere în conștiința publică.

Pe 22 decembrie 1989, în timpul Revoluției române din 1989, imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind întregul popor în sentimentele nobile ale momentului.

Astfel, instituirea sa ca imn național a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără șovăială, sub formidabila presiune a manifestanților și înlocuind vechiul imn Trei culori.

1990:  Omul politic Ion Raţiu, preşedintele fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL), a revenit în România după 50 de ani de exil.

2004 : A început desfăşurarea proiectului cultural “Oraşul de sub oraş”, care a constat în spectacole susţinute de actorii Teatrului Masca în staţiile de metrou din Bucureşti.

2006 : A încetat din viaţă la Iași, istoricul ieşean Gheorghe Platon, profesor universitar membru titular al Academiei Române; (n.26 februarie 1926, Buhuși, Bacău).

A colaborat la studiile „Domeniul feudal în Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848”, „Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană”, „Cum s-a înfăptuit România modernă.

O perspectivă asupra strategiei dezvoltării” (în colab.), „Unirea Principatelor Române”, „De la formarea naţiunii la Unirea cea Mare. Studii de istorie modernă” (6 volume) şi a colaborat la „Tratatul de Istorie a Românilor”. (n. 26 februarie 1926)

  

2010:A decedat la București, regizorul de teatru şi film Horea Popescu, cunoscut pentru pelicule devenite clasice precum „Cuibul de viespi” şi „Moartea unui artist”(n.17 decembrie 1925, Putineiul).A fost distins cu titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne,

2010: Românca Crina „Coco” Popescu în vârstă de 15 ani, a escaladat cel mai înalt vârf al Oceaniei – Carstensz Pyramid (4884m) din Indonezia, devenind astfel cea mai tânără alpinistă din lume care a cucerit acest munte.

Recordul anterior era deţinut de americana Samantha Larson, care a urcat pe acest vârf în 2007, la vârsta de 18 ani.

Crina „Coco” Popescu (n. 3 decembrie 1994, Râșnov) este o alpinistă româncă, care la vârsta de 14 ani a obținut titlul de Maestru al Sportului. A realizat numeroase recorduri începând de la vârsta de 10 ani, majoritatea reușitelor fiind recorduri și premiere pentru categoria ei de vârstă. Este prima alpinistă din lume care a terminat circuitul Seven Volcanoes. A făcut parte din prima echipă care a urcat Muntele Sidley — cel mai înalt vulcan din Antarctica, fiind prima alpinistă din lume care a atins vârful, la 24 ianuarie 2011, record omologat de World Records Academy.

2021 : A decedat violonista și solista italiană de origine română Angela Gavrilă-Dieterle; (n.16 iulie 1947 ).

Este prima femeie din lume devenită concert maestru al unei orchestre, Maggio Musicale Fiorentino.

A susținut peste 2400 de concerte și a cântat cu Orchestra Radio și Filarmonica „George Enescu” din București

Bibliografie (surse) :

1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
2. Istoria md.;
3. Istoricul zilei blogspot.com;
4. Crestin Ortodox.ro;
5. Wikipedia;
6. http://www.worldwideromania.com
7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008

Unirea de la 24 ianuarie 1859, dovada vie că românii și-au dorit un stat unic

Foto: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Biografia unei sărbători româneşti

  

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie.

Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire.

Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată” a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce acest principat, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană.

Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă, consemnează https://matricea.ro/biografia-unei-sarbatori-romanesti-unirea-de-la-24-ianuarie-1859.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org.

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean.

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală.

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).

24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

“V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !