O istorie incomodă pentru ruși: VIZITA DE PRIETENIE CU NAZIȘTII întărită de Molotov în timpul discuțiilor cu Hitler la Berlin

Presa vremii despre vizita lui Molotov în Berlin și întâlnirea cu Hitler.

La mijlocul lunii octombrie, el a răspuns îngrijorărilor sovietice printr-o scrisoare adresată personal lui Stalin, în care a propus invitarea lui Molotov la Berlin în vederea purtării de discuții pregătitoare pentru o revizuire a pactului printr-o nouă „delimitare a sferelor reciproce de influență”. Stalin a fost evident ușurat de invitație, iar Molotov a fost instruit amănunțit. El trebuia în primul rând să afle „intențiile reale” ale Germaniei și rolul posibil pe care Berlinul îl prevedea Uniunii Sovietice în „Noua Europă”. În plus, el trebuia să determine care erau sferele de interes prevăzute de Hitler, atât în Europa, cât și în Orientul Apropiat și Mijlociu.

Cel mai important însă, Molotov avea să exprime nemulțumirea Moscovei față de evoluția situației din România și să abordeze îngrijorările sovietice legate de securitatea în Balcani. „Principalul subiect al negocierilor”, i-a spus Stalin ministrului său de Externe, „trebuia să fie Bulgaria”, care „trebuie să facă parte, în urma acordului Germaniei și Italiei, din sfera de interese a URSS, pe aceeași bază cum procedaseră Germania și Italia în cazul României”. Din perspectiva Moscovei, pactul încă mai putea fi resuscitat. Germanii, îndeosebi Hitler, erau mai sceptici.

12 noiembrie 1940 – Bolșevicul rus Molotov ajunge în Germania

Molotov a călătorit cu trenul de la Moscova la Berlin, unde a ajuns în dimineața zilei de 12 noiembrie 1940. Vremea părea să simbolizeze relațiile dintre parteneri: rece, cu un cer plumburiu și cu o ploaie cu bobi de gheață. Gazdele l-au primit cum se cuvine, deși „rece”, după cum s-a exprimat Goebbels în jurnal. Delegația sovietică a fost cazată la palatul Bellevue, „casa de oaspeți” pentru demnitarii aflați în vizită. Construit în 1786, aflat în centrul Berlinului, era o clădire elegantă în stil neoclasic, cu peste 130 de camere, recent renovată. Interpretul Valentin Berejkov a descris în memoriile sale impresia deosebită făcută de această bijuterie arhitecturală.

Molotov dorea să poarte negocierile de pe o poziție de forță. Considera că Uniunea Sovietică, care își extinsese teritoriul și beneficia de pace, era într-o postură avantajoasă. Era convins că Germania, aflată în război cu Marea Britanie, nu era în măsură să dicteze condiții partenerului din Est. Primele discuții au avut loc între Ribbentrop și Molotov, iar expresiile celor doi nu puteau fi mai diferite. Primul era preocupat să se arate amabil și binevoitor, în timp ce al doilea stătea impasibil, afișând o „figură de poker”, inexpresivă. Era un negociator dificil și nu-l interesau șarmul şi politețea.

După prânz, lui Molotov i s-a oferit ocazia, iar germanii au profitat de oportunitate pentru o adevărată piesă de teatru. Ministrul de Externe sovietic a fost adus cu automobilul în austera curte neoclasică a noii Cancelarii a Reichului, apoi a trecut pe lângă o gardă de onoare SS-Leibstandarte. Au fost aleși cei mai înalți soldați din prima unitate SS, pentru a contrasta cu Molotov și cu adjunctul său Dekanozov, viitorul ambasador la Berlin, un tip mărunțel, aproape pitic. Delegația a fost condusă prin săli uriașe de marmură, Berejkov bănuind că erau deliberat purtați pe ruta cea mai lungă pentru a fi impresionați de grandoarea clădirii. 

Așezat la masa lui, Hitler s-a ridicat, a înaintat „cu pași mici și rapizi”, după care s-a oprit în mijlocul încăperii și a ridicat brațul în salutul nazist „îndoind nefiresc palma”. Apoi a dat mâna cu fiecare. Potrivit lui Berejkov, „palma îi era rece și umedă, iar ochii febrili păreau să te străpungă ca niște sfredele”

După formalitățile obișnuite, discuția a început tot cu un monolog, de această dată al lui Hitler, care și-a afirmat dorința de a continua o „colaborare pașnică” între Uniunea Sovietică și Germania. După care a subliniat că în cursul războiului Germania fusese silită să reacționeze la evenimente nou-apărute, să „pătrundă pe teritorii îndepărtate de ea și care în esență n-o interesau din punct de vedere politic sau economic”.

Drept urmare, era nevoie de o reglementare a relațiilor europene de după război, „astfel încât, cel puțin în viitorul apropiat, să nu mai poată apărea niciun nou conflict”. După care a vorbit despre necesitatea unui Lebensraum spre Africa Centrală și accesul la unele materii prime. La finalul monologului, cu privirea sa străpungătoare, și-a anunțat oaspeții că luase hotărârea să nu permită unor „puteri ostile” – nu le-a nominalizat – să înființeze baze militare „în anumite zone”.

Răspunsul lui Molotov a fost mult mai însuflețit decât în fața lui Ribbentrop. La început s-a declarat de acord cu multe dintre cele spuse de Hitler, inclusiv ca Germania și Uniunea Sovietică „să stea alături”, fiind în asentimentul gazdei sale cu privire la situația „intolerabilă și injustă” ca „insula mizerabilă” a Angliei să dețină „jumătate din lume”. După care, conform interpretului Paul Schmidt, „dorind să pună punctul pe i”, l-a întrebat pe Hitler dacă litera pactului urma să fie respectată în privința Finlandei.

Înainte de a primi răspuns, Molotov a continuat, cerând să știe semnificația Pactului Tripartit. Ce rol ar fi căpătat Uniunea Sovietică în cadrul lui? Care era poziția Germaniei vizavi de interesele sovietice în Balcani și în regiunea Mării Negre? Guvernul sovietic era interesat să cunoască forma exactă a „Noii Ordini” a lui Hitler în Europa și limitele așa-numitei „Marea Sferă a Asiei de Est”. Paul Schmidt era înmărmurit:

„Întrebările s-au revărsat ca grindina peste Hitler. Niciun vizitator străin nu-i vorbise astfel vreodată în prezența mea”.

Hitler a fost evident surprins. Tot Schmidt a remarcat că Hitler a fost totuși politicos și „n-a sărit în picioare repezindu-se spre ușă, așa cum procedase în timpul unor negocieri dificile anterioare”. A explicat calm principiul de la baza Pactului Tripartit, asigurându-l pe Molotov că URSS „nu va fi pusă în fața unui fapt împlinit”. Molotov a replicat că e nevoie de mai multe detalii, iar problemele să fie „mai bine definite”.

A doua zi de discuții între Hitler și Molotov s-a derulat într-o manieră similară celei precedente: fără controverse, politicos, dar fără a se găsi un numitor comun. Hitler a început prin a ridica problema Finlandei, unde „Germania nu avea niciun interes politic”, „respectând acordurile” fără să ocupe niciun teritoriu care să se fi aflat în sfera de interese sovietică, ceea ce – și nu și-a putut ascunde iritarea – nu se putea spune despre partea rusă. Hitler a insistat pe problema Bucovinei, despre care s-a plâns că nu existase „niciun cuvânt… în acorduri”.

La replica lui Molotov, că probleme precum Bucovina erau „irelevante”, Hitler a devenit și mai iritat, replicând:

„Dacă se dorește ca o colaborare germano-sovietică să aibă rezultate pozitive pe viitor, guvernul sovietic ar trebui să înțeleagă că Germania era angajată într-o luptă pe viață și pe moarte pe care voia să o încheie cu succes”.

Deși Hitler a declarat că nu exista „nicio putere pe pământ care să se poată opune celor două țări”, dacă se găseau într-o alianță, Molotov a insistat asupra problemei finlandeze, cerând o recunoaștere definitivă a libertății de acțiune sovietice în a trata cu Helsinki așa cum tratase cu Țările Baltice. Hitler a fost evaziv, negând orice ambiție în regiune, dar subliniind că un război în zona baltică „ar pune presiune de relațiile germano-rusești, cu consecințe imprevizibile”.

Întrebarea finlandeză neterminată a lui Molotov la Berlin în noiembrie 1940

Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939 și a început Războiul de Iarnă. Bazele pentru aceasta fuseseră puse în Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august anterior, când Stalin și Hitler au convenit asupra sferelor de influență în Europa și au plasat Finlanda în sfera sovietică. Războiul s-a încheiat cu un armistițiu amar în martie 1940, care a forțat Finlanda să cedeze URSS istmul Karelian și alte părți din provinciile sale estice.

Unii istorici de după război au susținut că ceea ce a primit Stalin de la Finlanda în cele din urmă a fost tot ceea ce și-a dorit cu adevărat. Acest punct de vedere poate fi încă deținut de cei care îl văd pe Stalin cu ochelari de culoare trandafirie. Cel mai bun mod de a o respinge este să arăți cuvintele lui Molotov însuși, în întâlnirile sale cu Hitler la Berlin, în perioada 12-13 noiembrie 1940.

Aceste întâlniri au avut loc ca o continuare a pactului sovieto-nazist din august 1939 și o încercare de a confirma că prevederile acestuia erau încă în vigoare.

Este clar că preocuparea principală (deși nu singura) a lui Molotov a fost că, în ciuda câștigurilor rusești din Războiul de Iarnă, pactul a rămas „ neîmplinit ” în ceea ce privește Finlanda.

Așa se face că în timpul celor două zile de întâlniri, a revenit la această temă și a căutat asigurări că Germania nu va interveni dacă Uniunea Sovietică va termina treaba.

Oricine se îndoiește că scopul Uniunii Sovietice a fost ocuparea întregii Finlande trebuie doar să citească stenograma acestor întâlniri. Molotov caută în mod repetat binecuvântarea Germaniei pentru a finaliza munca în Finlanda. Hitler, care până atunci își plănuia invadarea Rusiei, a declarat că nu își dorește un alt război în Marea Baltică.

Liderii finlandezi știau de cererile lui Molotov de a „rezolva” problema finlandeză și au înțeles ce au vrut să spună. Aceasta a jucat un rol principal în a conduce Finlanda în brațele Germaniei în conflictul cu Rusia care a început în iunie 1941.

Rusul Molotov la un ceai cu Adolf Hilter.

Extras din stenograma ședințelor din noiembrie:

12 noiembrie 1940, Molotov către Hitler: „ Acordul germano-rus de anul trecut poate fi considerat, așadar, îndeplinit, cu excepția unui punct, și anume Finlanda. Problema finlandeză era încă nerezolvată și i-a cerut Führer-ului să-i spună dacă acordul germano-rus, în ceea ce privește Finlanda, este încă în vigoare. În opinia guvernului sovietic, aici nu s-au produs schimbări. De asemenea, în opinia guvernului sovietic, acordul germano-rus de anul trecut a reprezentat doar o soluție parțială.”

A fost un meci de box din care Hitler a ieșit puțin clătinat, dar convins că diplomația nu mai era o armă eficientă împotriva sovieticilor. Molotov, pe de altă parte, a fost mulțumit. Refuzând eforturile germane de a devia URSS spre sud și anunțând ambițiile strategice ale Moscovei în Europa, el îndeplinise misiunea încredințată de Stalin. Era convins că negocierile vor continua, discuțiile de la Berlin fiind doar o etapă. Hitler, pe de altă parte, a decis că era vremea unei răfuieli finale cu bolșevismul.

Evenimentul care l-a convins avea, din nou, legătură cu România, anume Comisia Internațională a Dunării și ambițiile sovietice de a îndeplini, mai nou, și un rol dunărean. Dacă mai existau dubii asupra ambițiilor sovietice în regiunea balcanică, lucrările Conferinței Comisiei de la Galați au ridicat vălul. Nu era doar o profundă ireconciliere ideologică; în decizia de atac împotriva Uniunii Sovietice a existat și o importantă cauză de natură geopolitică și strategică.

Conferința Comisiei Dunării s-a încheiat la 17 decembrie 1940, se spune după o încăierare în care s-au oferit cu larghețe pumni între delegațiile sovietică și italiană. A doua zi, Hitler a emis Directiva nr. 21, prin care armata germană trebuia să se pregătească „să zdrobească Rusia Sovietică într-o campanie rapidă”. Operațiunea Barbarossa începuse. Lumea nu mai avea să fie niciodată la fel.

12 Noiembrie 1940 – Rusia lui Stalin și Germania lui Hitler erau aliați. Cei doi tirani au provocat Cel De-al Doilea Război Mondial.

„Luptătorul” cu fascismul Molotov discutând cu Adolf Hitler.

Molotov și Hitler, 1940.

Molotov întâmpinat de Heinrich Himmler, șeful SS – responsabil de Holocaustul împotriva evreilor.

Molotov fiind primit de garda de onoare a Wehrmacht și ministrul de stat Otto Meissner, la sosirea sa la Cancelaria Reichului.

Molotov îi salută cordial pe aliații rușilor – fasciștii nemți.

La 12 aprilie 1204, armatele cruciaților din Occident au ocupat Constantinopolul, capitala Bizanțului ortodox

FOTO: Pictură cu asediul Constantinopolului

Căderea Constantinopolului ortodox în mâinile cruciaților

La 12 aprilie 1204, în timpul celei de-a patra Cruciade,armatele cruciaților din Occident au ocupat capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopolul ortodox, pe care l-au supus jafului și distrugerii. Papa Inocențiu al III-lea, care inițial a binecuvântat expediția, a descris în termeni duri ocupația catolică a Constantinopolului.

„Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (…) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve”.

Notă: Termenii de „latini” și de „greci” nu se referă la etnia celor în cauză, ci la ritul creștin de care aparțineau: latinii desemnau pe cei de religie catolică, ce aveau scaunul la Roma,  iar grecii erau ortodocșii cu scaunul patriarhal la Constantinopol.  De altfel, atât „latinii” cât și „grecii” formau imperii și regate multi-etnice. De asemenea, occidentalii se fereau să folosească numele oficial al Imperiului, respectiv Imperiul Roman, pentru că se dorea restaurarea ideii de romanitate în Vest. Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman din 330 și a rămas astfel până la cucerirea sa de către turci în 1453.

Înstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost uciși 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.

Biblioteca din Constantinopol a fost distrusă. Valoarea bunurilor furate din Constantinopol depășea, conform surselor vremii, peste 900.000 de mărci de arginți.

Iată descrierea jafului, după cum a văzut-o istoricul american Speros Vryonis în cartea Bizanțul și Europa:

„Soldații latini au supus cel mai măreț oraș din Europa la un jaf de nedescris. Timp de trei zile au ucis, au violat, au furat și au distrus la o scară pe care nici măcar vechii vandali sau goți nu aspirau. Constantinopole devenise un muzeu al artei antice și bizantine, un magazin de bogăție pe care latinii nu-l credeau posibil. Deși venețienii aveau o apreciere pentru arta pe care au descoperit-o (până la urmă erau și ei semi-bizantini) și au salvat cât au putut, francezii și ceilalți au distrus totul, oprindu-se doar ca să bea, să violeze călugărițele și să ucidă clericii ortodocși.

Cruciații și-au manifestat ura pentru greci în modul cel mai spectaculos: distrugând cea mai măreață biserică a creștinătății. Au distrus iconostasul, icoanele și cărțile sfinte din Aghia Sofia și au pus pe scaunul patriarhal o prostituată care cânta melodii porcoase. Înstrăinarea dintre Est și Vest care începuse de secole, a culimnat cu masacrul teribil care a acompaniat distrugerea Constantinopolului.

Grecii erau convinși că până și turcii, dacă ar fi cucerit orașul, ar fi fost mai blânzi. Cucerirea Constantinopolului a accelerat căderea Bizanțului în mâinile turcilor. În ultimă instanță, a patra cruciadă a avut ca efect direct victoria Islamului, adică exact opusul intenției sale inițiale”.

Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogățiile Orașului în Apus, unde împodobesc și astăzi biserici, muzee și colecții particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogății a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneția. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse.

Mai rău, sursele apusene ale vremii descriu evenimentele ca pe o „victorie a creștinătății”: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiți și mai răi decât evreii”.

Cum au ajuns cruciații la Constantinopol

În august 1198, Papa Inocențiu a chemat la o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. Chemările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199.

Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.

Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problem e financiare. Banii nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care de altfel promisese să ofere sprijin cruciadei. Suveranul Pontif se opune de asemenea hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.

Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron.

Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.

Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae (Împărțirea Romaniei). Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat.

Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat trei zile, după care este cucerit. Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.

Și astfel marea capitală a Imperiului Roman de Rasarit, cade răsunător. Constantinopolul a fost eliberat în 1261, dar nu a mai fost niciodată cel dinainte.

Surse: historia.ro,  Căderea de la 1204 și consecințele ei – Gheorghe Metallinos, wikipedia, prin https://www.activenews.ro.

PRIMUL GUVERN COMUNIST DIN ISTORIA ROMANIEI

La data de 6 martie 1945, sub presiunea militară sovietică, are loc instaurarea guvernului condus de Petru Groza, acest lucru însemnând practic acapararea puterii în România de catre regimul comunist, aservit Moscovei.

Publicatia Timpul.md consemneaza preluand un articol din Lecția de istorie, ca totul a început în ianuarie 1945, atunci când liderul Partidului Comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost chemat la Moscova și împreună cu Ana Pauker au mers la Stalin, care le-a trasat instrucțiuni clare pentru acapararea rapidă a puterii din România, respectiv a ministerelor cheie și anume armata, internele și administrația publică.

Tânărul rege Mihai I și guvernul condus la acea dată de generalul Nicolae Rădescu asistau neputincioși la preluarea în forță a țării de către Uniunea Sovietică, asta în timp ce tancurile Armatei Roșii erau scoase pe străzile Capitalei, ori de câte ori o acțiune a comuniștilor se încerca a fi blocată de autoritățile române.

La finalul lunii februarie 1945, comuniștii decid să aplice lovitura finală vechilor structuri democratice ale țării și convoacă la București, pentru ziua de 24 februarie, un miting împotriva guvernului Rădescu. Astfel, câteva mii de simpatizanți comuniști, conduși de Ana Pauker, vin în piața din fața Guvernului şi a Palatului Regal pentru demonstrații contra guvernului Rădescu.

Cu această ocazie sovieticii pun la cale o diversiune, trag câteva focuri de armă în mulțime, omoară câțiva oameni şi apoi îl acuză pe prim-ministru Rădescu că a dat ordin armatei să tragă în populație.

În acest context favorabil, sovieticii decid să înlocuiască guvernul, așa că adjunctul ministrului sovietic de externe, Andrei Vâşinski, este trimis în București pentru a-i cere regelui pe un ton ultimativ demiterea lui Rădescu şi înlocuirea acestuia cu Petru Groza. După ce regele a cerut un răgaz de gândire, Vâşinski se va întoarce a doua zi şi va bate cu pumnul în masă, încercând să-l intimideze pe tânărul rege.

Deși era clar că era vorba de un șantaj şi o lovitură de forță din partea sovieticilor, regele rămâne calm şi face un ultim apel la americani, cerându-le să ia legătura cu partea sovietică, să încerce să stabilizeze situația și să nu-l forțeze să desemneze un premier comunist ce nu este dorit de popor.

Însă replica reprezentantului S.U.A. la București va fi una mai mult decât convingătoare, acesta spunându-i regelui că „nu vrea să-şi bage degetele în ciorba politică românească”.

După această replică a reprezentantului american, se contura clar certitudinea că România intrase deja sub sfera de influență a Uniunii Sovietice, iar acest lucru se întâmplase cu doar câteva săptămâni înainte, când la Conferința de la Yalta, avusese loc împărțirea sferelor de influență între marile puteri ale lumii.

Foto sus: Regele Mihai si Petru Groza; Jos (de la stanga la dreapta: Andrei Vâşinski, in uniforma, Petru Groza si Gheorghiu Dej

Aşa că, în faţa tancurilor sovietice care patrulau pe străzile Bucureștiului, cu o serie de instituții ale statului controlate de comuniști şi fără nici un aliat occidental care să-i fie alături, regele Mihai va fi obligat să îl desemneze ca premier pe Petru Groza, iar acest prim pas odată făcut, comuniștilor nu le-a fost greu ca în următorii ani să preia controlul total al ţării și să facă din Romania un stat subordonat Uniunii Sovietice.