CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A II-A CRUCIADĂ (1145 – 1149)

Harta cruciadei II, 1145-1149, sursa: wikipedia.org

 

 

În 1118 pe tronul imperial bizantin a urcat Ioan II Comnen (1118-1143) [1]. Acesta a reuşit un şir de cuceriri în Asia, ce aveau drept scop supunerea Antiohiei, care legitim ar trebui să facă parte din Imperiu, conform înţelegerii dintre cruciaţii primei cruciade şi împăratul bizantin.

În 1137 principele Antiohiei face jurămîntul de vasal în faţa împăratului. În 1144 emirul Mosulului cucereşte Edessa. Aceste circumstanţe au şi cauzat declanşarea celei de-a doua cruciade.

Zvonurile despre pierderea Edessei au fost resimţite în mod deosebit în Franţa. În general această ţară a fost foarte interesată de cruciadă – a trimis cei mai mulţi cavaleri, avea şi cea mai strînsă legătură cu orientul, fiindcă în fruntea Edessei, Ierusalimului şi a lui Tripoli erau conducători de origine franceză.
În această perioadă în Italia a început o mişcare populară care dorea limitarea puterii lumeşti a papei şi a episcopilor, iar în Germania regele era implicat într-o luptă pentru putere, de aceea nici unul din cei doi nu puteau fi iniţiatorii unei noi cruciade.

Regele Franţei Ludovic VII (1137-1180) [2] era influenţat de mişcarea literară care s-a răspîndit în Franţa şi a început să aibă o înrîurire tot mai mare asupra maselor populare; aceasta glorifica faptele cavalerilor şi povestea suferinţele creştinilor din răsărit.

Astfel Ludovic VII a început să pregătească viitoare cruciadă. În 1146 a avut loc o adunare de stat în Burgundia, la care călugărul Bernard [3], avînd o autoritate impunătoare şi binecuvîntarea papei, a îndemnat la ridicarea armelor pentru apărarea Mormîntului Domnului de necredincioşi. Regiunile centrale şi de sud ale Franţei au format o oaste puternică cu acest scop.

Bernard, însă, a hotărît să extindă ideea de a porni cruciada şi a mers la regele german Konrad III [4] (1138-1152), reuşind să-l convingă cu ajutorul talentului său oratoric. Ideea de cruciadă a început să se răspîndească în Germania cu acelaşi entuziasm şi putere ca şi în Franţa.

Scopurile acestei campanii militare erau clare: slăbirea emiratului de Mosul şi recucerirea Edessei. Acestea armata franceză le putea realiza şi singură, numărînd iniţial 70.000 de ostaşi bine echipaţi şi devenind aproape de două ori mai numeroasă după aderarea voluntarilor, dar implicarea germanilor a avut efecte nefaste asupra rezultatelor aşteptate.
Calea cea mai sigură de a ajunge în Siria şi Palestina pentru cruciaţi era prin sudul Italiei – oraşele comerciale (Pisa, Venezia) şi Sicilia, condusă de regele normand Roger II [5], i-ar fi asigurat cu flotă, iar destinaţia ar fi fost direct oraşele controlate deja de occidentali. Implicarea germanilor, însă, a schimbat radical mersul lucrurilor, datorită faptului că aceştia erau în vrăjmăşie cu sicilienii.

Konrad era aliat pe atunci cu împăratul bizantin, şi în general viziunile sale erau destul de filobizantine, de aceea a insistat ca oastea cruciată să meargă pe aceiaşi cale ca şi prima cruciadă (Ungaria, Bulgaria ş.a.m.d.). În vara lui 1147 cele două oşti şi-au început marşul.

În acelaşi timp, Roger al Siciliei a început un război împotriva Imperiului Bizantin, atacînd malurile Iliriei, Dalmaţiei şi a Greciei de sud, reuşind să cucerească insula Corfu şi încheind alianţă cu musulmanii egipteni. În afară de aceasta, oastea cruciată care trecea pe pămînt bizantin avea o mulţime de voluntari, care nu s-au implicat cu cele mai nobile intenţii, începînd să jefuiască pămînturile bizantine, împotriva voii conducătorilor militari.

Îmăpratul bizantin Manuil I Comnen [6] (1143-1180) nu putea rămîne indiferent faţă de situaţia dată, învinuindu-i pe comandanţii cruciaţi pentru aceste fărădelegi. O bună parte din oaste era practic necontrolabilă. Cînd Manuil I a propus ca armata cruciată să treacă direct pe malul asiatic, la Gallipoli, aceasta s-a revoltat şi a început să-şi croiască drumul spre Constantinopol prin jafuri şi violenţă.

În condiţiile în care normanzii atacau pămînturile bizantine, iar cruciaţii germani erau sub zidurile capitalei (cei francezi urmînd să ajungă în 2-3 săptămîni), împăratul hotărăşte să facă alianţă cu turcii selgiucizi, dar nu cu intenţia de a se război, ci pentru a-şi asigura spatele şi pentru a le arăta latinilor că trebuie să se stăpînească [7].
Oastea germană a trecut Bosforul şi s-a stabilit la Niceea. Acolo din ea s-a rupt un grup de 15.000 de ostaşi care au pornit de sine stătător spre Palestina. Ceilalţi au mers pe calea primei cruciade. La 26 octombrie 1147 a avut loc prima bătălie, în Cappadocia, unde nemţii au fost zdrobiţi, puţini dintre ei putînd să se întoarcă în Niceea împreună cu regele Konrad, care a hotărît să-i aştepte pe francezi.

Întretimp cei din urmă au ajuns la Constantinopol. Împăratul ştia de apropierea dintre Ludovic şi Roger, de aceea a vrut să grăbească pe cît posibil trecerea francezilor pe malul asiatic. Pentru aceasta el a pornit un zvon cum că nemţii au o campanie minunată, cîştigînd bătălii una după alta. Orgoliul rănit al francezilor i-a făcut să ceară o trecere cît mai rapidă a Bosforului. Abia cînd au ajuns la Niceea au aflat despre situaţia reală a lucrurilor.

Cei doi comandanţi au hotărît să ia altă cale, anume prin Pergam şi Smirna, care s-a dovedit a fi mai dificilă.

Alături de Ludovic a fost şi soţia sa, Eleonora, viitoarea ducesă a Aquitaniei [8].

Oastea sfîşiată şi epuizată a ajuns la Efes, la începutul lui 1148. De aici Ludovic şi rămăşiţele oastei sale, cu ajutorul flotei bizantine, a plecat în Antiohia, unde au fost primiţi frumos, cu festivităţi, de către Raymond al Antiohiei [9] (1136-1149). În timpul festivităţilor s-a legat o intrigă între Eleonora şi Raymond (care îi era unchi), ceea ce l-a jignit profund pe Ludovic.

În primăvara lui 1148 Konrad a pornit direct spre Ierusalim. Aici, regele Baldwin III [10] l-a convins să preia conducerea oastei sale pentru cucerirea Damascului. 50.000 de ostaşi au pornit spre Damasc, ceea ce a provocat formarea unei alianţe împotriva cruciaţilor: emirul Damascului s-a aliat cu emirul Mosulului, Nureddin [11], cel mai puternic şi de demut emir muslman. Cînd s-a aflat că în ajutorul Damascului vine Nureddin, asediul a fost încetat. Aici se încheie campania lui Konrad, care după aceasta s-a întors umilit în Germania, la începutul lui 1149.

Nici Ludovic nu şi-a materializat entuziasmul cavaleresc, fiind convins de unii apropiaţia ai săi să renunţe şi să se întoarcă în Franţa, ce a şi făcut, tot în 1149.
Înfrîngerile nemţilor au devenit subiect de batjocură din partea francezilor, ceea ce a evidenţiat faptul că o alianţă între nemţi şi francezi nu va putea fi realizată în viitor.

Pentru naţia franceză urmările au fost la fel de proaste. A fost lovită puternic autoritatea papei şi a lui Bernard.

 În aceste condiţii occidentalii au început să caute vinovatul pentru eşuarea cruciadei.

Pe post de ţap ispăşitor au ajuns „schismaticii” bizantini, idee care cu timpul s-a înrădăcinat la occidentali tot mai mult.

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/15/prima-cruciada-istorie-si-legenda/

 

 

Note:

 

  1. Ioan II Comnen (1087-1143) – împărat bizantin începînd cu 1118, fiul lui Alexie I şi continuatorul politicii acestuia. Printre multele sale victorii remarcăm zdrobirea selgiucizilor din 1135 şi supunerea Antiohiei, 1137.
  2. Ludovic VII al Franţei (1120-1180) – regele al Franţei din 1137, fiul lui Ludovic VI din dinastia Capeţienilor.
  3. Bernard de Clairvaux (1091-1153, canonizat de biserica catolică în 1174) – teolog şi mistic, fiind printre cei mai influenţi clerici ai vremii, a fost unul din liderii ideologici ai celei de-a doua cruciade.
  4. Konrad III al Germaniei (1093-1152) – fiul lui Friedrich al Şvabiei, din dinastia Hohenstaufen. În 1138 a fost ales rege al Germaniei, dar aşa şi nu a primit titlul de împărat.
  5. Roger II al Siciliei (1093-1154) – fiul lui Roger I Guiscard. Conte al Siciliei din 1105. A făcut o serie de cuceriri în teritoriile italiene ale Bizanţului. A reuşit să reunească toate teritoriile cucerite de normazi în Italia, devenind primul rege al Siciliei în 1130.
  6. Manuil I Comnen (1122-1180) – împărat bizantin din 1143, fiul lui Ioan II. În deceniul 6 al sec.XII a reuşit să supună Serbia şi Dalmaţia. A suferit o serie de înfrîngeri importante în faţa normanzilor, egiptenilor şi turcilor.
  7. Alianţa dintre bizantini şi turci era o alianţă defensivă
  8. Eleonora a Aquitaniei (1122-1204) – din cauza că era o femeie cu comportament uşuratic, căsătoria ei cu Ludovic a fost anulată de un sinod în 1152. În acelaşi an ea se căsătoreşte cu Henric de Anjou, viitorul rele al Angliei. Astfel Aquitania a intrat în componenţa Angliei, iar disputa pentru ea s-a sfîrşit abia în războiul de o sută de ani (1337–1453). Eleonora a condus Anglia cînd fiul ei, Richard Inimă de Leu, conducea cruciada sa.
  9. Raymond de Poitiers (1115-1149) – principe al Antiohiei din 1136. În 1137 a făcut jurămîntul de vasalitate faţă de împăratul bizantin. A fost ucis într-o bătălie cu turcii.
  10. Baldwin III al Ierusalimului (1130- 1163) – rege al Ierusalimului din 1143, nepotul lui Baldwin II. S-a războit pentru tron cu mama sa, Melizinda.
  11. Nureddin (Nur ad-Din, 1118-1174) – fiul emirului Mosulului Imad ad-Din, căruia i-a urmat la tron în 1146. A stăpînit Edessa şi Aleppo. A luptat cu succes împotriva cruciaţilor.

 

 

Bibliografie (surse):

 

  1. F.I.Uspenskii, Istoria Cruciadelor  (Успенский Ф. И. – История Крестовых Походов). â

  2. http://www.Istoria md.

15/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prima Cruciadă – istorie și legendă

 

 

 

Harta Primei Cruciade, 1096-1099 

Cruciada a I -a  (1096 – 1099)

Adesea începutul primei cruciade este legat de cuvîntarea Papei Urban II [1] la sinodul de la Clermont (noiembrie 1095). Însă rolul papei pentru declanşarea cruciadei a fost destul de restrîns: el a promis că biserica va proteja proprietatea cruciaţilor, a cerut să fie încetate războaiele interne şi a poruncit episcopului Ademar (+1098, în timpul asediului Antiohiei) să fie legatul papal în cruciadă.

Ideea unei cruciade a devenit foarte populară, atît printre oamenii din clasele superioare, cît şi printre oamenii simpli – unii ademeniţi de bani şi putere, cei din urmă – de propovăduirile despre eliberarea locurilor sfinte de păgîni, sau pur şi simplu de dorinţa de război şi aventuri.

Unii dintre primii propovăduitori ai cruciadelor au fost Petru din Amiens [2], care a propovăduit în nordul Franţei, Gottschalk [3], un preot german care a adunat aproape 6.000 de oameni în regiunea Rinului, Walter cel sărac [4], care şi-a adunat oastea din franci, şvabi şi lotaringi. Către primăvara lui 1096 cel din urmă adunase deja 15.000 de oameni.

În Ţara Sfîntă cruciaţii au plănuit să ajungă pe uscat, prin Ungaria şi Imperiul Bizantin. ­Trecînd prin Germania, aceştia jefuiau ţăranii şi în general nu voiau să asculte de comandanţii lor.

Armata lui Walter era formată din tot soiul de foşti deţinuţi, ţărani fugari şi călugări care nu s-au regăsit în mănăstire. Anume cu aceşti cruciaţi interacţionează pentru prima dată bizantinii şi turcii selgiucizi şi în baza impresiilor îşi formează o închipuire despre forţa, mijloacele şi scopul cruciaţilor.

Zvonurile despre fărădelegile cruciaţilor s-au răspîndit repede. Astfel trupele contelui Emicho [5] au fost zdrobite de cneazul Cehiei, Briacislav [6].

Aflînd despre asta, trupele lui Gottschalk au început să jefuiască Ungaria, unde se aflau la acel moment, fiind apoi distruşi de trupele ungare conduse de regele Coloman [7].

Tot pe aici şi-au croit calea şi trupele lui Walter şi ale lui Petru, dar ştiind experienţa predecesorilor, au trecut paşnic prin Ungaria.

Cruciaţii au ajuns la hotarele Imperiului Bizantin destul de slăbiţi, dar după toate pierderile pe care le-au suferit, numărul lor ajungea la 180.000 de oameni.

Cnd oastea lui Petru a ajuns pe pămînt bizantin, împăratul Alexie [8] i-a trimis solie cum că îl va asigura cu toate cele necesare dacă acesta se va porni imediat spre Constantinopol. Într-adevăr, la locurile de popas cruciaţii găseau tot de ce aveau nevoie, populaţia grecească întîmpinîndu-i cu încredere.

La 1 august 1096 Petru de Amiens a ajuns la Constantinopol, unde s-a unit cu trupele lui Walter.

Aici cruciaţii au fost primiţi respectuos, împăratul a discutat cu Petru, l-a rugat să facă tot posibilul pentru a evita dezordinea şi l-a îndemnat să nu treacă pe malul asiatic al Bosforului, ci să aştepte cavaleria, fiindcă oastea lui Petru era foarte prost echipată şi n-ar putea lupta contra selgiucizilor.

Cruciaţilor li s-au oferit mîncare şi bani. Totuşi, fascinaţi de frumuseţea capitalei Imperiului şi neputînd să-şi permită să cumpere lucruri de preţ, aceştia au început să prade, alţii erau nemulţumiţi că sunt ţinuţi pe partea europeană şi nu sunt lăsaţi să lupte contra necredincioşilor.

Constrîns de circumstanţe, împăratul a luat decizia de a le permite cruciaţilor să treacă Bosforul. Aceştia s-au instalat în cantonament la Elenopol, la nord-vest de Niceea.

Petru nu a putut stăpîni armata, care s-a împrăştiat în împrejurimi şi a început să prade. Unul din aceste grupuleţe chiar a reuşit să învingă un detaşament turcesc. Toate acestea s-au întîmplat împotriva voii lui Petru, care după aceea s-a întors în capitală ca să aştepte cavaleria. Turcii s-au folosit de haosul din armata cruciată şi a înfrînt-o într-o singură zi, la începutul lui octombrie 1096.

În vara lui 1096 a început mişcarea ducilor, conţilor şi a principilor, alimentată de entuziasmul maselor. Unul dintre aceştia, Godfrey de Bouillon [9] (împreună cu fratele său, Baldwin [10]), a reuşit să adune 70.000 de ostaşi destul de bine înarmaţi. Hugo cel Mare, contele de Vermandois [11], fratele regelui francez Filipp I [12], a pornit şi el în ajutorul cruciaţilor, fiind chiar primul care a făcut jurămînt de vasal în faţa împăratului Alexie I.

În nordul Franţei s-au format două oştiri, avîndu-i în frunte pe ducele Normandiei Robert II [13] (fiul cel mare al lui William Cuceritorul [14]) şi pe contele Flandriei Robert II [15]. Cei din urmă, împreună cu Hugo, şi-au pus calea prin Italia, unde au luat binecuvîntarea papei. În sudul Franţei o oastea cruciată s-a format avîndu-l în frunte pe Raymond IV, contele Toulousei [16].

Oştile care au ales calea Italiei nu au reuşit să ajungă la timp în Bizanţ. De acest fapt s-a folosit principele de Taranto, Bohemond [17] (normand, care a suferit o înfrîngere chiar de la Alexie I în 1083), împreună cu vărul său, Tancred [18], care i-a convins pe cruciaţii rămaşi în Italia să înceapă campania sub comandamentul său. Normanzii din sudul Italiei erau cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului, implicarea lor în cruciadă determinînd noi raporturi ale cruciaţilor faţă de Bizanţ.

Toate aceste oşti nu aveau un conducător comun, fiecare urmărind scopuri separate. Împăratul Alexie înţelegea situaţia reală, de aceea era destul de neîcrezător faţă de oştile cruciate. El stăruia să nu se adune în jurul Constantinopolului mai multe oştiri concomitent, încercînd cît mai repede să le treacă pe malul asiatic al Bosforului.

De asemenea împăratul a vrut ca fiecare conducător cruciat să jure că toate teritoriile cucerite de la turci vor trece sub stăpînirea împăratului.

Primul care a făcut jurămîntul de vasal a fost Hugo (aprox. decembrie 1096). În tot timpul petrecut de Hugo în capitală, împăratul urmărea fiecare faptă şi fiecare discuţie a lui. Acest fapt a provocat zvonuri, ajunse pînă în Europa, cum că Hugo este deţinut şi că a făcut jurămîntul fiind sub presiune.

Aflînd despre aceasta, Godfrey, care se afla deja pe pămînt bizantin, i-a cerut împăratului eliberarea lui Hugo, începînd să prade teritoriile pe care se afla. Acesta a refuzat invitaţia împăratului la dialog direct, temîndu-se să intre în Constantinopol, preferînd să aştepte alte trupe cruciate.

Vrînd să evite adunarea oştilor sub zidurile capitalei, împăratul a încercuit oastea lui Godfrey, ştiind că oastea lui Bohemond (care vroia să ocupe capitala) se apropie de Constantinopol. Atunci Alexie I a hotărît să îl forţeze pe Godfrey să cedeze şi să facă jurămîntul, crezînd că acesta nu se va încumeta să intre în luptă, încercuit fiind.

Dar acesta a reuşit să iasă din încercuire, ajungînd pînă la zidurile cetăţii. Oastea lotaringilor de fapt nu era periculoasă pentru Constantinopol, dar apropierea lui Bohemond şi unirea celor două oşti putea prezenta un pericol de temut.

Deoarece nici Godfrey nu ştia de apropierea lui Bohemond, nici acesta de situaţia lui Godfrey, cel din urmă a acceptat întrevederea cu împăratul, îngenunchind în faţa lui, sărutîndu-i mîna şi făcîndu-i jurămîntul aşteptat. Pînă la 7 (sau 10) aprilie oastea lui era deja trecută pe malul asiatic.

Bohemond vroia ca împăratul să-l numească Mare domestic al Orientului, adică practic conducător al cruciadei, de aceea a făcut şi el jurămîntul de vasalitate. Împăratul nu a încuviinţat şi nici nu i-a refuzat îndeplinirea dorinţei.

În luna mai au sosit şi ceilalţi comandanţi cruciaţi. Robert al Flandrei şi Robert al Normandiei au făcut şi ei cu uşurinţă jurămîntul de vasal, unicul care s-a împotrivit fiind Raymond al Toulousei, care totuşi a promis să nu întreprindă nimic împotriva vieţii şi onoarei împăratului.

Toate trupele cruciate au fost trecute peste Bosfor, pornind la sfîrşitul lui aprilie spre Niceea. În această campanie au participat aproximativ 300.000 de ostaşi.

Turcii selgiucizi erau destul de dezbinaţi, emirul care stăpînea Asia Mică, de exemplu, era practic independent de sultan.

Primii care au ajuns la Niceea (din care lipsea emirul) au fost normanzii şi lotaringii, ceilalţi sosind pe rînd, în grupuri relativ mici, ceea ce a făcut imposibil asediul efectiv al cetăţii. De aceea, Bohemond a propus să se organizeze o bătălie împotriva emirului în depărtarea cetăţii. Bătălia a fost cîştigată, iar cetatea a fost supusă împăratului în luna iunie 1097.

Cruciaţii au fost nemulţumiţi de faptul că împăratul şi-a impus stăpînirea imediat, fără a le permite să jefuiască, dar conflictul a fost depăşit datorită jurămintelor pe care le-au făcut comandanţii cruciaţi faţă de Alexie I.

Următoarea bătălie importantă a avut loc la Dorileea. Aici oastea cruciaţilor, avîndu-l în frunte pe Bohemond, i-a înfrînt pe turci, care după această bătălie nu au mai putut opune rezistenţă semnificativă. Comandantul turcilor a fost nevoit să se retragă în inima ţării, permiţîndu-i astfel împăratului să recapete stăpînirea asupra regiunilor de lîngă mare.

În Heracleea cruciaţii s-au împărţit în două grupuri, unul pornind spre sud, spre oraşul Tars, celălalt – spre nord-vest, pentru a ocoli munţii şi a merge spre Antiohia.

Cruciaţii le-au propus armenilor să se alieze cu ei, dîndu-le de înţeles că în schimb vor fi scăpaţi de jugul turcilor. Una din misiunile grupului care a pornit spre nord-vest a fost anume aceea de a ridica armenii la luptă împotriva musulmanilor.

Grupul care a pornit spre sud a fost condus de Baldwin şi Tancred. Aceştia au reuşit să cucerească Tarsul, dar nu au putut împărţi puterea şi cel dintîi a fost alungat. Baldwin s-a împrietenit cu principele Edessei şi prin vicleşug i-a ocupat tronul în 1098, Edessa devenind astfel primul ducat din răsărit în fruntea căruia se află un conducător occidental.

 

 

 

 

 

Adevărata istorie a cruciadelor | e-communio.ro

 

 

 

 

În octombrie 1097 cruciaţii ajunseseră la Antiohia, dar datorită propriei dezordini, cît şi faptului că cetatea Antiohiei era foarte bine amplasată şi planificată, deci greu de cucerit, asediul a durat pînă în iunie 1098.

Bohemond a văzut în Antiohia o localitate ideală pentru a fi capitala principatului în fruntea căruia îşi dorea să fie de mai mult timp. De aceea el trebuia să scape de reprezentantul intereselor împăratului, Tatikie, care însoţea oastea. Pentru aceasta, cînd s-a aflat că spre Antiohia vine o armată musulmană de 300.000 de oameni, el i-a întărîtat pe cruciaţi împotriva împăratului, spunînd că acesta are intenţia de a-i dezbina şi că îi incită pe musulmani împotriva lor.

Drept urmare, Tatikie a fost nevoit să plece, iar jurămintele date de comandanţi faţă de împărat au fost încălcate.

Apoi, văzînd că starea morală şi fizică a cruciaţilor se înrăutăţeşte pe zi ce trece, Bohemond a cerut să fie ales drept comandant principal al oastei şi să primească în stăpînire tot ce vor cuceri – comandanţii cruciaţi au căzut de-acord.

Bohemond, pe ascuns, a făcut o înţelegere cu un ofiţer care păzea unul din turnurile cetăţii, pe nume Firuz, armean creştin, care îi simpatiza pe cruciaţi. În noaptea 1-2 iunie 1098 acesta a cedat turnul pe care-l apăra, cruciaţii au pătruns în cetate şi au ocupat Antiohia. În acel moment oastea cruciată număra deja doar 120.000, celelalte 180.000 fie au fugit, fie au murit în lupte sau de diferite boli, fie au rămas drept garnizoană în cetăţile ocupate de cruciaţi.

A doua zi, pe 3 iunie, de oraş s-au apropiat cei 300.000 de turci, în frunte cu emirul Mosulului, Karabuga. El ştia de situaţia morală şi fizică proastă a cruciaţilor, şi în plus, aceştia erau adăpostiţi într-un oraş care a fost asediat timp de 8 luni, de aceea a hotărît să asedieze cetatea şi să-i învingă pe cruciaţi prin foame.

Asediul a durat mai bine de 3 săptămîni, timp în care şi în armata musulmană au apărut dezbinări şi dezertări. Pe 28 iunie 1098 cruciaţii au reuşit să ridice asediul, învingîndu-i pe musulmani.

După aceasta între comandanţii cruciaţi s-a iscat un conflict. Pe de o parte Bohemond cu partida sa le cerea tuturor să-i ofere toată puterea asupra cetăţii, pe de alta, Raymond (care era un om religios, cu simţul onoarei cavalereşti) cu partida sa destul de numeroasă, insista că trebuie respectat jurămîntul dat împăratului bizantin şi că Antiohia trebuie cedată împăratului. Iniţial a învins partida lui Raymond, dar oponentul său a început să-l acuze pe împărat de fapte imorale (neimplicarea în luptele cruciaţilor, cucerirea cetăţilor turceşti slăbite în urma luptelor cu cruciaţii etc.), reuşind să-i convingă pe ceilalţi comandanţi să-i ofere stăpînirea asupra oraşului.

Multă lume a pierit de diferite boli care s-au răspîndit în sînul armatei cruciate. Oamenii simpli puneau asta pe seama faptului că cruciaţii ezită să-şi împlinească misiunea principală – eliberarea Mormîntului Domnului.

Bohemond a rămas în Antiohia. Mai mulţi comandanţi, în frunte cu Raymond, au pornit spre Ierusalim. Ajuns la Tripoli, Raymond intenţiona să cucerească oraşul pentru a avea şi el teritoriu independent aici, ceea ce contravenea intereselor lui Bohemond, care a incitat oamenii să insiste asupra cuceririi cît mai grabnice a Ierusalimului. În mai 1099 Raymond a fost nevoit să părăsească Tripoli.

Întretimp, Ierusalimul aflat în mînile califului Bagdadului, a fost cucerit de califul Egiptului, care reprezenta o putere militară mai importantă.

Cruciaţii s-au apropiat de Ierusalim în număr de doar 20.000, şi aceştia istoviţi de doi ani de război, boli, foame etc. Comandanţii principali rămaşi au fost Raymond de Toulouse, Robert de Normandia şi Godfrey de Bouillon, la care s-a alăturat mai apoi Tancred. Atunci a sosit ajutor de la genovezi şi pizani, care au adus produse şi unelte necesare pentru asediu. Pe 15 iulie 1099 Ierusalimul a fost cucerit. Cruciaţii au nimicit foarte mulţi musulmani şi au distrus în cetatea tot ce amintea de islam.

Iarăşi s-au iscat neînţelegeri pe seama organizării administrative a Ierusalimului, o partidă era pentru crearea unei republici bisericeşti cu patriarhul în frunte, cea din urmă, care a şi cîştigat, pleda pentru o administrare feudală obişnuită. Raymond şi Robert, din considerente moral-religioase au refuzat conducerea cetăţii.

Aceasta i-a revenit lui Godfrey de Bouillon, fratele căruia stăpînea Edessa. Bineînţeles două formaţiuni statale în frunte cu occidentali, dar mai ales din aceeaşi familie, era foarte nepotrivită pentru interesele Imperiului Bizantin, la care se adaugă şi stăpînirea lui Bohemond asupra Antiohiei (să nu uităm de vrajba dintre bizantini şi normanzi, reprezentantul cărora era cel din urmă).

În aceste condiţii, împăratul Alexie I ridică armele împotriva lui Bohemond, ocupînd cetatea Laodiceei. Acela îi incită pe genovezi şi pisani împotriva bizantinilor, reuşind cu ajutorul forţelor lor (care se îndreptau spre Ierusalim) să recucerească cetatea.

Forţele celorlalţi stăpînitori occidentali din regiune erau neglijabile în raport cu forţele lui Bohemond. Acesta a mers la Ierusalim ca şi cum să se închine la Mormîntul Domnului, între timp folosindu-şi influenţa pentru a-l pune în scaunul patriarhal pe arhiepiscopul Adalbert de Pisa, omul său de încredere.

Ambiţiile lui Bohemond au dus la consecinţe nefaste pentru acesta. Voind să-şi lărgească teritoriile, la rugămintea principelui armean Gavriil, el l-a atacat pe Melik-Gazi, conducătorul danişmenzilor, care întretimp a devenit cea mai importantă forţă militară musulmană.

Bohemond a suferit o înfrîngere categorică, fiind luat prizonier şi deţinut timp de aproape 4 ani (1101-1104). Împăratul Alexie I a vrut să-l răscumpere ca să se răzbune, dar normandul a reuşit să-l convingă pe emir să nu primească banii de la împărat, suma fiind achitată de un principe armean.

După eliberare, Bohemond şi-a adunat aliaţii (printre care şi musulmani) şi a întreprins o expediţie militară împotriva emirului de Mosul şi Aleppo, dar a suferit înfrîngere.

Ca să se poată opune eficient atît musulmanilor, cît şi grecilor, Bohemond a hotărît să apeleze la ajutorul principilor din occident. A fost primit cu căldură, avînd faima de cel mai bun comandant cruciat, de către papa Pascalie II (1099-1118), care i-a înmînat scrisori de recomandare pentru conducătorii francez şi german şi l-a binecuvîntat să propovăduiască pentru o campanie militară împotriva „schismaticilor greci”.

Regele Franţei, Filip I, i-a dat-o în căsătorie pe una din fiicele sale. Propovăduirile lui au fost foarte bine primite în Franţa, Lombardia şi Germania. La începutul lui 1107 el s-a întors în sudul Italiei, unde aştepta adunarea trupelor. Genova, Veneţia şi Pisa l-au înzestrat cu nave de luptă. Pînă în primăvară armata lui era de 30.000 de ostaşi bine înarmaţi.

Această armată a ajuns repede pe ţărm bizantin, asediind oraşul Dyrrhachium. Ca urmare a cruciadei, Imperiul a scăpat de multe griji la răsărit, putînd să-şi apere acum şi hotarul vestic.

Cetatea s-a dovedit a fi destul de puternică, iar flota bizantină a făcut blocadă din partea mării, astfel încît oastea lui Bohemond a rămas fără resurse. Pînă la urmă acesta a renunţat la asediu, iar în 1108 a fost încheiat tratatul pace, în condiţii umilitoare pentru normand.

De-acum încolo Bohemond nu va mai avea practic nici un rol în istoria perioadei, murind în 1011.

Bohemond a avut poate cel mai mare impact negativ atît pentru cruciada I, cît şi pentru istoria cruciadelor de apoi: întîi de toate pentru că a creat discordie şi neîncredere între cruciaţi şi Imperiul Bizantin, iar pe lîngă aceasta a creat un precedent grav, care va fi repetat de mulţi conducători în viitor – s-a aliat cu musulmanii.

După recucerirea teritoriilor creştine din răsărit, oamenii bineintenţionaţi au întemiat acolo activităţi de binefacere: aziluri, spitale etc. O asemenea frăţie monahală a fost aşezată de către Baldwin II în apropierea templului [lui Solomon], motiv pentru care a fost numit ordin al templierilor. Aceştia şi-au extins mult scopurile iniţiale, devenind în scurt timp o organizaţie cu caracter militar. Aceasta a fost întemeiată de Hugo de Payens în 1118 pe banii regelui englez şi a împăratului german.

Un alt ordin monahal-militar a fost cel al cavalerilor de Malta [sau ordinul Sf.Ioan al Ierusalimului, sau al „ioaniţilor”, sau al ospitalierilor], care i­-au avut drept model pe templieri. Aceste două ordine au jucat un rol militar important, reprezentînd cele mai puternice trupe din răsărit.

În 1131, regele Ierusalimului Baldwin II îşi mărită fiica Melisinda cu Fulk, contele de Anjou – cel mai influent om din centrul Franţei, care apoi a condus Ierusalimul între 1131-1142. Astfel orientul apropiat a devenit o zonă de interes nu doar a francezilor de sud, prin contele Toulousei, dar şi a celor de centru.

Urmaşul lui Alexie I Comnen la tronul imperial a fost Ioan II Comnen (1118-1143). Acesta a reuşit un şir de cuceriri în Asia, ce aveau drept scop supunerea Antiohiei. În 1137 ducele Antiohiei face jurămîntul de vasal în faţa împăratului, care îşi îndreaptă oastea spre Ierusalim. În 1144 emirul Mosulului cucereşte Edessa. Aceste circumstanţe au şi cauzat declanşarea celei de-a doua cruciade.

Note:

  1. Papa Urban II (1042-1099) – cardinal din 1078, papă al Romei din 1088. A fost legatul papei Grigorie VII, al cărui politică a continuat-o în timpul pontificatului său.

  2. Petru de Amiens (apx.1050-1115) – cunoscut şi ca Petru Pustnicul. Conform unor cronicari, în 1090 a fost în pelerinaj în Ierusalim, unde a primit de la patriarh o scrisoare adresată papei cu rugămintea de a elibera Mormîntul Domnului. Spunea că spre această întîlnire l-a adus Însuşi Domnul, care i S-a arătat în vis.

  3. Gottschalk – oastea pe care a reuşit să o adune în regiunea Rinului, a pierdut-o aproape în totalitate în Ungaria, foarte puţini dintre ei reuşind să ajungă la Constantinopol.

  4. Walter cel sărac – cavaler francez de viţă măruntă, cunoscut pentru capacităţile militare şi vitejie. A fost ucis în bătălia de la Niceea din 1097.

  5. Emicho de Flonheim (+1117) – conte care stăpînea pămînturile dintre Trier şi Mainz. Era renumit pentru lăcomie, spirit războinic şi pogromurile făcute asupra evreilor. Nu a fost nimicit împreună cu oastea sa, reuşind să ajungă la Constantinopol.

  6. Briacislav II (1092-1100) – cneaz al Cehiei, fiul cel mare al lui Vratislav II.

  7. Coloman, regele Ungariei (1068-1116) – fiul lui Geza II din dinastia Arpad. S-a folosit de cruciadă pentru a anexa Croaţia (1097) şi Dalmaţia (1105).

  8. Alexie I Comnen (1056-1118) – primul împărat bizantin din dinastia Comnen, a împărăţit între 1081 şi 1118.

  9. Godfrey de Bouillon (1060-1100) – ducele Lotaringiei de Jos începînd cu 1076.

  10. Baldwin I al Ierusalimului (+1118) – fratele mai mic al lui Godfrey de Bouillon. A fost contele Edessei între 1098-1100, după care, în 1100 a devenit primul rege al Ierusalimului sub numele Baldwin I.

  11. Hugo de Vermandois (1057-1102) – fratele regelui francez Filipp I. A fost primul care a făcut jurămîntul de vasal în faţa împăratului bizantin. S-a remarcat în bătălia de la Dorileea (1098). A fost rănit mortal în timpul bătăliei de la Cappadocia (1101).

  12. Filipp I al Franţei (1053-1108) – fiul lui Henric I şi al Annei a Rusiei, sub regenţa căreia s-a aflat începînd cu 1060.

  13. Robert II al Normandiei (1160-1134) –  fiul cel mare al lui William Cuceritorul, regele Angliei. S-a remarcat în timpul cuceririi Antiohiei şi Ierusalimului.

  14. William Cuceritorul (1023-1087) – cu ajutorul lui Henric I al Franţei a devenit duce al Normandiei în 1035. În 1066 l-a înfrînt pe ultimul rege anglo-saxon al Angliei, Harold, după care s-a declarat regele Angliei, punînd temelia dinastiei normande în regat.

  15. Robert II al Flandrei (1065-1111) – contele Flandrei între 1093 şi 1111. S-a remarcat în bătăliile de la Niceea, Antiohia şi Ierusalim.

  16. Raymond IV, al Toulousei (1041-1105) – contele Toulousei începînd cu 1088; unul din cei mai influenţi feudali din sudul Franţei. Eroul cuceririi Niceei (1097). A refuzat coroana Ierusalimului.

  17. Bohemond de Taranto (1058-1111) – fiul lui Robert Guiscard, întemeietorul regatului normand al Siciliei. Principele Antiohiei între 1098–1111.

  18. Tancred al Apuliei (+1112) – nepotul lui Robert Guiscard. S-a remarcat în timpul cuceririi Ierusalimului. A condus Antiohia în timp ce vărul său era ţinut prizonier.

 

Bibliografie (surse):

  1. F,I.Uspenskii, Istoria Cruciadelor (Успенский Ф. И. – История Крестовых Походов).

  2. http://www.istoria.md/ Cruciada_I

15/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce au câștigat arabii atât de ușor în secolul al VII-lea o mare parte din teritoriile fostului Imperiu Roman ?

 

 

Poitiers, un simplu raid sau o mare bătălie

 

Harta: Expansiunea arabă în sec.VII- VIII

De ce au câștigat arabii atât de ușor în secolul al VII-lea?

De ce arabii din secolul al VII-lea au reușit atât de ușor să cucerească aproape toate teritoriile asiatice și africane ale Bizanțului, multe dintre regatele barbare ale Europei și să-i învingă pe perși? 

Nu a fost o întâmplare că toate aceste ținuturi au fost devastate de ciuma venită din Africa. 

La sfârșitul secolului al VI-lea, ciuma cuprinsese 30-40% din populația acestor meleaguri și 70-80% din orașe. 

De exemplu, la Constantinopol, au rămas doar 50 de mii de locuitori (din 300-400 de mii).

Arabii au ocupat  zonele devastate de epidemie cu detașamente mici – de exemplu, doar 4 mii de soldați arabi au cucerit nordul Egiptului.

Așa se face că arabii au fost pentru o lungă perioadă de timp o continuatorii Romei.

Celebrul istoric și arheolog, profesor la Universitatea Stanford, Ian Morris, vorbește în cartea sa „De ce regulile vestului …” despre 15 milenii de istorie umană, între care ultimele în două Occidentul joacă un rol dominant .

Cu toate acestea, el ia adesea în considerare procesele istorice ale acestor 150 de secole dintr-un punct de vedere neașteptat legat de rolul culturilor agricole și al crescătorilor de  animale, de practicile religioase, climatologie, relațiile comerciale etc.

Un alt domeniu  care a influențat foarte mult cursul istoriei a fost acela al epidemiilor scrie http://ttolk.ru/chumnyie_zemli_pochemu_arabyi_tak_legko pobezhdali_v_vii_veke.

Prima epidemie de ciumă din Imperiul Roman – începutul secolului IV e.n

Potrivit opiniei profesorului Morris, motivul declinului Imperiului Roman nu a fost deloc legat de atacurile barbarilor, de separatism sau de administrarea precară a împăraților.

Toate au fost o consecință, nu o cauză generată de două motive principale.

Primul este seria de epidemii care au apărut după începerea unor intense schimburi comerciale între Roma și China.

Bolile au ajuns pe continent într-o vreme în care europenii nu aveau imunitate la ele.

Pentru a înțelege amploarea epidemiilor care s-au răspândit  în Imperiul Roman, trebuie să știm că  între 50 până la 70% din locuitorii orașelor au murit din cauza rujeolei, variolei și a altor boli.

Imperiul a fost pur și simplu depopulat până la mijlocul secolului al IV-lea.

Morris oferă un exemplu:

„În august 378, în Adrianopol, aproximativ 15 mii de romani s-au luptat cu goții, care erau 20 de mii. Două treimi din romani, inclusiv Valens, au murit ca urmare a înfrângerii care a urmat.

Mai devreme, în zilele lui Augustus, pierderea a 10 mii de soldați ar fi  fost cu greu menționată în documentele oficiale.

Roma ar fi trimis pur și simplu legiuni suplimentare și s-ar fi răzbunat cumplit. Cu toate acestea, până în 378, starea de lucruri din imperiu era atât de dificilă încât aceste pierderi nu au putut fi înlocuite. „

Al doilea motiv pentru slăbirea Imperiului Roman: de la 200 la 500 A.D. temperatura medie  în emisfera nordică, a scăzut cu 2-2,5 grade și, în același timp, cantitatea de precipitații a scăzut cu 30-40% ca urmare a scăderii evaporării.

Aceasta a lovit foarte tare agricultura, în special în teritoriile din jurul Mării Mediterane și mai ales principalul grânar al Romei în acel moment – Tunisia.

  În secolul al III-lea Egiptul își reorientase exporturile  de grâu de la Roma la Constantinopol și în general, spre țările din estul Mediteranei.

Tunisia, la începutul secolului al III-lea livra numai la Roma și în alte orașe din Italia până la 500-600 de mii de tone de grâu pe an, pentru ca la începutul secolului al IV-lea, acest export să scadă de trei ori.

A doua extremă climatică s-a produs în secolul al V-lea.

Asaltul  arab s-a produs atât în vest cât și în est, fiind atât o consecință a slăbirii Bizanțului din cauza epidemiei de ciumă, cât și din cauza apariției  în același timp, la mijlocul secolului al VI-lea a unor fenomene de scădere extremă a temperaturii provocate de emisiile de cenuși vulcanice ca urmare a erupției puternice vulcanice  din Islanda.

Procopius din Cezareea scria în anul 537 e.n :

„Și anul acesta a avut loc cea mai mare minune: tot anul soarele a emis lumină ca luna, fără raze, ca și cum și-ar fi pierdut puterea, încetând să mai strălucească curat și strălucitor ca înainte. Din momentul în care a început, nici războiul, nici ciuma și nici o altă calamitate, care a cauzat moartea, nu au încetat în rândul oamenilor. Atunci a fost al zecelea an al domniei lui Iustinian. „

Timp de trei ani, cerul a fost înnourat.

În ansamblu, această mică „epocă de gheață” a durat între 536 și 660 de ani ai erei noastre și a coincis în timp cu schimbări semnificative în istoria popoarelor eurasiatice.  

În această perioadă s-au produs  ploi regulate în Peninsula Arabică și o scădere a căldurii în timpul verii.

Clima de acolo a devenit aproximativ similară cu cea din sudul Balcanilor (nordul Greciei, Macedonia, Albania).

O parte semnificativă a deșertului arab se acoperise cu vegetație O astfel de schimbare climatică în peninsulă a condus  la creșterea  fertilității  solului și a favorizat creșterea animalelor.

Profetul Muhammad trăia tocmai la acea vreme (571-632), iar locul său de reședință era complet diferit climatic de Arabia din zilele noastre.

Cea de-a doua epidemie de ciumă – secolul VI

Avem numeroase date despre epidemia de ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea, dar mai puțin despre cea care a lovit lumea civilizată cu opt secole mai devreme.

Se estimează că ciuma secolului al VI-lea a ucis doar pe teritoriile fostului Imperiu Roman (occidental și estic) până la 25 de milioane de oameni, adică cca.40% din populație.

 

Bizanțul era practic depopulat… La apogeul bolii în Constantinopol, mureau 5.000 de oameni pe zi, în timp ce regiunile Arabiei nu au fost practic afectate, populația de acolo continuând să crească.

 

  Ian Morris scrie:

 

„În 541, în Egipt au apărut o nouă boală. Oamenii aveau febră  și axilele le erau umflate, după care tumorile li  s-au înnegrit și au căzut în comă. După o zi sau două, majoritatea victimelor mureau  în chinuri”.

Era  ciuma bubonică. Un an mai târziu, această boală avea să  ajungă la Constantinopol.

Locuitorii din Constantinopol au spus că ciuma provenea din Etiopia, iar majoritatea istoricilor sunt de acord cu acest lucru.

Germenii bolii s-au dezvoltat probabil cu mult înainte de 541 în regiunea Marilor Lacuri Africane și au fost răspîndiți de puricii care trăiesc pe șobolanii negri din munții înalți ai Etiopiei.

De-a lungul anilor, vasele  comercianților din Marea Roșie trebuie să fi transportat mulți șobolani etiopieni în Egipt.

Cu toate acestea, întrucât puricii – purtători ai ciumei, devin cu adevărat activi doar la temperaturi de 15 la 20 de grade, căldura din Egipt a creat – se pare, până la sfârșitul anilor 530 – o barieră epidemiologică.

Ceea ce s-a întâmplat în continuare este o chestiune de dezbatere. 

Inelele anuale pe copaci indică câțiva ani de frig neobișnuit, iar observatorii bizantini și anglo-saxoni ai cerului au înregistrat o cometă imensă. Unii istorici consideră că  această cometă, mai precis coada ei,  a creat o perdea de praf care a provocat o scădere a temperaturii, ceea ce a permis ca ciuma să se propage rapid.

Alți oameni de știință încă mai cred că perdelele de praf și vulcanii nu au nicio legătură cu problema.

 

 

 

 

Luptele  au transformat Italia într-o țară pustie, iar comercianții care au furnizat hrană  transportau șobolani, purici și moarte în toată Mediterana.

După anul 546, ciuma a dispărut, dar bacilii ei au „înrădăcinat” și timp de  aproximativ 750 de  ani au lovit periodic populația continentului. Populația a scăzut cu o treime. Terenurile agricole au fost abandonate, orașele au scăzut ca mărime, veniturile fiscale au scăzut, instituțiile s-au prăbușit Curând viața oamenilor  s-a înrăutățit dramatic.

Cucerirea arabă a „lumii romane” în secolul al VII-lea.

 

În jurul anului 610, Muhammad a avut o viziune. Arhanghelul Gabriel i-a apărut și i-a poruncit: „Citește!”

Fondatorul Islamului Mahomed,  provenea de la periferia elitei (el era o figură nesemnificativă într-unul dintre clanurile de tranzacționare recent bogate) și de la periferia imperiului.

Nu a scris nimic (Coranul – în traducerea „citind cu voce tare”, „edificare” – a fost compilat abia după moartea sa). 

 Muhammad a predicat dreptatea, egalitatea în fața lui Dumnezeu și compasiunea pentru cei slabi.

Pe de altă parte, era o creatură complet nouă,  un războinic.

Spre deosebire de budism, confucianism sau creștinism, islamul a apărut la marginea unor imperii  în colaps și a ajuns la maturitate într-un mediu al ostilităților constante.

Islamul nu a fost o religie a violenței (Coranul este mult mai puțin sângeros decât Biblia evreiască), dar musulmanii nu au putut sta departe de operațiunile militare.

Ca multe alte popoare periferice care caută să găsească un loc în centru, arabii au susținut că trebuie să salveze această lume. 

În Coran, iudaismul este văzut doar ca un văr al islamului. Toți profeții de la Avraam la Isus erau adevărați (deși în Coran, Isus nu  este Mesia), iar Muhammad a fost ultimul profet care a pecetluit mesajul Domnului de a îndeplini promisiunile iudaismului și creștinismului.

„Dumnezeul nostru și Dumnezeul tău sunt unul singur”, a insistat Muhammad. Conflictul dintre aceste religii ale cărții nu a fost inevitabil. De fapt, Occidentul avea nevoie de islam.

Muhammad a trimis scrisori către Khosrov și Heraclius, în care toate acestea erau explicate, dar nu a primit răspunsuri la acestea.

Arabii au continuat să se mute în Palestina și Mesopotamia. Ei nu au venit cu armate, unitățile lor  militare a depășeau rar 5 mii de soldați și nu a fost niciodată mai mari de 15 mii. Cu toate acestea,   forțele armate care le-au rezistat au fost mult mai mari.

Ambele imperii (bizantin  și persan) din anii 630 au fost falimentate, s-au destrămat și nu au reușit să răspundă în mod adecvat această nouă amenințare de neînțeles.

Majoritatea oamenilor din sud-vestul Asiei nu erau prea îngrijorați dacă liderii arabi vor fi înlocuiți de oficialități bizantine sau persane sau de alti stăpîni.

 De-a lungul secolelor, ambele imperii au persecutat mulți dintre supușii lor creștini din cauza unor subtilități doctrinare.

Până în anii 630, atât de mulți oameni au murit din cauza problemelor teologice din creștinism, încât mulți creștini din Siria și Egipt au întâmpinat musulmanii ca pe niște eliberatori. 

 

Egiptul a fost invadat în 639 doar  de cca.4 mii de musulmani,dar orașul Alexandria s-a predat fără luptă. Imperiul persan, care nu s-a refăcut dintr-un război civil de zece ani, s-a prăbușit ca un castel  de cărți de joc.

Bizantinii s-au retras în Anatolia, pierzând teritoriile din care  colectau trei sferturi din impozitele imperiului lor.

În următorii cincizeci de ani, instituțiile bizantine „scumpe” au încetat să mai existe. Imperiul a supraviețuit doar pentru că a găsit rapid soluții „ieftine”, bazându-se pe nobilimea locală când a fost necesar să recruteze trupe și soldați care se autoîntrețineau în loc să primească salariu.

Pe la anul 700 , aproape 50 de mii de oameni locuiau în Constantinopol. Orașul a rămas fără importuri, astfel că suburbiile sale au fost arate pentru culturi, iar utilizarea monedelor a fost înlocuită cu schimburile în natură.

Timp de un secol, arabii au cucerit cele mai bogate părți ale imperiului, iar în anul 674, armata lor a apărut sub zidurile Constantinopolului.

Patruzeci de ani mai târziu, ajungeau deja pe țărmurile Indusului din Pakistan și se îndreptau spre Spania, iar în 732, armatele lor  au ajuns în Poitiers în centrul Franței.

Azi mulți înțelepți politici consideră că este convenabil  ca civilizația occidentală (prin care înțeleg, de obicei, Europa de Nord-Vest și coloniile ei de peste mări) să se opună  civilizației islamice,  ignorând realitățile istorice.

Pe la 700, lumea islamică era centrul occidentului, iar lumea creștină era pur și simplu periferia sa nordică.

Rămâne un fapt de necontestat că arabii au reunit într-un singur stat aproximativ mare parte din țările  care aparținuseră Imperiului Roman.  

 

 

 

 

?? ??

 

 

 

 

 

 

Celebrul istoric belgian Henri Pirenn crede că epoca merovingienilor (secolele V-VII) a fost o continuare organică a antichității, al cărei sfârșit consideră că a fost provocat de invazia arabă care a distrus economia europeană moștenită din antichitate, a rupt legăturile sale obișnuite și a dus Europa de Vest la un stadiu caracterizat în principal prin generalizarea unei agriculturi de subzistență.

 

 

12/06/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: