CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Regimul comunist de trădare natională: 23 august 1944 – 22 decembrie 1989

 Image result for harta romaniei 1940

România – încotro?

 

 Regimul de exploatare comunistă: 23 august 1944 – 22 decembrie 1989

După arestarea mareşalului Ion Antonescu,  în România a fost initiat prin minciună şi ură faţă de români,  regimul de asuprire şi de exploatare comunistă, cu consecinţe grave pe termen lung pentru ţara noastră.

În cele 16.544 zile de regim comunist au avut loc şi următoarele acţiuni politice:

 

 

V. România – încotro?

 

 

a. Gheorghe Gheorghiu – Dej.

În perioada 24 august 1944 – 19 martie 1965, România a fost condusă de comunistul Ghe. Gheorghiu – Dej adică timp de 7.504 zile, perioada pentru care sunt considerate secrete:

01 – Scriitorul Banu Rădulescu a primit ordin de la conducerea comunistă să scrie cartea despre grevele de la Atelierele Griviţa din 1933. Cercetând, scriitorul a găsit în arhive un angajament de turnător la Siguranţă, a lui Gheorghiu – Dej (27-660, 661), rămânând necunoscute:

 

  • data şi locul întocmirii documentului de informator, confirmat de cel în cauză.

  • conţinutul acestui angajament de informator.

  • informaţiile, prezentate de turnător, organelor Siguranţei

02 – Pentru păstrarea teritoriului din Transilvania, conducerea comunistă din Budapesta, a ordonat trecerea tuturor organizaţiilor hothyste, la partidul comuniştilor din România. (27-671) Din această operaţiune militaro – politică, nu au fost publicate oficial informaţii nici pentru:

  • identitatea căpeteniilor comuniste de la Budapesta şi de la Bucureşti, care au îndeplinit acest program;

  • lista căpeteniilor hortyste, care au devenit comunişti români;

  • efectivul organizaţiei maghiare în cauza, transformat în comunişti;

  • lista nominală a noilor comunişti români care în perioada 1940 – 1944 au persecutat populaţia românească în Transilvania ocupată;

  • principalele acţiuni politice şi de altfel desfăşurate de aceşti „noi comunişti români”.

03 – Ana Pauker a avut însărcinarea conducerii sovietice să formeze  Divizia „Tudor Vladimirescu” – a Armatie Roşii, din prizonieri români, împreună cu Vasile Luca şi cu coloneii prizonieri Captaru şi Cambrea. (66-31).

Image result for ana pauker photos

Foto: Ana Pauker

Această bolşevică, în luna august 1944, a venit în ţară în calitate de comisar şef a Diviziei „Tudor Vladimirescu ” cu gradul de colonel (67- 85), acţiune militar – politică, căreia i-a fost menţinut secretul şi pentru:

  • efectivul de militari din divizia respectivă;

  • lista nominală a ofiţerilor din această unitate militară romano-sovietică;

  • conţinutul jurământului depus de militari pentru U.R.S.S.;

  • servicii aduse României de ofiţerii Captaru şi Cambrea;

  • temeiul legal folosit pentru recăpătarea cetăţeniei române a militarilor din divizia respectivă, inclusiv de către Ana Pauker.

04 – La Moscova exista un registru care a aparţinut Anei Pauker cu 185 de nume de comunişti români care s-au refugiat în U.R.S.S. în timpul războiului (67-30), formaţie comunistă pentru care nu au fost publicate nici informaţii oficiale, privind;

  • nominalizarea comuniştilor în cauza, originea socială şi etnicaă a acestora;

  • funcţiile deţinute de aceştia în aparatul politic sau de stat, sovietic;

  • funcţiile acordate în Statul Român, celor 185 de comunişti;

05 – În timpul războiului civil din Spania, peste 500 de comunişti romani au luptat de partea republicanilor, printre care s-au numărat şi: Petru Borilă, Mihai Burcă, Constantin Doncea, Mihail Florescu Valter Roman, Gheorghe Stoica, etc. (66 -26), rămânând necunoscute până în prezent:

  • lista nominală a celor peste 500 de comunişti români care au luptat de partea republicanilor din Spania şi pregătirea lor profesională;

  • lista comuniştilor care s-au reîntors în România şi funcţiile îndeplinite după 23 august 1944;

  • rezultatele activităţii acestora, confirmate de organismele centrale de partid şi de stat;

06 – La 2 martie 1945, comandantul Armatei 4 Române, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat la Punctul de comandă a frontului şi arestat de sovietici.

Ulterior, generalul Avramescu a fost executat de sovietici, fără ca guvernul român să fie informat asupra faptelor care au dus la o asemenea măsură extremă.

Image result for generalul Gheorghe Avramescu photos

Foto: generalul Gheorghe Avramescu

Au mai fost arestate şi condamnate, executând detenţia în U.R.S.S.: – familia generalului Avramescu – translatorul – căpitanul Sergiu Glavce – medicul personal – slt. dr. Alex. Tutulescu (65 – 308). Această acţiune politică desfăşurată de sovietici a fost considerată ca fiind un secret de stat, neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • atitudinea şi intervenţiile făcute de conducerea statului nostru pentru preluarea de la sovietici a cazului respectiv;

  • faptele pentru care a fost condamnat şi executat generalul în cauză;

  • componenţa familiei Alexandru Avramescu, care a fost arestată şi condamnată, în detenţie în U.R.S.S. şi vinovăţia acestora;

  • vinovăţiile căpitanului Sergiu Glavce şi a slt.dr. Alex Tutulescu pentru care au fost arestaţi şi transportaţi în U.R.S.S.;

  • localitatea din U.R.S.S., unde au fost închise persoanele respective şi durata detenţiei acestora;

  • condamnaţii în U.R.S.S., care s-au întors în ţară, data întoarcerii acestora şi poziţia statului nostru faţă de dânşii.

07 – Formaţia comunistă din guvern a impus la 18 decembrie 1944 arestarea tuturor miniştrilor şi subsecretarilor care au fost membrii ai guvernelor din perioada decembrie 1937- 23 august 1944 (68 -106) rămânând necunoscute:

  • lista nominală a înalţilor demnitari din cei opt ani de conducere a ţării, care au fost arestaţi;

  • vinovăţiile pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi – şi lista nominală a acestora;

08 – În ziua de 21 ianuarie 1945, a fost emisă Legea Nr. 50, care viza urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război (27- 674), lege pentru care nu exista informaţii oficiale privind:

  • conţinutul notei prezentate de ministrul justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu pentru această lege;

  • lista criminalilor de război, cu faptele comise de aceştia, arestaţi judecaţi şi condamnaţi;

  • lista profitorilor de război, arestaţi şi condamnaţi, care au obţinut avantaje materiale şi volumul acestora;

09 – În aceeaşi zi, a fost emisă şi Legea Nr. 51, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării (27 – 674), acţiune politică, căreia i s-a impus regimul secret şi pentru următoarele părţi componente:

  • conţinutul notei prezentată de ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu;

  • faptele care au fost incluse în categoria penală privind dezastrul ţării;

  • lista nominală a condamnaţilor în baza acestei legi, ca vinovaţi pentru producerea dezastrului ţării.

10 – În primăvara anului 1945, guvernul Groza a dispus preluarea fără plată a suprafeţei de 1.468.000 ha pământ de la marii proprietari. Din această suprafaţă, 1.109.000 ha a fost dată la 900.000 familii ţărăneşti, diferenţa de 359.000 ha a fost trecută în rezervă statului (69 – 26). Pentru această operaţiune politică, nu au fost prezentate informaţii oficiale, nici pentru:

  • suprafeţele de pământ expropriate, pe judeţe şi pe proprietari;

  • suprafeţele de pământ împroprietărit, pe judeţe şi efectivele de împroprietăriţi;

  • suprafeţele de pământ rămase în administrarea statului, pe judeţe;

11 – La 17 mai 1945, ministrul de război, generalul C. Vasiliu – Răşcanu, a ordonat în scris Marelui Stat Major, să se predea Comisiei Aliate de Control:

  • – toate documentele pe care le are Marele Stat Major asupra sa primite de la Cabinetul militar al mareşalului Ion Antonescu;

  • – toate jurnalele de operaţii ale Marilor Unităţi, aflate la M.St.M – serviciul istoric;

  • – jurnalul de operaţii privind perioada 22 VI 1941 – 23 VIII 944;

Şi această operaţiune de preluare de către sovietici a documentelor militare unicate şi de bază a Statului nostru, a rămas necunoscută de către romani, neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • lista nominală a documentelor militare predate sovieticilor de către ministrul de război;

  • măsurile dispuse de ministrul C. Vasiliu – Răşcanu, pentru refacerea fondului documentar militar, cu documentele pe care le-a predat sovieticilor;

  • intervenţiile oficiale ale conducerii statului nostru pentru readucerea în ţară a documentelor militare în cauză.

12 – La începutul lunii februarie 1945, a fost dispusă de conducerea statului nostru măsura întocmirii „Recensământului general al populaţiei din România” (71), acţiune de fond pentru care nu au fost publicate nici informaţii privind:

  • efectivele de personal care au fost încadrate pentru acest recensământ şi volumul retribuţiei acestora;

  • volumul cheltuielilor suportate de stat pentru desfăşurarea, prelucrarea şi finalizarea operaţiunilor impuse de recensământul în cauză.

  • conţinutul recensământului populaţiei din România, pe localităţi, sex, religie şi naţionalitate;

13 – La începutul lunii iunie 1946, prin Legea Nr. 411, a fost desfăşurată operaţiunea de efectuare a recensământului străinilor din mediul urban şi rural din România.

Necesitatea efectuării recensământului a fost susţinută de ministrul de interne Teohari Georgescu, ca fiind impusă de realitatea că începând din anul 1939, evidenţă şi controlul străinilor în ţara noastră a fost aproape inexistentă;

Acelaşi ministru a precizat şi necesitatea statului român de a revizui numărul foarte mare al străinilor aflaţi pe teritoriul ţării (71) Despre realitatea situaţiei străinilor aflaţi în ţara noastră la mijlocul anului 1946, nu au fost prezentate informaţii oficiale, nici pentru:

  • numărul străinilor aflaţi în România la mijlocul anului 1946, în mediul urban şi în cel rural, pe localităţi.

  • naţionalitatea şi etnia străinilor în cauză;

  • legalitatea şederii acestora în ţara noastră;

  • organele statului nostru care au aprobat străinilor să vină şi să rămână în România;

  • măsurile dispuse sau propuse de ministrul de interne, pentru introducerea legalităţii la cerinţele străinilor de a se instala în ţara noastră.

14 – În anul de învăţământ 1945 / 46, 25 tineri evrei au devenit studenţi în anul V la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fără să prezinte dovada că absolvisera anii I – IV.

Din studenţii respectivi a făcut parte şi Nicolae Cajal, care apoi a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Academiei Române (67-32, 33, 34) nefiind cunoscute elemente de bază ale acestei iniţiative de grup:

  • formă de învăţământ superior unde studenţii respectivi au urmat şi au promovat anii I-IV medicină;

  • activitatea desfăşurată de aceştia după terminarea studiilor la facultatea de medicină;

  • perioadă în care dr. Nicolae Cajal a fost membru şi apoi vicepreşedinte al Academiei Române;

  • contribuţia academicianului Nicolae Cajal la dezvoltarea ştiinţei medicale în România;

15 – Un rol important pentru instalarea regimului comunist în România în perioada 1945-1948, revine francmasoneriei, reactivată după cel de al doilea război mondial. Dintre francmasonii cooperanţi, parveniţi la funcţii, au făcut parte şi: – Horia Hulubei – Mihail Sadoveanu – Mihai Ralea – Victor Eftimiu (64 -315). Pentru activitatea francmasonică desfăşurată în cadrul intelectualilor români, nu exista informaţii nici pentru:

  • identitatea organizaţiilor respective şi forurile externe de conducere a acestora;

  • conducătorii formaţiilor francmasonice interne şi efectivele de intelectuali înscrise în ele;

  • conţinutul statutelor de organizare şi de funcţionare;

  • temeiul legal pentru funcţionarea francmasoneriei în România;

  • realizările concrete în perioada comunistă, ale celor patru francmasoni nominalizaţi, pentru păstrarea şi dezvoltarea tradiţiei şi credinţei creştin – ortodoxă a neamului românesc.

16 – La mijlocul anului 1944, mareşalul Antonescu a transferat în Elveţia: – 20 milioane de franci elveţieni – 20 tone de aur fin pentru „Fondul de Rezistenţă Naţională”.

Cu fondurile respective urma să fie finanţata activitatea de rezistenţă a peste 2.000 de persoane din elita ţării, care trebuia să apere în străinătate interesele României (65- 386) Întrucât nu au fost prezentate oficial informaţii privind modul de utilizare a fondurilor respective, sunt necesare următoarele explicaţii privind:

  • componenta formaţiei de rezistenţă care urma să plece din ţară şi pregătirea lor profesională;

  • măsurile dispuse de Banca Naţională a României pentru administrarea legală în Elveţia a fondurilor în cauză;

  • măsurile dispuse de Conducerea Statului Român, după 23 august 1944 pentru normalizarea administrării fondurilor aflate în Elveţia şi rezultatele obţinute.

Image result for petru groza

Foto: Petru Groza

17 – La 23 mai 1945, şeful guvernului român, Petru Groza, a declarat unui ziarist englez, că în perioada sa de două luni de conducere a statului, au fost arestaţi 90.000 de români (66- 54) neexistând informaţii nici pentru:

  • realitatea efectivului de arestaţi din perioada martie – mai 1945

  • categoriile profesionale ale celor arestaţi în perioada respectivă

  • vinovăţiile pentru care au fost lipsiţi de libertate persoanele arestate.

18 – Comuniştii din România au propus lui Stalin, mutarea graniţelor U.R.S.S., pe crestele Carpaţilor, din Obcina Bucovinei până la Orşova, propunere care a fost respinsă de către dictatorul de la Moscova (15- 255). Pentru această acţiune politică duşmănoasă neamului nostru, nu exista oficial nici informaţiile privind:

  • identitatea comuniştilor care au oferit sovieticilor majoritatea teritoriului românesc;

  • modul de organizare preconizat pentru teritoriul românesc cedat;

  • soarta populaţiei româneşti din teritoriile respective.

19 – Pentru clarificarea situaţiei militarilor dispăruţi pe frontul din est, cât şi pentru cei luaţi prizonieri de sovietici după 23 august 1944, nu au fost prezentate oficial informaţii. Pentru această problemă naţională au apărut repere în lucrările unor istorici, care se referă la un efectiv 469.000 militari, adică: – 283.000 militari dispăruţi în perioada 26. VI. 1941 – 23. VIII. 1944 (49 -171 ) – 186.000 militari dispăruţi după 23 august 1944 ( 52 – 477 ) În vederea cunoaşterii în ţara noastră a soartei militarilor români care au căzut prizonieri în războiul din Est, sunt necesare următoarele informaţii oficiale, minime:

  • efectivul militar care a fost capturat de armata sovietică;

  • efectivul de prizonieri români care au format, diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan ”.

  • efectivul de prizonieri români care a fost eliberat de sovietici;

  • efectivul care a decedat în timpul prizonieratului;

  • efectivul militarilor dispăruţi în timpul războiului care nu a fost identificat printre prizonieri.

20 – Prin Decretul prezidenţial Nr. 1454/12.VIII.1948, au fost numiţi membrii Academiei R.P.R ., fără nominalizarea a 100 de academicieni. Întrucât lista academicienilor eliminaţi a rămas nepublicată (72-509 ), sunt necesare şi următoarele informaţii oficiale:

  • lista cu cei 100 academicieni îndepărtaţi şi motivul înlăturării acestora;

  • contribuţia academicienilor în cauza, prin operele lor, la întărirea autorităţii instituţiei respective;

  • motivarea oficială de către noua conducere, a înlăturării academicienilor respectivi;

21 – Din cei 100 academicieni excluşi, 23 au fost întemniţaţi – iar din aceştia, 13 au decedat în puşcarii sau imediat după eliberare (72 – 514 – 519). Pentru această acţiune politică întreprinsă de conducerea comunistă, nu au fost prezentate oficial nici informaţiile privind:

  • faptele săvârşite de cei 23 academicieni pentru care au fost arestaţi şi durata întemniţării;

  • cauzele deceselor celor 13 academicieni;

  • condiţiile materiale în care au trăit membrii familiilor academicienilor arestaţi;

22 – În cadrul Academiei R.P.R., au fost făcute noi alegeri în zilele 1- 2 noiembrie 1948, cu care ocazie au devenit academicieni şi: – Mihail Roller, titular activ la secţia de istorie, filozofie şi economico – judiciară. – Simion Oieriu, membru corespondent la secţia de ştiinţe geologice, geografice şi biologice, (72-512) – rămânând necunoscute:

  • pregătirea profesională şi formele de învăţământ superior absolvite;

  • realizările anterioare obţinute de noii academicieni şi recunoscute oficial înainte de noiembrie 1948.

23 – Din anul 1948, director al Securităţii regionale Cluj, a fost Patriciu Mihai, evreu, la ordinul căruia s-a desfăşurat acţiuni de reprimare a populaţiei româneşti din Valea Someşului (67 -76 -79 ). Despre această personalitate comunistă, a fost păstrat secretul şi asupra următoarelor acţiuni ale acestuia;

  • care i-a fost numele şi prenumele, înaintea participării sale ca membru al formaţiei comuniste române deplasată în Spania, pentru susţinerea regimului comunist (republican) în anul 1936 (66 – 26).

  • activitatea desfăşurată în România în perioada 1944 -1947;

  • pregătirea sa militară, pentru gradul de colonel, cu care a început cariera de comandant al securităţii – la Cluj.

  • componenţa etnică a cadrelor de conducere din Securitatea regională Cluj;

  • motivarea înscenării unei organizaţii subversive a locuitorilor români din zona, denumită „Garda Albă”

  • numărul locuitorilor din zona arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, şi natura vinovăţiilor acestora;

  • durata cât a condus Securitatea Regională Cluj şi activitatea desfăşurată după pensionare;

  • situaţia materială a familiei sale;

  • identitatea copiilor, pregătirea lor profesională şi starea economică a acestora.

24 – În intervalul 13 mai – 29 august 1948, Ministerul de interne a organizat şi a desfăşurat patru acţiuni de arestări (72-836-839), adică acţiunile din:

  • – 13 mai privind arestarea legionarilor;

  • – 20 mai când sunt arestaţi 3000 ofiţeri ai armatei romane şi apoi 2.000 ţărănişti şi liberali;

  • – 19 august, cu arestarea a aproximativ 1000 ofiţeri ai S.S.I.;

  • – 29 august, când sunt arestaţi peste 1000 de ofiţeri din Siguranţa Statului.

Despre acţiunile de arestare menţionate, nu există informaţii oficiale nici pentru.

  • efectivul de legionari care se aflau în stare de detenţie, la data de 13 mai 1948 şi efectivul celor arestaţi după această zi şi delictele săvârşite.

  • vinovăţiile celor 3000 de ofiţeri şi a celor 2000 de politicieni arestaţi în ziua de 20 mai, pe localităţi.

  • faptele penale pentru care au fost arestaţi în noaptea de 19 august cei aproximativ 1000 ofiţeri ai S.S.I. -ului, pe localităţi.

  • motivarea arestării celor 1000 de ofiţeri din Siguranţa Statului, în ziua de 29 august 1948, pe localităţi.

25 – În perioada 1948 – 1956, numeroşi etnici maghiari au fost aduşi la Bucureşti şi plasaţi în funcţii administrative cheie, mai ales în aparatul represiv (27 – 672) În cazul acestei acţiuni dăunătoare interesului naţional, opinia publică a fost lipsită şi de informaţiile oficiale privind:

  • identitatea conducătorului comunist care a dispus venirea maghiarilor în aparatul de administrare a Capitalei;

  • identitatea împuternicitului şi a formaţiei sale care a fost delegată să asigure venirea maghiarilor în capitală.

  • efectivul de maghiari şi a familiilor acestora care au primit domiciliul în Bucureşti în perioada menţionată şi numărul imobilelor puse la dispoziţia acestora;

  • organismele de stat şi de partid, unde au fost repartizaţi maghiarii în cauză;

  • rezultatele principale obţinute de etnicii maghiari respectivi, de ordin politic, economic şi represiv.

26 – Prin tratatul de Pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947 frontiera de la Dunăre cu U.R.S.S., a fost stabilită pe braţul Chilia până la vărsarea ei în Marea Neagră – apoi în larg, la nord de Insula Şerpilor – teritorii care au rămas în componenţa ţării noastre. Ulterior, acest Tratat de Pace, a fost încălcat de conducerea comunistă a ţării noastre prin:

  • – predarea Insulei Şerpilor, către U.R.S.S., printr-un protocol încheiat la Moscova la 4 februarie 1948, şi a procesului verbal de predare, încheiat la 28 mai 1948;

  • – procesul verbal încheiat la 26 noiembrie 1949, prin care s-a stabilit frontiera româno – sovietică pe Canalul Musura aflat la vest de braţul Chilia, în partea până la vărsarea în mare (63 – 340)

În cazul acestor două acţiuni politice de trădare naţională ordonate de conducerea comunistă după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, nu au fost prezentate explicaţii nici pentru:

  • legalitatea proceselor verbale de predare către U.R.S.S., a unor părţi din teritoriul României, care a fost recunoscut prin Tratatul de Pace de la Paris.

  • mărimea suprafeţelor din teritoriul românesc, predate ţării vecine;

  • motivarea dată de către Gheorghiu Dej şi Petru Groza, conducătorii statului nostru, pentru cedarea acestor teritorii Uniunii Sovietice.

  • contribuţia ministrului de externe Ana Pauker şi a secretarului său general Eduard Mezincescu la predarea celor două teritorii, către U.R.S.S.

  • conţinutul proceselor verbale respective.

27 – Lupta împotriva armatei de ocupaţie sovietică a început din lună martie 1944, prin: – batalionul fix „Bucovina” – punctul fix „Vulturii” pe muntele Dumitriţa – Fălcău; – şcolile pentru lupta de gherilă de la Fundu Moldovei şi Sadova – unităţile mobile, conduse de Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenuşă şi alţii, (73 – 215), neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • identitatea comandanţilor unităţilor militare „Bucovina” şi „Vulturii ”, efectivele de ostaşi şi acţiunile întreprinse de aceste formaţii de luptă.

  • identitatea comandanţilor celor două şcoli pentru lupta de guerilă şi efectivele de cursanţi;

  • numărul unităţilor mobile de luptă, comandanţii acestora şi principalele acţiuni militare executate.

28 – După 23 august 1944, au apărut forme organizate de luptă armată, împotriva sovietizăriii României. Din aceste forme organizate, au fost aduse la cunoştinţa românilor un număr de şapte, cu 95 organizaţii, din care:

  • – Bucovina 13 organizaţii

  • – Moldova 14 organizaţii

  • – Dobrogea 7 organizaţii

  • – Oltenia 10 organizaţii

  • – Banat 8 organizaţii

  • – Transilvania , 43 organizaţii Această luptă inegală, generalizată la nivelul întregii ţări, s-a întins în timp, din 1944 în Bucovina, până în anul 1962, anul când a fost ucis în ultimele lupte din Munţii Banatului, ţăranul Ion Banda (72-213-278)

Întrucât, până în prezent, oficial nu au fost aduse la cunoştinţa românilor această rezistentă populară, faţă de nedreptăţile săvârşite de regimul comunist, sunt necesare, publicarea oficială măcar a următoarelor componente:

  • numărul total al organizaţiilor de rezistenţă, care au acţionat în perioada 1944 -1962, pe provincii şi identitatea conducătorilor acestora.

  • efectivele de luptători, ale organizaţiilor respective;

  • numărul luptătorilor arestaţi, şi a celor executaţi, pe puşcării;

29 – După alte surse de informaţii, din cele 35 puncte de rezistenţă anticomunistă din 1957, 27 erau conduse de legionari, iar în anul 1957 – din 17 organizaţii, 11 erau conduse de asemeni, de legionari ( 15 – 236) Şi la informaţiile de mai sus, lipsesc următoarele precizări:

  • efectivele de legionari care au acţionat în rândul formaţiilor de luptă anticomunistă;

  • identitatea legionarilor care au condus formaţiile de luptă respective;

  • efectivele de legionari care au fost arestate şi condamnate;

  • lista faptelor săvârşite în dauna poporului român, de legionarii arestaţi;

  • lista legionarilor care au decedat în puşcării;

  • lista legionarilor care au fost eliberaţi din închisori;

30 – Până la 23 august 1944, au acţionat în România 1.000 de comunişti şi 3.000 de masoni, primii în slujba Moscovei, secunzii în slujba Parisului şi Londrei ( 15 -247 ), formaţii clandestine pentru care nu au fost publicate oficial nici informaţiile privind:

  • lista nominală a comuniştilor care au acţionat în clandestinitate, etnia şi funcţiile ocupate de aceştia după 23 august, în ţara noastră;

  • lista nominală a celor 3.000 de masoni, etnia şi funcţia acestora în timpul războiului şi după 23 august 1944.

31 – Nu este cunoscut efectivul românilor de etnie germană, care la începutul anului 1945 au fost duşi din România, la muncă de reconstrucţie intre Don şi Urali, numărul acestora fiind cuprins între 70.000 şi 85.000 de persoane (73 – 434 ), rămânând necunoscute.

  • motivarea conducerii statului nostru, pentru trimiterea la muncă forţată în U.R.S.S., a germanilor respectivi, deşi în armistiţiul din 12 septembrie 1944 nu era cuprinsă o asemenea obligaţie;

  • numărul real al germanilor care a fost oferit Uniunii Sovietice pe sexe;

  • numărul real al germanilor care s-au întors în ţară, în anii 1948/ 49, adică după patru ani de muncă depusă în U.R.S.S.

32 – Pentru suprafeţele de pădure particulară care au fost luate de la proprietari de către statul comunist după anul 1946, nu au fost emise documente de expropriere, secretul fiind păstrat şi pentru:

  • suprafeţele de pădure confiscată de stat pe judeţe şi pe feluri de proprietate;

  • numărul de proprietari, pe feluri de păgubiţi şi pe judeţe;

  • felul documentelor în baza cărora organele silvice au preluat terenurile forestiere respective în administrare.

  • instituţiile statului la care se afla documentele respective.

33 – Lagărele de muncă forţată au fost înfiinţate de Ministerul de interne în anul 1949, acţiune politico – poliţistă pentru care nu exista informaţii oficiale nici pentru:

  • motivarea desfăşurării acţiunii respective de către conducătorul comunist şi şeful guvernului român.

  • localităţile unde au funcţionat aceste lagăre;

  • efectivele celor lipsiţi de libertate, din care ţărani acuzaţi de: – sabotaj economic – absenţă la muncă – opunere la colectivizarea agriculturii:

  • efectivul de militari repartizat pentru paza lagărelor respective

  • principalele lucrări executate în cadrul acestor lagăre de muncă

  • durata de funcţionare a lagărelor în cauză;

  • efectivele decedaţilor din lagărele de muncă;

34 – La 20 mai 1949, Biroul politic al P.M.R., a aprobat proiectul construirii canalului Dunăre – Marea Neagră, investiţie la care, U.R.S.S., a participat cu ajutor financiar (73 – 384) Pentru acest obiectiv însemnat de investiţii, nu au fost publicate oficial informaţii privind:

  • volumul fondurilor româneşti, folosit pentru acest obiectiv;

  • volumul şi felul fondurilor primite de la U.R.S.S., în scopul executării canalului respectiv ;

  • efectivele de: militari, salariaţi, voluntari, de arestaţi, care au fost folosite la această lucrare;

  • motivarea sistării şi apoi a renunţării la obiectivul în cauză;

35 – În C.A.P.- uri, în anii 1956 – 1958, organele de specialitate din Ministerul Agriculturii, au valorificat peste 800.000 de cabaline, prin uciderea şi măcinarea acestora şi administrarea ca proteina nobilă în hrana porcinelor şi păsărilor din crescătorii ( 73-106 ), neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • motivarea prezentată de ministrul agriculturii pentru distrugerea inventarului viu în cauza;

  • motivarea aprobării transmisă de preşedintele Consiliului de miniştrii, privind uciderea cabalinelor existente în patrimoniul G.A.C.

  • efectivele de cabaline omorâte, pe judeţe;

36 – În ziua de 25 iunie 1958, ultimii 35.000 de militari sovietici au plecat din România (66-114) fiind supuse secretului de stat şi următoarele informaţii:

  • efectivul mediu al militarilor sovietici care au rămas în ţara noastră, până la încheierea Tratatului de Pace de la Paris la 10 februarie 1947;

  • efectivul mediu al militarilor sovietici care au rămas în România până la 25 iunie 1958;

  • costurile suportate de statul nostru pentru întreţinerea armatei sovietice în perioada 23 august 1944 – 25 iunie 1958;

  • temeiul legal şi conţinutul acestuia, referitor la întreţinerea unei părţi din armata sovietică, de către ţara noastră după terminarea războiului;

37 – În primăvara anului 1962 a fost terminată acţiunea politică de colectivizare a agriculturii şi a satelor româneşti (69-116) Despre modul de înfăptuire de către regimul comunist a programului său de proletarizare a ţăranilor, nu exista informaţii oficiale nici pentru:

  • numărul de gospodarii ţărăneşti care au fost înscrise în formaţii colective, cu membrii de familie, cu suprafeţe de teren, pe judeţe

  • numărul gospodăriilor din judeţele respective, care nu s-au înscris la C.A.P. – uri cu suprafaţa lor de teren.

38 – Conducătorul statului nostru, Gheorghiu – Dej, l-a convocat în ziua de 21 octombrie 1964 pe ambasadorul U.R.S.S. şi i-a cerut retragerea consilierilor din ţara noastră. Consilierii în cauză, au părăsit România la sfârşitul anului 1964 (66-121 ), rămânând cu caracter secret şi următoarele aspecte:

  • numărul mediu anual înregistrat pentru consilierii sovietici şi a membrilor lor de familie care au venit în perioada 1944 – 1964 ;

  • instituţiile statului nostru, pe lângă care şi-au desfăşurat activitatea;

  • numărul locuinţelor care au fost puse la dispoziţia consilierilor în cauză;

  • costurile suportate de ţara noastră pentru întreţinerea acestor specialişti sovietici;

  • rezultatele deosebite, concrete, obţinute de ţara noastră, ca urmare a activităţii depuse de consilierii respectivi;

39 – Primul anuar statistic al României după al doilea război mondial, a fost publicat abia în anul 1957, cu o componentă incompletă de informaţii, realitate care a fost provocată şi prin:

  • neincluderea recensământului populaţiei efectuat la începutul anului 1945;

  • neincluderea în acest anuar statistic a numărului de întreprinderi industriale de stat şi a celor cooperatiste, care au existat în ţara noastră în timpul războiului şi nici a celor care au existat în perioada 1945 -1947,

  • anularea obligaţiei de publicare oficială a informaţiilor privind comerţul exterior exercitat în perioada 1941-1944 şi în perioada 1945-1956 cu nominalizarea: – produselor exportate, volumul acestora şi ţările cumpărătoare, – cât şi a produselor aduse din exterior, volumul acestora şi ţările furnizoare;

  • păstrarea secretului asupra activităţii şi a realizărilor obţinute de către instituţiile: poliţie, securitate şi justiţie.

40 – În regimul comunist instaurat în România, puterea supremă a fost deţinută de fapt de formaţia politică care a făcut parte din Nomenclatură . Membrii comitetului central, funcţionarii superiori de partid, au ocupat principalele funcţii, constituind marea Nomenclatură (15-263 ), neexistând până în prezent cunoscute informaţii nici pentru:

  • identitatea comuniştilor care au făcut parte din Nomenclatura respectivă în perioada 23 august 1944 – 19 martie 1965;

  • funcţiile deţinute de aceştia în aparatul politic şi în statul comunist;

  • volumul drepturilor băneşti de care a beneficiat formaţia nomenclaturistă în perioada respectivă;

  • rezultatele deosebite obţinute de activiştii respectivi, în direcţia: refacerii gospodăriilor ţărăneşti, a întăririi învăţământului, administrarea corectă a bogăţiilor naţionale şi pentru întoarcerea prizonierilor romani din U.R.S.S.

  • componenta etnică a formaţiilor din Nomenclatură, pe instituţii politice şi administrative.

41 – Membrii Securităţii au fost selecţionaţi în perioada 1948 – 1964 din pleava societăţii româneşti, adică din:

  • – criminali, tâlhari, hoţi;

  • – bolnavi psihic, şi

  • – vagabonzi, coordonaţi de agenţi sovietici. (16-265)

În cazul organizării şi funcţionarii Securităţii în perioada respectivă nu exista informaţii oficiale nici pentru:

  • efectivele cadrelor de conducere şi a celor de execuţie ale Securităţii, pe ani;

  • efectivele de securişti cu antecedente criminale, tâlharii, hoţii, bolnavi psihic şi vagabonzi, pe ani;

  • motivarea oficială a preluării indivizilor respectivi, în instituţia represivă nou creată;

  • efectivul agenţilor sovietici care au coordonat formaţiile securităţii române, obiectivele programate şi cele realizate de aceşti agenţi;

  • volumul fondurilor băneşti şi materiale utilizate de securitate în perioada 1948 – 1964.

42 – În perioada 1953 -1973 au plecat din România, în special în Israel, peste 400.000 de evrei. (15-352) În Monitorul Oficial I Nr. 114/ 13 februarie 2008, a fost publicată Hotărârea de Guvern Nr. 130 prin care au fost declasificate şi 46 Hotărâri ale Consiliului de Miniştri din anii 1961 – 1965 cu următoarele componente, fără identitatea persoanelor respective:

  • – renunţarea la cetăţenia română unui număr de 14779 solicitatori, cuprinşi în 34 H.C.M.-uri

  • – retragerea cetăţeniei române cu două H.C.M.-uri pentru 56 de cazuri;

  • – acordarea cetăţeniei cu şapte H.C.M.-uri, la un număr de 1076 indivizi care au stat în ţara noastră fără cetăţenie română;

  • – acordarea cetăţeniei române pentru 345 solicitanţi, cuprinşi în trei H.C.M.-uri.

Pentru cunoaşterea realităţii demografice din ţara noastră, sunt necesare măcar următoarele informaţii oficiale:

  • efectivele evreilor care au renunţat la cetăţenia română în perioada comunistă 1944 -1964 şi în perioada 1965 -1989, pe localităţi;

  • nominalizarea celor care au stat în România fără cetăţenie şi funcţiile care au fost îndeplinite de aceştia, pe localităţi;

  • nominalizarea celor cărora li s-a retras cetăţenia română şi faptele comise de dânşii;

  • motivarea părăsirii ţării de către evrei, după consolidarea regimului de exploatare comunistă în Români;

43 – La începutul anului 1960, conducerea comunistă a impus ţării noastre modificări de fond în structura administrativă. În urma acestor modificări, au fost desfiinţate unele judeţe, iar altora li s-a schimbat denumirea istorică care au fost recunoscute şi după primul război mondial, cum au fost cazurile din:

  • Moldova, unde la cele 16 judeţe au fost făcute 9 modificări în denumirea acestora, modificări prin care au fost înlăturate şi istoricele nume: Baia, Câmpulung, Covrului, Fălciu, Putna, Tutova, etc.;

  • Muntenia – în cadrul celor 11 judeţe, au fost efectuate 3 înlocuiri de nume, din care: denumirea de Muscel şi cea de Vlaşca;

  • Oltenia, a fost operată cu o singură înlocuire de nume: – judeţul Romanaţi.

  • Transilvania, la cele 23 de judeţe au fost efectuate 10 înlocuiri de nume printre care: Ciuc, Făgăraş, Târnava – Mică, Târnava – Mare, Trei Scaune, etc.;

În cazul înlăturării denumirilor istorice, în cauză, nu exista explicaţii oficiale, nici pentru:

  • înlăturarea denumirii judeţelor respective;

  • atitudinea conducerii Academiei R.P.R. şi a secţiei sale de istorie, faţă de eliminarea denumirii judeţelor în cauză.

 

 

SURSA INFORMAŢIILOR (Bibliografie);

Nr. crt.

Titlu

Pag.

Autor

Editura

Anul

1

Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România

143, 185, 189, 194, 456,

Editura academiei R.S.R. Bucureşti

1983

2

Istoria loviturilor de stat in România, volumul I

232, 239, 336

Alex Mihai Stoenescu

International Publishing Company

2006

3

Constituţia din 1923 În dezbaterea contemporanilor

25,81,443

Humanitas, Bucureşti

1990

4

O istorie sinceră a poporului român

262, 279, 282, 307, 332, 333, 348, 359, 360, 466, 467

Florin Constantin

Univers Enciclopedie Bucureşti

1997

5

Casa Regală – volumul I – 1866-1900

17,18,65,129

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2003

6

Burghezia română

126, 131, 134, 218

Stefan Zeletin

Humanitas Bucureşti

1991

7

Opere economice

367

P.S. Aurelian

Editura Academiei R.S.R.

1967

8

Istoria loviturilor de stat în România volumul II

124, 127, 176, 188, 211, 214, 232, 237, 246, 312, 313, 314, 316, 322, 324, 327, 380

Alex Mihai Stoenescu

International Publishing Company

2006

9

De ce a fost sacrificat Eminescu ?

93, 94, 97

Theodor Codreanu

Editura ’’Grigore Tăbăcaru’’ Bacău

2001

10

Studii

489, 530

G. Zane

Editura Eminescu

1980

11

Răscoala ţăranilor de la 1888

10, 152

Constantin Corbu

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti

1978

12

Istoria Dreptului Românesc volumul I

172

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1980

13

Istoria Dreptului Românesc volumul II – partea intai

255, 308

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1984

14

Istoria Dreptului Românesc volumul II – partea a doua

183, 233

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1987

15

Neam fără noroc – sau blestemul lui Zamolxe

98, 110, 164, 178, 191, 209, 236, 247, 255, 263, 264, 265, 352

Alexander E. Ronnett

Editura Vicovia Bacău

2008

16

Stenogramele şedinţelor Consiliului de miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul I

191, 206, 538

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

1997

17

Casa Regală volumul II – 1901-1930

205, 207, 216, 262, 280

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2004

18

Relaţiile agrare şi mişcări ţărăneşti în România

196, 558, 572, 585

Institutul de Istorie ’’N. Iorga’’ al Academiei R.S.R.

Editura Politică

1967

 

19

Reforma agrară din 1921 în România

146, 231, 307, 342, 352

D. Sandu

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1975

20

Sub trei dictaturi

42

Lucretiu Pătrăşcanu

Editura Politică Bucureşti

1970

21

Pentru legionari volumul I

20, 21, 28, 97, 114, 235, 273, 322, 364

Corneliu Zelea Codreanu

Editura Scara Bucureşti

1999

22

România, cu şi fără Antonescu

209, 291, 293, 335

Gheorghe Buzatu

Editura Moldova Iaşi

1991

23

Magazinul istoric

24

octombrie 2008

24

Amorurile principelui Carol de Hohenzolern

Gabriel Perrenii

Editura Omnes

1971

25

Armata, mareşalul şi evreii

52, 59, 105, 166, 201, 448, 449, 484

Alex Mihai Stoenescuv

Rao International Publishing Company

1998

26

Casa Regală volumul III – 1930-1937

77, 113, 144, 178

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2005

27

Istoria loviturilor de stat în România volumul III Cele trei dictaturi

13, 121, 122, 123, 139, 142, 256, 311, 398, 399, 538, 539, 543, 553, 562, 660, 661, 669, 671, 672, 674

Alex Mihai Stoenescu

Rao International Publishing Company

2006

28

Viaţa economică şi politică a României 1933-1938

100, 130, 131, 282

Emilia Sonea • Gavrilă Sonea

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti

1978

29

România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa (1919 – 1944) – Mişcarea legionară

44, 81, 102, 103, 112, 118

Michele Rallo

Sempre Bucureşti

1999

30

Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu volumul I

129, 130, 262

Cicerone Ioanitoiu

Bucureşti

1997

31

Viaţa politică din România 1918 – 1944

150

Ioan Scurtu

Editura Albatros Bucureşti

1982

32

Era Libertăţii Statul Naţional Legionar volumul I

102, 113, 116, 121, 201

Horia Sima

Editura Gordian Timişoara

1995

33

Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938)

223, 224, 225, 226

Kurt W. Treptow – Gheorghe Buzatu

– Iaşi

1994

34

Istoria Gărzii de Fier 1919 – 1941 Mistica Ultranationalismului

10, 11, 261, 283, 292

Francesco Veiga

Humanitas Bucuresti

1993

 

35

Mişcarea legionară – în texte originale şi imagini

203, 204, 205, 206, 207, 208, 209, 210

Editor Lucian Borleanu

Editura Lucman Bucureşti

36

Legiunea ’’Arhanghelul Mihail’’

208

Armin Heinen

Editura Humanitas Bucureşti

1999

37

Destinul Miscarii Legionare

72, 73, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84

Stefan Aparaschivei

Editura Gama

1996

38

Casa Regală volumul IV – 1938-1947

VIII, X, 106, 240

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2006

39

Capitalul strain in societatile anonime din Romania, in perioada interbelica

118

Constantin Bogdan – Adrian Platon

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1981

40

Casa Regală şi afacerile cu devize 1935 – 1940 volumul IV

26, 97

Costin Murgescu

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1970

41

Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist

62, 63, 131

Mihai Fatu – Ion Spalatelu

Editura Politică Bucureşti

1980

42

Istoria politică şi militară a razboiului României contra Rusiei Sovietice

58

General Platon Chirnoaga

Editura Fides Iaşi

1997

43

Era libertăţii – Statul Naţional Legionar volumul II

76, 82, 116, 119, 125, 126, 129, 131

Horia Sima

Editura Gordian Timişoara

1995

44

Evreii sub regimul Antonescu

77, 311, 312, 335

Radu Ioanid

Editura Hasefer a F.C.E.R. Bucureşti

1997

45

Arhivele totalitarismului

32

Revista Institutului Naţional pentru studiul totalitarismului

Anul I

№ 1/1993

46

Legionarii noştri

178, 179

Ion Coja

Editura Kogaion Bucureşti

1997

47

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul II

58, 181, 359, 755

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

1998

48

Noica şi Mişcarea Legionară

256

Sorin Lavric

Humanitas Bucureşti

2007

49

Mareşalul Antonescu şi Catastrofa României

108, 171

Eduard Mezincescu

Editura Artemis Bucureşti

1993

50

Evreii sub regimul Antonescu

48

Radu Ioanid

Editura Hasefer Bucureşti

1997

51

Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu – Relaţiile româno-germane 1938 – 1944

271, 279, 280, 285

Andreas Hillegruber

Humanitas Bucureşti

1994

52

Procesul lui Ion Antonescu

178, 196, 477

Editura Eminescu

1995

53

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul IX

27, 42, 429

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2006

54

Preliminarii politico – diplomatice ale insurecţiei române din august 1944

92, 133, 461, 462, 464, 468, 478, 479

A. Simion

Editura Dacia Cluj

1979

55

Monitorul Oficial

№ 299

17-XII-1941

56

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Ministri – Guvernarea Ion Antonescu volumul III

381, 433

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2001

57

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul VII

250

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2003

58

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul VIII

625

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucuresti

2004

59

Stenogramele şedintelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul X

518

Arhivele Naţionale ale Romaniei Bucureşti

2007

60

Jurnal

151

Constantin Sanatescu

Editura Humanitas Bucureşti

1993

61

23 august 1944 – documente 1944 – 1945 volumul III

XXI

Direcţia Generală a Arhivelor Statului Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti

1985

62

23 august 1944 – documente 1944 – 1945 volumul IV

542

Direcţia Generală a Arhivelor Statului Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucuresti

1985

63

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Ministri – Guvernarea Ion Antonescu volumul V

226

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2005

64

România ca o pradă

305, 315

Radu Theodoru

Editura Alma

65

România la cumpăna istoriei

308, 309, 357, 385, 386

Ion Suta

Editura Enciclopedică Bucureşti

1991

66

România sub regimul comunist

26, 31, 54, 114, 121, 179

Dennis Deletant

Biblioteca Sighet, Fundatia Academia Civica Bucureşti

1997

 

67

Mari crime împotriva naţiunii române – Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României

30, 32, 33, 34, 76, 77, 78, 79, 85, 88, 89

Neagu Cosma

Bravo Pres

1995

68

Sovietizarea României – Percepţii angro-americane 1944 – 1947

106

Ion Chiper – Florin Constantin – Adrian Pop

Iconica Bucureşti

1993

69

Dezvoltarea economică a României 1944 – 1964

26, 116

Academia R.P.R. – Institutul de cercetări economice

Editura Academiei R.P.R. Bucureşti

1964

70

Monitorul Oficial № 33 din 10 februarie 1945

1945

71

Monitorul Oficial № 128 din 5 iunie 1946

1946

72

Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului

509, 512, 514 – 519, 832 – 839

Fundaţia Academia Civică

1998

73

Instaurarea comunismului – Între rezistenţă şi represiune

06, 213 – 278, 384, 434

Fundaţia Academia Civică

1995

74

Buletinul Oficial al R.S.R. № 1 din 21 august 1965

1965

75

Anii 1973 – 1989 Cronica unui sfarşit de sistem

152, 831

Analele Sighet – 10

Fundaţia Academia Civică

2003

76

Buletinul Oficial I , № 39 din 1 decembrie 1989

77

Jurnalul fericirii

34, 82, 107, 151, 286

N. Steinhardt

Editura Dacia Cluj

1991

78

Buletinul Oficial I , № 13 din 18 aprilie 1989

1989

79

Buletinul Oficial I , № 38 din 30 noiembrie 1989

1989

80

Buletinul Oficial I , № 18 din 2 aprilie 1989

1989

81

Buletinul Oficial I , № 62 din 7 decembrie 1989

1989

82

Anuarul statistic al României – 1990

105, 630 – 645

Comisia naţionala pentru statistică

1990

83

H.C.M. № 1557/1973

1973

84

H.C.M. № 73/1975

1975

85

H.C.M. № 76/1975

1975

86

H.C.M. № 189/1976

1976

87

Decretul № 358/1976

1976

88

Decretul № 322/1979

1979

89

Decretul № 220/1976

1976

90

Politice

63

H.R. Patapievici

Humanitas Bucureşti

1997

91

Treptele tranziţiei spre capitalism

36, 37

Silviu Brucan

Nemira

1999

92

Stâlpii noii puteri în România

144

Silviu Brucan

Nemira

1996

93

Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc

30, 153 – 203

Andrei Radulescu

Editura Academia Română Bucureşti

1991

94

Echipa de sacrificiu – Din culisele guvernării postrevoluţionare 5.I.1990 – 5.II.1991

16, 69, 70, 115

Editat de ’’România azi’’ S.A. Bucureşti

1992

95

România: revoluţia încâlcită

175, 176

Nestor Rates

Editura Litera Bucureşti

1994

96

Revoluţia trăită

58

Ion Iliescu

Editura redacţiei publicaţiilor pentru străinătate

1995

97

Monitorul Oficial II – Dezbateri Parlamentare

Senat

№ 205 din 10 noiembrie 1995 – Senat

98

Cuget Ortodox № 9 (anul II) iulie – august 2009

15

Editat de Mănăstirea Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Suceava

2009

99

Cuget Ortodox № 8 (anul II) mai – iunie 2009

4

Editat de Mănăstirea Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Suceava

2009

100

Dicţionarul enciclopedic român volumul II D –J

210

Editura Politică Bucureşti

1964

101

Garda de Fier, în ancheta Tribunalului de la Nürberg

7

Mihail Fotin Enescu

Fundatia culturală ‚„Buna Vestire” Sibiu

1996

102

Geneza revoluţiei române de la 1848

39, 43

Gheorghe Platon

Editura Junimea

1980

103

Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria

27, 45, 102, 128, 129, 130, 158, 166, 167, 267

Dr. N. C. Paulescu

Bucureşti

1913

104

Scrieri politice

344, 382, 395, 424, 456, 502

C. Rădulesc Motru

Editura Nemira

1998

105

România – la cumpăna istoriei

374, 381, 386, 387

Ion Suta

Editura Ştiinţifică

1991

106

Naţionalişti, antinaţionalişti, O polemică cu publicistică românească

35, 87, 96, 105, 106, 116, 117, 172

Gabriel Andreescu

Polirom Iaşi

1996

107

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

3, 4, 32, 70, 110, 113, 124, 133, 134, 137, 139, 140

Consiliul Naţional de acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate

„Cartea Albă a crimei organizate şi a corupţiei” 1998

1998

108

O. U. G. Nr. 21/ 20.V.1997 Legea Nr. 140/24. VII.1997

1997

109

Legea Nr. 271/ 29.V.2001

2001

110

Razboiul nevăzut III&mbsp;Politica Filo-Sionistă a României În faţa Europei şi a lumii editia a-II-a

75, 376, 398

Cornel Dan Nicolae

Carpathia Cartea Secretă

2006

111

Constituţia României Articolele: 82, 90, 108, 109

112

Naţionalism – sau Democraţie

150, 179

Aurel C. Popovici

Editura Albatros Bucureşti

1997

113

Neoiobăgia Studiu economico- sociologic al problemei noastre agrare

33

C. Dobrogeanu- Gherea

Editura Librăriei Socec Bucureşti

1910

114

Democratia hienelor Spionaj, sange si teroare

4, 28

Colonel (R) Florian Garg

Editura „Obiectiv” Craiova

2002

115

Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României

6, 7

Neagu Cosma

Editura Bravo Press

1996

A

Armistiţiul din 1944 si implicaţiile lui

8, 9

Cornel Coposu

Editura Gandirea Romaneasca Bucureşti

1990

B

Anuarul Statistic al Romaniei 1937-1938

1937-1938

116

Istoria Bisericii Ortodoxe Române

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

Editura Episcopiei Dunării de Jos Galaţi

1996

Sursa: http://axa.info.ro/politica/v-romania-incotro/

27/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, momentul legitimării dictaturii comuniste in România


Foto : Regele Mihai si Petru Groza

În 19 noiembrie 1946, comuniştii au falsificat alegerile, declarându-se învingători, moment în care a fost legitimată dictatura comunistă în România.

În 6 martie 1945 are loc instaurarea Guvernului Petru Groza. Regele Mihai I refuză să îl accepte pe Petru Groza, insistând ca acesta să colaboreze, în formarea guvernului, cu PNŢ şi PNL.

Cu toate insistenţele, sub presiunea militară sovietică, regele este nevoit să accepte numirea lui Petru Groza ca prim-ministru. Acesta formează un guvern format din comunişti.
La 9 mai 1945 a luat sfârşit războiul în Europa.

Între 17 iulie şi 2 august 1945, în cadrul Conferinţei de la Potsdam, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie şi-au exprimat neîncrederea în guvernele Bulgariei, României şi Ungariei, considerându-le nereprezentative.

În replică, la 6 august 1945, URSS a restabilit relaţiile diplomatice cu România. 
La 21 august 1945, la îndemnul partidelor istorice şi cu asentimentul SUA, Regele Mihai I a cerut demisia guvernului Petru Groza care, contrar prevederilor constituţionale, nu s-a conformat.

Regele a declanşat „greva regală”, refuzând să mai semneze decrete, legi şi alte documente oficiale.

Guvernul, ignorând prerogativele regelui şi convenienţele politice, în mod abuziv a continuat să rămână la putere.

Cele două puteri aliate nu au oferit sprijinul pe care Regele îl aştepta, astfel că Guvernul Groza nu a putut fi dat jos.

În perioada 16-26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferinţa celor trei mari puteri.

În final, se hotărăşte trimiterea unei comisii la Bucureşti, formată din reprezentanţi ai SUA şi ai Marii Britanii, care să convingă Guvernul Groza să accepte includerea a doi reprezentanţi ţărănişti şi liberali.

Aflând de această decizie, Regele Mihai I îşi întrerupe greva şi exilul (căci, între timp, se refugiase) la Sinaia şi se întoarce în Bucureşti. 
La 7 ianuarie 1946, au fost cooptaţi în guvern, ca miniştri de stat fără portofoliu, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), fapt care, fără a aduce nici o modificare modului de guvernare, a fost de natură să liniştească puterile occidentale, de altfel conştiente că nu au asigurat cu nimic dreptul românilor la autoguvernare.
La 6 februarie 1946, ca urmare a acestui „surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României.
Greva regală încetează. Din păcate, acţiunile MS Regelui Mihai I, susţinut de partidele istorice, nu şi-au atins ţinta, acesta, alături de partidele democratice fiind, în final, înfrânt de comunişti şi URSS.
Comuniştii încep o campanie electorală plină de abuzuri şi acte de violenţă.

Rezultatul alegerilor, favorabil guvernului, a fost obţinut în culise, prin fraudă şi prin desconsiderarea celor mai evidente probe. În 19 octombrie 1946 au loc alegerile.

Rezultatele comunicate oficial au fost: Blocul Partidelor Democratice, reprezentându-i pe comunişti şi sateliţii lor, 78,45% şi 347 de mandate; Partidul Naţional Ţărănesc – 12.62% şi 33 de mandate; Uniunea Populară Maghiară – 9,84% şi 29 de mandate; Partidul Naţional Liberal – 4,72% şi trei mandate.

În realitate, PNŢ, ducându-şi campania electorală în numele unui anticomunism intransigent şi „contra partidelor româneşti care servesc tendinţele comuniste”, a polarizat marea masă a alegătorilor şi a totalizat peste 70% din voturi.
Rezultatele alegerilor au confirmat intrarea României pe orbita Uniunii Sovietice și apartenența ei efective la blocul răsăritean odată cu izbucnirea Războiului Rece.

Pe 19 noiembrie, cele trei partide de opoziței: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și facțiunea lui Constantin Titel Petrescu desprinsă din Partidul Social Democrat, au protestat în mod oficial, acuzând guvernul Groza de falsificarea votului. Miniștrii fără portofoliu, Mihail Romniceanu (PNL) și Emil Hațieganu (PNȚ), au demisionat la scurtă vreme după anunțarea rezultatelor oficiale.
Din păcate, rezultatul oficial al alegerilor s-a bucurat de recunoaşterea membrilor Comisiei Aliate de Control şi, în acest context, la 1 decembrie 1946, Regele Mihai I a deschis noul Parlament.

În acea zi, Petru Groza a inaugurat şedinţele noului Parlament unicameral al României. 
În lunile care au urmat, comuniștii și-au concentrat acțiunile pe reducerea la tăcere a opoziției și pe câștigarea monopolului puterii.

 

 

Tamadau – arestarea unui grup de fruntasi national-taranisti, care ar fi incercat sa paraseasca clandestin tara (14 iulie 1947).

 

Între anii 1944 – 1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile. Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.

În vara anului 1947, Afacerea Tămădău a asigurat pretextul pentru arestarea si eliminarea din viața politică a conducatorilor țărăniștilor și liberalilor, si interzicerea PNT si PNL în mod oficial, după punerea sub acuzare a lui Iuliu Maniu și a altor lideri PNŢ şi judecarea acestora într-o mascaradă de proces.

 

 

 

  CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/04/cum-s-au-instaurat-regimurile-comuniste-in-europa-centrala-si-de-est/

 

 

 

 

13/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Un act samavolnic al URSS – anexarea Insulei Şerpilor

 Insula Serpilor

Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea.

În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României. La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat.

Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.

Cine se apropia de insulă era interceptat de vedetele militare rapide aparţinând paze grănicereşti.

Sovieticii au amplasat aici radare de mare putere, cu o rază mare de acţiune, precum şi alte tipuri de instalaţii militare de dirijare şi control a armamentului clasic şi convenţioal.

Între anii 1950 – 1960, sovieticii au construit şi amplasat pe insulă un radar de mare putere, dar au adus şi staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor (în sistem fonic, cât şi prin cablu), au montat un cablu telefonic subacvatic între insulă şi Odesa, au construit un cheu pentru acostarea navelor uşoare de patrulare, au curăţat o porţiune din zona de sub apă din apropierea coastelor insulei cu ajutorul scafandrilor militari, asigurând astfel o cale de acces din larg spre cheiul insulei.

Harta care însoţea Tratatul de pace din 10 februarie 1947 nu preciza în detaliu ci la modul general traseul frontierei de stat dintre România şi U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea cu necesitate precizarea şi descrierea amănunţită a acesteia printr-un document oficial bilateral.

In practica internaţională stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe şi pretenţioase operaţiuni de evidenţiere a teritoriului de stat, acest lucru realizându-se prin tratative bilaterale complexe, finalizate printr-un document acceptat de comun acord.

Întrucât Tratatul de pace intrase deja în vigoare (la 15 septembrie 1947), prevalându-se de art. 1 al acestuia, sovieticii s-au grăbit să încheie cu partea română un Protocol privind precizarea parcursului frontierei de stat dintre cele două părţi. In urma invitaţiei Kremlinului o delegaţie română condusă de primul ministru Petru Groza, a purtat negocieri la Moscova între 2-4 februarie 1948.

La 3 februarie 1948, între Stalin („omul de oţel”) şi dr. Petru Groza („rumânski pervîi papugik”, cum îl numea Stalin cu ironie) a avut loc o convorbire ale cărei detalii nu sunt cunoscute nici astăzi, cert rămânând, după părerea noastră, că între subiectele abordate nu puteau lipsi tocmai cele pentru care delegaţia română se afla în capitala U.R.S.S.- ului.

În cadrul discuţiilor dintre cele două delegaţii – la baza cărora a stat conţinutul art.1 al Tratatului de pace -, partea sovietică a invocat cu insistenţă includerea in discuţii a Protocoalelor nr.6/14 septembrie 1940, 7/16 septembrie 1940 şi 8/19 septembrie 1940 – in fond doar proiecte de Protocoale, elaborate de către sovietici şi care, datorită faptului că prin conţinutul lor lezau interesele României, nu au fost acceptate, semnate sau ratificate de către partea română niciodată! -, demers care contravenea normelor dreptului international.

Dacă la data semnării Tratatului de pace  între România şi U.R.S.S. ar fi existat unul sau mai multe documente oficiale care să ateste parcursul exact al frontierei de stat sovieto-române, atunci cu siguranţă că acest lucru şi-ar fi regăsit reflectarea şi în art.1 al Tratatului de pace, fapt ce ar fi făcut inutile tratativele de la Moscova.

Invocarea repetată de către partea sovietică a Protocoalelor nr.6, 7 şi 8/1940, nu constituia o eroare, ci o abilă şi deliberată manevră juridică, sugestivă pentru „rezultatele” cu care sovieticii erau decişi să încheie aceste tratative.

Contextul intern şi international în care se desfăşurau aceste tratative de la Moscova, era favorabil U.R.S.S.-ului şi net defavorabil României: la cârma ţării se afla un guvern marionetă, impus de sovietici şi aservit în totalitate acestora; ministru de externe era Ana Pauker (Hannah Robinsohn) – agentă a N.K.V.D.-ului, agenta nr. 1 a Kremlinului în România -, „una dintre figurile politice cele mai detestate de poporul roman, cu o răspundere personală îi decisivă pentru comunizarea României fi transformarea ţării într-un satelit al U.R.S.S.”, caracterizată de Reuben H.Markham drept „O evreică slujind Moscova împotriva României”; România se afla sub ocupatie militară sovietică; „specialiştii” sovietici impânziseră ţara, subordonând-o, pe toate planurile, intereselor Moscovei.

 

 

FOTO: 4 februarie 1948. Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS în România (primul stânga), Andrei Vîşinski (cu ochelari), Petru Groza, I.V. Stalin şi Dej îl privesc pe Viaceslav Molotov semnând Tratatul de prietenie, colaborarare şi asistenţă mutuală între URSS şi România FOTO Adevărul/ imagine din „Scânteia”

Numai că acest act nu a fost înregistrat la Secretariatul General al ONU, fiind ţinut secret. La scurt timp, insula a fost transformată într-un complex militar.

La 4 februarie 1948, la Moscova, cele două delegaţii au semnat două documente oficiale.

Primul dintre ele a fost „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română„, valabil timp de 20 de ani. (Nu a fost singurul tratat de acest gen, în cursul aceluiaşi an U.R.S.S.- ul semnând tratate similare şi cu celelalte ţări comuniste frăţeşti”, respectiv cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, documente care au marcat un prim şi important pas în înregimentarea României şi a celorlalte ţări citate, din punct de vedere militar şi economic, în blocul sovietic).

Al doilea document – pregătit de V.M.Molotov impreuna cu Ana Pauker, ministrul de externe al Romaniei, document care a marcat apariţia pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist (U.R.S.S.), a fost un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste„, act pe care-l redăm în continuare în extenso, mot a mot:

În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat in vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul Republicii Populare Române, pe de o parte, şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pe de altă parte, au convenit asupra celor ce urmează:

1. Frontiera de stat între România şi U.R.S.S. indicată pe hărţile anexate la prezentul Protocol, are următorul parcurs

a. Conform Anexei I:

– de la punctul de întâlnire a frontierelor U.R.S.S., României şi Ungariei până la muntele Stog urmează linia fostei frontiere românocehoslovace;

– de la muntele Stog până la borna de frontieră Nr.56, a fostei frontiere româno-polonă, ce se află la 4, 9 km, la sud de izvoarele râului Ceremuşul Negru, urmează linia fostei frontiere dintre România şi Polonia;

– de la borna de frontieră Nr.56 a fostei frontiere româno-polone până la râul Prut, la marginea de vest a localităţii Orofteana-De-Sus, trece astfel cum e convenit şi descris în Protocolul Nr.6 al Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române de la 14 septembrie 1940; de-a lungul râului Prut până la vărsarea în Dunăre şi mai departe pe Dunăre până la localitatea Pardina trece astfel cum este convenit şi descris în Protocolurile nr.7 din 16 septembrie 51 Nr.8 din 19 septembrie 1940 ale Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române.

b. Conform Anexei II:

– de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic şi Mare, Maican şi Limba de partea Uniunii R.S.S., iar insulele Tătaru Mare, Cernovca şi Babina-de partea României; Insula Serpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.

2. În caz de neconcordanţă între descrierea frontierei din text şi cea din hărţi, descrierea din text va fi considerată cea justă.

3. Pentru demarcarea frontierei în conformitate cu punctul 1 al Protocolului de faţă, va fi instituită o Comisie Mixtă Sovieto-Română de Frontieră, cel mai târziu în termen de o lună din ziva semnării Protocolului.

4. Prezentul Protocol intră în vigoare în ziua semnării sale. Întocmit în două exemplare, ambele în limbile română şi rusă, cele două texte având putere egală.

Moscova, 4 Februarie 1948

Deşi Protocolul făcea referire la Tratatul de pace din 10 februarie 1947, el modifica situaţia teritorială a României consemnată de acesta, stabilind fără nici o bază sau legitimitate istorico-juridică, că Insula Şerpilor „intră în cadrul Uniunii R.S.S.”!

O ilegalitate flagrantă a fost ridicată la rangul de legalitate!

Deşi aveau rang diplomatic diferit şi, potrivit uzanţelor internaţionale şi unei minime morale, ar fi trebuit să fi fost scutişi de o nouă umilinţă, Moscova a decis ca Protocolul să fie semnat de către dr. Petru Groza (1884-1958) – prim ministru al României şi V.M.Molotov – ministrul de externe al U.R.S.S.-ului (între 1939- 1949).

Petru Groza a fost mâna care l-a semnat, în virtutea calităţii oficiale în care fusese numit, dar el nu a putut decide nimic, supunându-se unei hotărâri a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. – format din 4 persoane: Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Luka Laslo (Luca Vasile), Burach Tescovici (Theohari Georgescu) şi Gheorghe Gheorghiu Dej -, hotărârile luându-se cu majoritate de voturi, primii trei membrii citaţi fiind totodată cei mai importanţi agenţi ai Cominternului în România!

Faptul că a semnat Protocolul, chiar în circumstanţele arătate, nu-l absolvă de vina în sine, la aceasta adăugându-se faptul ca în calitate de „om al Moscovei”, el a ştiut bine „cine” a hotărât totul, „ce” a hotărât, „de ce” a hotărât astfel, în favoarea/defavoarea „cui” I …

Ceea ce nu reuşiseră să obţină (ruşii) sovieticii în cele şapte decenii anterioare, în urma a două conflagraţii mondiale, în urma a două note ultimative, prin Conventla de armistiţiu, la Conferinta de pace de la Paris (unde însuşi Molotov condusese lucrările Comisiei teritoriale ce fixase graniţele României, în cadrul cărora Insula Şerpilor rămânea în continuare pământ românesc!), în urma Tratatului de pace de la Paris
(art.1), au reuşit să obţină foarte rapid şi uşor, prin şantaj, constrângere politico-militară şi trădarea unei conduceri de partid şi de stat iresponsabile (instalate la Bucureşti de Moscova, formate în mare parte din străini – şi de neam şi de interesele României).

Cu prilejul ceremoniei oficiale care a urmat după semnarea Protocolului (şi a amintitului tratat bilateral), V.M.Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S.-ului, l-a felicitat călduros pe „domnul Prim-Ministru” Groza, după care, cu nedisimulată satisfactie, a subliniat că „În ţara noastră toată lumea vede în aceasta un nou succes al politicii externe staliniste (…)”.

„Cadoul” făcut de Groza & co., reprezenta – chiar sub masca unui document bilateral – o nouă anexare de teritorii româneşti, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste, care se adăuga celorlalte „cadouri” pe care sovieticii şi le făcuseră singuri, prin forţă, din trupul
României, în iunie 1940, toamna lui 1940 şi august 1944.

La mai puţin de patru luni (109 zile), la 23 mai 1948, era semnat – ironia soartei! – chiar pe pământul Insulei Şerpilor, un proces verbal de predare-primire a insulei. Semnatarii acestui „act” au fost Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (un nume parcă predestinat pentru aceea perioadă: prin componenţă, dar mai ales prin „politica” dusă, acest minister a fost întradevâr al „afacerilor străine” de România!) şi Nicolai Pavlovici Şutov – prin secretar al Ambasadei U.R.S.S.- ului la Bucureşti, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S.

Acest document cu caracter tehnic avea (are) următorul continut:

Anul 1948, luna Mai, ziua 23.

Noi subsemnaţii Nicolai Pavlovici Şutov, Prim Secretar de Ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Eduard MEZINCESCU, Ministrul Plenipotentiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea şi în executarea Protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală) Insula Serpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord şi 30 grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei.

Făcut pe insula Zmeinâi în două exemplare, fiecare în limbile rusă şi românâ”.

Prin acest proces-verbal, formularea din 4 februarie 1948, „intră în cadrul Uniunii U.R.S.S.” a fost înlocuită cu o alta, „înapoiată Uniunii Sovietice”, o formulare incredibilă, fără acoperire juridică sau legitimitate istorică, menită să genereze credibilitate şi legitimitate ulterioară (noi n-am anexat, am primit înapoi … ).

Prin acest „referat de cedare” – cum îl caracteriza (16 februarie 2004) istoricul (senatorul) Gheorghe Buzatu – nu era vorba de o punere în posesie! Acest teritoriu a fost pur şi simplu luat printr-un act revizionist, de către primul stat revizionist postbelic.

Dincolo de pierderea de noi teritorii, Protocolul din 4 februarie 1948 era un act de trădare naţională, iar în ceea ce-i priveşte pe sovietici, el constituia un nou rapt teritorial din trupul României.

Curioasă dar şi deranjantă ne apare „reacţia” lui Eduard (Mezinger) Mezincescu, la un articol publicat în presa postdecembristă (1990), purtând semnătura bine informatului Neagu Cosma.

Mezinger, corelegionar, mâna dreaptă şi omul de casă a lui Hannah Robinsohn, cel care după evenimentele din decembrie 1989 reuşise să se strecoare chiar în C.P.U.N., astăzi se află în Israel.

Deşi n-a scăpat „ocazia” de a-l ataca dur pe mareşalul Ion Antonescu, despre faptele sale din anul 1948 – şi nu numai despre acestea! – nu a găsit de cuviinţă să scrie (fapt explicabil!) decât tangenţial şi atunci când s-a simţit „atins” de aspectele consemnate în amintitul articol la adresa sa.

„Rolul meu – scria Mezinger în articolul replică, căutând să se disculpe – a fost să asist în calitate de Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe (corect: Străine! – n.n.) pe Ministrul Lucrărilor Publice, profesorul Profiri, încredinţat de guvern cu misiunea de a preda insula reprezentanţilor guvernului sovietic şi să contrasemnez procesul verbal întocmit în primăvara amului 1948, când s-a efectuat predarea”.

(Insula Şerpilor, Dr. Dominuţ Pădurean, Ed. Muntenia, Constanţa, 2004)

06/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: