24 ianuarie 1859 – data la care națiunea română și-a arătat încă odată măreția. VIDEO

 

 

 

 

 

Dubla alegere a principelui  Alexandru Ioan Cuza – un moment de genialitate și curaj al poporului român.

 

24 ianuarie 1859 este data la care națiunea română și-a arătat pe deplin curajul şi măreția.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, înlăturarea domniilor fanariote, revoluția de la 1848, urmată de războiul Crimeii, au fost doar etape care au dus în cele din urmă la nașterea statului român modern.

Conflictele permanente pentru supremaţie dintre imperiul țarist, imperiul otoman și imperiul habsburgic, s-au desfăşurat secole la rând mai ales pe teritoriul locuit de români.

Toate aceste vicisitudini nu au putut înfrânge dorința nestrămutată a românilor de a se conduce singuri, într-un singur stat.

 Rusia avea să fie înfrântă în războiul Crimeii de alianţa puterilor occidentale cu Turcia, iar după acest război învingătorii ii au decis să permită românilor să își hotărască  singuri soarta, dar … numai în anumite condiții.

S-a hotărât  atunci ca românii să se poată uni, să își poată alege domnitorii și organele reprezentative,cu condiţia ca acestea să fie diferite în fiecare din cele două principate: Moldova și Muntenia.

 Adunările ad-hoc ar fi trebuit să aleagă doi domnitori în cele două țări românești, numai că  românii au ştiut să îşi joace cu multă inteligenţă şansele, astfel că, pe 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova, pentru ca mai apoi, pe 24 ianuarie 1859, acelaşi domn să fie ales  și la București, în Muntenia.

Incontestabil este faptul că în ambele cazuri presiunea populară a constituit  factorul determinant.

La momentul votului românii  se aflau în stradă, pregătiți să împiedice orice încercare de trădare .

Decizia luată, deși era clar favorabilă cauzei românești, nu era însă suficientă, iar românii aveau alte planuri.

După ce au  fost stopate toate tentativele rusești, otomane și habsurgice de a controla adunările ce urmau să stabilească domnitorii, pe 5 ianuarie 1859, la Iași, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor.

Alegerea nu era deloc una întâmplătoare: acesta participase activ la revoluția din 1848, era un ofițer bine văzut în corpul militar și un bun cunoscător al aparatului administrativ din care făcuse parte.

Pe 24 ianuarie 1859, la București, urma să se stabilească domnitorul din Țara Românească.

O vie agitație revoluționară avea să cuprindă capitala: zeci de mii de români au ieșit în stradă, fiecare cu ce a apucat în mână, să se asigure că votul va fi conform dorinței poporului.

Alexandru Ioan Cuza avea și de această dată să fie ales domnitor, aspect care nu era interzis expres de tratatul care a stat la baza procesului.

Decizia a lovit ca un trăsnet marile imperii din regiune, iar armatele lor se aflau la granițele țării.

 Românii trebuiau să fie puși la punct şi o intervenție armată era iminentă.

Atunci a intervenit Franța, care cu sprijinul Angliei a cerut respectarea dorinței  poporului român.

Sub amenințarea unui conflict major cele trei imperii au bătut în retragere.

 Nedorind să se implice într-un conflict cu românii şi cu Franța, marile imperii europene au fost obligate să accepte situația, deși o vedeau ca pe una de moment.

Odată înfăptuită unirea, Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri hotărâte care aveau menirea să afirme dorinţa românilor de a-şi făuri propriul destin.

A lărgit dreptul de vot, a înfăptuit reforma agrară, a  înființat  școli, a întărit armata naţională, a modernizat legislaţia ţării etc.

Românii trebuie să știe că la acel moment, după un secol de regim fanariot, o bună parte din avuția națională se afla în mâini străine, iar importante resurse erau trimise în afara țării.

Cuza avea nevoie să formeze un stat puternic și sigur pentru poporul român.

Deciziile sale au fost dure și au dus la protestul foștilor ocupanți străini, care spoliau încă țara sub diverse forme, dar fără să se teamă Cuza a trecut la formarea rapidă a unei puternice armate naţionale, deși acest lucru era interzis cu desăvârșire.

Dincolo de opoziția externă, Cuza a înfruntat  și de o puternică opoziție internă. La acel moment, erau deosebit de active şi puternice trei tabere politice.

Una era reprezentată de apropiați de ai lui Cuza și care considerau că doar prin impunerea unei dictaturi personale marile reforme necesare țării se puteau realiza.

Alte două tabere erau constituite din  liberali și conservatori, numiţi în epocă “roșii” și “albii”.

În scurt timp acestea aveau să se unească într-o alianță cu scopul  de a-l înlătura de la domnie pe  Cuza și de a aduce pe tron un domnitor străin.

Liberalii conduși de I.C. Brătianu considerau că vechile familii domnitoare românești nu erau capabile să conducă țara ca urmare a corupției pe care o dovediseră  până la acel moment.

Ideea unui domnitor străin nu era deloc una nouă și apăruse încă  înainte de 1859 o astfel de soluție.

Dubla alegere a lui Cuza a reprezentat doar o etapă în atingerea idealului național al românilor.

Trebuie precizat, în ciuda realităților de astăzi, că românii au fost printre primele popoare care și-au format un stat pe criterii exclusiv naționale, pe baza  elementului fundamental  unificator pentru toți cetățenii ţării: limba română.

Acest atribut este şi astăzi definitoriu pentru populația care locuiește în și în jurul munților Carpați..

Dincolo de timp, istoria trebuie privită prin prisma marilor realizări.

Alegerea lui Cuza a fost un moment astral al istoriei poporului român, dar imediat după această alegere providenţială, actorii politici, mai ales Partidele politice,  au început o amplă campanie, pe plan intern și pe plan extern pentru discreditarea lui Cuza,  care în cele din urmă avea să forţeze domnitorul să părăsească tronul în 1866.

Misiunea lui istorică a fost îndeplinită și era nevoie ca un nou personaj să intre în scenă. 

Iată că în vremuri extrem de grele națiunea română a știut cum să caute calea spre lumină.

A fost un moment istoric curajos,care a dus în cele din urmă la marele eveniment de la 1 decembrie 1918.

 

 

 

extrase din cartea scrisă de Lulea Marius Dorin: „VISUL UNEI NAȚIUNI: ROMÂNIA MARE! Istoria subiectivă a românilor de la 1821 și până în prezent” prin http://www.centrul-cultural-roman.ro/

Publicitate

MITUL „STATALITĂȚII MOLDOVENEȘTI”

 

ION MISCHEVCA:

Orice stat este ca o haină pe care o îmbracă un popor, pentru a se proteja de intemperii, dar nimeni nu poate purta aceeași haină la infinit.

Nicăieri în lume nu au existat state veșnice. Drept mărturie sunt orașele-state mesopotamiene (Ur, Uruk, Kiș), polisurile grecești (Atena, Sparta, Milet), dinastiile chinezești (Qin, Jin, Ming), imperiile romane (de Apus, de Răsărit și de „națiune germană”), califatele arabe (Omeiad, Abbasid, Fatimid), hanatele tătaro-mongole (Hoarda de Aur, Chagatai, Ilhanat) și multe alte forme de organizare social-politică, dispărute de-a lungul timpului.

Atunci când unii elogiază „statalitatea moldovenească” multiseculară, accentuând specificul regional și considerându-se urmași direcți ai lui Ștefan cel Mare, nu fac decât să alimenteze un mit și să persiste în minciună.

Românii au trăit în state separate la fel ca rușii, germanii, italienii, spaniolii, polonezii ș.a., iar românii de la est de Carpați nu au locuit permanent în aceeași „țară”.

Primele entități (pre)statale din acest spațiu au fost suficient de numeroase pentru a combate exclusivismul falșilor moldoveniști: Țara Bolohovenilor, Țara Lăpușnei, Țara Brodnicilor, Țara Bârladnicilor, Țara Tigheciului etc.

În fond, întemeierea statelor medievale nu s-a produs într-o zi sau într-un an, fiind procese de lungă durată și cu evoluții variate. Astfel, nu putem opera cu date precise, de genul 1359, pentru că și sursele care atestă apariția Țării Moldovei pe harta Europei sunt destul de vagi. Bunăoară, în cronica lui Jan Długosz se menționează că la 1325 o oaste românească din părțile Moldovei a luptat alături de polonezi contra cehilor, apoi la 1332 regele Carol Robert al Ungariei se plânge că moșiile episcopiei Milcovului au fost răpite de „cei puternici ai ținutului”, ceea ce confirmă existența atât a unor formațiuni militare, cât și a unei aristocrații locale, anterioare fondării statului „moldovenesc”.

De fapt, în timpul campaniei din 1359, Dragoș din Giulești înăbușă o răscoală a românilor de la est de Carpați împotriva Coroanei ungare, motiv pentru care regele Ludovic de Anjou emite, la 20 martie 1360, o diplomă de recunoaștere a meritelor voievodului maramureșean și de mulțumire pentru că a restabilit dominația în „terre nostre Moldavane”.

Cu alte cuvinte, Țara Moldovei era un fel de marcă ungară la 1359, iar exagerarea primei mențiuni documentare echivalează cu fluturarea unui certificat de naștere fals.

 

Regele Ungariei Carol Robert d’Anjou, se plângea de amestecul localnicilor în Episcopia catolică de Milcov.

Atunci când regele Ludovic pregătea o campanie militară împotriva Țării Românești, a aflat vestea izgonirii lui Balc, fiul lui Sas, succesorul lui Dragoș „descălecătorul”. Astfel, prin actul regal din 2 februarie 1365, Moldova ieșea de sub suzeranitatea ungară și se transforma în stat („in regnum est dilatanta”).

Cu toate acestea, însă, din aceeași cronică poloneză a lui Długosz aflăm despre alți voievozi, Petru şi Ştefan, care se luptau între ei pentru stăpânire în părţile de nord ale ţării, tocmai în perioada în care Bogdan Întemeietorul domnea la Baia.

În plus, până în 1392, când Roman I se proclamă „domn al Moldovei de la munte până la mare” nu avem nicio confirmare a întinderii teritoriale a „noului” stat și nici nu suntem siguri că voievodul moldovean nu a exagerat cu delimitarea geografică.

Ba mai mult, începând cu 1436, fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaș și Ștefan al II-lea au împărțit puterea în „Țara de Sus” și „Țara de Jos”.

Prin urmare, cel puțin în primele decenii de la fondare, Moldova nu a fost nici stat independent (de sub suzeranitatea ungară a trecut ba la cea poloneză, ba la cea otomană), nici stat centralizat (capitala era doar o reședință domnească) și nici măcar pe deplin unitar.

Statele medievale se deosebesc fundamental de cele moderne. În primul rând, pentru că locuitorii acestora nu erau cetățeni cu drepturi „egale”, ci supuși ai suveranului. În al doilea rând, fiindcă nu conta atât identitatea etnică a populației, cât loialitatea acesteia față de elitele conducătoare. Și nu în ultimul rând: construcția statală în Evul Mediu se baza fie pe continuitate, fie pe succesiune, și puțin spre deloc – pe națiune.

Dimitrie Cantemir: „moldovenii au păstrat totdeauna numele de romani”. Sursa foto

Dacă în vestul Europei, Imperiul Carolingian (și ulterior „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană”, despre care Marc Bloch spunea că nu a fost nici sfânt, nici roman și nici de națiune germană) poate fi considerat succesorul de drept al Imperiului Roman de Apus, și nicidecum continuatorul acestuia (întrucât unul fusese păgân, iar altul creștin), atunci în est situația era diametral opusă: Rusia țaristă și-a arogat rolul de „a treia Romă”, deși era doar continuatoarea, și nu succesoarea Imperiului Roman de Răsărit. În ceea ce privește Țările Române, Nicolae Iorga a definit cel mai bine cauzele apariției și existenței lor: „Bizanț după Bizanț”.

Odată cu înfrângerea și retragerea definitivă a hoardelor tătare (sec. XIII-XIV), slăbirea dominației maghiare (mijlocul sec. XIV) și cucerirea Constantinopolului de către mahomedani (1453), în spațiul extra-carpatic s-au coagulat două entități statale de factură bizantină. Acest fapt este demonstrat prin transpunerea legislației, imitarea stilului arhitectural, importanța deosebită a Bisericii și însăși promovarea creștinismului mesianic la nivel de ideologie oficială.

Atât Țara Moldovei, cât și Țara Românească își revendicau statutul de unică moștenitoare a Bizanțului (căci ambele erau continuatoare), motiv pentru care rivalitățile politice (și uneori chiar luptele fratricide) nu mai conteneau. Ștefan cel Mare a purtat mai multe războaie sângeroase cu muntenii, decât cu turcii, iar disputele personale dintre Matei Basarab și Vasile Lupu sau dintre Brâncoveni și Cantemirești au devenit antologice.

În fond, atâta vreme cât influența externă a permis și chiar exploatat disputele interne dintre Țările Române, pe de o parte, și instituția domniei și marea boierime, pe de altă parte, necesitatea unei unificări pașnice, pe criterii naționale, nu se cristalizase.

Din moment ce Problema Orientală s-a acutizat, iar menținerea integrității teritoriale a Porții Otomane se făcea din contul teritoriilor românești (anexarea Olteniei la 1718 și a Bucovinei la 1775 de către Imperiul Habsburgic, apoi raptul Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rusiei), păstrarea a două Principate separate nu mai avea nicio justificare pentru români. Adică perpetuarea dihotomiei statale (Moldova și Muntenia) punea în pericol însăși existența ființei naționale.

Toți cronicarii noștri au evocat originea comună a locuitorilor statelor medievale românești. Grigore Ureche afirmase că „de la Râm ne tragem” și considera „descălecatul” lui Dragoș în Moldova ca fiind al doilea după cel al lui Traian în Dacia. Ceva mai categoric se pronunțase Miron Costin, care în lucrarea „De neamul moldovenilor” menționează:

 „Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (al Moldovei şi Munteniei – n.a.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi…”. O opinie oarecum similară a exprimat și Dimitrie Cantemir, care în „Descrierea Moldovei” menționează că „moldovenii au păstrat totdeauna numele de romani”.

Totuși, viziunea marelui cărturar era disconcordantă cu a cronicarilor în ceea ce privește rolul instituției domniei: dacă pentru Ureche și Costin statul ideal îl reprezenta democrația șleahtei poloneze, atunci pentru Cantemir autoritatea domnului era un atribut indispensabil al „statalității”.

Abia în sec. XIX, când conștiința națională a început să prevaleze asupra celei religioase, imixtiunea forțelor externe în treburile interne ale Principatelor devenise frecventă, iar păstrarea moștenirii bizantine a fost substituită de asumarea originii latine, statele medievale românești s-au contopit, formând statul național modern – România. Iată și ce spunea moldoveanul Eminescu la acest subiect: „Câtă vreme religiunea era ordinea de idei predominatoare, românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult sau mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s-a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etnică între români şi celelalte popoare ortodoxe s-a curmat”.

Marele istoric ieșean A.D. Xenopol făcea distincția dintre faptele ce se desfășoară în natură, pe care le definește ca fiind „de repetiție” (pentru că pot fi reproduse în condiții de laborator), și faptele istorice, adică „de succesiune” (care nu mai pot fi reproduse în aceleași condiții). Pornind de la această aserțiune, vom înțelege mai ușor de ce atât refacerea, cât și însăși „statalitatea moldovenească” a fost și este un mit.

                                  Istoricul roman A. D. Xenopol. Sursa foto

Firește, nimeni nu neagă că în trecut a existat un stat cu denumirea de „Moldova”. În același timp, însă, termenul respectiv nu a fost unicul utilizat, deopotrivă în interior și în exterior. Titulatura domnilor moldoveni din secolul XV, indicată în hrisoavele lor slavone, în inscripțiile de pe broderii, cuprindea adesea cuvântul Moldovlahia, drept numele statului.

 În unele izvoare străine, Moldova apare ca Valahia Minor, alteori ca Valahia Major(în funcție de întinderea teritorială și importanța geostrategică pentru cancelariile emitente). Otomanii, urmând propriul lor exemplu (se considerau urmașii lui Osman I), au denumit statul medieval „moldovenesc” – Bogdania, după numele dinastiei fondatoare.

Într-o scrisoare a lui Ștefan cel Mare către dogele Veneției, din 1477, se utilizează de două ori sintagma „l’altra Vlachia”, adică „cealaltă Țară Românească”, pentru a desemna statul de la sud de Carpați, fapt ce demonstrează că în viziunea domnului și Moldova era o țară românească.

Predilecția unora de a găsi răspunsuri în trecut la dilemele prezentului, denotă diletantism. A considera „statalitatea moldovenească” ca fiind un fenomen istoric etern și continuu reprezintă dovada mediocrității, dacă nu chiar a imbecilității.

De dragul inventării „națiunii multiseculare moldovenești” se interpretează tendențios sursele, se evidențiază unele personalități în detrimentul altora și se falsifică faptele. Moldova lui Ștefan cel Mare nu mai era aceeași nici la 70 de ani după moartea sa, cu atât mai puțin astăzi.

Urcarea la domnie a lui Petru Șchiopu (la 1574), fratele domnului muntean Alexandru al II-lea Mircea, cu sprijinul oștilor otomane, a întrerupt tradiția dinastică a Bogdăneștilor (inclusiv ramura Mușatinilor).

Perindarea la tron a diferitor familii boierești (Movileștii, Cantemireștii, ș.a.), frecventa mazilire a domnilor pământeni, încununată cu instaurarea regimului turco-fanariot, precum și satisfacerea pretențiilor teritoriale ale Imperiilor Habsburgic și Țarist, prin anexarea Bucovinei (1775) și a Basarabiei (1812), au modificat definitiv statutul juridic al Țării Moldovei.

Cu alte cuvinte, statul medieval „moldovenesc” nici nu a reușit să se fortifice, că s-a și pomenit sub suzeranitate otomană pasivă, apoi activă, după care –sub protectorat rusesc și într-un final – sub garanția colectivă a marilor puteri.

În condițiile în care toate cetățile de scaun (Baia, Suceava, Iași), principalele ctitorii mănăstirești și bisericești (Putna, Voroneț, Trei Ierarhi), cele mai multe centre administrativ-teritoriale, precum și râul de la care provine denumirea statului se află în dreapta Prutului, oricare altă entitate statală în afară de România nu poate fi considerată succesoarea de drept a Principatului Moldovei.

Nici măcar Republica Democratică Moldovenească și cu atât mai puțin statele artificial create de sovietici: RASSM și RSSM.

Țara Moldovei și-a încetat benevol existența odată cu Unirea din 1859, prin care două entități s-au contopit într-una singură. Cei care se pretează asupra restabilirii „statalității moldovenești” nu doar atentează la integritatea teritorială a României, dar și denaturează istoria. E ca și cum rușii și-ar dori să revină la cnezate, nemții – la peste 300 de state, italienii – la republici și regate, etc. Din fericire, faptele istorice nu mai pot fi reproduse nici măcar în laboratoarele Kremlinului.

„Secolul națiunilor” i-a luat oarecum prin surprindere pe români și i-a găsit mai divizați decât în Evul Mediu. De la două state medievale relativ omogene și o singură provincie românească sub dominație străină, la începutul sec. XIX s-a ajuns la trei regiuni înstrăinate, pe lângă cele două Principate dunărene.

Paradoxal, dar anume anexarea Bucovinei și a Basarabiei i-a determinat pe moldovenii din dreapta Prutului să renunțe la „statalitate” de dragul supraviețuirii ca neam.

Scindarea Moldovei la 1812 a demonstrat încă o dată că Țările Române nu erau decât niște pioni pe tabla de șah a marilor puteri. Raptul teritorial s-a produs cu încălcarea grosolană a dreptului internațional (vestitele capitulații și Tratatul de la Kuciuk-Kainargi), fără consultarea populației și în pofida protestelor mitropolitului (și caimacamului) Veniamin Costache.

Chiar dacă unii boieri moldoveni inițial au salutat „alipirea” la Imperiul Țarist, deoarece conștiința religioasă încă prevala asupra celei naționale, pierderea moșiilor lor de partea cealaltă a Prutului și anularea treptată a autonomiei Basarabiei (prin introducerea legislației țariste și a limbii ruse în administrație și biserică) i-a determinat, în 1814, să se adreseze mitropolitului uzurpator Gavriil Bănulescu-Bodoni cu următoarele revendicări:

„(…)Se împlinesc patru secole de cînd Moldova se conduce după legile sale şi se poate oare crede că ea n-a avut şi nici acum nu dispune de acestea? Oare nu avem noi obiceiurile noastre vechi moldoveneşti şi pravile obligatorii? Oare nu sînt pravilele tipărite ale lui Vasile-Voievod? Oare nu sînt legiuirile domnitorilor, hrisoavele şi diatele scoase în diferite timpuri? Nu se caută oare judecăţile în baza legilor lui lustinian şi ale altor împăraţi greci? (…) Pentru păstrarea obiceiurilor noastre legitime şi înlăturarea multor născociri străine legiuirilor noastre, noi cu lacrimi înduioşătoare cerem de la Monarh, în primul rînd, ca Arhipăstorul – mitropolitul nostru – să fie şi astăzi, precum era din moşi-strămoşi, prima persoană la judeţe; în al doilea rînd, binevoiască Maiestatea sa imperială de a numi în slujba de cîrmuitor civil al Basarabiei pe un moldovean, din rîndul celor supuşi tronului rusesc, care ne ştie firea, credinţa noastră şi legile; care cunoaşte neamurile boiereşti, rangurile, obiceiurile pămîntului; care ar fi în stare să atragă spre sine şi inimile fraţilor noştri, să sporească populaţia regiunii şi să fie pentru noi un adăpost de totdeauna.”

Această scrisoare a boierilor moldoveni rămași în Basarabia anexată a fost transmisă împăratului Alexandru I, care i-a și răspuns mitropolitului, la 1 aprilie 1816, asigurându-l că va păstra legile (dar mai ales privilegiile) locale:

„(…)Intenţia mea constă în a dărui Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare moravurilor, obiceiurilor şi legilor ei(…) Eu doresc ca această ţară roditoare să se însufleţească de o viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu prin rîvna de care va da dovadă, precum şi de la toţi locuitorii Basarabiei prin ajutorul unanim pe care îl vor acorda. Dorind să fie înştiinţaţi despre aceasta toţi locuitorii, întru binele lor, mă adresez Domniei voastre, poruncindu-vă ca tot ce este expus aici să fie tălmăcit în limba poporului şi prin citire bisericească să fie dat spre ascultare turmei încredinţate Domniei voastre, să ştie preoţimea, boierii şi tot poporul, prin slujitorii sfintei biserici, că ochiul meu, iubitor de fii, priveşte asupra lor şi eu mă îngrijesc ca ei să fie fericiţi.”

Din această corespondență trebuie reținute următoarele lucruri: pe de o parte, prin evocarea obiceiurilor vechi, a legislației românești de sorginte bizantină (cum ar fi „Pravila” lui Vasile Lupu) și solicitarea de a numi un moldovean în funcția de guvernator civil, elita politică locală spera că regiunii i se va păstra autonomia până la reîntregirea Moldovei, iar pe de altă parte, ţarul Rusiei considera Basarabia ca fiind o „țară” și conştientiza faptul că locuitorii acesteia nu înţelegeau limba rusă.

Prin urmare, încă din primii ani de la anexare au apărut divergențe între viziunea boierilor moldoveni și cea a autorităților țariste cu privire la rolul și statutul teritoriului dintre Prut și Nistru.

Dacă inițial rușii nu cunoșteau nici măcar religia populației majoritare a regiunii (guvernul de la Petersburg îl trimite, în 1816, pe P.P. Svinin cu misiunea de a lămuri de ce confesiune este populația Basarabiei) și încercau să o transforme într-un model de cârmuire pentru toate popoarele creștine din Balcani, atunci odată cu urcarea la tron a lui Nicolae I (1825) politica țaristă în Basarabia a devenit una de rusificare și de deznaționalizare.

Anularea autonomiei la 1828 și a hotarului administrativ pe Nistru la 1830 a pus bazele integrării regiunii în cadrul Imperiului Rusiei.

Cu toate acestea, regimul țarist recunoștea originea românească a populației majoritare din Basarabia. În 1823, vice-guvernatorul Filip Viegel constatase că „aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian”. Într-o „descriere etnografică a moldovenilor” aparţinând lui Lev Simionovici Berg, care reafirmă romanitatea basarabenilor, dar şi comunitatea lor cu românii de peste Prut, se spune că „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova.

De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”. Consideraţii privind preponderenţa elementului etnic românesc în Basarabia se regăsesc şi în alte scrieri din perioada ţaristă, cum sunt cele ale militarului A.O. Zaşciuk, ale scriitorului V.M Garsin, ale publicistului L. Tihomirov, ale generalului Kuropatkin, ale geografului P.P Soraka, ale profesorului N. Laşkov etc.

Revoluția pașoptistă a animat sentimentele naționale ale elitei politice atât din dreapta, cât și din stânga Prutului. Ca urmare a tentativelor de asimilare și de integrare definitivă a Basarabiei în cadrul Imperiului Rusiei, boierii moldoveni nu mai militau pentru refacerea statului medieval, ci pentru unificarea tuturor teritoriilor românești, inclusiv a celor înstrăinate, într-un singur stat național și modern.

În 1848, un oarecare Achim Popov, deținătorul unei tipografii și litografii, solicită permisiunea autorităților țariste de a edita ziarul „Românul” la Chișinău.

Firește, propunerea a fost respinsă de către general-guvernatorul Pavel Fiodorov, deși administrația regională, prin scrisoarea-raport din 24 ianuarie, își dăduse inițial acordul. În vara aceluiași an, ministerul de externe a guvernului de la Petersburg emitea o notă circulară agențiilor diplomatice rusești de peste hotare, în care se menționa că boierii moldoveni „vor să restabilească vechea lor naționalitate (…) și să constituie, sub numele de Regat Daco-Roman, un nou stat, separat și independent, la formarea căruia ar trebui să participe fraţii lor din Moldova, din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia”.

Totodată, în timpul intervenției Rusiei pentru înăbușirea revoluției pașoptiste, unii dintre basarabenii înrolați în armata țaristă, primind ordine să comită represiuni împotriva revoluționarilor din Bârlad, au refuzat, șapte dintre ei fiind spânzurați.

Înfrângerea suferită în războiul Crimeii (1853-1856), dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și implicit Unirea Principatelor Române (1859), precum și declanșarea răscoalei poloneze (1863), au înăsprit măsurile restrictive ale regimului țarist în Basarabia, fapt dovedit prin crearea unui aparat poliţienesc de supraveghere, care avea sarcina de a depista şi anihila orice manifestare de românism, interpretat de autorităţi ca act de neloialitate faţă de ţar şi imperiu.

Cu toate acestea, în stânga Prutului pătrund publicații precum „Curierul românesc” (apărut la Bucureşti la 8/20 aprilie 1829, sub conducerea lui Ion Heliade-Rădulescu) şi „Albina Românească” (primul ziar de limba română din Moldova, al cărui proprietar şi redactor era Gheorghe Asachi).

De asemenea, nu putem ignora păstrarea unei comunicări intelectual-academice între Basarabia şi Principatele Unite (România) în a doua jumătate a secolului ХIХ, întrucât Alexandru şi Bogdan P. Haşdeu, Ion Suruceanu, Nicolae Şt. Casso, Iancu Străjescu ş.a. au fost aleşi membri ai Societăţii Literare, viitoarea Academie Română. Totodată, în 1854 trupa de teatru din Iaşi a început să dea reprezentaţii la Chişinău.

Bineînţeles, autorităţile ţariste acceptau (cu reticenţă) ca teatrele româneşti să prezinte spectacole în capitala provinciei, unde erau mai puţini băştinaşi decât alogeni şi refuzau (cu înverșunare) ofertele teatrale în centrele urbane (Soroca, Orhei, Bălţi etc.), unde ponderea românilor basarabeni era masivă.

La 6 iulie 1863, într-un raport al Guvernatorului civil al Basarabiei adresat împăratului Rusiei se spune despre existența unei grupări românofile la est de Prut. Iată un fragment din respectivul document:

„(…)având în vedere că Basarabia este o regiune limitrofă, aflată în situaţia exclusivă a vecinătăţii cu una şi aceeaşi comunitate din Moldova, consider de datoria mea să menţionez Excelenţei Voastre Imperiale ce observaţii am reuşit să fac (…) reprezentanţii dvorenimii moldoveneşti cu rădăcini româneşti sunt foarte puţini, dar şi aceştia au ieşit nu demult din rândurile oamenilor simpli (…)în cadrul dvorenimii locale nu există aceleaşi viziuni, aceasta divizându-se în partide. Până la tratatul de pace din a. 1856, partidele respective se ciocneau doar în aşa-zisele treburi locale, urmărind fiecare din ele propriile interese (…) Tânăra generaţie, primind, în special, studii superioare, începuse să viseze la o Românie unită, şi deşi aceste dorinţe nu se manifestau prin nimic altceva decât discuţii în particular, impulsul a fost dat şi noua direcţie a început să sensibilizeze şi acele partide, care până atunci se gândeau numai la facilităţile personale (…)”.

Analizând acest document de arhivă, putem formula câteva concluzii:

1. Administraţia ţaristă recunoştea, după o jumătate de secol, că în Basarabia şi în Moldova din dreapta Prutului exista aceeaşi comunitate etnică;

2. Dvorenimea basarabeană, ca urmare a politicii de colonizare şi împroprietărire, a devenit tot mai pestriţă, iar boierii de origine românească proveneau din mediul răzeşilor;

3. Unificarea Principatelor a impulsionat manifestările de conştiinţă naţională din Basarabia, în special în rândul tinerilor cu studii;

4. Românofilii, deşi puţini la număr şi lipsiţi de experienţă, au reuşit să atragă, cel puţin declarativ, boierimea conservatoare de partea lor.

Dacă în primele decenii de după anexarea Basarabiei administrația țaristă nu știa cum să gestioneze noua „achiziție” teritorială, oscilând între păstrarea unei autonomii relative sau integrarea sa definitivă în componența Rusiei, atunci în a doua jumătate a secolului XIX politica imperial-statală în acest spațiu se modifică substanțial: Basarabia devine gubernie (1873) și se intensifică procesul de rusificare a populației băștinașe.

                                  Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei

Spre deosebire de sovietici, autoritățile țariste recunoșteau că moldovenii din stânga Prutului sunt de aceeași etnie cu locuitorii Principatelor Române. Pentru oficialii imperiali, religia creștin-ortodoxă și limba rusă devin pilonii principali ai construcției statale în Basarabia.

Dacă sub aspect confesional, jumătatea de est a Țării Moldovei, ruptă arbitrar la 1812, era uniformizată și racordată la politica oficială a guvernului de la Petersburg, atunci din punct de vedere lingvistic țariștii întâmpinau dificultăți în impunerea limbii ruse basarabenilor. Istoricul și etnograful rus P.N. Batiușkov, în lucrarea Bessarabja, istoriceskoe opisanie (publicată la 1892), considera că: „rusească prin sufletul său, prin devotamentul faţă de ţarul rus, prin credinţa faţă de statul rus, Basarabia n-a fost nici pe departe rusească prin limba şi viaţa sa”.

Paradoxal, dar anume reformele implementate de țarul Alexandru al II-lea au contribuit la deznaționalizarea românilor din Basarabia. Instituirea serviciului militar obligatoriu (1874) a dus la crearea focarelor de rusificare a tinerei generaţii, întrucât basarabenii trimiși în alte regiuni ale imperiului erau instruiți doar în limba rusă.

O altă reformă, cea administrativă (1870), deşi a ridicat gradul de reprezentativitate al populației băștinașe în cadrulzemstvelor (organe de conducere locală), nu a fost decât o modalitate de compensare a nobilimii pentru desființarea șerbiei (fapt ce nu i-a afectat pe boierii moldoveni, întrucât la noi șerbia fusese abolită de Nicolae Mavrocordat, în 1746), precum şi de uniformizare a sistemului administrativ a tuturor regiunilor imperiului. În continuarea acestei politici, Basarabiei i se atribuie statutul de gubernie, dovadă a faptului că „nu mai făcea parte din Imperiul Rus, ci și din Rusia propriu-zisă” (Charles King).

Indubitabil, în perioada țaristă românii basarabeni au fost supuși unei acerbe rusificări prin intermediul Bisericii.

Istoricul ecleziastic Nicolae Popovschi afirmase că încă de „pe vremea lui Alexandru I, biserica devine un aliat credincios al statului (…) În fruntea bisericii era sinodul, compus din episcopi, care, toţi, erau numiţi de ţar, devenind astfel înalţi demnitari ai guvernului. Sinodul n-a fost lăsat liber nici în activitatea lui interioară, deoarece această activitate trecea sub supravegherea oberprocurorului sinodal”.

Odată cu numirea lui Pavel Lebedev ca arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1871), zeci de preoți au fost prigoniți pentru că nu oficiau slujbele în limba rusă, iar cca 340 de biserici au fost închise.

Una dintre măsurile cele mai eficiente a politicii de deznaţionalizare promovate de acest prelat consta în efectuarea tuturor înscrierilor în registrele bisericeşti, inclusiv ale stării civile, în limba rusă.

Iar cei care se împotriveau erau excluși din eparhii și parohii. Ion Nistor îi enumeră pe câțiva dintre acești preoți patrioți: Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ioan Popovici, ş.a.

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, românii basarabeni nu luptau atât pentru refacerea „statalității moldovenești”, cât pentru supraviețuirea lor ca neam și (re)introducerea limbii române în administrație, școală și biserică.

În Basarabia, mișcarea națională (atâta cât o fi fost) se baza pe rezistența culturală a băștinașilor și amintirea Moldovei medievale. Dar chiar și în condițiile unei izolări cvasi-totale de România și a unei integrări artificiale în cadrul Imperiului țarist, moldovenii din stânga Prutului nu și-au dorit un stat aparte și nu au pretins la continuitatea Țării Moldovei.

Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) la 2 decembrie 1917 a fost dictată atât de factorii externi, cât și de cei interni.

Imensele pierderi umane și materiale în timpul primului război mondial, dezertările și dezordinile în masă, lovitura de stat bolșevică și, implicit, colapsul Imperiului Rusiei, au determinat elitele politice locale să-și revendice dreptul la autodeterminare națională și la propria organizare statală.

Conștienți de pericolul „ciumei roșii”, dar și de eșecul „statalității moldovenești” în Basarabia țaristă, majoritatea covârșitoare a membrilor Sfatului Țării a votat, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Unirea cu succesoarea de drept a Țării Moldovei – România. (Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=34381)

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/10/ziua-de-10-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/10/o-istorie-a-zilei-de-10-decembrie-video-4/

12 aprilie 1879 – Arborarea pavilionului român de cãtre generalul Davila pe Insula Şerpilor

 

 

 

 

 

 

Foto: Insula Şerpilor

 

 

 Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară, justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător – parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.

Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.

(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53’’ lat.N şi 30°14’41’’ long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi uscat distanţa este de cca.45 km – 22 Mm; suprafaţa Insulei Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă, ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă în colţul său N-E)

Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc.

Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor, Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc!

Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei, dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti – multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată a statutului juridic al insulei.

“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei, după cum le-au dictat interesele.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor (Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).

În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să smulgă Imperiului otoman – acesta făcând cesiuni teritoriale la care nu avea dreptul! – cele trei braţe ale Dunării (Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.

Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării, cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării, Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind geopolitica zonei Mării Negre).

Trei momente importante – Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi Adrianopol-1829 – au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii).

Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) – „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia” – au făcut ca importante părţi ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.

Conferinţa de la Paris – a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 – s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a referit în mod expres la Insula Şerpilor – „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents” (6 ianuarie 1857) – : „(…) comme les traites conclus anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination “.

Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.

În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia în zona vestică a Mării Negre.

După războiul de independenţă, conform art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis ŕ la Roumanie. (…)”.

Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de victimă a politicii de compensaţii practicată de marile puteri ale timpului.

Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.

 

 

 

 

 

 

Foarte puţini ştiu că marele nostru medic Carol Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui Constantin C. TONEGARU.

 

Sursa:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm

Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN