S-au împlinit 165 de ani de la momentul astral al Unirii PRINCIPATELOR ROMÂNE. La multi ani România, la multi ani români !

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova,înfăptuită la 24 ianuarie 1859,reprezintă actul politic care stă la baza României moderne. După secole sub stăpânire otomană, la începutul secolului XIX puțini ar fi crezut că cele două state surori se vor uni în curând. Imposibilul a devenit realitate într-un context internațional favorabil  și datorită oamenilor politici români de atunci, adevărați patrioți care fiind animați de interesul național,au ignorat interesele personale.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române,astfel ca Statul naţional român s-a format treptat, Unirea din 1859 desăvârșindu-se în 1918,când lupta pentru unitatea poporului român a fost  încununată de victorie.

Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic înca in  timpul revoluţiei de la 1848,iar după revoluţie,Unirea a devenit problema centrală,dominantă,a vieţii politice româneşti,o idee care a pus în mişcare toate paturile sociale.Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte patrioţi înflăcăraţi ca: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Mălinescu,Constantin A. Rosetti,fraţii Ion şi Dim. Brătianu,Dimitrie Bolintineanu,Cezar Boliac,Nicolae Orăşanu ş.a.

Fruntaşii revoluţionari din 1848,au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate.

Răspândiţi în diverse centre europene (Viena,Frankfurt,Paris,Londra,Constantinopol),patrioţii romani au desfăşurat o laborioasă  si entuziasta activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

Unirea Principatelor Române – problemă europeană

In vara anului 1853 izbucnise războiul Crimeii început de Rusia împotriva Imperiului otoman,eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală,inclusiv situaţia Principatelor Dunărene,unirea acestora fiind una din problemele importante puse in fata Congresului de pace de la Paris (1856),reunit dupa infrangerea Rusiei.
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice; Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor,pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia,puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor;s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului lui.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc (special constituite în acest scop).

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări românesti , rămânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului  si influentei hotărătoare exercitată de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc ,fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul,Ismail,Bolgrad) să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani,printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească ,caimacamul Alexandru Ghica,fostul domn,a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

În Moldova însa,caimacamul N. Vogoride,agent al Turciei şi al Austriei,a recurs la la un adevărat regim de teroare si intimidare pentru a zădărnici Unirea, mergând până la falsificarea rezultatului alegerilor din iulie 1857.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice,s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri in urma carora Turcia a fost silita  să anuleze alegerile falsificate.

Noile alegeri, organizate în urma presiunilor făcute la Înalta Poartă de la Constantinopol de către Marea Britanie și Franța, au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti,care,cu două excepţii au fost aleşi pretutindeni.Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.
La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluţiei de la 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Ulterior a devvenit preşedinte al Judecătoriei Covurlui între 1849-1851 şi 1855-1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi.
Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada în care au fost puse bazele dezvoltării moderne a României.

Reevaluarea domniei lui Cuza, fondatorul României moderne!

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza ar trebui reevaluată și rescrisă. Istoricul și jurnalistul clujean Ionuț Țene constată într-un articol publicat în http://www.napocanews.ro., că după revoluţia din decembrie 1989 a devenit o modă în rândul intelectualilor, a reprezentanţilor presei şi societăţii civile să se sublinieze realizările Regelui Carol I şi să se treacă cu vederea cele ale înaintaşului său Al. Ioan Cuza.

Nimeni nu neagă succesele României Mici pe toate planurile, de la economic la cultural, dar să nu uităm că primul Hohenzollern pe tronul României a domnit 47 de ani.

Ceea ce a realizat Cuza într-o perioadă foarte scurtă de timp, de numai 7 ani nu a mai făcut nimeni până la el.

Th.Aman-Hora Unirii la Craiova

Colonelul Cuza a fost ales domn pe 24 ianuarie 1859 de adunarea de la Bucureşti, domn al Ţării Româneşti, după ce fusese ales prealabil de moldoveni la Iaşi, pe 5 ianuarie, realizându-se unirea în ciuda convenţei de la Paris care prevedea unirea Principatelor Unite cu doi domni.

România de azi îi datorează lui Cuza toate bazele legislative, fiscale, militare, şcolare şi chiar religioase. Nu e segment din societatea românească ca să nu fi început să funcţioneze prin norme şi legi puse de Cuza. Universităţiile de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) au fost înfiinţate de Cuza, la fel promulgată constituţia, date codurile penale şi civile, făcute reformele fiscale, promulgată legislaţia militară, a pompierilor, miliţiei, construirea primei căi ferate etc. Au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. La 1864 se introduce învăţămîntul de patru clase gratuit şi obligatoriu.

Acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Cuza a dat la 1863 legea secularizării averilor mănăstireşti şi a confiscat proprietăţi funciare ale mănăstirilor închinate la Athos, care au fost împărţite şi date ţăranilor.

Cea mai importantă reformă rămâne cea agrară. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Împărţirea pământului la ţărani de către Cuza a ridicat conştiinţa naţională a românilor, care au avut pentru ce lupta ca să obţină independenţa la 1877 sub Carol I. Nu sunt de acord cu istoricii care minimalizează rolul lui Cuza. Domnul moldovean a realizat în şapte ani ce poate nu a reuşit Regele Carol I în 47 de ani.

La Cluj-Napoca s-a lansat recent volumul „Scrieri despre Cuza Vodă” de Alexandru Lapedatu, o ediție îngrijită, cu studiu introductiv și notă asupra ediției de acad. Ioan Bolovan, în care se readuce în atenția publică o opinie originală și obiectivă despre rolul domnitorului înfăptuitor al Unirii Principatelor Române de la 1859. Alexandru Ioan Cuza a fost un ctitor al statului român modern, a cărei operă politică trebuie reconsiderată. Cuza a înființat instituțiile statului modern, atât din punct de vedere național, cât și european. Domnitorul a implementat legislația europeană în armonie cu cea națională, înființând și cele două universități prestigioase, care funcționează și azi, cele din Iași și București.

Opera instituțională și politică a lui Alexandru Ioan Cuza o putem asemăna cu cea a lui Camillo Benso Conte de Cavour, unificatorul Italiei, dar și cu cea a cencelarului german Otto von Bismarck, care a unit și întemeiat statul german modern în jurul Prusiei. Formarea statului român modern cu instituțiile sale naționale la standarde europene a constituit un pericol de moarte pentru Imperiul austriac, care vedea în Principatele Române Unite, devenite România, un pericol pentru Transilvania locuită majoritar de români și ocupată de habsburgi. România lui Cuza a fost un model de urmat și o nădejde înspre aspirația unirii și eliberării pentru românii oprimați din Ardeal.

Austria s-a opus cu toată forța actului unirii de la 1859 și împăratul austriac l-a urât pe Alexandru Ioan Cuza, pentru că acesta a creat un stat român modern, ce atrăgea prin forța instituțiilor și a culturii, precum și prin modernitatea sa, pe românii ardeleni.

Compromisul dualist, cedarea puterii austriece în fața Ungariei la 1867, a fost consecința directă a succesului magnetic asupra românilor ardeleni, datorită realizărilor deosebite domniei lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul statului modern România.

Să nu uităm că de Al. Ioan Cuza se leagă astăzi numele țării noastre România.

După lovitura de stat din 11 februrarie 1866, politicienii și clasa suprapusă nu au fost recunocători lui Cuza și l-au alungat din țară. Românii manipulați de politicieni și jurnaliști au fost îndepărtați de Domnitorul Unirii de la 1859.

După domnie, principele Cuza a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde şi-a manifestat interesul de a lucra în continuare pentru ţară şi nu s-a lăsat dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol I care i-a urmat la tron a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din acel moment.

Ulterior Cuza măcinat de boală se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la vârsta de numai 53 de ani.

Pe data de 15 mai 1873, la ora unu şi jumătate, noaptea trece la cele veşnice, departe de ţara în slujba căreia îşi pusese întreaga sa viaţă. Rămăşiţele lui pământeşti au fost transportate cu un tren mortuar, care a sosit în ţară pe data de 27 mai, fiind înmormântat, la 29 mai, la Ruginoasa, în prezenţa miilor de ţărani care nu l-au uitat şi a prietenilor săi devotaţi.

Putem afirma faptul că prin patriotismul de care a dat dovadă, prin înţelegerea şi iubirea pe care a arătat-o faţă de cei mulţi şi lipsiţi de drepturi, prin înţelepciunea, priceperea şi curajul pe care l-a dovedit în rezolvarea grelelor probleme ale vremii lui, Alexandru Ioan Cuza este o mare personalitate a naţiunii române, una din acelea care au ştiu să îndrepte poporul, în ceasurile decisive, pe căile progresului. Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani , unele avand un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a nascut  Romania moderna .

Numele lui Cuza va trăi astfel veşnic în mintea şi în inimile românilor, atâta vreme cât țara noastră vor exista ca neam în istoria omenirii.  

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR SI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA UNITĂ!

24 ianuarie 1859 – data la care națiunea română și-a arătat încă odată măreția. VIDEO

 

 

 

 

 

Dubla alegere a principelui  Alexandru Ioan Cuza – un moment de genialitate și curaj al poporului român.

 

24 ianuarie 1859 este data la care națiunea română și-a arătat pe deplin curajul şi măreția.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, înlăturarea domniilor fanariote, revoluția de la 1848, urmată de războiul Crimeii, au fost doar etape care au dus în cele din urmă la nașterea statului român modern.

Conflictele permanente pentru supremaţie dintre imperiul țarist, imperiul otoman și imperiul habsburgic, s-au desfăşurat secole la rând mai ales pe teritoriul locuit de români.

Toate aceste vicisitudini nu au putut înfrânge dorința nestrămutată a românilor de a se conduce singuri, într-un singur stat.

 Rusia avea să fie înfrântă în războiul Crimeii de alianţa puterilor occidentale cu Turcia, iar după acest război învingătorii ii au decis să permită românilor să își hotărască  singuri soarta, dar … numai în anumite condiții.

S-a hotărât  atunci ca românii să se poată uni, să își poată alege domnitorii și organele reprezentative,cu condiţia ca acestea să fie diferite în fiecare din cele două principate: Moldova și Muntenia.

 Adunările ad-hoc ar fi trebuit să aleagă doi domnitori în cele două țări românești, numai că  românii au ştiut să îşi joace cu multă inteligenţă şansele, astfel că, pe 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova, pentru ca mai apoi, pe 24 ianuarie 1859, acelaşi domn să fie ales  și la București, în Muntenia.

Incontestabil este faptul că în ambele cazuri presiunea populară a constituit  factorul determinant.

La momentul votului românii  se aflau în stradă, pregătiți să împiedice orice încercare de trădare .

Decizia luată, deși era clar favorabilă cauzei românești, nu era însă suficientă, iar românii aveau alte planuri.

După ce au  fost stopate toate tentativele rusești, otomane și habsurgice de a controla adunările ce urmau să stabilească domnitorii, pe 5 ianuarie 1859, la Iași, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor.

Alegerea nu era deloc una întâmplătoare: acesta participase activ la revoluția din 1848, era un ofițer bine văzut în corpul militar și un bun cunoscător al aparatului administrativ din care făcuse parte.

Pe 24 ianuarie 1859, la București, urma să se stabilească domnitorul din Țara Românească.

O vie agitație revoluționară avea să cuprindă capitala: zeci de mii de români au ieșit în stradă, fiecare cu ce a apucat în mână, să se asigure că votul va fi conform dorinței poporului.

Alexandru Ioan Cuza avea și de această dată să fie ales domnitor, aspect care nu era interzis expres de tratatul care a stat la baza procesului.

Decizia a lovit ca un trăsnet marile imperii din regiune, iar armatele lor se aflau la granițele țării.

 Românii trebuiau să fie puși la punct şi o intervenție armată era iminentă.

Atunci a intervenit Franța, care cu sprijinul Angliei a cerut respectarea dorinței  poporului român.

Sub amenințarea unui conflict major cele trei imperii au bătut în retragere.

 Nedorind să se implice într-un conflict cu românii şi cu Franța, marile imperii europene au fost obligate să accepte situația, deși o vedeau ca pe una de moment.

Odată înfăptuită unirea, Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri hotărâte care aveau menirea să afirme dorinţa românilor de a-şi făuri propriul destin.

A lărgit dreptul de vot, a înfăptuit reforma agrară, a  înființat  școli, a întărit armata naţională, a modernizat legislaţia ţării etc.

Românii trebuie să știe că la acel moment, după un secol de regim fanariot, o bună parte din avuția națională se afla în mâini străine, iar importante resurse erau trimise în afara țării.

Cuza avea nevoie să formeze un stat puternic și sigur pentru poporul român.

Deciziile sale au fost dure și au dus la protestul foștilor ocupanți străini, care spoliau încă țara sub diverse forme, dar fără să se teamă Cuza a trecut la formarea rapidă a unei puternice armate naţionale, deși acest lucru era interzis cu desăvârșire.

Dincolo de opoziția externă, Cuza a înfruntat  și de o puternică opoziție internă. La acel moment, erau deosebit de active şi puternice trei tabere politice.

Una era reprezentată de apropiați de ai lui Cuza și care considerau că doar prin impunerea unei dictaturi personale marile reforme necesare țării se puteau realiza.

Alte două tabere erau constituite din  liberali și conservatori, numiţi în epocă “roșii” și “albii”.

În scurt timp acestea aveau să se unească într-o alianță cu scopul  de a-l înlătura de la domnie pe  Cuza și de a aduce pe tron un domnitor străin.

Liberalii conduși de I.C. Brătianu considerau că vechile familii domnitoare românești nu erau capabile să conducă țara ca urmare a corupției pe care o dovediseră  până la acel moment.

Ideea unui domnitor străin nu era deloc una nouă și apăruse încă  înainte de 1859 o astfel de soluție.

Dubla alegere a lui Cuza a reprezentat doar o etapă în atingerea idealului național al românilor.

Trebuie precizat, în ciuda realităților de astăzi, că românii au fost printre primele popoare care și-au format un stat pe criterii exclusiv naționale, pe baza  elementului fundamental  unificator pentru toți cetățenii ţării: limba română.

Acest atribut este şi astăzi definitoriu pentru populația care locuiește în și în jurul munților Carpați..

Dincolo de timp, istoria trebuie privită prin prisma marilor realizări.

Alegerea lui Cuza a fost un moment astral al istoriei poporului român, dar imediat după această alegere providenţială, actorii politici, mai ales Partidele politice,  au început o amplă campanie, pe plan intern și pe plan extern pentru discreditarea lui Cuza,  care în cele din urmă avea să forţeze domnitorul să părăsească tronul în 1866.

Misiunea lui istorică a fost îndeplinită și era nevoie ca un nou personaj să intre în scenă. 

Iată că în vremuri extrem de grele națiunea română a știut cum să caute calea spre lumină.

A fost un moment istoric curajos,care a dus în cele din urmă la marele eveniment de la 1 decembrie 1918.

 

 

 

extrase din cartea scrisă de Lulea Marius Dorin: „VISUL UNEI NAȚIUNI: ROMÂNIA MARE! Istoria subiectivă a românilor de la 1821 și până în prezent” prin http://www.centrul-cultural-roman.ro/

MITUL „STATALITĂȚII MOLDOVENEȘTI”

 

ION MISCHEVCA:

Orice stat este ca o haină pe care o îmbracă un popor, pentru a se proteja de intemperii, dar nimeni nu poate purta aceeași haină la infinit.

Nicăieri în lume nu au existat state veșnice. Drept mărturie sunt orașele-state mesopotamiene (Ur, Uruk, Kiș), polisurile grecești (Atena, Sparta, Milet), dinastiile chinezești (Qin, Jin, Ming), imperiile romane (de Apus, de Răsărit și de „națiune germană”), califatele arabe (Omeiad, Abbasid, Fatimid), hanatele tătaro-mongole (Hoarda de Aur, Chagatai, Ilhanat) și multe alte forme de organizare social-politică, dispărute de-a lungul timpului.

Atunci când unii elogiază „statalitatea moldovenească” multiseculară, accentuând specificul regional și considerându-se urmași direcți ai lui Ștefan cel Mare, nu fac decât să alimenteze un mit și să persiste în minciună.

Românii au trăit în state separate la fel ca rușii, germanii, italienii, spaniolii, polonezii ș.a., iar românii de la est de Carpați nu au locuit permanent în aceeași „țară”.

Primele entități (pre)statale din acest spațiu au fost suficient de numeroase pentru a combate exclusivismul falșilor moldoveniști: Țara Bolohovenilor, Țara Lăpușnei, Țara Brodnicilor, Țara Bârladnicilor, Țara Tigheciului etc.

În fond, întemeierea statelor medievale nu s-a produs într-o zi sau într-un an, fiind procese de lungă durată și cu evoluții variate. Astfel, nu putem opera cu date precise, de genul 1359, pentru că și sursele care atestă apariția Țării Moldovei pe harta Europei sunt destul de vagi. Bunăoară, în cronica lui Jan Długosz se menționează că la 1325 o oaste românească din părțile Moldovei a luptat alături de polonezi contra cehilor, apoi la 1332 regele Carol Robert al Ungariei se plânge că moșiile episcopiei Milcovului au fost răpite de „cei puternici ai ținutului”, ceea ce confirmă existența atât a unor formațiuni militare, cât și a unei aristocrații locale, anterioare fondării statului „moldovenesc”.

De fapt, în timpul campaniei din 1359, Dragoș din Giulești înăbușă o răscoală a românilor de la est de Carpați împotriva Coroanei ungare, motiv pentru care regele Ludovic de Anjou emite, la 20 martie 1360, o diplomă de recunoaștere a meritelor voievodului maramureșean și de mulțumire pentru că a restabilit dominația în „terre nostre Moldavane”.

Cu alte cuvinte, Țara Moldovei era un fel de marcă ungară la 1359, iar exagerarea primei mențiuni documentare echivalează cu fluturarea unui certificat de naștere fals.

 

Regele Ungariei Carol Robert d’Anjou, se plângea de amestecul localnicilor în Episcopia catolică de Milcov.

Atunci când regele Ludovic pregătea o campanie militară împotriva Țării Românești, a aflat vestea izgonirii lui Balc, fiul lui Sas, succesorul lui Dragoș „descălecătorul”. Astfel, prin actul regal din 2 februarie 1365, Moldova ieșea de sub suzeranitatea ungară și se transforma în stat („in regnum est dilatanta”).

Cu toate acestea, însă, din aceeași cronică poloneză a lui Długosz aflăm despre alți voievozi, Petru şi Ştefan, care se luptau între ei pentru stăpânire în părţile de nord ale ţării, tocmai în perioada în care Bogdan Întemeietorul domnea la Baia.

În plus, până în 1392, când Roman I se proclamă „domn al Moldovei de la munte până la mare” nu avem nicio confirmare a întinderii teritoriale a „noului” stat și nici nu suntem siguri că voievodul moldovean nu a exagerat cu delimitarea geografică.

Ba mai mult, începând cu 1436, fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaș și Ștefan al II-lea au împărțit puterea în „Țara de Sus” și „Țara de Jos”.

Prin urmare, cel puțin în primele decenii de la fondare, Moldova nu a fost nici stat independent (de sub suzeranitatea ungară a trecut ba la cea poloneză, ba la cea otomană), nici stat centralizat (capitala era doar o reședință domnească) și nici măcar pe deplin unitar.

Statele medievale se deosebesc fundamental de cele moderne. În primul rând, pentru că locuitorii acestora nu erau cetățeni cu drepturi „egale”, ci supuși ai suveranului. În al doilea rând, fiindcă nu conta atât identitatea etnică a populației, cât loialitatea acesteia față de elitele conducătoare. Și nu în ultimul rând: construcția statală în Evul Mediu se baza fie pe continuitate, fie pe succesiune, și puțin spre deloc – pe națiune.

Dimitrie Cantemir: „moldovenii au păstrat totdeauna numele de romani”. Sursa foto

Dacă în vestul Europei, Imperiul Carolingian (și ulterior „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană”, despre care Marc Bloch spunea că nu a fost nici sfânt, nici roman și nici de națiune germană) poate fi considerat succesorul de drept al Imperiului Roman de Apus, și nicidecum continuatorul acestuia (întrucât unul fusese păgân, iar altul creștin), atunci în est situația era diametral opusă: Rusia țaristă și-a arogat rolul de „a treia Romă”, deși era doar continuatoarea, și nu succesoarea Imperiului Roman de Răsărit. În ceea ce privește Țările Române, Nicolae Iorga a definit cel mai bine cauzele apariției și existenței lor: „Bizanț după Bizanț”.

Odată cu înfrângerea și retragerea definitivă a hoardelor tătare (sec. XIII-XIV), slăbirea dominației maghiare (mijlocul sec. XIV) și cucerirea Constantinopolului de către mahomedani (1453), în spațiul extra-carpatic s-au coagulat două entități statale de factură bizantină. Acest fapt este demonstrat prin transpunerea legislației, imitarea stilului arhitectural, importanța deosebită a Bisericii și însăși promovarea creștinismului mesianic la nivel de ideologie oficială.

Atât Țara Moldovei, cât și Țara Românească își revendicau statutul de unică moștenitoare a Bizanțului (căci ambele erau continuatoare), motiv pentru care rivalitățile politice (și uneori chiar luptele fratricide) nu mai conteneau. Ștefan cel Mare a purtat mai multe războaie sângeroase cu muntenii, decât cu turcii, iar disputele personale dintre Matei Basarab și Vasile Lupu sau dintre Brâncoveni și Cantemirești au devenit antologice.

În fond, atâta vreme cât influența externă a permis și chiar exploatat disputele interne dintre Țările Române, pe de o parte, și instituția domniei și marea boierime, pe de altă parte, necesitatea unei unificări pașnice, pe criterii naționale, nu se cristalizase.

Din moment ce Problema Orientală s-a acutizat, iar menținerea integrității teritoriale a Porții Otomane se făcea din contul teritoriilor românești (anexarea Olteniei la 1718 și a Bucovinei la 1775 de către Imperiul Habsburgic, apoi raptul Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rusiei), păstrarea a două Principate separate nu mai avea nicio justificare pentru români. Adică perpetuarea dihotomiei statale (Moldova și Muntenia) punea în pericol însăși existența ființei naționale.

Toți cronicarii noștri au evocat originea comună a locuitorilor statelor medievale românești. Grigore Ureche afirmase că „de la Râm ne tragem” și considera „descălecatul” lui Dragoș în Moldova ca fiind al doilea după cel al lui Traian în Dacia. Ceva mai categoric se pronunțase Miron Costin, care în lucrarea „De neamul moldovenilor” menționează:

 „Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (al Moldovei şi Munteniei – n.a.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi…”. O opinie oarecum similară a exprimat și Dimitrie Cantemir, care în „Descrierea Moldovei” menționează că „moldovenii au păstrat totdeauna numele de romani”.

Totuși, viziunea marelui cărturar era disconcordantă cu a cronicarilor în ceea ce privește rolul instituției domniei: dacă pentru Ureche și Costin statul ideal îl reprezenta democrația șleahtei poloneze, atunci pentru Cantemir autoritatea domnului era un atribut indispensabil al „statalității”.

Abia în sec. XIX, când conștiința națională a început să prevaleze asupra celei religioase, imixtiunea forțelor externe în treburile interne ale Principatelor devenise frecventă, iar păstrarea moștenirii bizantine a fost substituită de asumarea originii latine, statele medievale românești s-au contopit, formând statul național modern – România. Iată și ce spunea moldoveanul Eminescu la acest subiect: „Câtă vreme religiunea era ordinea de idei predominatoare, românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult sau mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s-a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etnică între români şi celelalte popoare ortodoxe s-a curmat”.

Marele istoric ieșean A.D. Xenopol făcea distincția dintre faptele ce se desfășoară în natură, pe care le definește ca fiind „de repetiție” (pentru că pot fi reproduse în condiții de laborator), și faptele istorice, adică „de succesiune” (care nu mai pot fi reproduse în aceleași condiții). Pornind de la această aserțiune, vom înțelege mai ușor de ce atât refacerea, cât și însăși „statalitatea moldovenească” a fost și este un mit.

                                  Istoricul roman A. D. Xenopol. Sursa foto

Firește, nimeni nu neagă că în trecut a existat un stat cu denumirea de „Moldova”. În același timp, însă, termenul respectiv nu a fost unicul utilizat, deopotrivă în interior și în exterior. Titulatura domnilor moldoveni din secolul XV, indicată în hrisoavele lor slavone, în inscripțiile de pe broderii, cuprindea adesea cuvântul Moldovlahia, drept numele statului.

 În unele izvoare străine, Moldova apare ca Valahia Minor, alteori ca Valahia Major(în funcție de întinderea teritorială și importanța geostrategică pentru cancelariile emitente). Otomanii, urmând propriul lor exemplu (se considerau urmașii lui Osman I), au denumit statul medieval „moldovenesc” – Bogdania, după numele dinastiei fondatoare.

Într-o scrisoare a lui Ștefan cel Mare către dogele Veneției, din 1477, se utilizează de două ori sintagma „l’altra Vlachia”, adică „cealaltă Țară Românească”, pentru a desemna statul de la sud de Carpați, fapt ce demonstrează că în viziunea domnului și Moldova era o țară românească.

Predilecția unora de a găsi răspunsuri în trecut la dilemele prezentului, denotă diletantism. A considera „statalitatea moldovenească” ca fiind un fenomen istoric etern și continuu reprezintă dovada mediocrității, dacă nu chiar a imbecilității.

De dragul inventării „națiunii multiseculare moldovenești” se interpretează tendențios sursele, se evidențiază unele personalități în detrimentul altora și se falsifică faptele. Moldova lui Ștefan cel Mare nu mai era aceeași nici la 70 de ani după moartea sa, cu atât mai puțin astăzi.

Urcarea la domnie a lui Petru Șchiopu (la 1574), fratele domnului muntean Alexandru al II-lea Mircea, cu sprijinul oștilor otomane, a întrerupt tradiția dinastică a Bogdăneștilor (inclusiv ramura Mușatinilor).

Perindarea la tron a diferitor familii boierești (Movileștii, Cantemireștii, ș.a.), frecventa mazilire a domnilor pământeni, încununată cu instaurarea regimului turco-fanariot, precum și satisfacerea pretențiilor teritoriale ale Imperiilor Habsburgic și Țarist, prin anexarea Bucovinei (1775) și a Basarabiei (1812), au modificat definitiv statutul juridic al Țării Moldovei.

Cu alte cuvinte, statul medieval „moldovenesc” nici nu a reușit să se fortifice, că s-a și pomenit sub suzeranitate otomană pasivă, apoi activă, după care –sub protectorat rusesc și într-un final – sub garanția colectivă a marilor puteri.

În condițiile în care toate cetățile de scaun (Baia, Suceava, Iași), principalele ctitorii mănăstirești și bisericești (Putna, Voroneț, Trei Ierarhi), cele mai multe centre administrativ-teritoriale, precum și râul de la care provine denumirea statului se află în dreapta Prutului, oricare altă entitate statală în afară de România nu poate fi considerată succesoarea de drept a Principatului Moldovei.

Nici măcar Republica Democratică Moldovenească și cu atât mai puțin statele artificial create de sovietici: RASSM și RSSM.

Țara Moldovei și-a încetat benevol existența odată cu Unirea din 1859, prin care două entități s-au contopit într-una singură. Cei care se pretează asupra restabilirii „statalității moldovenești” nu doar atentează la integritatea teritorială a României, dar și denaturează istoria. E ca și cum rușii și-ar dori să revină la cnezate, nemții – la peste 300 de state, italienii – la republici și regate, etc. Din fericire, faptele istorice nu mai pot fi reproduse nici măcar în laboratoarele Kremlinului.

„Secolul națiunilor” i-a luat oarecum prin surprindere pe români și i-a găsit mai divizați decât în Evul Mediu. De la două state medievale relativ omogene și o singură provincie românească sub dominație străină, la începutul sec. XIX s-a ajuns la trei regiuni înstrăinate, pe lângă cele două Principate dunărene.

Paradoxal, dar anume anexarea Bucovinei și a Basarabiei i-a determinat pe moldovenii din dreapta Prutului să renunțe la „statalitate” de dragul supraviețuirii ca neam.

Scindarea Moldovei la 1812 a demonstrat încă o dată că Țările Române nu erau decât niște pioni pe tabla de șah a marilor puteri. Raptul teritorial s-a produs cu încălcarea grosolană a dreptului internațional (vestitele capitulații și Tratatul de la Kuciuk-Kainargi), fără consultarea populației și în pofida protestelor mitropolitului (și caimacamului) Veniamin Costache.

Chiar dacă unii boieri moldoveni inițial au salutat „alipirea” la Imperiul Țarist, deoarece conștiința religioasă încă prevala asupra celei naționale, pierderea moșiilor lor de partea cealaltă a Prutului și anularea treptată a autonomiei Basarabiei (prin introducerea legislației țariste și a limbii ruse în administrație și biserică) i-a determinat, în 1814, să se adreseze mitropolitului uzurpator Gavriil Bănulescu-Bodoni cu următoarele revendicări:

„(…)Se împlinesc patru secole de cînd Moldova se conduce după legile sale şi se poate oare crede că ea n-a avut şi nici acum nu dispune de acestea? Oare nu avem noi obiceiurile noastre vechi moldoveneşti şi pravile obligatorii? Oare nu sînt pravilele tipărite ale lui Vasile-Voievod? Oare nu sînt legiuirile domnitorilor, hrisoavele şi diatele scoase în diferite timpuri? Nu se caută oare judecăţile în baza legilor lui lustinian şi ale altor împăraţi greci? (…) Pentru păstrarea obiceiurilor noastre legitime şi înlăturarea multor născociri străine legiuirilor noastre, noi cu lacrimi înduioşătoare cerem de la Monarh, în primul rînd, ca Arhipăstorul – mitropolitul nostru – să fie şi astăzi, precum era din moşi-strămoşi, prima persoană la judeţe; în al doilea rînd, binevoiască Maiestatea sa imperială de a numi în slujba de cîrmuitor civil al Basarabiei pe un moldovean, din rîndul celor supuşi tronului rusesc, care ne ştie firea, credinţa noastră şi legile; care cunoaşte neamurile boiereşti, rangurile, obiceiurile pămîntului; care ar fi în stare să atragă spre sine şi inimile fraţilor noştri, să sporească populaţia regiunii şi să fie pentru noi un adăpost de totdeauna.”

Această scrisoare a boierilor moldoveni rămași în Basarabia anexată a fost transmisă împăratului Alexandru I, care i-a și răspuns mitropolitului, la 1 aprilie 1816, asigurându-l că va păstra legile (dar mai ales privilegiile) locale:

„(…)Intenţia mea constă în a dărui Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare moravurilor, obiceiurilor şi legilor ei(…) Eu doresc ca această ţară roditoare să se însufleţească de o viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu prin rîvna de care va da dovadă, precum şi de la toţi locuitorii Basarabiei prin ajutorul unanim pe care îl vor acorda. Dorind să fie înştiinţaţi despre aceasta toţi locuitorii, întru binele lor, mă adresez Domniei voastre, poruncindu-vă ca tot ce este expus aici să fie tălmăcit în limba poporului şi prin citire bisericească să fie dat spre ascultare turmei încredinţate Domniei voastre, să ştie preoţimea, boierii şi tot poporul, prin slujitorii sfintei biserici, că ochiul meu, iubitor de fii, priveşte asupra lor şi eu mă îngrijesc ca ei să fie fericiţi.”

Din această corespondență trebuie reținute următoarele lucruri: pe de o parte, prin evocarea obiceiurilor vechi, a legislației românești de sorginte bizantină (cum ar fi „Pravila” lui Vasile Lupu) și solicitarea de a numi un moldovean în funcția de guvernator civil, elita politică locală spera că regiunii i se va păstra autonomia până la reîntregirea Moldovei, iar pe de altă parte, ţarul Rusiei considera Basarabia ca fiind o „țară” și conştientiza faptul că locuitorii acesteia nu înţelegeau limba rusă.

Prin urmare, încă din primii ani de la anexare au apărut divergențe între viziunea boierilor moldoveni și cea a autorităților țariste cu privire la rolul și statutul teritoriului dintre Prut și Nistru.

Dacă inițial rușii nu cunoșteau nici măcar religia populației majoritare a regiunii (guvernul de la Petersburg îl trimite, în 1816, pe P.P. Svinin cu misiunea de a lămuri de ce confesiune este populația Basarabiei) și încercau să o transforme într-un model de cârmuire pentru toate popoarele creștine din Balcani, atunci odată cu urcarea la tron a lui Nicolae I (1825) politica țaristă în Basarabia a devenit una de rusificare și de deznaționalizare.

Anularea autonomiei la 1828 și a hotarului administrativ pe Nistru la 1830 a pus bazele integrării regiunii în cadrul Imperiului Rusiei.

Cu toate acestea, regimul țarist recunoștea originea românească a populației majoritare din Basarabia. În 1823, vice-guvernatorul Filip Viegel constatase că „aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian”. Într-o „descriere etnografică a moldovenilor” aparţinând lui Lev Simionovici Berg, care reafirmă romanitatea basarabenilor, dar şi comunitatea lor cu românii de peste Prut, se spune că „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova.

De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”. Consideraţii privind preponderenţa elementului etnic românesc în Basarabia se regăsesc şi în alte scrieri din perioada ţaristă, cum sunt cele ale militarului A.O. Zaşciuk, ale scriitorului V.M Garsin, ale publicistului L. Tihomirov, ale generalului Kuropatkin, ale geografului P.P Soraka, ale profesorului N. Laşkov etc.

Revoluția pașoptistă a animat sentimentele naționale ale elitei politice atât din dreapta, cât și din stânga Prutului. Ca urmare a tentativelor de asimilare și de integrare definitivă a Basarabiei în cadrul Imperiului Rusiei, boierii moldoveni nu mai militau pentru refacerea statului medieval, ci pentru unificarea tuturor teritoriilor românești, inclusiv a celor înstrăinate, într-un singur stat național și modern.

În 1848, un oarecare Achim Popov, deținătorul unei tipografii și litografii, solicită permisiunea autorităților țariste de a edita ziarul „Românul” la Chișinău.

Firește, propunerea a fost respinsă de către general-guvernatorul Pavel Fiodorov, deși administrația regională, prin scrisoarea-raport din 24 ianuarie, își dăduse inițial acordul. În vara aceluiași an, ministerul de externe a guvernului de la Petersburg emitea o notă circulară agențiilor diplomatice rusești de peste hotare, în care se menționa că boierii moldoveni „vor să restabilească vechea lor naționalitate (…) și să constituie, sub numele de Regat Daco-Roman, un nou stat, separat și independent, la formarea căruia ar trebui să participe fraţii lor din Moldova, din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia”.

Totodată, în timpul intervenției Rusiei pentru înăbușirea revoluției pașoptiste, unii dintre basarabenii înrolați în armata țaristă, primind ordine să comită represiuni împotriva revoluționarilor din Bârlad, au refuzat, șapte dintre ei fiind spânzurați.

Înfrângerea suferită în războiul Crimeii (1853-1856), dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și implicit Unirea Principatelor Române (1859), precum și declanșarea răscoalei poloneze (1863), au înăsprit măsurile restrictive ale regimului țarist în Basarabia, fapt dovedit prin crearea unui aparat poliţienesc de supraveghere, care avea sarcina de a depista şi anihila orice manifestare de românism, interpretat de autorităţi ca act de neloialitate faţă de ţar şi imperiu.

Cu toate acestea, în stânga Prutului pătrund publicații precum „Curierul românesc” (apărut la Bucureşti la 8/20 aprilie 1829, sub conducerea lui Ion Heliade-Rădulescu) şi „Albina Românească” (primul ziar de limba română din Moldova, al cărui proprietar şi redactor era Gheorghe Asachi).

De asemenea, nu putem ignora păstrarea unei comunicări intelectual-academice între Basarabia şi Principatele Unite (România) în a doua jumătate a secolului ХIХ, întrucât Alexandru şi Bogdan P. Haşdeu, Ion Suruceanu, Nicolae Şt. Casso, Iancu Străjescu ş.a. au fost aleşi membri ai Societăţii Literare, viitoarea Academie Română. Totodată, în 1854 trupa de teatru din Iaşi a început să dea reprezentaţii la Chişinău.

Bineînţeles, autorităţile ţariste acceptau (cu reticenţă) ca teatrele româneşti să prezinte spectacole în capitala provinciei, unde erau mai puţini băştinaşi decât alogeni şi refuzau (cu înverșunare) ofertele teatrale în centrele urbane (Soroca, Orhei, Bălţi etc.), unde ponderea românilor basarabeni era masivă.

La 6 iulie 1863, într-un raport al Guvernatorului civil al Basarabiei adresat împăratului Rusiei se spune despre existența unei grupări românofile la est de Prut. Iată un fragment din respectivul document:

„(…)având în vedere că Basarabia este o regiune limitrofă, aflată în situaţia exclusivă a vecinătăţii cu una şi aceeaşi comunitate din Moldova, consider de datoria mea să menţionez Excelenţei Voastre Imperiale ce observaţii am reuşit să fac (…) reprezentanţii dvorenimii moldoveneşti cu rădăcini româneşti sunt foarte puţini, dar şi aceştia au ieşit nu demult din rândurile oamenilor simpli (…)în cadrul dvorenimii locale nu există aceleaşi viziuni, aceasta divizându-se în partide. Până la tratatul de pace din a. 1856, partidele respective se ciocneau doar în aşa-zisele treburi locale, urmărind fiecare din ele propriile interese (…) Tânăra generaţie, primind, în special, studii superioare, începuse să viseze la o Românie unită, şi deşi aceste dorinţe nu se manifestau prin nimic altceva decât discuţii în particular, impulsul a fost dat şi noua direcţie a început să sensibilizeze şi acele partide, care până atunci se gândeau numai la facilităţile personale (…)”.

Analizând acest document de arhivă, putem formula câteva concluzii:

1. Administraţia ţaristă recunoştea, după o jumătate de secol, că în Basarabia şi în Moldova din dreapta Prutului exista aceeaşi comunitate etnică;

2. Dvorenimea basarabeană, ca urmare a politicii de colonizare şi împroprietărire, a devenit tot mai pestriţă, iar boierii de origine românească proveneau din mediul răzeşilor;

3. Unificarea Principatelor a impulsionat manifestările de conştiinţă naţională din Basarabia, în special în rândul tinerilor cu studii;

4. Românofilii, deşi puţini la număr şi lipsiţi de experienţă, au reuşit să atragă, cel puţin declarativ, boierimea conservatoare de partea lor.

Dacă în primele decenii de după anexarea Basarabiei administrația țaristă nu știa cum să gestioneze noua „achiziție” teritorială, oscilând între păstrarea unei autonomii relative sau integrarea sa definitivă în componența Rusiei, atunci în a doua jumătate a secolului XIX politica imperial-statală în acest spațiu se modifică substanțial: Basarabia devine gubernie (1873) și se intensifică procesul de rusificare a populației băștinașe.

                                  Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei

Spre deosebire de sovietici, autoritățile țariste recunoșteau că moldovenii din stânga Prutului sunt de aceeași etnie cu locuitorii Principatelor Române. Pentru oficialii imperiali, religia creștin-ortodoxă și limba rusă devin pilonii principali ai construcției statale în Basarabia.

Dacă sub aspect confesional, jumătatea de est a Țării Moldovei, ruptă arbitrar la 1812, era uniformizată și racordată la politica oficială a guvernului de la Petersburg, atunci din punct de vedere lingvistic țariștii întâmpinau dificultăți în impunerea limbii ruse basarabenilor. Istoricul și etnograful rus P.N. Batiușkov, în lucrarea Bessarabja, istoriceskoe opisanie (publicată la 1892), considera că: „rusească prin sufletul său, prin devotamentul faţă de ţarul rus, prin credinţa faţă de statul rus, Basarabia n-a fost nici pe departe rusească prin limba şi viaţa sa”.

Paradoxal, dar anume reformele implementate de țarul Alexandru al II-lea au contribuit la deznaționalizarea românilor din Basarabia. Instituirea serviciului militar obligatoriu (1874) a dus la crearea focarelor de rusificare a tinerei generaţii, întrucât basarabenii trimiși în alte regiuni ale imperiului erau instruiți doar în limba rusă.

O altă reformă, cea administrativă (1870), deşi a ridicat gradul de reprezentativitate al populației băștinașe în cadrulzemstvelor (organe de conducere locală), nu a fost decât o modalitate de compensare a nobilimii pentru desființarea șerbiei (fapt ce nu i-a afectat pe boierii moldoveni, întrucât la noi șerbia fusese abolită de Nicolae Mavrocordat, în 1746), precum şi de uniformizare a sistemului administrativ a tuturor regiunilor imperiului. În continuarea acestei politici, Basarabiei i se atribuie statutul de gubernie, dovadă a faptului că „nu mai făcea parte din Imperiul Rus, ci și din Rusia propriu-zisă” (Charles King).

Indubitabil, în perioada țaristă românii basarabeni au fost supuși unei acerbe rusificări prin intermediul Bisericii.

Istoricul ecleziastic Nicolae Popovschi afirmase că încă de „pe vremea lui Alexandru I, biserica devine un aliat credincios al statului (…) În fruntea bisericii era sinodul, compus din episcopi, care, toţi, erau numiţi de ţar, devenind astfel înalţi demnitari ai guvernului. Sinodul n-a fost lăsat liber nici în activitatea lui interioară, deoarece această activitate trecea sub supravegherea oberprocurorului sinodal”.

Odată cu numirea lui Pavel Lebedev ca arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1871), zeci de preoți au fost prigoniți pentru că nu oficiau slujbele în limba rusă, iar cca 340 de biserici au fost închise.

Una dintre măsurile cele mai eficiente a politicii de deznaţionalizare promovate de acest prelat consta în efectuarea tuturor înscrierilor în registrele bisericeşti, inclusiv ale stării civile, în limba rusă.

Iar cei care se împotriveau erau excluși din eparhii și parohii. Ion Nistor îi enumeră pe câțiva dintre acești preoți patrioți: Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ioan Popovici, ş.a.

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, românii basarabeni nu luptau atât pentru refacerea „statalității moldovenești”, cât pentru supraviețuirea lor ca neam și (re)introducerea limbii române în administrație, școală și biserică.

În Basarabia, mișcarea națională (atâta cât o fi fost) se baza pe rezistența culturală a băștinașilor și amintirea Moldovei medievale. Dar chiar și în condițiile unei izolări cvasi-totale de România și a unei integrări artificiale în cadrul Imperiului țarist, moldovenii din stânga Prutului nu și-au dorit un stat aparte și nu au pretins la continuitatea Țării Moldovei.

Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) la 2 decembrie 1917 a fost dictată atât de factorii externi, cât și de cei interni.

Imensele pierderi umane și materiale în timpul primului război mondial, dezertările și dezordinile în masă, lovitura de stat bolșevică și, implicit, colapsul Imperiului Rusiei, au determinat elitele politice locale să-și revendice dreptul la autodeterminare națională și la propria organizare statală.

Conștienți de pericolul „ciumei roșii”, dar și de eșecul „statalității moldovenești” în Basarabia țaristă, majoritatea covârșitoare a membrilor Sfatului Țării a votat, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Unirea cu succesoarea de drept a Țării Moldovei – România. (Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=34381)

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/10/ziua-de-10-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/10/o-istorie-a-zilei-de-10-decembrie-video-4/