CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Holocausturile ignorate. VIDEO

 

După aproape șapte decenii de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, suntem învățați în continuare că Hitler a fost personajul negativ, inamicii lui fiind adevăraţi eroi ai umanităţii.

Se vorbeşte necontenit despre Holocaustul evreilor, în timp ce alte  masacre în masă sunt complet omise, sau în cel mai bun caz sunt pomenite în treacăt.

massacre-of-indian-women-and-children-in-idaho-frank-leslie-illustrated

Pe continentul american se estimează la circa 160 de milioane numărul indigenilor decedați ca urmare   a luptelor neco0ntenite,ori în urma bolilor aduse de europeni pe parcursul  procesului de colonizare.

Acţiunile genocidale s-au desfăşurat timp mai multe secole în diferite contexte istorice, manifestându-se prin variate forme în diferite regiuni ale Americii: otrăvirea surselor de apă, munca forţată în condiţii inumane, deportarea aborigenilor în regiuni nefavorabile pentru locuit, distrugerea rezervelor alimentare, răspândirea intenţionată a unor boli inexistente până atunci pe continentul american etc.

Un rol important l-a avut şi Inchiziţia care s-a pus în fruntea genocidului cultural. Astfel, colonizatorii europeni au distrus total câteva culturi înfloritoare specificeunor triburi indiene, religia acestora, limbile, obiceiurile etc.

Din sec. XIX în procesul de distrugere a indienilor în America de Nord s-a apelat şi la armata SUA. În anii 1880 în SUA şi Canada s-au făcut  paşi rapizi în politica de asimilare a indienilor. În acest scop, copiii indieni au fost luaţi cu forţa de autorităţi de lângă părinţii lor şi plasaţi în şcoli-internate de stat.

Părinţilor şi rudelor le era strict interzis să-i viziteze, iar copiii erau pedepsiţi dacă îndrăzneau să comunice între ei în limba lor maternă, astfel încât, fiind rupţi din mediul lor cultural  originar, aceştiaşi-au pierdut conştiinţa etnică.

În anii războiului civil din anii 1960-1996 au fost distruşi prin masacre în masă mare parte dintre indienii Maya, băştinaşi din Guatemala.

Rezistenţa indienilor nu avea un caracter organizat, ceea ce se explică prin dezvoltarea tehnică foarte scăzută a acestora. Numărul total al victimelor nu a putut fi  fi constatat cu precizie, deoarece nu se cunoaşte numărul indigenilor la momentul începerii colonizării, dar se presupune că acesta atinge  zeci de milioane de oameni.

Unii cercetători consideră că distrugerea băştinaşilor americani este cel mai masiv act de genocid al unor popoare întregi din istoria omenirii.

Astăzi, indienii reprezintă doar unul – două procente din populația totală a Statelor Unite.

În Australia, aborigenii reprezintă astăzi de asemenea, doar câteva procente din totalul populației.

 

1896-aboriginal-prisoners

Colonizarea Australiei de către europeni a început în anul 1788. După unele date, populaţia aborigenă număra cca. 750 000 persoane, iar către anul 1911 aceasta s-a redus la 31 000. Majoritatea au decedat în urma bolilor infecţioase, deportărilor şi foametei.

Pe parcursul sec. XX în Australia a continuat politica de asimilare a populaţiei indigene: mulţi copii erau încredinţaţi forţat spre educaţie în familii de europeni colonizatori.

Abia în 1967 aborigenii din Australia au primit aceleaşi drepturi ca şi colonizatorii, inclusiv dreptul la cetăţenie. Actualmente, australienii indigeni duc o luptă fără succes în scopul recunoaşterii de către conducerea Australiei a faptului că asupra poporului lor s-a comis un genocid .

Genocidul  din Congo

belgian_congo_genocide_09 

În 1865 tronul Belgiei a fost ocupat de către Leopold al II-lea, care a decis să-şi întemeieze cu orice preţ propriul imperiu colonial.

În 1876, Leopold finanţează Conferinţa Internaţională Geografică din Bruxelles, în cadrul căreia propune înfiinţarea unei organizaţii de caritate pentru „răspândirea civilizaţiei” printre locuitorii din Congo. Unul dintre scopurile organizaţiei trebuia să fie lupta cu munca forţată din regiune.

Drept rezultat, a fost fondată „Asociaţia africană internaţională”, al cărei preşedinte a devenit însuşi regele Leopold. Activitatea sa sub masca carităţii, i-a asigurat acestuia imaginea de filantrop şi de principal protector al africanilor.

În anii 1884-1885 la Berlin s-a  convocat   o conferinţă puterile europene cu scopul de a împărţi teritoriul Africii Centrale. Datorită activităţii sale anterioare, dar şi intrigilor sale iscusite, Leopold a primit în proprietate un teritoriu de 2,3 milioane km2 pe malul sudic al râului Congo şi a întemeiat aşa-numitul Stat Liber Congo.

În conformitate cu acordul de la Berlin, Leopold şi-a asumat angajamentul să acţioneze pentru  bunăstarea populaţiei băştinaşe, să amelioreze condiţiile morale şi materiale de viaţă ale acesteia, să combată practicile de muncă forţată, să conlucreze cu misiunile creştine şi expediţiile ştiinţifice, şi să favorizeze comerţul  liber.

Suprafaţa noii posesiuni a regelui era de 76 ori mai mare decât teritoriul Belgiei. Pentru a deţine controlul asupra populaţiei Congo, care număra câteva milioane de suflete, a fost înfiinţată o structură numită „Forţele Publice” – o armată constituită dintr-un anumit număr luptători din triburile autohtone, conduse de ofiţeri europeni.

Sursa principală de venit a lui Leopold a devenit exportul cauciucului natural şi a fildeşului. Condiţiile de lucru pe plantaţiile de cauciuc erau insuportabile: sute de oameni mureau din cauza foamei şi a epidemiilor.

Deseori, pentru a forţa aborigenii să lucreze, erau luaţi ca ostatici femeile şi copiii acestora şi ţinuţi în captivitate pe toată perioada sezonului de muncă. Pentru cea mai mică abatere, muncitorii erau mutilaţi şi ucişi.

Reprezentanţii „Forţelor Publice” trebuiau să utilizeze raţional muniţiile în timpul operaţiunilor de menţinere a ordinii. 

Ca dovezi ale activităţii lor „pacificatoare”erau prezentate mâinile tăiate ale celor executaţi.  

Ulterior, imaginile satelor distruse şi ale aborigenilor mutilaţi, inclusiv ale femeilor şi copiilor, au fost prezentate lumii întregi, ele îngrozind opinia publică internaţională, sub a cărei presiune în 1908 regele a fost nevoit să-şi vândă teritoriile statului belgian, devenind la acel moment unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa.

Numărul exact al victimelor din Congo pe timpul dictaturii lui Leopold nu se cunoaşte, dar experţii consideră că acesta variază de la trei la zece milioane de persoane. Către anul 1920 populaţia Congo ajunsese la doar jumătate din numărul locuitorilor din anul 1880.

Unii istorici belgieni contemporani, în pofida unui vast material documentar, inclusiv fotografii, care în mod incontestabil  demonstrează genocidul de care s-a făcut vinovată conducerea regelui Leopold, nu recunosc barbariile la care a fost supusă atunci populaţia statului Congo.

Distrugerea popoarelor băştinaşe ale Namibiei

surviving_herero

În 1884 Namibia a devenit o colonie a Germaniei. La acel moment populaţia ţării era constituită din trei mari triburi: herero, ovambo şi nama. Presiunea continuă şi tot mai intensivă din partea colonizatorilor a dus la răscularea triburilor herero şi nama. Pentru înăbuşirea răscoalei, au fost trimise câteva detaşamente din armata germană, sub conducerea generalului von Trotta.

La 2 octombrie 1904 generalul a anunţat răsculaţii:

„Toţi reprezentanţii tribului herero trebuie să părăsească aceste teritorii… Orice herero depistat în regiunile ce aparţin Germaniei, fie că este înarmat sau nu, însoţit de cineva sau singur – va fi împuşcat. Nu vor fi cruţaţi nici femeile şi nici copiii. Aceasta este decizia mea”.

Generalul şi-a îndeplinit promisiunea – răscoala a fost înecată în sânge. Locuitorii paşnici erau împuşcaţi sau izgoniţi în pustiurile estice, erau otrăvite fântânile.

Majoritatea celor deportaţi au murit din cauza insuficienţei de hrană şi apă. Această stare de lucruri a durat până în anul 1907. Acţiunile armatei germane au avut drept rezultat distrugerea a  65000 herero (80% din populaţia acestui trib) şi a 10.000 de etnici nama (50% din trib).

În anul 1985 Organizaţia Naţiunilor Unite a calificat tentativa de distrugere a aborigenilor din Namibia ca primul act de genocid petrecut în secolul XX.

În anul 2004 Germania a recunoscut oficial comiterea actelor de genocid în Namibia şi a adus scuze publice. Astăzi, reprezentanţi ai tribului herero pretind, fără succes, compensaţii materiale de la guvernul german.

Genocidul grecilor pontici

73567c5ff59b41ee56f06348012e2651

Represiunile grecilor, ca şi cele împotriva altor popoare creştine din cadrul Imperiului Otoman, au avut loc periodic şi până în  anul 1919.

Politica de genocid  în privinţa grecilor din Turcia a pornit cu paşi rapizi, fiind iniţiată de naţionaliştii turci conduşi de Mustafa Kemal, în timpul războiului greco-turc din anii 1919-1923.

Trebuie  remarcat că războiul a fost declanşat de către Grecia, care a  încălcat acordul de pace încheiat între Antantă şi Imperiul Otoman, care capitulase în primul război mondial, în scopul redobândirii teritoriilor istorice greceşti din Asia Mică şi partea europeană a Turciei.

  Până în vara anului 1921 armata greacă a continuat ofensiva şi a ajuns aproape până în Ankara, însă, profitând de situaţia contradictorie dintre statele membre ale Antantei, naţionaliştii turci   au reuşit să cumpere armament de la Franţa şi Italia, să obţină susţinere militară de la bolşevicii ruşi (10 mln. ruble, armament, muniţii) şi să treacă în contraofensivă.

În august-septembrie armata greacă a suferit o înfrângere dezastruoasă şi a început să se retragă. Ofensiva forţelor lui Kemal era însoţită de masacrarea totală a grecilor din Turcia, inclusiv a celor care nu participau la operaţiunile militare.

Apogeul masacrelor a fost ocuparea de către turci a localităţii Smirna: forţele lui Kemal, dar şi turcii băştinaşi au incendiat sectoare întregi ale oraşului unde locuiau greci, armeni, evrei.

Numărul victimelor în urma pogromului care a durat 7 zile a totalizat 100 000 de oameni.

Este şocant faptul că incendierile şi distrugerile erau urmărite, de pe navele maritime, de aliaţii grecilor, în principal de către britanici, care au primit ordin de a nu interveni.

În 1923 a fost încheiat acordul de pace, prin care s-a realizat un schimb de populaţii: 1,2 mln. de greci care locuiau în Asia Mică şi partea europeană a Turciei au fost transferaţi în Grecia, iar 375 000 de turci din Grecia au emigrat în Turcia. Ca excepţie, grecii care locuiau în Istanbul nu au fost expulzaţi.

Numărul victimelor genocidului grecilor variază între 600 000 şi 1 milion de oameni.

O pierdere colosală pentru omenire constituie distrugerea monumentelor de cultură greceşti. În literatura de specialitate greacă evenimentele din 1919-1923 sunt numite holocaustul grecilor sau genocidul pontic.

Marele genocid armean

introphotoarmenian_genocide

 

În fiecare an, pe 24 aprilie, armenii din întreaga lume îşi amintesc de omorârea sistematică a 1,5 mln. dintre strămoşii lor. Pe 24 aprilie 1915 guvernul Junilor Turci a strâns şi executat câteva sute de intelectuali şi lideri religioşi armeni, acesta fiind începutul unei campanii de anihilare a populaţiei armeneşti.

Până în 1923, guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte sute de mii din ţinuturile lor ancestrale.

Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Parlamentul European, Charles Tannock, a declarat:

„Se spune că genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor. Cu toate acestea, în comparaţie cu Holocaustul evreilor, majoritatea oamenilor ştiu puţine despre acest episod sumbru”.

Pentru „a rezolva” cu puţin zgomot şi cu mare succes chestiunea armeană, pentru a scăpa de populaţia armeană, Comitetul central al partidului Junilor Turci, aflat la putere, guvernul şi forurile locale au instaurat starea de război.

Având un plan amănunţit, pregătit în prealabil, în 1915-1916 s-a trecut la exterminarea armenilor occidentali – Marele Genocid Armean.

În Armenia Occidentală şi în regiunile populate de armeni din Turcia au fost masacraţi, dislocaţi şi lichidaţi pe drumurile deportării, sau au fost exterminaţi în deşerturile Mesopotamiei, circa 1,5 milioane de armeni, care alcătuiau o treime din numărul total al poporului armean şi două treimi din segmentul său apusean. Dar actele de barbarie nu s-au limitat la atât.

Au fost convertiţi forţat la mahomedanism aproape 200 mii de armeni, circa un milion s-au răspândit în lume, au fost distruse valorile materiale şi spirituale ale Armeniei Occidentale.

Guvernul Junilor Turci ascundea cu abilitate în comunicatele oficiale evidenţa dislocării armenilor, încerca să cenzureze, atât la poştă, cât şi prin telegraf, răspândirea veştilor cu privire la exterminarea populaţiei armene.

Faptele cunoscute de opinia publică europeană erau negate sau explicate de către guvernul Junilor Turci ca fiind măsuri de reprimare a „manifestărilor revoluţionare” ale armenilor, sau ca o dislocare a populaţiei din raţiuni strategice şi de protejare a vieţii armenilor. Cu toate acestea, acţiunea de exterminare nu putea fi ascunsă la nesfârşit.

În curând au ajuns în Europa mărturiile de la faţa locului ale membrilor unor misiuni diplomatice şi clericale ale statelor europene informate, din partea consulilor şi ambasadorilor care lucrau în Imperiul Otoman şi în ţările care oferiseră azil armenilor pribegi ruinaţi.

Aceştia constatau falsitatea argumentelor cercurilor guvernamentale turceşti despre „manifestările revoluţionare ale armenilor” sau despre „îndepărtarea lor din zonele operaţiunilor militare cu intenţia protejării vieţii lor”.

Deşi sursele oficiale demne de încredere confirmau crimele Junilor Turci, guvernele Germaniei si Austro-Ungariei, fiind aliatele Turciei, nu erau interesate să împiedice deportarea armenilor sau, cel puţin, să condamne politica Junilor Turci de exterminare a armenilor.

Mai mult, în ciuda criticilor opiniei publice mondiale, ele justificau şi patronau stilul de acţiune inuman al aliatului lor turc, prin care încurajau şi mai mult autorităţile otomane.

Aceste crime  împotriva umanităţii şi civilizaţiei, au obligat guvernele Rusiei, Marii Britanii şi Franţei să declare public Înaltei Porţi că pun responsabilitatea personală a crimelor comise pe seama tuturor membrilor guvernului turc, precum şi pe cea a acelor reprezentanţi locali ai guvernului, care au participat la masacrare.

Declaraţia era specială pentru faptul că stabilea obligaţia comună a guvernelor Antantei de a recunoaşte, după război, responsabilitatea guvernului turc şi a autorităţilor locale pentru crimele comise. În document, Marile Puteri  şi-au fundamentat obligaţia prin expresia „aceste noi crime comise de Turcia”, incluzând în aceasta nu numai cutremurătoarele întâmplări din 1915, ci şi masacrele la care au fost supuşi armenii din anii 1894-1896, un preludiu al Marelui Genocid Armean.

Exterminarea armenilor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”.

Această definiţie a creat un precedent pentru punerea în circulaţie în dreptul internaţional a conceptului de „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”.

Politica promovată de Ţările Triplei înţelegeri în problema genocidului armenilor occidentali dovedeşte că o crimă îndreptată împotriva umanităţii nu poate servi drept justificare nici pentru interesele de stat înguste şi – nici măcar – în condiţiile generale, de interesele de grup ale statelor.

Uniunea Sovietică a măcelărit peste 20 de milioane de oameni în câțiva ani, sub conducerea lui Iosif Visarionovici Djugasvilii (zis  Stalin) și a lui Salomon Pearl Muter (alias Nikita Hrușciov).

 

1944 - Masacrul de la Bălți

 

 

Campania de ucidere prin foamete a ucranienilor de către autorităţile sovietice de la Moscova, a fost unul dintre cele mai mari şi mai cumplite genociduri ale secolului XX.

Condus şi orchestrat de Iosif Stalin între anii 1932-1933, acest genocid a avut ca scop principal distrugerea oricărei forme de rezistenţă şi opoziţie în rândurile poporului ucrainean.

Genocidul respectiv a fost un cumplit mijloc de control şi opresiune prin negarea dreptului elementar la hrană şi alte nevoi de bază ale omului. De altfel, denumirea acestui genocid în limba ucrainiană este de Holodomor, adică „moarte prin înfometare”…

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale crimelor în masă comise de ocupanţii ruşi împotriva poporului român s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate.

În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn, pădurea  în care sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri în anul 1940.

Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn, în tot acest timp, ei aruncând vina pe nazişti.

Apoi, au fost nevoiţi să-şi  recunoască implicarea  în acest masacru şi să îşi ceară scuze.

Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, slugi ale Moscovei, iar Transnistria este, practic, feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă sprijinit de trupele ruseşti.

Acte  de genocid comise de  Japonia

 

 

a2e13e6832e9f98f827d8bd31755940b

 

În scopul asigurării sale cu surse de materii prime şi cu pieţe de desfacere, după anul 1931 Japonia a început să promoveze o politică agresivă de expansiune în regiunea  Asiei de sud-est. Acţiunile armatei japoneze în Asia de sud-est  în perioada 1931-1945 au fost caracterizate prin comiterea unui mare număr de acte contra umanităţii, care deseori aveau caracter genocidal. Ca exemplu pot fi aduse trei dintre ele.

Masacrul de la Nanking. În 1937 s-a început războiul dintre China şi Japonia. În luna august a aceluiaşi an, după lupte sângeroase, forţele japoneze au intrat în Shanghai şi l-au ocupat, apoi a urmat oraşul Nanking.

La 13 decembrie 1937 forţele japoneze, luând cu asalt oraşul, au început să omoare cu cruzime populaţia civilă care nu participa la lupte (după unele date, 300 000 de persoane), incendiind şi jefuind locuinţe, săvârşind violuri atât asupra fetiţelor, cât şi asupra femeilor în etate (conform unor date, 20 000 de persoane).

Potrivit datelor tribunalelor care au urmat, pierderile omeneşti se estimează la 200 000 persoane. Această diferenţă se explică prin faptul că primii cercetători includ în numărul victimelor nu doar locuitorii oraşului Nanking dar şi pe cei din periferiile acestuia.

În pofida faptului că după acest război o mare parte din militarii japonezi au fost judecaţi pentru masacrele de la Nanking, începând cu 1970 partea japoneză promovează o politică de negare a infracţiunilor comise în Nanking.

Operaţiunea „Suk Cing”. După ocuparea coloniei britanice Singapore la 15 februarie 1942, forţele japoneze au decis să depisteze şi să lichideze aşa-numitele „elemente antijaponeze” din comunitatea chineză în care se înscriau chinezii care au participat la apărarea Singapore, foştii funcţionari ai administraţiei britanice şi chiar persoane care au participat la acte de caritate în fondul de susţinere a Chinei.

În lista celor care urmau a fi exterminaţi erau incluse şi persoane doar pentru faptul că sunt originari din China. Această operaţiune a fost numită „Suk Cing”, ceea ce în traducere din chineză semnifică „lichidare” sau „curăţire”.

Victimele erau scoase în afara oraşului şi împuşcate. În curând, operaţiunea „Suk Cing” a început să fie aplicată şi în Malaysia, însă la începutul lunii martie realizarea operaţiunii a fost întreruptă, deoarece forţele militare au fost expediate pe altă parte a frontului. Numărul exact al celor exterminaţi nu se cunoaşte, acesta variind între 50 000 – 100 000 de oameni.

 

Distrugerea Manilei, capitala Filipinelor.

 

La începutul lunii februarie 1945, pentru conducerea japoneză a devenit clară imposibilitatea menţinerii Manilei. În aceste circumstanţe, armata a început procesul de distrugere a acesteia, inclusiv a populaţiei civile.

Planul de distrugere a fost elaborat la Tokio. Japonezii au distrus templele, şcolile, spitalele şi locuinţele.

La 10 februarie soldaţii au dat buzna în edificiul spitalului Crucii Roşii şi au omorât cu cruzime personalul medical, bolnavii şi chiar copiii.

Acelaşi destin a fost rezervat şi consulatului spaniol: circa 50 de persoane au decedat în clădirea incendiată. Acţiunile de masacrare s-au răsfrânt şi asupra regiunilor periferice.

În mănăstiri şi şcoli erau omorâţi în masă călugării, profesorii şi elevii. După unele date, numărul victimelor în Manila s-au cifrat la 100 000 de persoane.

După terminarea războiului, au fost aduşi în faţa tribunalului 5600 de militari japonezi, acuzaţi de crime de război, mai mult de 4400 au fost condamnaţi la diverse pedepse.

1000 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte.

În prezent, în Japonia se promovează o politică activă de negare a acţiunilor de genocid comise de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial.

Multe manuale de istorie editate recent în această ţară nu amintesc despre infracţiunile comise de militarii japonezi. Mai mult de atât, cenuşa criminalilor este păstrată în templul din Yasukuni şi este considerată  sacră.

 

  Genocidul din Cambodgia

 

 

 

800px-choeungek2 

În luna aprilie 1975, după sfârşitul  războiului civil care a durat cinci ani, detaşamentele Khmerilor Roşii (structuri militarizate ale partidului comunist al Cambodgiei) au luat sub conducerea lor capitala Cambodgiei şi l-au înlăturat de la putere pe generalul Lon Nol.

Noua conducere şi-a pus scopul traducerii în viaţă a ideii utopice de creare a unei societăţi create în exclusivitate din ţărani muncitori, o societate total independentă de forţele din exterior.

Aceasta totuşi nu a fost un impediment pentru Khmerii Roşii de a primi ajutor material şi militar din partea Chinei şi a Coreei de Nord; ideologia lor constituia un amestec de marxism şi anticolonialism.

Îndată după ocuparea capitalei s-a început transferul forţat al populaţiei urbane spre periferii în lagăre special create pentru „educaţie în muncă”. Acelaşi destin a fost rezervat şi locuitorilor din alte oraşe mari.

Noua conducere a stabilit un plan pentru colectarea orezului: 3 tone de pe un hectar, pe când rezultatul real era 1 tonă/ha. Pentru a realiza acest plan exagerat, oamenii erau obligaţi să lucreze câte 12 ore pe zi, fără pauză, cu o normare drastică a hranei, în condiţii sanitare precare.

În consecinţă, supuşi foamei, extenuării, bolilor, oamenii piereau în masă.

Khmerii Roşii au început şi o luptă drastică cu „elementele trecutului”: au închis şcolile, spitalele, bibliotecile, fabricile, templele. S-a distrus sistemul financiar, toate religiile au fost interzise, iar proprietatea privată – confiscată.

S-a început distrugerea planificată a comunităţilor religioase, intelectualităţii, comercianţilor, foştilor funcţionari, precum şi a oricăror persoane care îndrăzneau să manifeste dezacord cu politica promovată de Khmerii Roşii.

După ce în 1977, după ce Kampuchia a intrat în război cu Vietnamul comunist, în ideologia Khmerilor Roşii au apărut manifestările rasiste. S-a declanşat persecuţia aspră a minorităţilor din Kampuchia, inclusiv a chinezilor şi vietnamezilor.

Spre exemplu, din 425 000 de chinezi din Cambodgia au supravieţuit doar jumătate. De asemenea, în regiunile estice ale ţării au fost exterminaţi sute de mii de locuitori care erau suspectaţi de colaborare cu Vietnamul.

În 1978 forţe armate vietnameze au pătruns în Cambodgia şi în ianuarie 1979 regimul Khmerilor Roşii a fost înlăturat.

După unele calcule, pe parcursul a 3,5 ani de conducere a Khmerilor Roşii a fost nimicită 25% din populaţia urbană şi 15% din cea rurală, în total circa 1,7 milioane de oameni.

Pe parcursul anilor ’80, Khmerii Roşii – reorganizaţi în detaşamente de partizani – au continuat războiul împotriva guvernului vietnamez.

După semnarea acordului de pace în 1991, o parte din detaşamentele Khmerilor Roşii s-au predat autorităţilor şi au fost amnistiaţi.

În luna octombrie 2004 în Cambodgia a fost adoptată o lege specială de instituire a unui tribunal care să judece actele comise în perioada 1975-1979.

Actele de genocid împotriva  populaţiei africane din Darfur

 

An overhead view of the remains of the burned-out village of Abu Sourouj, which was bombed on the 8 February by the Sudanese government and simultaneously attacked by armed men on camels, horseback and donkeys, otherwise known as Janjaweed, in West Darfur, Sudan, February 28, 2008. The government spate of bombings was in response to an ambush two months prior by rebels from the Justice and Equality Movement, and subsequent intelligence that JEM members were living in these villages and using them as a base. After a period of relative quiet, there has been a great deal of renewed fighting between the Sudanese government with militias loyal to the government and rebel factions, namely JEM. Dozens of civilians in Silean, Sirba, and Abu Sourouj were killed in the attacks around February 8-9th,many others were injured, and a large percentage of each of the three villages was burned to the ground. (Credit: Lynsey Addario for The New York Times)
 

Conflictul dintre populaţia indigenă africană şi migratorii arabi îşi are rădăcinile adânc în trecut, însă recenta explozie de violenţă a început în februarie 2003, când două grupări militarizate: SLM – Sudan Liberation Mouvement (Mişcarea sudaneză de eliberare) şi JEM – Justice and Equality Mouvement (Mişcarea pentru justiţie şi egalitate), ambele constituite din trei grupuri etnice africane, s-au răzvrătit împotriva guvernului sudanez pentru a anula izolarea economică şi politică a regiunii.

Sub pretextul înăbuşirii răscoalei, conducerea a pus în acţiune detaşamente din arabi migratori care erau susţinuţi de armată. În opinia unor observatori, situaţia se agravează şi datorită faptului că în Darfur au fost descoperite resurse naturale bogate de combustibil, presupunându-se că scopul final al conducerii este de a expulza după posibilitate populaţia indigenă din această regiune sau de a o nimici. Genocidul a fost organizat după schema clasică, pusă în aplicare şi de Imperiul Otoman în procesul de exterminare a armenilor.

Iniţial, persoanele sunt expulzate de pe teritoriile băştinaşe, apoi se distrug plantaţiile, rezervele de produse, se nimicesc animalele, se otrăvesc sursele acvatice. Ulterior, victimele vor fi  concentrate în lagăre speciale aproape fără apă şi hrană,  fiind astfel condamnate la moarte lentă. Cei care încercau să părăsească lagărul erau nimiciţi fără milă. Mai mult de atât, guvernul sudanez a creat tot felul de  obstacole în calea primirii ajutoarelor umanitare pentru refugiaţi.

ONU apreciază numărul populaţiei  transferate forţat la 2 mln. de oameni, iar numărul victimelor la 180 000 de persoane, însă această cifră nu este exactă, deoarece nu s-au luat în consideraţie datele privind mortalitatea în unele dintre lagărele amplasate în regiuni în care accesul este dificil. Astfel, mult mai aproape de realitate este cifra de 300 000 victime prezentată de comisia britanică.

Deşi există numeroase rapoarte ale observatorilor internaţionali despre situaţia critică din Darfur, o intervenţie internaţională rămâne puţin probabilă. Încercările de a impune sancţiuni Sudanului nu şi-au găsit aplicare din cauza coliziunii intereselor marilor puteri – membre ale Consiliului de Securitate al ONU. De exemplu, China este unul dintre cei mai mari cumpărători ai petrolului sudanez, iar Federaţia Rusă furnizează armament în Sudan.

De asemenea, conflictul din Irak a exclus posibilitatea livrării unor ajutoare menite să amelioreze situaţia din partea SUA. Amintim că, în 2004, George Bush acalificat evenimentele care au loc în Darfur drept genocid, dar după această constatare, paşi reali de a stopa masacrul din Darfur nefiind întreprinşi.

În regiunea respectivă s-a aflat un timp un grup de pacificatori din partea Uniunii Africane, dar eficacitatea acesteia a fost redusă din cauza numărului mic de membri, finanţării modeste şi a împuternicirilor restrânse oferite de mandat.

 

 

  Genocidul din Rwanda

 

 

 

in_article_5702fe2b74

 

 

Încordarea politică între grupurile tutsi şi hutu îşi are originea în istoria Rwandei. Până la epoca colonială, grupul tutsi, deşi constituia o minoritate, întotdeauna se afla la conducerea statului.

Ulterior, devenind o colonie, iniţial a Germaniei, apoi a Belgiei, puterea din nou a fost încredinţată în exclusivitate reprezentanţilor grupului etnic tutsi.

După obţinerea independenţei de către Rwanda în 1962, puterea politică a trecut la etnia hutu.

Din acel moment şi până în anul 1994 în stat a avut loc o confruntare permanentă dintre reprezentanţii triburilor hutu şi cei ai grupului tutsi, care nu doreau să se resemneze cu pierderea puterii; uneori, aceste conflicte luau un caracter armat.

În acelaşi timp, salvându-se de persecuţii, din provinciile alăturate în Rwanda s-au refugiat mii de etnici hutu.În vara anului 1993 părţile au reuşit să se înţeleagă referitor la încetarea operaţiunilor militare şi să permită accesul şi integrarea membrilor tutsi în viaţa politică a ţării.

Însă, la 6 aprilie 1994 avionul la bordul căruia se afla preşedintele Rwandei şi cel al Burundiei a fost deturnat.

Au existat două versiuni: conform uneia, actul terorist a fost comis de reprezentanţi  radicali ai hutu care condamnau intenţia preşedintelui de a  ceda în faţa membrilor tutsi; altă versiune pune actul terorist pe seama reprezentanţilor tutsi, care erau nemulţumiţi în privinţa modul lent în care acţiona preşedintele.

În noaptea zilei de 7 aprilie 1994 forţele armate ale grupului hutu au declanşat masacrul împotriva etniei tutsi. În primele zile ale ofensivei au fost omorâţi mii de oameni. Unii au reuşit să se salveze refugiindu-se în lagărele create de ONU, însă forţele acestuia nu au intervenit în nici un fel, păstrându-şi statutul de observatori.

Prin mass-media s-a început o propagandă activă de cultivare a urii faţă de tutsi,  şi se anunţau locurile unde se refugiau aceştia, pentru ca ulterior să fie nimiciţi fără milă. Nici ţările europene democratice nu au acordat ajutoare victimelor.

La 11 aprilie forţele  de pace belgiene au primit ordinul de a părăsi teritoriul şcolii Don Bosco, unde sub protecţia lor unde se aflau 2000 de tutsi care, fiind lăsaţi în voia soartei, au fost masacraţi în aceeaşi zi.

Peste câteva zile activiştii Crucii Roşii au anunţat că numărul victimelor se estimează la zeci dacă nu la sute de mii de oameni.

La 17 mai 1994 Consiliul de Securitate a decis trimiterea a 5500 soldaţi în zona de conflict, dar plecarea lor a întârziat din cauza unor probleme de finanţare.

La acel moment Crucea Roşie anunţa că numărul victimelor s-a ridicat la 500 000 de oameni. În pofida situaţiei dezastruoase, la mijlocul lunii iunie forţele ONUîncă nu plecaseră în Rwanda.

Masacrul s-a sfârşit după ce în luna iulie detaşamentele Frontului Patriotic al Rwandei (format din tutsi) au ocupat capitala, iar elita puterii hutu s-a văzut nevoită să se refugieze în Zair.

Conform datelor oficiale, genocidul din Rwanda s-a soldat cu 937 000 victime. Genocidul în privinţa grupului tutsi a fost recunoscut de comunitatea internaţională.

Caracterul planificat al masacrelor a fost probat prin diverse materiale şi mărturii ale unor martori oculari. Se cunoaşte spre exemplu că guvernul ruandez a folosit creditele primite de la diverse organisme internaţionale pentru susţinerea militară a detaşamentelor hutu, ale căror efective ajunseseră  la începutul genocidului la 30 000 oameni.

În luna noiembrie 1994 în Tanzania a fost instituit Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.

În decembrie 1999 o comisie independentă, sub mandatul Secretarului General al ONU, a efectuat  cercetări şi a prezentat un raport prin care a criticat poziţia ONU pe parcursul evenimentelor din Rwanda.

Comisia a ajuns la concluzia că statele membre ale ONU au avut posibilitatea să pună capăt  actelor de genocid, dar din cauza insuficienţei resurselor şi a lipsei de voinţă politică, a ezitat să ia măsurile de rigoare.

 

Concluzii

 

În fiecare societate există divizarea membrilor în „ai săi” şi „străini” – pe baza criteriilor de naţionalitate, rasă, religie etc.

În cazul în care societatea este multipolară, adică în ea coexistă două sau mai multe grupuri care se deosebesc esenţial, comiterea de masacre în masă devine mult mai probabilă.

După cum s-a observat din cele expuse, nici o crimă de genocid nu s-a produs în mod spontan, iar cei care au comis astfel de crime barbare aveau nevoie de de timp pentru a planifica şi aduce la îndeplinire acele masacre.

Statele şi  grupurile care organizează acţiuni de genocid neagă  comiterea lor, declarând drept false datele despre numărul victimelor şi depoziţiile acestora şi  iniţiind campanii de contrapropagandă pentru învinuirea chiar a victimelor, în încercarea de a bloca cercetarea crimelor .

În multe cazuri organizatorii genocidului – înalţi funcţionari – au reuşit să evite răspunderea penală.

Evident, această listă nu pretinde a avea un caracter exhaustiv; din nefericire, istoria omenirii abundă în acte genocidale de care astăzi mulţi nu-şi mai amintesc.

Puţini, spre exemplu, cunosc despre politica de genocid care continuă până în prezent în provincia Darfur. Scopul trecerii lor în revistă a fost să ne amintim despre cele mai negre file din istoria omenirii, întrucât uitarea sau ignoranţa duc  în mod inevitabil la repetarea acestor infracţiuni în prezent şi în viitor.

 

Genocidul sârbilor

ustase_militia_execute_prisoners_near_the_jasenovac_concentration_camp

 

În 1941 Germania a obţinut victorie asupra Iugoslaviei. În acest context, croaţilor li s-a permis să-şi constituie propriul stat semiindependent (croaţii se disting de serbi prin religia care o confesează; astfel, croaţii sunt catolici, iar serbii – ortodocşi; limba şi cultura ambelor popoare sunt identice).

Conducerea noului stat a fost exercitată de o mişcare ultranaţionalistă, al cărei scop s-a declarat a fi transformarea Croaţiei într-un stat pur catolic, iar sârbii, rromii şi evreii care o populau urmau să fie nimiciţi.

În perioada 1941-1944 regimul ultranaţionalist a exterminat circa 700 000 oameni. Croaţia a fost unicul aliat al Germaniei care şi-a creat propriile lagăre de concentrare.

În timpul declanşării războiului civil din Iugoslavia, la începutul anilor ’90, fostul conflict dintre croaţi şi sârbi a izbucnit cu o nouă forţă. Se poate afirma cu toată certitudinea că atrocităţile care s-au petrecut în cadrul acestui conflict îşi au rădăcinile în evenimentele din timpul celui de-al doilea război mondial.

Bombele atomice, care au ucis peste 200.000 de oameni la Hiroshima și Nagasaki, au fost create la ordinul lui Franklin Delano Roosevelt (Delano este un clan evreiesc din Italia, iar Roosevelt nu este decât versiunea americană a numelui de familie evreiesc Rosenfeld).

Blocada englezilor de la sfârșitul Primului Război Mondial a dus la moartea a 800.000 de civili germani.

Între 1979 și 1981, la granița de vest a Chinei au fost măcelăriți 50 de milioane de oameni, presa mondială nesuflând o vorbă despre acest Holocaust. Așa cum spunea și Jim Morrison, „cine controlează media, controlează lumea”…

  Conflictul din fosta Iugoslavie a dus la 1,4 milioane de morți. Războaiele americane din Vietnam, Coreea, El Salvador, Afghanistan sau Irak au creat alte milioane de victime.

Spaniolii au masacrat guanșii din Insulele Canare, La Gomera și La Palma.

Nimeni nu a fost acuzat pentru aceste crime, nimeni nu a plătit despăgubiri aşa cum a plătit  Germania statului Israel și nimeni nu a vorbit despre aceste atrocităţi.

În schimb, sunt discutate asiduu doar crimele lui Hitler, marele dușman al evreilor. 

Iată ce scria profesorul Harry Elmer Barnes în New York Telegram din 29 martie 1940:

Nimic nu poate fi mai absurd decât cunoscuta poveste pentru adormit copii, care spunea că toți oamenii buni se află într-o parte și toți cei răi, pe cealaltă parte. Unii susțin că un popor ar fi mai brutal decât altul. Ei se referă la hărțuirea germanilor din Primul Război Mondial și la felul în care sunt tratați evreii acum. În acest proces, ei omit însă cea mai mare cruzime, și anume blocada britanică împotriva Germaniei, câteva luni după noiembrie 1918. Au fost lăsați să moară de foame 800.000 de germani, femei, copii și bătrâni. Comparat cu blocada britanică din 1918-1919, Hitler ar fi părut ca un spiriduș rău dacă le-ar fi făcut un  asemenea lucru murdar și detestabil celor 500.000 de evrei aflați pe teritoriul Germaniei în 1933”.

Chiar și în ziua de astăzi, Germania încă plătește despăgubiri evreilor. În multe țări, precum Germania, poți fi arestat dacă folosești cuvântul „jidan”, ori dacă îți declari simpatia față de Hitler.

În Statele Unite, Biserica ortodoxă română a fost obligată să elimine din Prohod (slujba din Vinerea Mare), pasajele care vorbeau despre faptul  că Iisus a fost ucis de iudei.

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

https://sanguisetaqua.files.wordpress.com/2016/06/masones-y-falsos-judc3ados-en-el-socialismo.pdf

http://basarabialiterara.com.md/?p=30082

Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17.07.1998.

Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 09.12.1948 la New-York.

 Schabas W. Genocide in international law. – Cambridge University Press, 2000.

  Frulli M. Are crimes against humanity more serious than war crimes? // European Journal of International Law. -2001. – Vol.12.

 http://www.icc.int

 http://www.un.org/icty

 http://www.ictr.org

Iuliana BARAT
Revista ”Studia Universitatis” (Seria Ştiinţe Sociale)
Nr. 8(28), 2009.

Anunțuri

25/03/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

BASARABIA AŞA CUM A FOST. VIDEO

Brejnev Bodiul

Au trecut mai mult de două secole de când, încălcând toate normele de drept ale vremii, Turcia ceda Rusiei după semnarea Păcii de la Bucureşti (16/28 mai 1812), o mare parte parte din Moldova situată între Prut şi Nistru.

Numit de atunci „Basarabia”, acest teritoriu, locuit în majoritate de români, a fost supus unei politici intense de rusificare şi de colonizare, mai întâi prin politica expansionistă ţaristă, care a fost continuată mai târziu cu atrocităţile comise de puterea bolşevică. 

Se vorbeşte aici despre cei 200 de ani care au trecut de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, de cei 20 de ani de la războiul de la Nistru, despre deportări, foametea programată, politicile de rusificare şi asimilare.

 Se vorbeşte aici despre cea mai încercată ramură a românităţii, cea din stânga Prutului, pentru a vedea cât de aproape sau cât de departe de Ţară i-a împins istoria pe românii din stânga Prutului. 

Se vorbeşte de asemenea despre călăii care ne-au cotropit, ne-au prădat pământul, limba și istoria, dar nu și viitorul!

VIITORUL ÎNSEAMNĂ DREPTATE, VIITORUL ÎNSEAMNĂ REUNIRE CU PATRIA-MAMĂ, ROMÂNIA!

 

 

 

 

 

13/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Documente desecretizate. Implicarea lui Stalin în redactarea versiunii finale a Pactului germano-sovietic din 23 august 1939. VIDEO

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, în timpul semnării Pactului, 23 august 1939

 Foto:

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin                                           

Molotov semnează Pactul din partea URSS                                                                                    

                                                                                                                                                                                                                                     

 

 

Stalin, principalul redactor al Pactului germano-sovietic

 

 

Dramatica cronica a încheierii Tratatului de neagresiune dintre U.R.S.S. şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinte tragice pentru Europa şi în mod special pentru Polonia, România si ţările Baltice, a fost prezentată pe larg cititorilor revistei Magazin istoric în nr. 12/1989 si 8/1992.

Conducerea sovietică a negat cu înverşunare timp de cinci decenii, pâna la Mihail Gorbaciov, existenţa protocolului secret la acest tratat, care a lovit puternic suveranitatea şi integritatea multor ţări din Europa.

Daca istoria acestui tratat a devenit in prezent cunoscuta, culisele redactarii sale erau pâna de curând învăluite în mister. 

Iată însă ca accesul redactorilor revistei Novoe Vremea la arhiva personala a lui Stalin, aflata în Fondul preşedintelui Federaţiei Ruse,  ne introduce în secretele intimităţii elaborarii nefastului document, de la a carui semnare se vor implini in curând 60 de ani.

Profesorul Lev Bezimenski, de la Academia de ştiinţe militare de la Moscova, unul dintre cei mai străluciţi analişti sovietici şi comentatori de politica internatională, bine cunoscut de aproximativ patru decenii pentru reportajele şi comentariile sale din presa rusă şi internatională, dezvăluie misterele acestor  protocoale  secrete.

 

Molotov refuză ideea, dar o ţine minte.

Parintele formulei „protocoale secrete” afirma profesorul rus poate fi socotit Karl Schnurre, un diplomat german cu vechi state, specialist in relatiile economice cu Europa de Răsărit şi şef al sectiei respective din Ministerul de externe al Reichului.

Schnurre a fost figura centrală în tratativele din 1939 dintre Germania si Uniunea Sovietica, în probleme economice şi de credite, care au devenit în fapt acorduri politice intre Stalin si Hitler.

Se ştie că intelegeri politice ca atare nici nu au existat. Diplomatia stalinista purta în acel moment convorbiri oficiale cu Anglia şi Franţa. Cu Germania, Moscova derula numai tratative economice.

Încă din primavara anului 1939, Berlinul încercase însă în repetate rânduri să abordeze aspectul imbunătăţirii relaţiilor politice cu Kremlinul, dar acesta din urma lăsa impresia ca nu are deloc de gând să raspundă acestor avansuri.

Înaltii functionari sovietici ascultau atent, dar nu replicau, ceea ce îl exaspera pe Ribbentrop. La sugestia ministrului sau de externe, Schnurre l-a intrebat pe insarcinatul cu afaceri sovietice la Berlin Gheorghi Astahov daca nu ar trebui ca la viitorul acord comercial de credit sa fie adaugat un pasaj despre dorinta ambelor parţi de a-şi imbunataţi in general relatiile dintre ele, nu numai cele economice, si daca nu s-ar putea formula aceasta dorinta intr-un protocol secret special.

Astfel, la 3 august 1939, s-au rostit pentru prima oara precizeaza Lev Bezimenski, cuvintele fatidice „protocol secret”.

Astahov s-a grabit sa comunice propunerea la Moscova, lui Molotov, iar acesta l-a informat pe Stalin.

Patru zile mai tarziu, pe 7 august, Astahov a primit raspunsul: sa-i transmita lui Schnurre un refuz categoric.

Molotov socotea total deplasata o trimitere la politica intr-un document eminamente economic, iar un protocol secret la un acord de credit un nonsens. Dar ideea nu a uitat-o.

Sindromul antienglez 

Avansurile diplomatiei germane nu erau deloc intâmplatoare, subliniaza istoricul rus: sa amintim ca, la 10 martie acelasi an, la Congresul XVIII al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, deci cu cinci luni în urmă, Stalin afirmase ca progresul sovietic de politica externa era îndreptat nu atat impotriva Germaniei, cât impotriva acelor politicieni imperialişti care incearca sa atraga U.R.S.S. in război şi să scoată castanele din foc cu mana altuia.

 Era vorba, evident, despre Anglia si Franţa.

Hitler interpretase cuvântarea lui Stalin ca o posibila schimbare in tonul relatiilor sovieto-germane. În noaptea de 23 spre 24 august, când, in tratativele de la Kremlin cu Ribbentrop, a survenit o pauza (se astepta raspunsul lui Hitler la cererile lui Stalin) ministrul german i-a spus lui Stalin cum „decodificase” seful său declaratia din martie.

Liderul sovietic a raspuns fara echivoc: „Aceasta şi fusese intenţia”.

În general erau de intuit intentiile lui Stalin. De aceea sunt cu atât mai interesante câteva insemnari manuscrise ale lui Andrei Jdanov, la vremea aceea secretar al C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, membru al Biroului politic si, totodata, cel ce se ocupa in acea vreme de cuvântările dictatorului.

Notele sale, despre care ştim doar ca datează din 1939, sunt fie jaloanele viitoarelor cuvântări, fie mai probabil ce îşi insemnase el dintr-o intrevedere cu Stalin.

Asadar, oricat ar fi ele de eliptice, sa incercam sa le citim cu atentie: „Tigrii si stapanii lor. Stăpânii au indreptat tigrii spre Rasarit. Sifilitica Europa. Anglia, duşmanul de profesie al omenirii si securitatii colective. De indreptat cusca spre englezi. Sa nu-i crezi pe cei umiliti. Drang nach Osten, o gaselnita engleza. De indreptat tigrii contra Angliei Comunismul si fascismul sunt urate in egala masura Pentru bani Nu se face economie de mijloace pentru discreditarea Uniunii Sovietice. A deturna razboiul spre Rasarit inseamna a-ti salva pielea. Despre Germania si politica ei. Oare nu poti sa te intelegi cu Germania?

Rusia, cel mai bun client. Cum sa nu te induioseze sufletul german? Hitler nu intelege că i se pregateste un cutit in spate, că este un nonsens sa se epuizeze in Rasarit. Sa se îndrepte spre Apus ” Drang nach Osten” a costat deja Germania multe victime. Sa ne intelegem cu Germania. Despre starea de spirit din Germania. În Germania exista simpatii pentru poporul şi armata rusă”.

Oricui i-ar fi apartinut aceste fraze, lui Stalin sau lui Jdanov, ele redau atmosfera de la Kremlin, in prima jumatate a anului 1939.

Vechiul sindrom antienglez de care suferea Stalin, bine fixat din anii ’20, era incă puternic, mai puternic decat ideea securitatii colective. El se gandea chiar sa folosească Germania impotriva acestui „duşman de profesie al omenirii”, Anglia.

Sub acest aspect intentiile conducerii germane si sovietice coincideau clar: tratativele comerciale si de credit incepute in ianuarie 1939 puteau lamuri cum stateau in fapt lucrurile.

Schnurre raporta lui Ribbentrop despre pozitia diplomatilor sovietici, iar de cealalta parte, Astahov si reprezentantul comercial sovietic Babarin intocmeau rapoarte pentru Molotov, Mikoian si chiar Stalin.

Astahov era un diplomat abil, foarte cultivat, care cunostea bine limba germana. Pe informarile lui se putea pune baza.

Stalin cunostea pretul propus de Hitler pentru acord: renuntarea la pretentii asupra Ucrainei, impartirea sferelor de influenta de la Marea Baltica si Marea Neagra (inclusiv impartirea Poloniei si renuntarea U.R.S.S. la regiunea baltica), acordul privind cererile sovietice de livrari pentru armata rosie si industria de aparare, medierea si imbunatatirea relatiilor U.R.S.S. cu Italia si Japonia.

Arhiva lui Stalin mai lămureste un aspect al „tehnologiei” aliantei Hitler-Stalin: momentul exact cand liderul de la Kremlin s-a hotarat sa se ocupe serios de viitoarea tranzactie.

La sfarsitul lui mai 1939, Stalin ceruse Comisariatului poporului pentru afaceri externe toata documentatia privind tratatele sovieto-germane son 1926, 1931 si confirmarea ultimului de catre Hitler, din 1933.

Asadar, Stalin şi ministrul sau de externe erau foarte bine pregatiti când, pe 15 august, ambasadorul german Friedrich von Schullenburg, intr-o discutie cu Molotov, a expus reprezentarile guvernului său privind un nou acord.

În opinia germană, documentul urma sa aiba numai doua puncte:

1) Germania si U.R.S.S. nu vor intra în război una contra celeilalte şi nu vor folosi forţa;

2) acordul intra în vigoare imediat dupa semnare şi este valabil 25 de ani.

Delegaţiile militare engleză si franceză, aflate la Moscova au parasit oraşul pe 17 august, fara nici un rezultat concret.

Dar concomitent diplomatia sovietica s-a dovedit foarte activa fata de Germania. Într-un memorandulm emis in aceeasi zi, se preciza ca Stalin si Molotov au propus un protocol special secret la noul tratat.

Asadar, ideea lui Schnurre nu se pierduse. Fusese plagiată de Stalin.

Operatia Weiss

Peste alte doua zile, pe 19, Schullenburg a primit textul rusesc al pactului: doua pagini, intocmite de Comisariatul poporului pentru afaceri externe (NKID) si continand deja cinci puncte, iar la Postscriptum viitorul protocol secret.

Faţă de propunerile germane, acordul urma sa fie valabil 5 ani, nu 25. n caz de agresiune asupra uneia dintre tari, se precizau comportarea celeilalte si in situatia unor divergente mecanismele de consultare dintre ele.

Asadar, partea sovietica conferise un plus de soliditate documentului. Stalin rescrisese, de fapt, toate punctele documentului si avansase formula unui post scriptum pentru intelegerile din cadrul unor convorbiri confidentiale.

Evident, principiul neagresiunii reciproce era o norma obisnuita in practica tratatelor. Dar ambele parti intelegeau perfect ca era vorba prea putin despre agresiune’ sau neagresiune’. Stalin nu era atat de naiv sa creada ca autorul lui Mein Kampt ar fi putut fi oprit in planurile lui atat de indraznete.

 Iar Hitler nu avea in vedere o agresiune sovietica, dupa epurarile facute de Stalin in armata. Pe 10 mai ii chemase la resedinta sa de la Berchtesgaden pe diplomatii germani si ii intrebase direct ce cred despre o asemenea perspectiva.

Era vorba despre cu totul altceva: atacul Wehrmachtului asupra Poloniei trebuie sa beneficieze de neutralitatea sovietica, or acest subiect nu putea fi abordat in scris, iar intr-un tratat cu atat mai putin. n timpul tratativelor insa el fusese abordat. Partea sovietica a fost bine informata despre pregatirile militare pentru „Operaţiunea Weiss”.

În arhivele lui Stalin s-a găsit o telegrama a lui Ribbentrop prin care în seara de 31 august, acesta îl informa pe conducatorul sovietic despre agresiunea asupra Poloniei: Armata germana se afla in campanie, se incheia nota ministrului.

Pentru a prinde editiile de dimineaţă

De remarcat subliniază Lev Bezimenski că proiectul tratatului intocmit de Comisariat si expediat deja la Berlin, nu il satisfacuse deloc pe liderul de la Kremlin. 

Cele două pagini ale proiectului sunt incărcate cu insemnări si corecturi de veritabil corector. El nu a „crutat” nici proiectul german. În primul rând a respins noul preambul, cu tonul lui emfatic.

Seful Sectiei Tratate din Ministerul de externe german, Friedrich Gauss, declara:

” în proiectul pregătit de mine, dl. Ribbentrop introdusese în preambul formulări suplimentare privind caracterul prietenesc al relatiilor germano-sovietice.

Dl. Stalin a obiectat ca guvernul sovietic, asupra caruia guvernul national-socialist al reichului a turnat laturi vreme de sase ani, nu se poate prezenta subit in fata opiniei publice cu marturii ale prieteniei germano-sovietice. Aceste expresii au fost fie eliminate, fie modificate”.

Stalin a operat si alte corectii, de data asta concesive: a mărit valabilitatea tratatului de la 5 la 10 ani (pâna la 25, cum propusesera initial germanii, mai era). Dar Hitler avea prea mare nevoie de acest tratat pentru a nu-l accepta, chiar şi cu aceste modificări.

Din păcate,în arhiva lui Stalin nu s-a pastrat ciorna Protocolului aditional secret, care a înlocuit Postscriptumul. Probabil ca actul a fost elaborat la masa, in cabinetul lui Molotov si, asa cum va declara el mai tarziu, „in mare graba”.

Vladimir Pavlov, translatorul lui Stalin, isi amintea ca discutia liderului sovietic cu Ribbentrop a inceput abrupt cu subiectul delimitării sferelor de influenta. Germanii propuneau ca linia de demaratie sa treaca prin Polonia, pe Vistula si Nerva, prin ţările Baltice, pe Dvina, iar Lituania si partea de vest a Letoniei sa ramana Germaniei. Stalin nu a fost de acord. 

A pretins pentru U.R.S.S. porturile letone care nu ingheţau, Liepaia si Ventspils.

Cum Ribbentrop nu avea imputerniciri pentru a trata aceste probleme, a cerut, printr-o telegrama cifrata, acordul lui Hitler. 

Era 23 august 1939, orele 22.05, ora Moscovei.

 La ora 1.00 a sosit raspunsul telefonic de la Berlin: ” Da, sunt de acord”, adică „se poate semna”. Ceea ce s-a si facut la orele 2.30, deci deja pe 24 august.

Pentru a prinde ediţiile de dimineaţa ale ziarelor, protagoniştii momentului au hotărât  se dea publicităţii data de 23 august.

 

Consultari până în ultima clipă

Paradoxal, protocolul nascut în aceste chinuri politice nu a fost respectat.

 Nu a trecut nici o luna si, la 15 septembrie, Stalin i-a propus lui Hitler o noua inţelegere.

El a realizat ca pentru armata roşie (apoi, puterea sovietică) este periculos sa avanseze atat de departe in interiorul Poloniei infrânte.

În schimb, era mult mai important sa primeasca toate ţările Baltice, adica sa scoata Lituania din sfera germană.

A propus atunci un schimb: armata roşie nu intra in voievodatele Varsovia si Lublin, Wehrmahtul nu intra in Lituania. Hitler a consimţit, deşi trecerea oficiala a Lituaniei sub protectorat german era pregatit deja. La 17 septembrie 1939, armata roşie şi-a inceput marşul.

Pentru a confirma noua linie politica, Ribbentrop a sosit din nou la Moscova, pe 28 septembrie. 

S-a semnat atunci inca un tratat (De prietenie si frontiere) si, anexat la el, înca doua protocoale secrete.

În plus, şi un comunicat oficial al celor doua state privind razboiul început în 1 septembrie.

Si in acest ultim document, Stalin a intervenit. Ribbentrop propusese, ca de obicei, mentioneaza istoricul rus, formulări mult prea stufoase: Prin razboiul pe care l-au declanşat, inamicii Germaniei urmaresc scopuri evident imperialiste, care constituie un pericol pentru alte popoare.

Guvernul german si guvernul sovietic, animate de hotărârea de a anihila împreuna aceste scopuri imperialiste ale statelor raspunzatoare de continuarea războiului, vor menţine un contact permanent între ele.

Ceea ce lui Stalin i s-a ăarut prea mult. Practic, Ribbentrop ameninţa Anglia si Franta cu intrarea U.R.S.S. in razboi de partea Germaniei.

Liderul sovietic a propus o varianta scurta, scrisa de mana lui Molotov si descoperita acum de profesorul Bezimenski: Anglia şi Franţa poarta raspunderea pentru continuarea razboiului, iar in acest cadru, Germania si U.R.S.S. vor menţine legătura intre ele şi se vor consulta privind măsurile necesare pentru obţinerea păcii’.

Cu aceste intervenţii munca de redactor a lui I.V. Stalin s-a incheiat.

Protocolul Adiţional Secret

 

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.

Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.

În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 
Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.


Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

 

Când la 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS,  Stalin nu a apucat  se consulte cu Hitler, scrie cu sarcasm istoricul rus.

 

Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)

 

Împărţirea Europei de Est între Germania nazistă şi URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov  

Noile dezvăluiri senzaţionale despre actul din 23 august 1939 confirma pâna în cele mai mici detalii implicarea lui Stalin nu numai ca principal autor politic şi moral, impreuna cu Hitler, al documentului ce avea sa traumatizeze grav viaţa atâtor popoare şi să altereze harta politica a continentului, ci şi ca redactor principal al versiunii lui finale, careia i-a dat redactarea dorita de el.

Un motiv in plus pentru judecata istoriei.

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Stalin-principalul-redactor-al98.php

 

 

 

 

 

11/02/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: