1812- anul când în BASARABIA s-au pus gratii la Cer…

Anul 1812 …

Toate relele care au tot dat peste noi de 200 de ani încoace de acolo ni se trag.
De la Tratatul semnat la 16 mai 1812 de câtre turci şi ruşi, ca şi cum n-am fi existat, ca şi cum în el n-ar fi vorba de noi.
Două hiene decid cum să împartă mielul…
Ocuparea Basarabiei de la 1812 aminteşte de vaietul boierului Stroe Leurdeanu, călugărit cu forţa de către Antonie-Vodă din Popeşti: „Doamne. Doamne, fără voie îmi iaște!”
Fără voie ne-au fost şi nouă, celora dintre Pruturi, despărţirea de fraţi, de surori şi de părinţi, când s-au tras prin mijlocul Limbii Române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pecetluieşte destinele.
În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de ruşi sau de mercenari plătiţi, se menţionează că ruperea Moldovei în două (când s-a dezlipit Bucovina), şi apoi în trei (după ce a fost furat spaţiul din stânga Prutului), apoi în patru (înstrăinarea sudului şi nordului Basarabiei), apoi în cinci (crearea republicii moldoveneşti transnistrene) a însemnat (citez) „un act progresist”, iar moldovenii s-au bucurat nespus că au fost eliberaţii de către armata ţaristă.
După 1812, în urma jefuitoarelor rechiziţii ruseşti, românul basarabean, cum încă nu ştia ruseşte, atunci când se întâlnea cu vreun militar rus, care încerca să lege capăt de vorbă cu el, timp de mai multe decenii, avea un răspuns de serviciu pentru toate situaţiile. Indiferent ce i se spunea, el răspundea: „Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau”.
Acesta o păţise în toate războaiele dintre ruşi şi turci, pricepea şi fără traducător ce vor muscalii de la el.
Când jafurile noilor stăpâni ai Basarabiei deveniseră o obişnuinţă, mulţi basarabeni luaseră drumul codrilor.

Atunci în satele noastre a apărut şi o fabulă cu următorul conţinut:
− Mergi prin pădure şi te întâlneşti cu un lup şi cu un muscal, iar în flinta ta ai un singur glonţ. În cine tragi?
− În muscal. Cu lupul după aceea te înţelegi cumva.
Pentru ţăranul basarabean aşa-zişii „eliberatori” deveniseră mai răi ca fiarele. Atunci s-a născut şi acest proverb:

„La vorbă creştin,
da’ la faptă – păgân;
cu crucea la gât
şi cu cuţitu-n sân!”

Istoria noastră de atunci a rămas în diverse zicători:

„Îl inviţi la masă
Şi el te scoate din casă…”
Sau:
 „Îl laşi în casă pe Ivan
Şi el se suie pe divan…”
 

În 1812, când ne-a „eliberat”, Mihail Kutuzov, marele conducător de oşti ruseşti, s-a adresat străbunicilor noştri cu următoarea frază: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeţi”.
Iar contesa Feodosia Petrovna avea să-i spună cărturarului Ion Ghica:
 „Aici (în Basarabia – n.n.), oamenii voştri o să se simtă bine, le dăm libertatea de a trece cu mic, cu mare la cultura rusă”.
− Dar de ce Feodosia Petrovna, a ripostat Ghica, […] de ce să treacă la cultura dumitale, când ei au cultura lor?” (Paul Anghel. Ieşirea la mare. Bucureşti: Cartea Românească, 1988).
Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc.
Ruşii creştini au pus în Basarabia biruri mai mari decât turcii păgâni.
Cu deosebirea că pe acestea nu le aduna domnitorul moldovean, ci funcţionarii ţarişti.
Se mai ştie că turcii nu se puteau stabili în principate, pe când ruşii au dat năvală.
Şi au mai adus cu ei şi alte naţiuni, ca să schimbe componenţa etnică a Basarabiei.
Turcii nu-şi permiteau a construi moschei, pe când ruşii au umplut Basarabia cu preoţi militari, care i-au înlocuit pe preoţii moldoveni în bisericile ridicate de moldoveni, au interzis Limba Română în oficierea serviciului divin, au ars cărţile noastre, au interzis numele noastre (cine era Moraru devenea Melnic, cine era Ion devenea Ivan şi tot aşa).
Turcii nu puteau menţine garnizoane militare, pe când ruşii au strămutat trupe numeroase de muscali şi au împânzit Basarabia de la un capăt la altul de garnizoane ruseşti, care se pregăteau să ia cu asalt Constantinopolul.
Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăţi în Moldova. Ruşii au cumpărat la preţ de nimic sau li s-au dăruit de către ţar sate, moşii, pământuri, imobile, conace, mori, fabrici ş.a.
Ţarul, generos, le repartiza pământuri şi moldovenilor, numai că nu în Basarabia, ci … în Siberia.
 Că nici Dumnezeu n-a dorit ruperea ţării în două vorbesc următoarele semne trecute pe câmp de manuscrise şi cărţi vechi: în primăvara acelui an blestemat, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holeră, adusă de armatele ruseşti, apoi ţara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de numeroase lunecări de pământ, ca la 5 mai să fie zguduită şi de un cutremur puternic.
 „În anul 1812 au ieşit o stea mare, cu multe raze, de către amiezi de noapte. Răsărea şi mergea la răsărit, către muscali, apoi s-au întors şi au mers la apus şi i s-au stricat razele. Steaua patru luni au umblat în bătaia franţuzului cu muscalul.” (Stan Irimie, Însemnare pe un Miscelaneu din 1788, p. 294).
„În acest an (1812 – n.n.) au fost (râul – n.n.) Suceava aşa de mare cât s-au vărsat peste toate luncile” (pe un Apostol din 1704, tipărit la Buzău).
„În anul 1812 iulie 3, calendarul vechi, s-au întâmplat de a fost puhoi aşa de mare, încât n-au rămas iazuri nerupte şi mori nestricate de obşte, cum şi pe apele curgătoare iarăşi asămine” (pe o Biblie din 1705).
„Să să ştie că am însămnat aicea de când s-au cutremurat pământul, înainte până a nu pune moscalul hotar Moldovii Prutul. Am pus veleat 1812 mai 5, mai înainte de ameazi, într-o duminică. Gheorghe dascalu.” (Însemnare pe un Penticostar, editat la Bucureşti, 1785, care se află la Biblioteca Naţională din Chişinău, inv.55990).
„Să să ştie de când s-au cutremurat (pământul) la leat 1812 mai 5, în Duminica Mironosiţelor, când era aproape de a (amiază). Domentian Ieromonah ot schitul Hâncu.” (Însemnarea lui Domentian, ieromonah la Mănăstirea Hâncu, a fost făcută pe un miscelaneu, numărul 3031, BAR, Bucureşti.)
„Să să ştie de când s-au cutremurat în zâlele moscalelor, în luna lui mai 5, la 2 ceasuri din zî, la let 1812. Iordache Cimbală am scris” (pe un minei editat la Râmnic, 1780).
Sunt consemnate şi în anul următor tunete în plină iarnă (la 23 februarie 1813), cutremure (la 10 martie 1813, 28 octombrie 1813), inundaţii, incendii, prăbuşiri de biserici etc.
Despre faptul că poporul n-a fost atât de vesel, cum afirmă pseudoistoricii plătiţi, vorbesc următoarele consemnări:

„La anul 1813 octombrie s-au făcut gubernia Basarabia, puindu-se hotar Prutul. Am însemnat ca să să ştie că, din pricina omeneştilor răli fapti, anul a fost cu scăderi, şi nemulţămit a fost norodul, însă nu s-au dumerit necontenind urmare lor.”
„Nevoie, scârbă la toate” (7 mai 1814).
(Din volumul: „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei” de I. Caproşu şi E, Chiaburu, v. 3, Casa Editurii Demiurg, Iaşi, 2009, p.322, 337)
Ş. a. m. d.
Aceste însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi sunt un fel de presă a vremii.
Natura protestează contra oamenilor, Cel de Sus oferă, cum ziceam, mai multe semne, dar muscalii nu ţin seama, ei nu se opresc, ci trag graniţă pe la mijlocul unei ţări creştine, afirmând pervers că fac un „lucru creştinesc”.
Iar ţăranii şi boierii moldoveni… ei credeau că graniţa de pe Prut e temporară şi peste o zi-două se va reveni la ce a fost.
Dar… rusul pe ce pune mâna – nu mai întoarce el cu una-cu două.
Boierii moldoveni nici ei nu prea pricep ce s-a întâmplat: când doreau să treacă la moşiile lor din stânga Prutului, erau opriţi de cazaci, care le puneau arma în piept cu fraza „Nelzea!” („Nu se poate!” )
Atunci aceştia i-au scris cu lacrimi în ochi într-o anaforă domnitorului Scarlat Calimah, rămas şi el cu jumătate de ţară, că „s-au deosebit din trupul Moldovei partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… poate mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot trupul şi inima ţării.”
Basarabia era numită „inima ţării”: ţara rămânea fără inimă.
Ţăranii care doreau să se ducă să-şi vadă părinţii sau fraţii, de la Ungheni − la Ungheni, de la Medeleni − la Medeleni, de la Răducani − la Răducani, de la Grozeşti – la Grozeşti, de la Zberoaia – la Zberoaia, de la Sculeni – la Sculeni, de la Costuleni – la Costuleni, de la Drânceni – la Drânceni, de la Pogăneşti – la Pogăneşti, sate aşezate pe cele două maluri de Prut, erau opriţi de către grănicerii ruşi cu aceeaşi frază: „Nelzea!” („E interzis!”).
Această frază „Nelzea!” („E interzis!”) a caracterizat relaţiile dintre cele două maluri de Prut 106 ani.
M. Eminescu a scris despre calvarul acestei moşii voievodale:
„Auzi?! Departe strigă slabii
Şi necăjiţii către noi
E graiul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.”

Iată însă că relative, nu demult, Valeri Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, felicită cu cinism, „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova şi Rusia”.
Este ca şi cum l-am fi felicitat şi noi cu ocazia avariei de la Celeabinsk, în care au pierit mai multe sute de persoane…
Pentru că cei „200 de ani de prietenie” au însemnat, de fapt, 200 de ani de genocid, de jaf, de suferinţă, de deportări, de batjocură, de masacre.
Sau crimei i se poate spune, în înţelegere rusească, şi „prietenie”?!
Halal „drujbă”!

16 mai 1812 e ziua cea mai tristă a istoriei noastre.

De-a lungul celor 200 de ani de tristeţe, Basarabia a reuşit să se salveze de două ori: în 1918 (când s-a unit cu Ţara) şi în 1991 (când s-a rupt de imperiu), în diferenţă de alte 120 de popoare (din totalul de 200 atestate în 1922 în URSS) care au dispărut din istorie, fiind strivite, asimilate, nivelate de colosul de la Răsărit, care se lăţise peste ele.
Spre deosebire de anul 1918, începând cu 1991, mândra Basarabie mai stă cu un picior prins în capcana imperială.
Reuşi-va ea să se smulgă de tot sau va reveni la condiţia de sclavă, momită de moartea care poartă aici în Est mai multe nume: Uniunea Euroasiatică, Partidul Comuniştilor, Putin…
E tot mai evident faptul că nu vom putea să ieşim din această capcană fără ajutorul României (Moldo-Valahiei).
Să nu uităm că Alexandru I, apoi şi Ecaterina a II-a, doriseră să ocupe atât Moldova toată, cât şi Valahia, iar anexarea Basarabiei a însemnat plata de sânge a libertăţii celor două ţări, rămase în afara Imperiului Rus.
Noi vorbim mai prost Limba Română, fraţilor, ca s-o vorbiţi voi mai bine!
Dacă nu era jertfa Basarabiei, care să-i oprească pe ruşi la Prut, astăzi aţi fi vorbit la fel de stâlcit Limba Română ca şi noi şi v-aţi fi bocit şi domniile voastre rudele rămase în Siberia, cea care ne mai ameninţă, cu la fel de multe lacrimi!
Salvaţi-vă salvându-ne!
E mesajul Basarabiei înstrăinate, care orbecăieşte de 200 de ani în drumul ei, cu speranţa că va ajunge în sfârşit Acasă. (Ioan POPESCU- http://www.gandaculdecolorado.com).

 Publicistul Constantin Tănase de la Chișinău se întreabă:

Ce ar fi fost dacă nu ar fi fost anul 1812?

Dacă în 1812 Moldova de la est de Prut nu ar fi fost anexată la Imperiul Rus, ea urma calea istorică a Moldovei din dreapta Prutului şi astăzi am fi fost o singură ţară. Foarte multe lucruri însă nu ar fi fost: n-ar fi fost Basarabia, RASS Moldovenească, RSS Moldovenească, R Moldova, R Moldovenească Nistreană, n-ar fi devenit „şef de stat” Voronin, iar Snegur putea să devină ministru al Agriculturii la Bucureşti, nu ar fi devenit premier un Sangheli sau un Tarlev, iar Druc putea să devină senator la Bucureşti, nu ar fi devenit preşedinte de parlament Baba Jenea (E. Ostapciuc)… Ar fi fost „români şi punctum”, dar nu „moldoveni pragmatici” Lupu, Filat şi toţi ceilalţi, Diacov ar fi lucrat în redacţia culturală la TVR…, V. Stati ar fi putut fi şeful Ligii culturale a românilor de pretutindeni, Iura Muntean ar fi fost lider al Partidului România Mare, Igor Dodon ar fi ajuns primar general de Bucureşti.

Spun aceasta, bazându-mă pe aceea că moldovenii (din stânga Prutului) sunt oameni deştepţi şi răzbătători. Omul e sub vremuri, vorba cronicarului. Da, omul face istoria, dar şi istoria îl face pe om.

Uitaţi-vă ce a făcut istoria din unii, cum i-a schimbat… Problema acum se pune foarte dramatic: mai există astăzi oameni în Basarabia care pot schimba istoria?  

Publicitate

RESTITUTIO: Cuvântare ținută de Nicolae Iorga la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruși

---

Nu pentru a „ofta”, cum spune pe hârtie roșie, cu obrăznicie, un manifest revoluționar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunța sentimente de ură, făgăduințe de răzbunare, ne-am adunat aici, spunea Nicolae IORGA într-o Cuvântare ținută în București, la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruși, reprodusă de prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

„Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut și nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăște un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare și pentru sufletul desprețuit.

Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut și pe care avem dreptul de a le avea, – și aici nu încape nici o „oftare”.

Și vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o țară înseamnă a-ți trimete într-însa soldați de graniță, poliție, funcționari cartofori și bețivi, – Basarabia nu e a noastră.

Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfățișa toată munca, a-i da toți apărătorii, – atunci e a noastră, și nu a celorlalți, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obișnuită că suntem puțini, slabi, săraci, nenorocoși. Am găsit drumul norocului, și cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruință: e drumul muncii solidare și disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la București, între Rusia și Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilință în aceasta?

Am stat noi la luptă, am fost biruiți, ni s-a smuls o parte de țară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit și jurat?

Sunt popoare cărora așa ceva li s-a întâmplat și care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilință pentru biruirea lor.

La 1871 s-au luat Franciei două mari și frumoase provincii: Alsacia și Lotaringia.

A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică.

Și totuși fără umilință se gândesc francezii la acel „an grozav”, ale cărui triste urmări și până astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări.

Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oștirea ce exista în parte numai în cadre și era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curți corupte, risipitoare și fără grija viitorului.

Că acest imperiu se întemeiase pe consimțimântul național al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruințile din Crimeea și din Italia, că națiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face!

Francezii simțeau și simt că nu ei, libertatea lor, energia lor națională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Și astfel anul de jale nu e pentru dânșii un an de rușine.

Cu atât mai puțin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfâșierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc.

România nu exista, și în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putință, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări și stoarceri.

Domnul dinaintea năvălirii era un grec și boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărțiți prin aceasta chiar între două suflete naționale. Și atâta trăia în toată țara: această boierime fără ideal și fără alt simț pentru țară și pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete.

Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în pășune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moșieri, ale căror comunicații erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar.

Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranțe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoștința noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micșurată după sfâșiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, și cereau ca ea să fie întregită cu județe muntene până la Ialomița!

Și astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, și e nespus de dureroasă această lipsă.

La parastasul făcut azi de câțiva oameni pioși nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, și a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieți flăcăi basarabeni, chemați în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârșit de depărtate, ca să ridice din noroi și sânge – ca și frații lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevărați îl lăsaseră să li lunece din mâni.

Precum și ceilalți cari au fost despoiați la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situația grea, cu același dușman uriaș în față, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului țărănesc și prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare pașnică și legală a unui întreg popor, și suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de lașitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii și răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conștiință era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricărei clase dominante de a cuprinde și exprima toate amintirile, toate speranțele, tot dreptul, toată mândria și onoarea unui popor.

Mulți din membrii ei, și boieri mari, au trecut Prutul pentru a se așeza supt oblăduirea împăratului creștin fără a-și da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniștii și a dreptății, n-au a face cu creștinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer și o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci țerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă.

Câți din urmașii mândrilor ostași de odinioară mai doreau să guste emoțiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostașilor țarului.

Era o greșeală, o mare greșeală, mai mare și decât a boierilor setoși de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greșelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în ființa lui și-l distrug.

Peste greșeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veșnică.

Nu folosesc și nu trebuie ținute în seamă făgăduințile unor ruși de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-și dea seamă că este nu numai un drept, dar și un popor în stare să și-l ceară. Și am dori să-l vedem și noi, tocmai pentru că samănă așa de puțin cu cei de același grai și de același sânge cu dânsul.

Dar, după experiențe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părții din Basarabia pe care alții ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Și deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar și a unor ținuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la București, de la persoane desigur foarte bine intenționate, către un număr de ruși liberali, „tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător.

Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni și nu ne îndesăm la nici o pomană.

Prin astfel de cereri, demnitatea noastră națională se atinge. Și nu văd tocmai așa de limpede deosebirea dintre rusul „bătrân” și cel „tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruși, așa cum i-a făcut acel lung șir de ani în care s-a săvârșit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Și revoluția rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuși și apăsați, fără deosebire.

Și nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte și cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viața neamului, pe când trupul lor folosește altora cari-i stăpânesc.

În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-și dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează nația lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei?

Și în sutele de sate românești ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toți: preot, învățător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat și juruinți pentru viitorul care nu poate întârzia? Și în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înțeles și ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii.

Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simțit-o cu toții. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniți în lupta dintre partide care nu se sfiește să ațâțe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele și rivalitățile de clasă.

Ne-am simțit un popor, un singur popor. Și furia urgiei din urmă ne mână pe toți iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptății săvârșite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînțelegerea de sus și neputința inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruța nici o silință pentru ca să ajungem acolo.

Și, atunci când, de la un capăt al teritoriului național până la cellalt, va fi în milioane de oameni același simț, aceeași conștiință, aceeași mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moștenirea noastră!

Laboratorul în care s-a zămislit conceptul „moldovenismului”și al așa zisei „națiuni”moldovenești

PrintMarime Font

Harta: România și ”Republica autonomă sovietică socialistă moldovenească”

RASS Moldovenească a fost laboratorul în care s-a zămislit conceptul „moldovenismului”, a unei noi „națiuni”.

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost ”creată” de către URSS pe teritoriul dintre râul Nistru și râul Bug (acum Ucraina), în anul 1924, la 12 octombrie.

RASSM a fost laboratorul în care s-a zămislit conceptul ”moldovenismului”, a unei noi ”națiuni”scrie pe fb Viorel Burlacu, Lector la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice din Chișinău.

Această ”nouă națiune” era formată din românii moldoveni care au fost instruiți să se ”deosebească”, să se distingă de ceilalți români, să zică ”nu avem nimic în comun cu ceilalți români”, că limba noastră e ”moldovenească” alta decât cea română și că românii sunt dușmanul numărul 1 pentru moldoveni, că românii sunt ocupanții ”moldovenilor”.

Fondarea RASSM de către Stalin, a fost un pas strategic al Cominternului sovietic făcut ca urmare a recunoașterii oficiale a unirii Basarabiei cu România prin Tratatul de la Paris de la 28 octombrie 1920.

RASSM a fost un program de propagandă, de expansiune a comunismului sovietic în România și în Balcani.

Oficial, inițiatorul creării RASSM a fost Grigore Kotovski, însă, în fruntea guvernării RASSM a fost Suslic Vanstein, un bolșevic născut la Orhei, cominternist, care a fost și în fruntea tentativelor de revoluție bolșevică din Basarabia în 1917 cu scopul de a opri formarea și activitatea Sfatului Țării.

Suslic Vanstein, cu numele oficial Iosiv Isakovici Badeev a făcut parte din grupările teroriste de bolșevici care, mai ales în perioada dintre 1903 – 1918 au săvârșit cele mai crunte atentate și asasinate îndreptate împotriva românilor din Basarabia, printre care și asasinarea preotului Dumitru Baltaga, inginerului Andrei Hodorogea, juristului Simion Murafa ș.a..

Capitală a RASS Moldovenești a fost declarat orașul Chișinău ”vremelnic sub ocupația română”. Se menționa că din cauza ”ocupației Chișinăului”, orașul Balta substituie (înlocuiește) funcția de capitală a RASSM.

În 1940, în preajma ocupației sovietice a Basarabiei, capitala RASS Moldovenești era la Tiraspol.

În RASSM, la Tiraspol, în anul 1930, sovieticii deschideau un post de radio de propagandă antiromânească, care după ocuparea Basarabiei de către sovietici va fi transferat la Chișinău și care astăzi se numește Radio Moldova.

Ocupația sovietică a Basarabiei din 28 iunie 1940, a fost pregătită pe teritoriul RASS Moldovenești într-atât de minuțios încât chiar din prima zi de ocupație sovietică toate localitățile Basarabiei s-au umplut de ziare, foi volante, cărți – în limba rusă și în așa zisa ”limbă moldovenească”. Până și firmele magazinelor au apărut peste noapte scrise în limba rusă. A fost o lovitură ”operativă” care a avut un efect de șoc al societății basarabene.

O temă sensibilă legată de RSS Moldovenești, ocupația sovietică a Basarabiei și domeniul culturii o reprezintă crearea Conservatorului din Chișinău.
La data de 3 iulie 1940 – în a 6 zi de ocupație – sovieticii au împușcat la Valea Morii de lângă Orhei, membrii Orchestrei Simfonice a Basarabiei. După puțin timp se va deschide la Chișinău un ”nou conservator”, cu specialiști aduși din URSS.

Până în ziua de azi această minciună despre conservatorul fondat de sovietici în 1940 este afișată pe site-ul AMTAP și pe wikipedia.

De fapt, Conservatorul de la Chișinău a fost fondat la 1 ianuarie 1919 – la exact 31 zile după Marea Unire, prin efortul comun al câtorva personalități:

– George Enescu
– Pantelimon Halippa
– Anastasia Dicescu

S-a numit Conservatorul ”Unirea”.

Legat de radio – ocupația sovietică din 1940 începe cu ocuparea unicului post radio din Chișinău – Radio Basarabia. Angajații Radio Basarabia au fost împușcați și aruncați în fântâna părăsită din curtea radioului. După acest masacru radioul din Tiraspol a fost transferat la Chișinău.

Tot în RASSM au fost făcute ”aranjamentele” deportărilor și a foametei organizate după modelul ucrainean al ”holodomorului” (1932-1933).

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) a durat din 1924 până în 1940, când și-a epuizat sarcina de ocupație a Basarabiei, dar s-a ”reactivat” la 2 septembrie 1990 sub denumirea Republica Moldovenească Nistreană, care astăzi ”pitește” un nou 1940.