CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine mai vorbeşte despre holocaustul provocat de haitele bolşevice după cotropirea Basarabiei ?

 

 

 

 

 

 

 

 

HOLOCAUSTUL BASARABEAN 

 
Cu toții cunoaștem că Rusia Sovietică era condusă de evrei. De altfel, toate formele comunismului sunt invenții pur evreiești. În consecință, putem la fel de bine înlocui ”Rusia Sovietică”, ”comunism”, ”boșevici”, ”Stalin”, etc., cu ”evrei”. Aşadar, Holocaustul Basarabean,a avut loc  la ordinele și sub conducerea evreilor bolşevici.

Scurtă istorie:

În jur de 550.000 români au fost deportați între 28 iunie 1940 şi 1948.

1940: Recrutările forţate pentru muncă în URSS.Până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca. 56.000 de persoane de origine română.

În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an.

Acesta a fost începutul deznaţionalizării teritoriilor româneşti ocupate.Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice cca. 196.000 de „moldoveni”.

12-13 iunie 1941: Deportări.

 
Image result for deportare din basarabia photos 
 

Potrivit datelor din arhive, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate („membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

1941: Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari.Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari: Cel mai mare a fost „Spassk nr. 99”, infiinţat in iulie 1941 pe structura Diviziunii Spassk a „Karlag”-ului NKVD, situat la 45 km de oraşul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de extracţie a cuprului „Spassk”. Dintr-un total de 66.160 de prizonieri, 6.740 de prizonieri au fost de naţionalitate română. La aceştia se adaugă un numar de peste o mie de prizonieri de alta naţionalitate, care au luptat in Armata Română, având probabil cetaţenia română la acea vreme (ucraineni, armeni, „moldoveni”).

1946 – 1947: Foametea provocată de Stalin a cauzat  moartea a aproximativ 300.000 de români.

Image result for foametea din din basarabia photos

 
 
„Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk).„La noi foarte mulţi au murit de foame şi continuă şi acum să moară. Oamenii mănâncă cai morţi, ţistari şi alte scârboşenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).

„Oamenii merg legânându-se, ca beţi, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame…” (raionul Sângerei).

„Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-şi bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front, mor acum de foame… zilnic mor câte 5-7 oameni, uneori şi mai mulţi, cadavrele stau împrăştiate pe drum…” (raionul Tiraspol).

„În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalţi au murit şi mor de foame, nici chiar pe front nu şi-au pierdut viaţa atâţia oameni…” (raionul Bălţi).

„Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni.

Sunt înmormântaţi câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine şi oamenii mor ca muştele…” (raionul Orhei).„Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muştele, pe zi ce trece mor tot mai mulţi…” (raionul Bujor).

„De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, şoareci, cai şi unii pe alţii. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc aşa şi mai departe…” (raionul Vulcăneşti).

6-7 iulie 1949: Deportări.Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie”, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02:00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20:00.

Image result for deportare din basarabia photos

In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7.620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.

De notat că acestor „deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

Image result for foametea din din basarabia photos

 
1 aprilie 1951: Deportări.

Acţiunea a început la ora 04:00 şi s-a încheiat la ora 20:00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (reg. Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii).

1951: Deportări.Un proiect „strict secret” de Hotărâre a Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS (…) prevedea deportarea a 5.917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.

 

 

 

Surse:Vasile SOARE – PREZENŢA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ŞI DESTIN
Relatări din cartea dlui Valeriu Pasat „Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1940”, ROSSPEN, 2006, p.157-158//adevaratulholocaust.blogspot.be/

 

11/01/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , | Lasă un comentariu

Identitatea naţională a basarabenilor şi metodele ocupantului rus de deznaţionalizare în masă

 

Imagini pentru limba romana photos

Vorbitori de limba romana  – grafic Wikipedia.ro

Legislaţia lingvistică şi identitatea naţională a basarabenilor

Limba exprimă sufletul unei naţiuni, din care cauză, observa Bogdan-Petriceicu Hasdeu, ea se identifică, la drept vorbind, cu etnia, cu naţiunea care o vorbeşte, cu naţionalitatea.

Dacă moare limba (în sensul că purtătorii renunţă la ea, cu sila sau benevol, în virtutea anumitor circumstanţe), „mor” şi vorbitorii ei ca reprezentanţi ai unei etnii sau naţiuni concrete, se dizolvă în comunitatea al cărei mijloc de comunicare l-au acceptat.

Nu în zadar şi clasicii marxismului au considerat limba, alături de particularitățile psihice și morale, drept una din trăsăturile constitutive ale naţiunii.

Imperiile, marile puteri acaparatoare de teritorii şi asimilatoare de naţiuni, întotdeauna au urmărit scopul de a estorca bogăţii, de a obliga la muncă în propriul folos, dezinteresați cel puţin de supravieţuirea populaţiilor cucerite, de dezvoltarea limbilor naţionale, a culturii şi civilizaţiei lor.

Statele dominante se deosebesc prin gradul şi mijloacele de exploatare, de amestec direct sau indirect în menţinerea fiinţei naţionale a celor aserviţi.

Pentru coloniştii albi din Africa, negrii erau pur şi simplu robi, forţă de muncă neplătită sau ieftină, cotropitorii fiind interesaţi, întâi de toate, de bogății și profit, nu de asimilarea propriu-zisă a băştinaşilor, de nimicirea limbilor şi obiceiurilor patriarhale.

Otomanii au stors timp de trei sute de ani bogăţiile Ţărilor Române, mulţumindu-se cu sporirea anuală a dijmelor, fără a se amesteca însă în chestiunile de limbă, cultură spirituală şi civilizaţie românească. Imperiul ţarist rus însă, pe lângă ferocităţile sau şiretlicurile prin care a cucerit teritoriile şi popoarele neruse (războaiele crâncene pentru acapararea Crimeii, Caucazului; înşelarea prin diverse momeli a indigenilor din Siberia; apelul la creştinismul comun şi apărarea acestuia de pericolul osmanlâu în cazul popoarelor din Europa Răsăriteană etc.), odată ce le-a supus, a purces prin cele mai brutale şi machiavelice metode la deznaţionalizarea lor în masă, la rusificarea intensivă în scopul unei asimilări totale.

Rusia sovietică, în calitate de urmaş nemijlocit al imperiului, ulterior Uniunea R.S.S., pretinsă federaţie a unor state care s-ar fi unit şi s-ar putea desprinde oricând ar dori benevol, nu a renunţat la metodele menţionate, ba dimpotrivă, le-a multiplicat şi desăvârşit în ceea ce priveşte „tehnica” de camuflare a intenţiilor de cucerire, asimilare, creare a unui om şi popor nou (homo sovieticus, populussovieticus), decretând (deci impunând) limba rusă drept limbă de comunicare şi înţelegere între naţiuni şi drept „limbă maternă” a reprezentanţilor naţiunilor şi poporaţiilor neruse.

Astfel, în cazurile de rapt (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Carelia), în pofida denaturării crase a adevărului istoric şi ştiinţific, ca să se şteargă orice urmă de apartenenţă la un anumit stat încă existent, la o anumită naţiune şi limbă afirmată, au fost schimbate etnonimul popoarelor [pentru a se crea iluzia că e vorba de o altă naţiune (moldoveni în loc de români basarabeni, români bucovineni, români herţeni; careli în loc de finlandezi)] şi glotonimul [limba moldovenească în loc de limba română, limba carelă în Republica Autonomă Carelo-Fină în loc de limba finlandeză, limba tadjică în Tadjikistan în loc de limba persană nouă sau farsi (pentru a infiltra în conştiinţa vorbitorilor şi a li se inocula necunoscătorilor minciuna că ar fi vorba de o altă limbă)].

Istoria vitregă şi zbuciumată de peste 200 de ani a mult pătimitei blânde Basarabii şi a dulcii Bucovine de Nord a zdruncinat din temelie conştiinţa identitară a băştinaşilor de origine română.

Aceştia, cu mici excepţii, din neştiinţă sau indiferenţă, din încăpăţânare sau ambiţie ţinutală, dar, cel mai mult, din teama de consecinţe pentru destinul lor, al copiilor şi nepoţilor, nu au recunoscut că sunt români (unii având peste Prut fraţi, surori, nepoţi, rude de diverse grade) sau au renunţat, mutându-se cu locul de muncă şi de trai în Republica Moldova, la naţionalitatea română din paşaportul ucrainean, declarând că sunt moldoveni şi că nu vorbesc româneşte.

Aceștia afirmă că sunt moldoveni şi că vorbesc moldoveneşte. Bieţii de ei! Pentru dânşii sunt români numai cei de peste Prut, iar limba română ar vorbi-o tot numai românii de peste Prut!..

Dacă ar putea să-şi izgonească frica din sânge fără a trişa, ar conştientiza că a fi moldovean (după locul de naştere, locul de trai şi ca cetăţenie) nu înseamnă a nu fi român (de etnie, naţionalitate), iar a vorbi”moldoveneşte” (adică româneşte cu particularităţi locale, „moldoveneşti”), nu înseamnă a vorbi altă limbă decât românul, ci aceeaşi limbă cu el, româna.

Dacă strămoşii, străbunicii, bunicii, părinţii ţi-au fost români (de la lat. romanus „roman”, cu trecerea lui „a” latin în „â”; poporul român, prin păstrarea acestui nume, este singurul popor romanic care îşi demonstrează latinitatea, legătura sa cu patria latinilor, Roma!), nu poţi fi prin sânge decât român şi numai apoi, după locul de naştere sau de trai, moldovean sau transnistrean, bucovinean, oltean, maramureşean, ardelean, bănăţean etc.

Dacă predecesorii au vorbit româna, moștenind de la ei vorbirea, tot limba română o vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti toate subtilitățile lexicale, stilistice, chiar dacă, să admitem, nu-i cunoşti toate normele literare, o vorbeşti cu particularităţi locale (moldoveneşti pentru moldovean, ardeleneşti pentru ardelean, bănăţene pentru bănăţean etc.), totuna limba pe care o vorbeşti este o varietate teritorială a românei unice, tot limbă română este, în definitiv.

Cronicarii moldoveni au observat pe bună dreptate că, deşi după locul de trai ne numim moldoveni, munteni, maramureşeni, sub un nume generic suntem toţi români.

 

 

 

Imagini pentru limba romana photos
     Raspandirea limbii romane                          D. Cantemir, stampă de epocă                                                                                                                                                

Cantemir, domnitorul, de asemenea ştia că noi, românii, de oriunde am fi, suntem romano-moldo-vlahi, urmaşii daco-romanilor. În Regulamentul Organic al Ţării Româneşti (1831) şi în cel al Moldovei (1832), ţinându-se cont de fiecare dintre cele două principate româneşti pentru care au fost create şi întrucât nu era vorba încă de existenţa unui (altminteri, iminent) stat românesc unitar, locuitorii Munteniei erau numiţi munteni (boieri munteni, de exemplu), iar cei ai Moldovei – moldoveni, prin urmare, după locul de trai.

Totuşi, în Regulamentul Moldovei a fost strecurată, „parcă inofensiv”, sintagma „limba moldovenească” (unde se aflau alde C. Conachi, Gh. Asachi, care făceau parte din comisia de elaborare a Regulamentului şi ştiau bine ce limbă vorbesc?), deşi art. 371 din Regulamentul Ţării Româneşti şi art. 425 din Regulamentul Moldovei, în virtutea comunităţii de limbă, religie, obiceiuri şi interese, proclama „nedespărţita lor unire” ca pe o necesitate „mântuitoare”.

Până și Marx, Engels, Lenin recunoşteau că Basarabia ocupată de ţarismul rus era populată de români.

Urmaşii fideli ai învăţăturii acestora au tăinuit sub şapte lacăte adevărul sacru pentru noi.

După ce, în 1924, în componenţa R.S.S. Ucrainene, fusese creată R.A.S.S. Moldoveneasca, cu perspectiva de revendicare a dreptului bolşevicilor asupra Basarabiei, o perioadă s-a mizat pe faptul ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, Basarabia să fie anexată la U.R.S.S. şi ca Moldova de peste Prut şi apoi întreaga Românie să devină „o republică sovietică”, astfel încât, întru apropierea visului dorit, conducătorii sovietici acceptaseră, pentru moment, revigorarea limbii prin deschiderea ecluzelor către româna literară şi utilizarea alfabetului latin (românesc).

Să fi fost aceasta doar o cursă diabolică întinsă intelectualilor din R.A.S.S.M., care, imediat, prin 1937-1938, au fost acuzaţi de românizarea limbii „moldoveneşti”, de inaccesibilitatea acesteia pentru masele largi ca urmare a utilizării grafiei româneşti şi a unui vocabular „burghez” neînţeles, de zădărnicirea măsurilor de învăţare şi implementare a limbii ruse în practica de construire a socialismului şi, în consecință, puşi literalmente la zid?

Anume atunci, prin „contribuţia” unor savanţi ruşi şi autohtoni de tristă amintire, în laboratoarele sovietice de denaturare a adevărului istoric şi ştiinţific şi de inducere în eroare a opiniei publice, au fost puse bazele (dialectale transnistrene) ale aşa-zisei limbi moldoveneşti şi ale poporului moldovenesc, ambele deosebite de limba română şi poporul român.

Acest proces a continuat și după anexarea Basarabiei şi proclamarea, în 1940, a R.S.S. Moldoveneşti. Cuvintele „român”, „română” erau utilizate numai în scopul înfierării regimului burghezo-moşieresc român, în rest, pentru realitatea din R.S.S.M., s-a insistat asupra scoaterii lor din uz şi din conştiinţă.

Oricine ar fi îndrăznit să le folosească era ostracizat, sancţionat drastic, era împuşcat sau îşi găsea sfârşitul în gropile cu var, ori, în cel mai bun (!) caz, era trimis la urşii polari.

Limba română literară a fost pocită într-atât de mult prin fonetisme, vocabule, expresii locale, calchieri şi împrumuturi cu ghiotura din limbile ucraineană şi rusă, prin eliminarea unor cuvinte şi expresii considerate „burghezo-moşiereşti române”, prin expulzarea alfabetului latin şi introducerea alfabetului rus, încât cu anii aproape „şi-a însușit” calificativul de „moldovenească”.

Termenul „s-a afirmat” după apariţia, în 1951, a lucrării lui Stalin Marxismul şi unele probleme de lingvistică, în care acesta vorbea de „poporul moldovenesc” şi de „limba moldovenească”.

Ce-i drept, pentru a demonstra modul în care a luat naştere poporaţia moldovenilor, cum s-a constituit aceasta în naţiune, cum s-a format naţiunea burgheză, iar apoi – cea socialistă moldovenească, diferită de cea română, unor savanţi făcuţi ad-hoc pentru aceasta, gen N. Mohov, A. Lazarev, V. Berezneakov & Co, le-au trebuit ani buni ca să dovedească prin ce se deosebeşte naţiunea moldovenească de cea română.

Pe la anul II de facultate, când, la cursul de istorie a Moldovei, decanul nostru, M. Muntean, un profesor transnistrian, modest ca valoare, dar de o cumsecădenie de om de la ţară, cu frică de păcat în faţa lui Dumnezeu, moldovean care numai de pro-românism nu putea fi acuzat şi care, totuşi, când dăduse, în gazeta „Sovietskaija Moldavia”, de un articol prezentând „teoria” şcolii lui Mohov despre constituirea moldovenilor ca poporaţie şi deosebirea lor de români, schiţă un zâmbet involuntar a îndoială îmbinată cu mirare faţă de iscusinţa savantului-iluzionist de a crea ceva inexistent.

Pe la începutul deceniului 6 al secolului trecut, marele romancier Mihail Sadoveanu se adresase academicianului rus V. V. Vinogradov, cunoscut prin relațiile sale cu oficialitățile de la Moscova, cu rugămintea de a stopa deruta opiniei publice internaţionale privind existenţa a două limbi diferite, română şi moldovenească, iar vestea că la Chişinău îi fusese „tradus în moldoveneşte” romanul Mitrea Cocor l-a determinat să rostească:

„Audz, mişăii? Sî mă traducî pe mini în limba me!”.

În 1940-’41 şi după 1944 s-a înteţit teroarea contra românilor şi a pro-românilor; orice pâră a manifestării de pro-românism (ascultarea posturilor de radio Iaşi sau Bucureşti, procurarea, citirea şi difuzarea de cărţi şi presă românească, interpretarea de cântece româneşti, întâlnirile sau corespondenţa cu cetăţeni din România, comentariile favorabile la adresa României, utilizarea de dicţionare explicative româneşti etc.) trezea suspiciuni şi, confirmată, era aspru sancţionată prin exterminări, deportări, ani grei de închisoare, supraveghere permanentă din partea organelor de securitate, anchetări, înscenări de situaţii conflictuale publice, intentări de procese, discutări şi înfierări la locul de muncă, concediere şi neangajare în funcţia solicitată, respingere la aşa-zisul concurs pentru ocuparea unui post de muncă etc.

Virusul neîncrederii, suspiciunii, suspectării continue, teama de oricine, inclusiv de prieteni, cunoscuţi, colegi, intrase în sângele basarabeanului, de la ţăran la intelectual, de la dereticătoare la ministru. Spre deosebire de conducătorii de partid şi de stat din republicile caucaziene sau baltice, care ţineau la neamul şi cultura lor, la limba lor maternă, nomenclaturiştii moldoveni de partid şi de stat, din întreprinderi şi instituţii, carierişti şi „internaţionalişti” până în măduva oaselor, înstrăinaţi de neamul lor până la renegarea originii proprii şi a părinţilor, nu cutezau să scoată o vorbă în apărarea intereselor şi sufletului propriului popor (câţiva, numărați pe degete, pentru manifestări, chipurile, de naţionalism, au plătit cu funcţiile, cariera, autoexilul la Moscova sau în alte centre).

Relaţiile dintre reprezentanţii diferitor etnii au devenit un fapt comun; ele n-ar fi constituit, în principiu, nicio inconvenienţă dacă membrii familiilor mixte ar fi manifestat respect elementar, ca să nu mai vorbim de dragoste faţă de limba, literatura, istoria, creaţia populară orală, obiceiurile pământului pe care trăiesc, prosperă, pentru faptele lor nedemne vor regreta cu timpul.

Fiecare dintre noi avem fie în familie, fie în familiile copiilor şi nepoţilor, ale rudelor, colegilor, cunoscuţilor, fie la locul de muncă sau la petrecerile comune, relaţii cu reprezentanţii altor naţiuni care au ales să trăiască în casa noastră comună Republica Moldova.

Nu că ar fi rău, dimpotrivă, dar cu o singură condiţie: ca aceştia să respecte legea casei ospitaliere, legea găzduirii, să-şi dea silinţa să cunoască limba, istoria, obiceiurile poporului primitor.

Întrucât majoritatea rușilor care au fost trimişi, aduşi sau au venit de bună voie pe pământul nostru, cu mentalitatea imperială de „eliberatori” sau de „fraţi mai mari”, n-au găsit de cuviinţă să înveţe limba gazdei, ba şi-au impus limba şi altor minorităţi naţionale, pe care le-au rusificat şi înstrăinat de limba şi istoria proprie până la mankurtizare deplină, făcându-i acoliţi în tendinţa de îngenunchere, subjugare, nimicire a sentimentelor şi esenței naţionale a poporului băştinaş.

Consecințele nefaste ale acestei realități dăunătoare le resimţim dureros şi după un sfert de veac de la adoptarea legislaţiei lingvistice în republică, de la proclamarea suveranităţii statale şi a independenţei republicii de imperiul sovietic (cum a fost gândită independenţa la vremea ei).

Slăbirea pentru moment de către conducerea centrală a organelor sovietice de partid şi de stat a măsurilor de reprimare aplicate contra celor care evidenţiau carenţele politicii naţionale în domeniul relaţiilor dintre naţiuni, „perestroika” şi publicitatea, anunţate de Gorbaciov încă din 1985, au creat iluzia că problemele stringente ale naţiunilor titulare din republicile unionale, în speţă cele referitoare la apărarea limbilor materne, extinderea sferelor de comunicare ale acestora măcar la nivelul bunului-simţ, ar putea fi soluţionate.

Ca persoană implicată în vâltoarea evenimentelor înălţătoare prin revendicările înaintate şi prin grandoarea acţiunilor întreprinse, prin participarea activă la ele a oamenilor muncii de la sate şi oraşe, de la intelectual până la agricultor, precum şi ca secretar al Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti, create, în 1988, de către conducerea comunistă mai mult de nevoie, decât din grijă faţă de problemele băştinaşilor; ca autor şi coautor al proiectelor celor trei legi cu privire la limbi, îmi revendic dreptul moral de a face câteva constatări privind contextul în care s-au desfăşurat evenimentele şi importanţa de moment şi ulterioară a prevederilor de soluţionare, pentru început, a problemelor limbii.

Lumea prinsese la curaj, mass-media republicană, pe unde îndrăzneț, pe unde mai timid, pe unde cu frică, contrar instinctului de autoconservare şi impulsurilor de reţinere prin existenţa în sânge a (auto)cenzurării (cu excepţia celor două publicaţii care sfidau prin curaj şi nesupunere cerinţele înaintate de partid: „Literatura şi Arta”, redactor-şef N. Dabija, şi „Învăţământul public”, redactor-şef A. Grăjdieru), fusese nevoită să semnaleze aceste probleme: presa de limbă maternă pronunţându-se pentru justa lor soluţionare, presa republicană de limbă rusă, cu o excepţie-două, împotrivindu-se şi aţâţându-i pe compatrioţii ruşi şi rusofoni contra solicitărilor legitime ale românilor basarabeni.

Semnificativă în această ordine de idei este Scrisoarea deschisă a celor 66 de intelectuali basarabeni, de la finele lui august 1988, adresată Comisiei interdepartamentale, act prin care se dădea alarma în privinţa situaţiei catastrofale în care se pomenise limba română din Republica Moldova şi se lansau câteva cerinţe esenţiale pentru ameliorarea stării de lucruri.

Ruşii şi rusofonii, cu părere de rău, nu numai că s-au opus, ci literalmente au luptat (provocând, la sugestia şi cu susţinerea militară a Moscovei, prin armata a XIV-a, dislocată în republică, războiul de pe Nistru, din 1992) contra revendicărilor fireşti ale poporului moldovenesc (cum i se spunea atunci): limbă de stat, revenirea la grafia latină, recunoaşterea unităţii de neam şi de limbă, a literaturii, istoriei, culturii românilor din Republica Moldova şi a celor din România, iar ulterior – suveranitate, libertate, stemă, drapel tricolor, imn de stat etc.

Merită menţionate intervenţiile publicistice din anii de foc ale unor reputate personalităţi din Republica Moldova, cum ar fi Gr. Vieru, D. Matcovschi, I. Dumeniuk, A. Ciobanu, M. Cimpoi, L. Lari, I. Ciocanu, V. Mândâcanu, I. Buga, V. Pohilă, C. Tănase, I. Conţescu ş.a.; prezenţa intelectualilor din Frontul Popular (încep enumerarea, fără a o putea epuiza, din motive cunoscute, cu scuzele de rigoare: Gh. Ghimpu, I. Hadârcă, D. Matcovschi, A. Şalaru, N. Costin, P. Buburuz, I. Dediu, P. Soltan, V. Beşleagă, I. Vatamanu, A. Moşanu, A. Reniţă, L. Istrati, D. Tanasoglu ş.a.) la acţiunile de revendicare a drepturilor naţionale şi masele de oameni din toate colţurile republicii i-au insuflat mişcării vigoare şi încredere în izbândă.

Nu a fost o exagerare faptul că poporul băştinaş din R.S.S.M., la fel ca şi celelalte naţiuni titulare din fostele republici ale U.R.S.S., şi-a pretins nişte drepturi fireşti: dreptul de a avea propria formaţiune statală, independentă de un imperiu, care nu numai că îl lipsise de independenţă şi simbolică statală, dar îi mutilase conştiinţa, îi limitase sfera de întrebuinţare a limbii materne, îi furase scrisul latin strămoşesc, îi negase orice relaţii cu malul drept al Prutului, dreptul de identificare cu poporul român, îl privase de istoria lui milenară.

În baza unei realităţi social-istorice existente la moment, înţelegător faţă de necesităţile fireşti ale concetățenilor săi de altă etnie, poporul băştinaş nu şi-a cerut numai propriile drepturi în detrimentul acestora; dimpotrivă, a manifestat atenţie şi grijă deosebită şi faţă de alte etnii, acordându-le maximum de drepturi în condiţii de democraţie reală a unui stat care se pretinde de drept.

În cazul de faţă am putea face referire la legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989, la sesiunea a XIII-a a fostului Soviet Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, anume Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite peteritoriul R.S.S.Moldoveneşti.

Când se discută azi textul, formulările, prevederile legii, exactitatea şi aşa-numitele concesii sau chiar lacune ale ei, lucrul trebuie făcut de pe poziţiile de atunci, cu referire la situaţia de până la căderea U.R.S.S.-ului şi de până la proclamarea independenţei republicii.

Cititorul de astăzi, aşadar, nu trebuie să uite (cu părere de rău, tocmai aceasta se întâmplă uneori, din care cauză obiecţiile la adresa prevederilor legii pentru situaţia de atunci sunt nejustificate) de realitatea concret-istorică, în care au fost elaborate, dezbătute, aprobate proiectele de legi.

Trei momente esenţiale din sus-numita lege, dintre care unul reclamând o modificare în Constituţie, cu consecinţe favorabile pentru evoluția ulterioară a evenimentelor, trebuie considerate o victorie redutabilă în lupta cu cerberii vechiului regim, pentru promovarea adevărului istoric şi ştiinţific:

1. Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-română realmente existentă (preambulul la lege).

2. Recunoaşterea faptului că limba „moldovenescă”, odată cu conferirea statutului de limbă de stat, devine şi mijloc de comunicare la nivel oficial între reprezentanţii de diferite naţionalităţi de pe teritoriul republicii (art. 1);

3. Limba de stat funcţionează în baza grafiei latine (art. 1).

 

Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-române conţinea implicit şi recunoaşterea unităţii de neam. Se făcea referire la cetăţenii de naţionalitate „moldovenească” şi la cei de naţionalitate română din Ucraina (subînţelegându-se regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia), care vorbeau una şi aceeaşi limbă ca şi moldovenii din R.S.S.M., ba, într-un timp, la şcoală se învăţa din manuale editate în R.S.S.M.

Accentuarea faptului că limba de stat funcţionează în baza grafiei latine este o „şopârlă” pe care am strecurat-o, împreună cu Ion Dumeniuk, în această lege (având certitudinea că va fi adoptată) pentru a ne asigura de reintroducerea alfabetului latin în cazul în care Legea „Cu privire la revenirea scrisului moldovenesc la grafia latină” va fi respinsă de parlament. Grafia era singura deosebire dintre aşa-zisa limbă „moldovenească” şi limba română.

Revenirea (asupra acestui titlu a insistat Dumeniuk, pentru că puterea cerea atenuarea sa, scriind „trecerea”; a se vedea chiar textul propriu-zis din Lege, unde se vorbeşte de „trecere”) la grafia latină demonstra că regele care susţine existenţa a două limbi diferite este gol; nu există absolut nicio deosebire între un text scris cu litere ruseşti şi acelaşi text reprodus cu litere latine!

Limba oficială – de stat, pe care urmează să o cunoască şi să o utilizeze în comunicarea oficială toţi vorbitorii din republică, indiferent de originea lor etnică, devine, pe teritoriul republicii, şi limbă de comunicare, formulare, contra căreia s-a opus categoric M. Gorbaciov pe tot parcursul dezbaterilor parlamentare din 30 august 1989 şi care le-a deranjat somnul multor diriguitori din republică, fără a mai vorbi de şefi şi şefuleţi mai mici, care îi provocau şi îi aţâţau contra limbii de stat pe oamenii simpli de pe şantiere şi de la întreprinderi.

Limba rusă, deşi nu era (şi nici nu era cazul!) decretată drept limbă de stat, de facto, îşi exercita acest statut nu numai în Federaţia Rusă, ci în întreaga U.R.S.S., ca limbă de comunicare interetnică. Este de la sine înţeles că îşi menţinea acest statut şi în R.S.S.M., cât timp republica făcea parte din U.R.S.S. Astfel se explică faptul că în Lege, la fiecare articol care stipulează folosirea limbii de stat, era indicată şi obligativitatea traducerii în limba rusă.

În fond, prin revendicarea statutului de limbă de stat, băştinaşii voiau ca limba lor în declin şi agonie, cu sfere reduse de întrebuinţare oficială (practic, în parte, numai în învăţământ, în presă, în literatura artistică locală), să fie luată sub protecţia statului, să-i fie asigurată utilizarea oficială la nivel republican.

În ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii altor etnii conlocuitoare, legea le-a asigurat folosirea limbii materne în toate domeniile: de la instruire și educație (lucru, evident, exagerat, mai ales în învăţământul liceal şi superior, căci pregătim specialişti pentru Republica Moldova, unde limbă de stat este limba română, nu specialişti pentru Ucraina, Rusia sau Comrat, Taraclia) până la efectuarea proceselor de judecată în limba maternă.

Fusese elaborat, cu termene suficient de labile (5, 10 ani), un Program complex de aplicare a prevederilor legislaţiei lingvistice, de implementare a limbii de stat în lucrările de secretariat şi în domeniul oficial de comunicare.

Fusese constituit un Departament de stat al limbilor cu sarcini riguroase de implementare a limbilor şi de aplicare a sancțiunilor contra eventualilor ignoranţi ai legii. Venirea la putere a PDAM în 1984 şi a comuniştilor în 2001 a demonstrat nu numai nedorinţa, ci şi tergiversarea la infinit, ca să nu spunem sabotarea, de către conducere a legilor, măsurilor de aplicare, a termenelor prevăzute.

A fost lichidat Departamentul de stat al limbilor, înlocuit cu altul care era preocupat de interesele minorităţilor, au fost întrerupte multe dintre iniţiativele ce vizau studierea limbii de stat, care începuseră a-şi demonstra eficienţa.

La iniţiativa şi prin „contribuţia” vechilor comunişti deghizaţi abil în democrat-agrarieni, în constituție s-a introdus denumirea de limbă „moldovenească”, contrar

1) demersului Congresului II al Frontului Popular din Moldova către parlament, cu propunerea de a fi repuse în drepturi, prin lege, etnonimul „popor român” şi glotonimul „limba română”;

2) documentului final al Marii Adunări Naţionale din 27.08.1989 „Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru viitor”, în care se cerea să fie respectate numele de „român” al poporului, purtat de-a lungul veacurilor, şi denumirea de „limbă română” pentru limba noastră;

3) aceloraşi adevăruri din „Declaraţia de independenţă” (27.08.1991) și sfidând argumentele ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din 1994 şi, ulterior, din 1996), concluziile unor savanţi notorii de peste hotare (italieni, nemţi, ruşi, francezi etc.) că limba de stat a Republicii Moldova este limba română.

Democrat-agrarienii chiar recunoscuseră într-un moment că ei ar accepta în Constituţie denumirea corectă de „limba română” (fiind conştienţi deci că mint cu obrăznicie din considerente de ordin politic, ceea ce face şi V. Stati cu dicţionarul său de lamentabilă faimă!) dacă ar primi garanţii solide că în viitor nu se va solicita reunirea fostei Basarabii cu România.

Iată care-i problema! Agrarienii, comunişti deghizaţi, dar şi comuniştii lui Voronin, socialiştii lui Dodon, vădit antiromâni, alte partide moldoveneşti fardate cu intenţii pro-europene, dar gata oricând să sară în barca moldovenismului, o armată întreagă de ideologi ai „moldovenismului primitiv”, progenituri ale foştilor nomenclaturişti sovietici, urmaşi fideli ai tătucului Stalin, nostalgici după defuncta U.R.S.S. sunt porniţi să întoarcă mortul de la groapă prin aderarea la aşa-numita (şi inexistenta, după o recentă declaraţie a lui Voronin însuşi!) Uniune Vamală Euro-Asiatică, numai să nu ne asociem în vederea ulterioarei integrări în Uniunea Europeană, unde te pomeneşti că trebuie să stai la o masă cu românii din România sau îţi vine în gând să arunci sârma ghimpată de pe Prut, pentru ca aşchia de pământ milenar românesc, răşluită la 1812 de imperiul ţarist, să revină la sânul patriei-mame…

Ne-a îndreptăţit legislaţia lingvistică, adoptată acum 25 de ani, aşteptările? Parţial da, în sensul că astăzi, de bine-de rău, limba statului este folosită nu numai la bucătărie, ci și în societate. Avem câteva generaţii de tineri crescuți și educați în condiţiile în care limba de stat nu mai e cenuşăreasă. Altceva este idealul de exprimare corectă generalizată, aşa cum e în România, de exemplu, la care mai avem de aspirat și de muncit.

Statul moldovenesc, spre deosebire de statul francez, bunăoară, nu a făcut o prioritate din protejarea, învăţarea, studierea, posedarea la perfecţie a limbii materne, din ocrotirea ei cu grijă de influenţe nefaste străine, de poluare lingvistică. Nu a elaborat şi nu a promovat o politică de ecologie a limbii. Limba română literară (normată) trebuie respectată, vorbită corect şi protejată de către orice vorbitor al ei, de la vlădică până la opincă.

Legislaţia lingvistică privind relaţiile dintre limbi, practic, nu există la ora actuală. Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriulR.S.S. Moldoveneşti (chiar dacă, la schimbarea denumirii republicii, numele propriu a fost înlocuit cu sintagma „Republica Moldova”) a fost elaborată în condiţiile existenţei U.R.S.S.-ului şi pentru situaţia lingvistică din R.S.S.M. ca parte a U.R.S.S. De îndată ce a fost proclamată independenţa republicii, iar U.R.S.S.-ul s-a destrămat, ea a devenit caducă.

Trebuia (astăzi este destul de târziu, dar realitatea concretă din Republica Moldova ne ilustrează că o asemenea lege rămâne a fi încă absolut necesară) imediat adoptată o lege nouă, care să corespundă realității actuale, în care limba rusă nu mai poate avea vechiul statut de limbă mai favorizată decât oricare din fostele limbi naţionale.

Statul ar trebui să intervină, prin pârghiile de control şi sancţiuni legale, în privinţa cunoaşterii şi utilizării limbii de stat, inclusiv în cazul întreprinderilor private. Limba de stat este o chestiune de stat, nicidecum una privată, atât timp cât instituţia privată funcţionează pe teritoriul statului.

În condiţiile avalanşei informaţionale fără precedent, statul ar trebui să reglementeze şi să verifice strict proporţia întrebuinţării limbii de stat şi a altor limbi (în cazul Republicii Moldova, a limbii ruse) în spaţiul public şi privat de emisie. În definitiv, chestiunea apărării limbii statului este şi o problemă de siguranţă de stat. Conducătorii de orice rang trebuie să cunoască în mod obligatoriu limba statului şi să vegheze la libera şi corecta ei întrebuinţare de către orice vorbitor.

Numai aşa vom face dovada unui stat modern civilizat, aspirant la un loc îndreptăţit în marea familie de popoare (fiecare cu limba şi cultura sa) a Europei unite, în structurile căreia limba română ocupă un loc egal printre celelalte limbi ale membrilor săi, în timp ce pretinsa limbă „moldovenească” a „moldoveniştilor” nu există.

Iar românii basarabeni şi transnistreni, se înţelege de la sine, sunt moldoveni ca cetăţeni ai statului Republica Moldova, dar români ca descendenţi ai dacilor şi romanilor.

Ceea ce o calamitate a distrus timp de două secole nu poate fi restabilit într-un sfert de veac.

Nicolae MĂTCAŞ – Revista Limba Romana.md

24/09/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

BASARABIA SI POFTELE GEOPOLITICE RUSESTI

 

 

 

 

Năzuinţele geopolitice ale Rusiei faţă de Basarabia

Motto:

„Sireaca ţară a Moldovei, eşti poartă în calea tuturor relelor”

Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”

Importanţa spaţiului carpato-pontic în epoca antică, bizantină şi post-bizantină.

Am ales acest motto, deoarece vechiul cronicar a intuit ca nimeni altul aşezarea geopolitică şi strategică a ţării noastre.

Încă din antichitate valurile de migratori nomazi în interminabilul lor asalt al civilizaţiilor mediteraneene – Grecia şi Roma Antică – năboiau prin porţile naturale ale Europei Centrale dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.

Prin celelalte părţi accesul era mult mai anevoios: la miază-noapte – mlaştinile împădurite ale Polesiei, bastionul carpatin, iar la miază-zi –Pontul Euxin şi bariera fluvială Danubiană. Unica breşă în acest baraj natural pentru călărimea nomazilor era coridorul îngust cuprins între Carpaţi şi Dunăre, cu alte cuvinte, Moldova şi Muntenia.

În antichitate, spaţiul Carpato-Danubian era locuit de către triburile tracice ale geto-dacilor. După mărturiile contemporanilor, aceştia erau foarte puternici, viteji şi războinici. De aceea, polisurile eline învecinate au căutat să menţină cu geto-dacii relaţii paşnice, bazate pe un comerţ reciproc-avantajos. Abia după apariţia marilor imperii, poate fi vorba de o expansiune teritorială străină în acest spaţiu istorico-geografic .

Rînd pe rînd, marii potentaţi ai vremii – Darius I, împăratul perşilor, Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei, Lysimach – epigon al acestuia ş. a. au încercat să-şi creeze capuri de pod în regiune, însă fără rezultate de durată.

Doar Traian, cel mai mare împărat al Romei, a fost în stare s-o facă, pentru a ameninţa din spate pe germanii care luau cu asalt limesul roman şi pentru a bara nomazilor asiatici calea spre Imperiu.

Roma, însă, este nevoită să se retragă sub presiunea acestora în a. 271 după Hristos. Sciţii, sarmaţii, hunii, avarii şi mulţi-mulţi alţii, încheind-o cu tătaro-mongolii (fără a mai ţine cont de slavi), şi-au încercat norocul anume prin porţile carpato-dunărene.

Dintre marii cuceritori veniţi din Asia numai arabii şi turcii au căutat alte căi pentru a lua cu asalt „Cetatea Europei”, dar şi în acest caz turcii au fost nevoiţi să ţină seama de aşezarea în spatele lor a acestor două ţări străromâneşti.

Arabii şi-au încercat norocul prin Gibraltar-Pirinei, fiind opriţi în 732 la Poitiers în Poitou (la sud de fluviul Loire, în Franţa) de franci (sub conducerea lui Charles Martell, bunicul lui Carol cel Mare – făuritorul pro-imaginii Europei occidentale de astăzi) şi prin Asia Mică, fiind reţinuţi la Constantinopol de către bizantini.

Trecînd strîmtorile şi cucerind peninsula Balcanică, turcii otomani au fost alungaţi de lîngă zidurile Vienei de către husarii înaripaţi ai craiului polonez Ian Sobieski. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că doar peste un secol ingrata Austrie va participa la dezmembrarea salvatoarei sale – Reci Pospolita.

Pînă la pacea westfalică, Europa n-a cunoscut în practică noţiunile de stat naţional, conştiinţă naţională ş .a. chestiuni de acest gen, care şi-au făcut apariţia pe scena politică europeană abia odată cu Richelieu.

Ţara Moldovei, chiar după apariţia sa ca stat independent, a nimerit imediat în orbita intereselor marilor imperii feudale, precum Imperiul Otoman, Regatul Ungar, Polonia şi Marele Ducat al Lituaniei. Mai tîrziu vor apare noi actori, ca Hanatul Crimeii, Austria Habsburgilor, Rusia Romanovilor, volniţa kazacilor zaporojeni, însă vor dispare alţii şi – tot aşa.

Voievozii ţării vor fi nevoiţi să manevreze între aceşti granzi europeni şi eurasiatici pentru a-şi păstra cît de cît independenţa. În numele acestui deziderat, ei nu pregetau să procedeze la recunoaşterea suzeranităţii străine asupra Ţării, cu atît mai mult, cu cît, ea se limita la depunerea unui jurămînt formal de credinţă, plata unui tribut mai mult sau mai puţin simbolic şi ajutorarea militară (la discreţia vasalului) a suzeranului, la insistenţa acestuia.

În cazul unei tutele prea severe, vasalii se răsculau împotriva seniorilor fără nici un fel de mustrări de conştiinţă; treceau de la un senior la altul; se aliau cu duşmanii de ieri împotriva altora mai periculoşi, etc..

 Ştefan cel Mare al Moldovei a dat dovadă de o abilitate neasemuită în acest sens.

Această politică le-a reuşit într-o măsură mai mare sau mai mică pînă la începutul secolului XVIII, cînd, odată cu instaurarea regimului fanariot, Imperiul Otoman va prelua controlul asupra politicii externe, va priva Moldova de dreptul de a avea armată şi îşi va instaura monopolul asupra comerţului extern.

În cazul acelor vremuri tulburi ar fi naiv să vorbim despre careva interese geopolitice, naţional-statale ş.a.m.d. Vlad Ţepeş al Munteniei îi trăgea în ţeapă pe conaţionalii din Moldova şi Ardeal, ba şi pe ai săi, cu tot aceeaşi rîvnă, ca şi pe păgînii turci, iar mamele muntence şi ardelence, la rîndul lor, îşi speriau copiii neastîmpăraţi, nu cu lupul, ci cu numele lui Ştefan. Dealtfel,o situaţie similară se făcea văzută în întreaga lume, contemporană lor.

E destul să ne amintim de „Noaptea Sfîntului Bartolomeu” din Franţa, „Vecernia Siciliană”, auto-dafe-urile spaniole, „Războiul celor două roze” din Anglia etc. ,etc. ,faţă de care, cele avute loc la noi, apar ca o nevinovată joacă de copii. „Unirea de la Alba – Iulia” din a.1600, n-a fost, literalmente, decît ceea ce a zis însuşi Mihai Viteazul: „…asta-i pohta ce-am pohtit!” şi nimic mai mult.

A le atribui înaintaşilor noştri nişte calităţi şi intenţii, pe care nu numai că nu le-au avut, dar nici n-au putut să le aibă în acele condiţii, ar fi o tentativă de contemporaneizare a istoriei. Or, această epocă, este cea a intereselor dinastice şi confesionale.

De ce în cazul lui Feuchtwanger (trilogia – „Iosif Flavius”) găsim naivă folosirea de către el a noţiunilor de„imperialism, militarism, „capitalişti şi burghezie”, în contextul Romei Antice şi nu ne amuză aşa îmbinări de cuvinte, ca: ”revoluţia lui Tudor Vladimirescu” sau „Unirea tuturor pămînturilor româneşti într-un singur stat centralizat”, atunci, cînd e vorba de Ţările Româneşti în epoca feudală?

Marile puteri şi Ţările Româneşti la începutul epocii moderne

După pacea de la Westfalia din a. 1648, cînd în Europa se conturează viitoarele state naţionale şi imperii multinaţionale ale epocii moderne, „coridorul” se pomeneşte la interferenţa marilor puteri est-europene.

Spre şansa sau neşansa noastră, aici am fost şi sîntem aşezaţi noi, românii de pe malul stîng al Dunării, în special moldovenii şi muntenii, căci ardelenii se simt, întrucîtva, mai protejaţi în interiorul curburii carpatine.

Către începutul sec. al XVIII-lea ne-am pomenit între trei mari imperii – Habsburgic (la asfinţit), Otoman (la miază-zi) şi Rus (la răsărit). Republica Poloneză, în frunte cu un rege ales, îşi trăia ultimele zile, sfîşiată de certurile şi răzmeriţele interminabile ale orgolioasei şi nesăbuitei sale şleahte.

E destul să pomenim aici de dreptul la „liberum veto”, cînd orice pan, singura bogăţie a căruia erau mustăţile, contăşul, sabia şi orgoliul fără de margini, putea să blocheze orice proiect de lege sau hotărîre (lucru de care s-au folosit imediat vecinii Poloniei).

Tătarii nohai din Crimea nu mai erau decît o umbră jalnică a celor care, sub conducerea lui Genghis Han şi Batu-han, au cutremurat din temelie Eurasia.

Grădinile, havuzurile Bahcisaraiului, haremurile de tinere odalisce i-au moleşit şi lipsit de vlagă pe ultimii Ghirei.

Această dinastie de hani care de nenumărate ori a ars Moscova şi a silit Rusia să-i plătească yasak (bir) va ajunge, în curînd, cu supuşii săi supuşi umili ai „împăratului alb” (ţarului).

Imperiul osmanlîilor, înfrînt la Zenta, Lepanto şi Viena, se afla la începutul sfîrşitului său (o agonie formidabilă ca durată, deoarece s-a întins pe parcursul a mai bine de 240 de ani!). Luxul, desfrîul şi fatalismul oriental le-au jucat festa şi turcaleţior.

Interesele Sublimei Porţi şi a Habsburgilor în regiune

Austria Habsburgică continua să crească, dar fiecare nou petec adăugat la iorganul multinaţional cezaro-regal (titlul oficial al împăraţilor austrieci) destul de petecit, îi apropiau sfîrşitul. Or, germanii austrieci (naţiunea titulară a Imperiului Habsburgic) nu alcătuiau decît 10% din populaţia ţării!.

Victoriile habsburgice ţineau nu atît de câmpurile de bătaie, cît de culisele diplomaţiei şi de semiîntunericul intim al budoarelor princiare. Una dintre devizele casei dinastice imperiale glăsuia: „Voi, ţărilor – luptaţi-vă, iar tu, Austrie – căsătoreşte-te!”. Majoritatea achiziţiilor teritoriale habsburgice au fost făcute în urma mariajelor dinastice reuşite.

E drept că în sec. XVI-XVII Habsburgii erau pe punctul de a-şi atingă visul de hegemonie mondială. Cel mai mare împărat al acestei case dinastice – Carol Quintul stăpînea Ţările de Jos, posesiunile Ungariei, ducate şi regate italiene, era rege al Spaniei (cu incomensurabilele ei colonii) şi monarh al Sfîntului Imperiu Roman de naţiune germană: sub egida sa se afla Portugalia şi imperiul ei colonial.

Anume despre acest colos carolingian şi nu despre imperiul britanic s-a spus pentru prima dată că soarele nu apune niciodată în posesiunile sale.

Dar orgoliul acestui monarh catolic s-a lovit de rezistenţa principilor protestanţi germani sprijiniţi de coreligionarii lor suedezi şi de … Franţa catolică a Cardinalului Richelieu, cu renumita sa politică a „Raison d’etat” (raţiune de stat).

Penetraţia habsburgică în Ţările Româneşti a fost deosebit de adîncă. În anul 1699, în urma păcii de la Karlovitz, este anexată Transilvania, în a.1718 – Banatul şi Oltenia (în a.1739 retrocedate Munteniei). Iar în 1775, „rectificîndu-se” graniţele Galiţiei, recent înghiţite de Austria, este ocupată Bucovina cu tot cu Suceava şi mănăstirea Putna.

 

Rusia şi Balcanii pînă la Petru cel Mare

 

Încă în timpurile varegilor (vikingii de origine est-scandinavă, care în sec. al VIII-lea au contribuit la fondarea Rusiei Kievene), ruşii aveau intenţii serioase faţă de Ţarigrad („Împăratul oraşelor”, cum numeau ei Constantinopolul, de unde şi deniumirea Kievului în tradiţia istorică rusă ca „Mama oraşelor ruse” – „Мать городов русских”).

Căpeteniile păgîne ale unor triburi slave Sveatoslav, Oleg şi Igor au încercat în repetate rînduri să-l cucerească, dar fără nici o şansă de izbîndă. Cneazul păgîn Sviatoslav a vrut chiar să-şi transfere capitala din Kiev la Silistra (Durostor), pe malul dunărean, pentru a fi cît mai aproape de rîvnitul Ţarigrad.

Marele cneaz Vladimir, zis „Krasnoie solnîşko[i]”, va primi botezul din mîinile bizantinilor, iar alt Vladimir, Monomahul, se va înrudi cu împăraţii Bizanţului, căsătorindu-se cu o principesă greacă.

Legătura cultural-spirituală genetică a ruşilor vechi – acei slavi care s-au luminat cu Adevărul creştin, constituind noul popor – ruşii (din care au răsărit neoruşii (velico-ruşii – ruşii mari), ucrainenii (maloruşii – ruşii mici) şi beloruşii (ruşii albi) – cu Bizanţul va concentra pe veacuri înainte năzuinţa, deja firească, a civilizaţiei ortodoxe de a integra sub un singur sceptru pămînturile ortodoxe – cele bizantine, balcanice, carpatine, caucaziene, levantine şi cele ruseşti.

Cnejii formaţiunilor statale Halici (aceasta cu o puternică componentă etnică românească) şi Volînia vor atinge crestele Carpaţilor răsăriteni. Apartenenţa etno-culturală incertă a triburilor tiverţilor şi ulicilor care au fost semnalaţi la răscrucea mileniilor 1 şi 2 în spaţiul dintre Siret şi Nipru, i-a făcut pe politicienii ruşi să-i atribuie deliberat masivului slav.

Această ipoteză falsă va alimenta timp de secole pretenţiile teritoriale ale Moscovei şi Kievului faţă de pămînturile străromâneşti, apoi, cele moldoveneşti dintre Carpaţi şi, spre Răsărit, pînă dincolo de Bug.

 

Visul etern al geopoliticii ruse

 

În sec. al XV-lea pasionarismul tătaro-mongol atinsese punctul mort inferior şi marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-a, a fost cel care fondat Rusia Moscovită.

În acest răstimp, în a. 1453, turcii otomani, conduşi de sultanul Mehmed II al Fatih (cuceritorul), au luat cu asalt Constantinopolul. Catedrala Sfintei Sofii fu transformată în moschee, iar oraşul este redenumit în Istanbul – pronunţarea coruptă de pelticii turcomani a falnicului nume de Constantinopol – oraşul Marelui Constantin, împăratul Romei.

Ţinînd seama de faptul că în 1439, formal, Biserica Constantinopolului a semnat Unirea cu papalitatea schismatică, apoi eretică a Romei, plus căderea Constantinopolului, Marele cneaz al Moscovei se proclamă nu numai continuator al tradiţiilor imperiale bizantine, motivînd aceasta prin înrudirea sa dinastică cu Paleologii – ultimii împăraţi ai Imperiului Bizantin, ci şi apărător al întregii Ortodoxii.

Anume în acest context geopolitic şi spiritual elita spirituală şi politică a Moscoviei – cea mai mare şi unica suverană ţară ortodoxă – se simte răspunzătoare pentru destinele creştinilor dreptmăritori din întreaga lume.

După ce Roma ortodoxă a încăput pe mîna schismaticilor şi ereticilor catolici, iar Constantinopolul ortodox, ca urmare a pactizării cu aceşti eretici vest-europeni – pe mîna necredincioşilor musulmani, Moscova se vedea atunci a fi unica pavăză politică pentru întreaga suflare ortodoxă.

Cneazul moscovit chiar şi-a exprimat neîncrederea în capacitatea sa de a fi continuatorul politic şi religios (în acele vremuri politicul nu se deosebea de religios) al Imperiului Roman – căci aşa se numea oficial Imperiul Bizantin – şi frica pentru a-şi asuma în faţa lui Hristos această răspundere pentru mîntuirea Omenirii.

Anume în această viziune, para-apocaliptică, îşi are explicaţia poziţia conform căreia Moscova este cea de a treia Romă – în sens de centru politic al Ortodoxiei ecumenice, de garant în lumea aceasta pentru securitatea popoarelor ortodoxe.

Ulterior, dementul despot Ioan al IV-a, zis şi cel Groaznic se proclamă descendent direct al lui Octavian August şi preia titlul de „ţar”(schimonosire rusească a cuvîntului „Caesar”-kesari-ksari-tsari-ţari). Acvila imperială bicefală bizantină a devenit stema monarhiei ruse.

Rusia, însă, în ciuda dimensiunilor sale rablaisiene, era încă prea slabă, fiind enclavată de Polonia, Suedia şi Imperiul Otoman – state aflate atunci la apogeul măreţiei lor şi care i-au tăiat calea spre apele calde ce nu îngheţau iarna ale mărilor Baltice, Negre şi Azov.

Testamentul lui Petru I – program de acţiune pentru Rusia

Va fi necesar geniul lui Petru I (de altfel, mult mai sîngeros decît cel al lui Ioan al IV-a), pentru ca colosul rus să-şi îndrepte energia sa ziditoare spre Occident.

Într-o titanică încleştare de 21 de ani cu Suedia („Războiul Nordic”), Rusia va sparge calota scandinavă spre Baltica, pe ale cărei maluri Petru îşi întemeie noua sa capitală – denumită Sankt-Petersburg (oraşul Sfîntului Apostol Petru).

Pînă în acest moment, Ţările Româneşti gemeau sub asuprirea otomană. Printre altele, Ştefan cel Mare fu primul care îşi dădu seama de perfidia occidentalilor şi cu limbă de moarte închină ţara turcilor păgîni, numai să n-ajungă pe mîna „fraţilor” catolici.

Ţările româneşti de la Dunăre, plătind haraci, peşkeş şi alte dări, şi-au păstrat, totuşi, autonomia internă şi, în anumite condiţii, cea externă, pînă a ajunge în a doua jumătate a secolului XVII, ca urmare a expansiunii Imperiului Habsburgic şi a celui Rus, în situaţia de neinvidiat de state „tampon” între marile imperii.

În virtutea credinţei lor, dar şi a condiţiilor tratatelor semnate de Înalta Poartă cu Valahia şi cu Moldova (de altfel, ca şi cu Egiptul arabizat încă pînă la invazia otomană), turcii nu promovau în Ţările româneşti, spre deosebire de celelalte popoare creştine din Balcani, din Caucaz şi din Levant care îşi pierduseră statalitatea, o politică de impunere, cu sila sau fără, a limbii, culturii, tradiţiilor, religiei lor. La fel, din aceleaşi cauze, ei nu puteau să-şi impună nici măcar prezenţa lor, cu excepţia enclavelor-raiale şi pe timp de război.

Atît timp, însă, cît „Cîmpia Sălbatică” (Dikoe Pole), bîntuită de bandele de cazaci zaporojeni şi ciambulurile tătarilor din Crimeea puse pe jaf, ne despărţea de Rusia aceasta avea în ochii românilor şi, mai ales, în ochii popoarelor creştine din Balcani aflate într-o stare mult mai proastă decît noi – grecii, bulgarii, sîrbii, albanezii creştini, aromânii, megleno-românii – aureola de „fraţi creştini”, „salvatori ai credinţei şi neamului.

 

Expansiunea Rusiei spre Balcani

 

În a.1710 Poarta Otomană l-a numit domnitor în Ţara Moldovei pe beizadeaua[ii] Dimitrie Cantemir. Acesta, pare-se că a fost pe cît de mare învăţat, pe atît de prost inspirat politician şi diplomat.

În tratatul secret, încheiat cu Petru I la Luţk, principele moldovean recunoştea suzeranitatea rusă practic în schimbul aceloraşi condiţii de autonomie de care se bucura Moldova în cadrul Imperiului Otoman. Aşadar, Rusia nu avea voie pe timp de pace să întreţină trupe pe teritoriul Moldovei, ţarul nu putea dărui aici moşii dvorenilor săi sau să întroducă legile, limba şi tradiţiile ruseşti.

Moldova îşi menţinea independenţa internă şi externă. I se asigura retrocedarea teritoriilor transformate de turci în raiale (Chilia, Cetatea Albă şi Tighina) şi Tatarlîcul tătarilor din Bugeac. Dinastia Cantemireştilor urma să se menţină la tron pînă la stingerea ei sau, în caz de trădare, urmînd ca noul domnitor să fie ales de boierii pămînteni.

Prietenia dintre principele moldovean şi ţarul rus îşi are explicaţia nu numai în interesele lor politice (cele geopolitice erau în acea situaţie a Moldovei, Rusiei şi Imperiului Otoman încă premature), ci, mai ales, în foarte posibila lor apartenenţă la aceeaşi lojă masonică sau la acelaşi ordin ocult al rosacrucienilor din Germania.

Nu este întîmplător faptul că principele moldovean, doar pentru o singură lucrare – Descrierea Moldovei – a devenit membru al Academiei din Berlin – organizaţie cu numeroşi membri ai organizaţiilor oculte.

La fel şi Petru, după aflarea sa semi-incognito în Olanda, în ultimii ani a secolului XVII, a revenit în patrie cu idei de reforme izbitor de asemănătoare cu doctrina masonică şi cu cea a rosacrucienilor.

Victoria lui Petru-I asupra suedezilor lui Carol al XII-a la Poltava l-a indus în eroare pe Cantemir care a crezut că ţarul rus va fi în stare să izbăvească ţara de turci.

Campania de la Prut din a.1711 a lui Petru-I s-a terminat cu o crîncenă şi îndelungată beţie, din care ruşii s-au trezit încercuiţi de turci la Stănileşti.

Rusia a fost salvată de ruşinea captivităţii ţarului de o fostă prostituată de regiment, devenită concubina, iar după salvarea lui Petru-I, şi soţia acestuia[iii] .

Ea îşi va scoate pînă şi cerceii din urechi pentru al mitui pe marele Vizir. Acesta se lăsă corupt şi îi permise lui Petru-I cu tot cu oaste şi cu moldovenii aliaţi (inclusiv cu Dimitrie Cantemir) să părăsească Moldova.

Istoria îi atribuie lui Petru I un document, mai mult ca sigur fals, dar foarte grăitor pentru politica ulterioară a Imperiului Rus. Este vorba de renumitul „Testament al lui Petru cel Mare”.

Acesta, cică, ar fi fost sustras din arhivele Ecaterinei a II-a la finele secolului al XVIII-lea de către celebrul travestit chevalier de Eon[iv]. Istoricii, diplomaţii şi politicienii ruşi au negat categoric autenticitatea testamentului.

Adversarii Rusiei, ori de cîte ori ajungeau la confruntare deschisă cu aceasta, îl scoteau la iveală, scuturîndu-l de colbul arhivelor (Napoleon I în a. 1812, aliaţii anglo-franco-sardo-turci în a. 1853-1856 – războiul din Crimea, kaizerul Wilhelm al II-a în a. 1914, Hitler în a.1941, SUA în anii „războiului rece” etc.).

Chiar dacă admitem că documentul în cauză e un fals, direcţiile strategice ale politicii externe hărăzite de Petru I în el au coincis în cele mai mici amănunte cu „Weltpolitik”-ul Imperiului Rus de la Petru cel Mare pînă la Putin.

Visul de aur a rămas Costantinopolul. Pentru atingerea acestui scop împăraţii Rusiei (mai puţin ruşi decît germani) urmau să cocheteze cu popoarele vecine din Balcani, promiţîndu-le marea şi sarea. Pretextul „eliberării fraţilor de credinţă şi a slavilor care gem sub jugul păgînilor turci” a rămas, de-atunci, laitmotivul nenumăratelor războaie purtate împotriva Imperiului Otoman.

Înaintarea tenace, pas cu pas, spre Bosfor a cunoscut, pînă la destrămarea Imperiului Sovietic, doar două mici refluxuri: în a.1856 (pierderea Deltei Dunărene şi a sudului Basarabiei) şi în a.1918 – Unirea Basarabiei cu Regatul român. În a.1945 scopul aproape fu atins: armatele sovietice staţionau în Bulgaria – la un pas de strîmtori.

Imperiile europene, afundate în propriile lor probleme şi certuri dinastice, nu priveau Rusia ca pe un adversar serios. Apariţia Imperiului lui Petru cel Mare a fost oarecum pentru ele o surpriză. Însă eşecurile acestuia de la Narva în a.1700 şi Stănileşti în a.1711 le-au făcut să cadă iarăşi în autocontemplare.

Cît priveşte principatele româneşti, şi în primul rînd Moldova, ele au ajuns la starea jalnică de monedă de schimb în confruntările dintre otomani, pe de o parte, ruşi şi austrieci, pe de alta.

Turcii pierdeau război după război, iar teritoriul Moldovei se micşora ca pielea de şagrin în favoarea învingătorilor.

 

Primul „contact” geopolitic real al Rusiei cu lumea românească

 

Punctul crucial în confruntarea seculară ruso-turcă a fost războiul dintre anii 1768-1774, încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi. În urma acestuia, Moldova obţinu garanţii teritoriale din partea ruşilor şi micşorarea haraciului devenit fix.

Dar n-au trecut nici cîteva luni că Rusia îşi arată adevărata-i faţă: – Austria va ocupa Bucovina cu asentimentul tacit al Rusiei, iar turcii îl vor asasina pe domnitorul Ghica, fără ca Rusia să mişte măcar din deget. Singura „recompensă” a fost ţinutul Hotărnicenilor retrocedat de tătarii din Bugeacul Moldovei.

Dulcea Bucovină cu Suceava şi Putna – pe un petec de pustă stearpă la o margine de ţară – un schimb „foarte echitabil” şi grăitor. Ecaterina a II-a visa la restaurarea în Balcani a Imperiului Bizantin în frunte cu un principe rus, dar partajarea Poloniei şi evenimentele revoluţionare din îndepărtata Americă (războiul de independenţă din SUA), războiul cu Suedia vecină şi Revoluţia franceză au sustras-o de la atingerea ţelului pus.

 

Geneza problemei basarabene

 

În anul 1807, Principatele Dunărene au ajuns iar în vizorul politicii europene. În timpul tratativelor de la Tilzit, Napoleon I, ca răsplată pentru coparticiparea Rusiei la „blocada continentală” îndreptată împotriva Angliei, îi oferă „carte blanche” lui Alexandru I în direcţia Mării Baltice (Finlanda), Mării Caspice (Azerbaigian) şi Mării Negre (Moldova şi Muntenia).

Scopul real urmărit de Bonaparte era, însă, dispersarea şi istovirea forţelor armate ruseşti, în iminenţa unei invazii. Sprijinind verbal Rusia, el îi va asista pe turci cu arme, bani şi instructori militari. Numai din această cauză Turcia a fost în stare să reziste şase ani în războiul cu ruşii.

Invazia franceză, gata să izbucnească, l-a făcut pe Alexandru I să se „mulţumească” numai cu Basarabia (şi asta datorită mituirii de către Kutuzov a dragomanului fanariot Moruzi, care era mason ca şi Kutuzov). În a.1829, conform păcii de la Adrianopol, ruşii vor mai face un pas spre Bosfor, anexînd Delta Dunării.

Imperiile europene – britanicii, francezii şi austriecii – s-au trezit, însă, văzîndu-şi interesele primejduite de ieşirea Rusiei la strîmtori. Urmă războiul Crimeii (anii 1853-1856), pierdut implacabil de imperiul Rus. Pentru prima dată el s-a retras, retrocedînd către Turcia Delta şi sudul Basarabiei către Moldova.

Revanşa de la 1878 şi reanexarea Bolgradului, Chiliei şi Ismailului au marcat limita de sud a înaintării ţariste în Balcani. Este adevărat că în a.1915 Anglia şi Franţa promit Rusiei strîmtorile, dar puciul bolşevic a aruncat din nou Rusia înapoi (la Nistru).

Către această perioadă mai toate popoarele balcanice s-au debarasat de iluziile rusofile. Excepţie, poate, a făcut doar micuţul Muntenegru, care în a.1904, din solidaritate cu Rusia, declară război … Japoniei!

Românii, după rapturile teritoriale săvîrşite de Rusia (1812) sau cu concursul ei (1775) şi, mai ales, după perfida reanexare a sudului Basarabiei (1878) sînt extrem de neîncrezători faţă de politica balcanică a Rusiei.

Anume pe seama românilor, şi începînd-o cu dînşii, Rusia şi-a arătat pe faţă adevăratele ei intenţii. Oricum, rusofobia a fost alimentată în spaţiul românesc de către francmasonii români care au preluat controlul politic asupra Ţărilor Române din 1859 (cu un scurt hiat între 1964 şi 1989) şi care au anticipat în politica lor profund antiortodoxă şi antirusă bolşevismul de aceeaşi origine intelectuală şi organizatorică ca şi întreaga pleiada „paşoptistă”.

Ieşirea ei la Bosfor nu era decît primul pas spre atingerea scopurilor ei geopolitice, de altfel, nu mai puţin ambiţioase ca ale oricărui alt imperiu, căci numai apele Atlanticului îi puteau garanta dezanclavizarea – Marea Neagră este închisă ca cu un dop de strîmtori, iar acestea de Arhipelagul grecesc, Mediterana – de Gibraltar, iar Baltica e închisă la fel de etanş de strîmtorile daneze şi canalul Kiel care, la rîndul lor, sînt blocate de insulele Britanice.

Arena luptelor date de colosul rus pentru îndeplinirea condiţiilor testamentului lui Petru I a fost, timp de mai bine de două secole, pămînturile româneşti. După complotul antirusesc şi anti-ortodox din octombrie 1917, bolşevicii care au proclamat dreptul naţiunilor la autodeterminare şi renunţarea la anexiuni şi contribuţii nu mai puteau să-şi arate deschis intenţiile care, în fond, au rămas aceleaşi (stăpînirile vin şi se duc, dar interesele geopolitice rămîn).

 

Transnistria – avanpost geopolitic al Moscovei direcţionat spre Balcani

 

Iată de unde se alimentează teoria poporului şi limbii „moldoveneşti”, de unde şi o autonomie specială (RASSM) pentru românii transnistreni semi-rusificaţi, semi-ucrainizaţi, de unde insistenţa de a-şi păstra bazele Armatei a XIV-a la Tiraspol şi capul de pod de la Tighina.

În numele intereselor geopolitice, Moscova a lăsat în voia soartei milioane de conaţionali ruşi în Asia Mijlocie şi Ţările Baltice (acolo rusul e „negr” – „negr-ajdanin”).

Însă banda criminală de la Tiraspol, alcătuită din psihopatele Galinei Andreeva, recidiviştii deveniţi peste noapte „pricernomorskoie kazacie voisko” şi mafioţii de la „Şerif”, este apărată de baionetele defunctului general Lebed.

Transnistria a devenit un „cui al lui Pepelea”, un avanpost rusesc în zona veşnicelor sale interese. Soarta a vrut ca noi să ne aflăm în calea lor. Ştergerea treptată şi tot mai accelerată, în ultimul deceniu, a identităţii noastre spirituale, în primul rând, şi a celei etno-culturale, în al doilea rînd, ne face o pradă uşoară pentru orice lăţiri peste noi, fie din partea Rusiei sau a Ucrainei sau din partea oricăror grupări criminale sau politico-criminale de orice sorginte.

 

Şi totuşi cine sîntem?

 

Mai e aici şi paradoxala românofobie şi rusofilie a românilor basarabeni (alias moldoveni). Însă se uită că o minciună cu cît e mai gogonată şi mai des repetată, cu atît e mai credibilă (dr J. Goebbels).

Timp de 50 de ani, de mii de ori ni s-a repetat că sîntem moldoveni neromâni, că neromânească ni-i limba, că ruşii ne-au eliberat, iar românii ne-au ocupat.
Or, toceşte-i unui om de un milion de ori că e bou şi la sigur că va începe să ragă. Au fost îndobitociţi într-un hal fără de hal şi alţii mai breji ca noi (nemţii – de Hitler, ruşii – de Lenin, italienii – de Mussolini etc).

Prin inerţie, cu o încăpăţînare pur basarabeană, demnă de alte întrebuinţări, continuăm să cîntăm în strună Kremlinistanului şi să ne etalăm prostia şi pseudopatriotismul nostru sforăitor spre amuzamentul Moscovei.

In reitingul I.Q. rusesc moldovenii fac coadă după ciukci şi uzbeci. Locul nostru în acest „top” îl demonstrează „memorandumul Kozak”, care doar pentru un oligofren n-ar fi clar ce mesaj conţine.

Kremlinul a întrecut măsura, căci nici chiar guvernarea pro-rusă de la Chişinău n-a îndrăznit să-l accepte.

Urmăream la ştiri reacţia Moscovei şi mă miram: Doamne, drept cine ne au ei şi cît de mult ne desconsideră?

De ce se indignează de respingerea acestui ultimatum, care prin obrăznicia şi agramaţia sa poate concura doar cu ultimatul lui Molotov din a. 1940?

Între o Uniune Europeană cosmopolită şi un Imperiu Rus în renaştere sîntem ca între Scila şi Haribda.

Dar istoria pentru asta şi e istorie, ca să studiem trecutul pentru a trage învăţămintele cuvenite şi a învăţa din izbînzile, dar şi din eşecurile înaintaşilor noştri.

E timpul şi noi să dăm răspunsul la întrebarea, de care depinde soarta noastră – Quo vadis, Moldovae?

Alexandru Savin, analist politic, lector superior la catedra RI a ISPRI

Sursa:  Revista Moldova Noastra, Chisinau

 

 

06/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu