CINE SE TEME DE ADEVĂRATA ISTORIE A MOLDOVEI ?

Adevărata istorie a Moldovei

Statul medieval Moldova a apărut prin transferul nobilimii valahe din Maramureşul aflat sub suzeranitatea regatului ungar (legenda lui Dragoş Vodă, descălecarea lui Bogdan Vodă).

În mod asemănător, la sud de Carpaţi, statul Valahia a apărut prin transfer de nobilime valahă din Transilvania supusă regatului ungar. Cele două state au avut o istorie comună de 500 de ani,subliniază cunoscutul jurnalist și istoric  George Damian în publicația  https://timpul.md., care apare la Chișinău.

Dinastiile domnitoare de la Suceava (mai apoi, Iaşi) şi Târgovişte (mai apoi, Bucureşti) s-au înrudit şi încuscrit de nenumărate ori. Voievozii s-au luptat şi s-au împăcat. Unii au trecut de pe un tron pe celălalt de mai multe ori.

Cele două ţări au avut de înfruntat în jumătatea de mileniu aceleaşi pericole: suzeranitatea maghiară şi poloneză, asaltul Imperiului Otoman.

De multe ori au fost aliate, de multe ori au fost duşmane.

Instituţiile şi legislaţia celor două ţări erau aproape identice. Limba vorbită de oameni era aceeaşi. Până la urmă, unificarea trebuia să se întâmple.

Şi s-a întâmplat fără război, în mod paşnic. Din 24 ianuarie 1859, din momentul în care s-a votat unirea Principatului Valahiei cu Principatul Moldovei, ambele state au dispărut din cadrul relaţiilor internaţionale (data precisă a unificării totale este 1862, însă unirea din 1859 este fenomenul fundamental). 

A apărut un stat nou, numit iniţial Principatele Unite, mai apoi România. 

Nu este un fenomen unic în istoria lumii. Regatele Saxoniei, Bavariei şi Prusiei s-au unit şi a apărut Germania. Multele regate şi ducate din peninsula italiană s-au unit pentru a forma statul Italia. Şi mai sunt şi alte exemple. Istoria Bavariei s-a contopit în istoria Germaniei.

La fel şi istoria statului Moldova s-a dizolvat în istoria statului România.

De ce nu poate avea pretenţia Republica Moldova să fie continuatoarea istoriei voievodatului medieval Moldova? 

Pentru că nu făcea parte din Principatul Moldovei atunci când acesta s-a unit cu Principatul Valahiei. Teritoriul actualei Republici Moldova se afla în componenţa Imperiului Rus cu statut de gubernie – un simplu teritoriu ocupat ilegal, aflat sub administrarea Moscovei, lipsit de legi proprii.

Teritoriul dintre Prut şi Nistru a avut pentru scurt timp rang de stat independent – fără însă să fie recunoscut la nivel internaţional.

În 1918, la Chişinău a fost declarată Republica Democrată Moldova care s-a unit cu România. Simbolurile, capitalele, documentele şi mormintele voievozilor statului medieval Moldova se găsesc în România.

Dacă în şcoli urmează să se predea istoria Republicii Moldova, corect ar fi să înceapă de la 27 august 1991. Dacă se doreşte să se predea istoria Moldovei – atunci nu trebuie ocoliţi anii 1812, 1859, 1878, 1918, 1941.

Iar dacă se ajunge la evenimentele din aceşti ani, istoria Moldovei se transformă în istoria românilor.

Publicitate

24 ianuarie 1859 – data la care națiunea română și-a arătat încă odată măreția. VIDEO

 

 

 

 

 

Dubla alegere a principelui  Alexandru Ioan Cuza – un moment de genialitate și curaj al poporului român.

 

24 ianuarie 1859 este data la care națiunea română și-a arătat pe deplin curajul şi măreția.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, înlăturarea domniilor fanariote, revoluția de la 1848, urmată de războiul Crimeii, au fost doar etape care au dus în cele din urmă la nașterea statului român modern.

Conflictele permanente pentru supremaţie dintre imperiul țarist, imperiul otoman și imperiul habsburgic, s-au desfăşurat secole la rând mai ales pe teritoriul locuit de români.

Toate aceste vicisitudini nu au putut înfrânge dorința nestrămutată a românilor de a se conduce singuri, într-un singur stat.

 Rusia avea să fie înfrântă în războiul Crimeii de alianţa puterilor occidentale cu Turcia, iar după acest război învingătorii ii au decis să permită românilor să își hotărască  singuri soarta, dar … numai în anumite condiții.

S-a hotărât  atunci ca românii să se poată uni, să își poată alege domnitorii și organele reprezentative,cu condiţia ca acestea să fie diferite în fiecare din cele două principate: Moldova și Muntenia.

 Adunările ad-hoc ar fi trebuit să aleagă doi domnitori în cele două țări românești, numai că  românii au ştiut să îşi joace cu multă inteligenţă şansele, astfel că, pe 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova, pentru ca mai apoi, pe 24 ianuarie 1859, acelaşi domn să fie ales  și la București, în Muntenia.

Incontestabil este faptul că în ambele cazuri presiunea populară a constituit  factorul determinant.

La momentul votului românii  se aflau în stradă, pregătiți să împiedice orice încercare de trădare .

Decizia luată, deși era clar favorabilă cauzei românești, nu era însă suficientă, iar românii aveau alte planuri.

După ce au  fost stopate toate tentativele rusești, otomane și habsurgice de a controla adunările ce urmau să stabilească domnitorii, pe 5 ianuarie 1859, la Iași, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor.

Alegerea nu era deloc una întâmplătoare: acesta participase activ la revoluția din 1848, era un ofițer bine văzut în corpul militar și un bun cunoscător al aparatului administrativ din care făcuse parte.

Pe 24 ianuarie 1859, la București, urma să se stabilească domnitorul din Țara Românească.

O vie agitație revoluționară avea să cuprindă capitala: zeci de mii de români au ieșit în stradă, fiecare cu ce a apucat în mână, să se asigure că votul va fi conform dorinței poporului.

Alexandru Ioan Cuza avea și de această dată să fie ales domnitor, aspect care nu era interzis expres de tratatul care a stat la baza procesului.

Decizia a lovit ca un trăsnet marile imperii din regiune, iar armatele lor se aflau la granițele țării.

 Românii trebuiau să fie puși la punct şi o intervenție armată era iminentă.

Atunci a intervenit Franța, care cu sprijinul Angliei a cerut respectarea dorinței  poporului român.

Sub amenințarea unui conflict major cele trei imperii au bătut în retragere.

 Nedorind să se implice într-un conflict cu românii şi cu Franța, marile imperii europene au fost obligate să accepte situația, deși o vedeau ca pe una de moment.

Odată înfăptuită unirea, Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri hotărâte care aveau menirea să afirme dorinţa românilor de a-şi făuri propriul destin.

A lărgit dreptul de vot, a înfăptuit reforma agrară, a  înființat  școli, a întărit armata naţională, a modernizat legislaţia ţării etc.

Românii trebuie să știe că la acel moment, după un secol de regim fanariot, o bună parte din avuția națională se afla în mâini străine, iar importante resurse erau trimise în afara țării.

Cuza avea nevoie să formeze un stat puternic și sigur pentru poporul român.

Deciziile sale au fost dure și au dus la protestul foștilor ocupanți străini, care spoliau încă țara sub diverse forme, dar fără să se teamă Cuza a trecut la formarea rapidă a unei puternice armate naţionale, deși acest lucru era interzis cu desăvârșire.

Dincolo de opoziția externă, Cuza a înfruntat  și de o puternică opoziție internă. La acel moment, erau deosebit de active şi puternice trei tabere politice.

Una era reprezentată de apropiați de ai lui Cuza și care considerau că doar prin impunerea unei dictaturi personale marile reforme necesare țării se puteau realiza.

Alte două tabere erau constituite din  liberali și conservatori, numiţi în epocă “roșii” și “albii”.

În scurt timp acestea aveau să se unească într-o alianță cu scopul  de a-l înlătura de la domnie pe  Cuza și de a aduce pe tron un domnitor străin.

Liberalii conduși de I.C. Brătianu considerau că vechile familii domnitoare românești nu erau capabile să conducă țara ca urmare a corupției pe care o dovediseră  până la acel moment.

Ideea unui domnitor străin nu era deloc una nouă și apăruse încă  înainte de 1859 o astfel de soluție.

Dubla alegere a lui Cuza a reprezentat doar o etapă în atingerea idealului național al românilor.

Trebuie precizat, în ciuda realităților de astăzi, că românii au fost printre primele popoare care și-au format un stat pe criterii exclusiv naționale, pe baza  elementului fundamental  unificator pentru toți cetățenii ţării: limba română.

Acest atribut este şi astăzi definitoriu pentru populația care locuiește în și în jurul munților Carpați..

Dincolo de timp, istoria trebuie privită prin prisma marilor realizări.

Alegerea lui Cuza a fost un moment astral al istoriei poporului român, dar imediat după această alegere providenţială, actorii politici, mai ales Partidele politice,  au început o amplă campanie, pe plan intern și pe plan extern pentru discreditarea lui Cuza,  care în cele din urmă avea să forţeze domnitorul să părăsească tronul în 1866.

Misiunea lui istorică a fost îndeplinită și era nevoie ca un nou personaj să intre în scenă. 

Iată că în vremuri extrem de grele națiunea română a știut cum să caute calea spre lumină.

A fost un moment istoric curajos,care a dus în cele din urmă la marele eveniment de la 1 decembrie 1918.

 

 

 

extrase din cartea scrisă de Lulea Marius Dorin: „VISUL UNEI NAȚIUNI: ROMÂNIA MARE! Istoria subiectivă a românilor de la 1821 și până în prezent” prin http://www.centrul-cultural-roman.ro/

Unirea românilor a început, cu secole în urmă, în Maramureş

 

 

 

 

 

 

Nu am făcut niciodată – nu am putut face! – vreo diferenţă între moldoveni (basarabeni) şi ceilalţi români; între limba vorbită şi scrisă în stânga Prutului şi în dreapta acestui râu devenit frontieră.

Mi-am dat seama de acest lucru încă din primul an de facultate la Chişinău: ca să învăţ româna, vorbeam cu colegii de studii, cu profesorii mei, dar ascultam aceeaşi limbă la Radio Iaşi sau Radio Bucureşti şi astfel am învăţat exprimarea, gramatica, mi-am îmbogăţit vocabularul, am intrat în tainele limbii române.

Nu ştiu ce dicţionare existau pe atunci la Chişinău, dar ţin minte că toţi studenţii, toţi intelectualii basarabeni căutau dicţionare editate la Bucureşti şi cine le găsea se considera un mare norocos, pentru că avea, astfel, cea mai sigură sursă de referinţă.

Pornind astfel pe lungul drum al cunoaşterii minunatei limbi române, peste ani nu mă mai mira defel faptul că aud aceeaşi limbă şi la intelectualii din Chişinău, şi la ţăranii din satul natal al soţiei, din sudul Basarabiei, şi în teatrele maiestuoase ori pe străzile agitate ale Bucureştiului, şi în aulele universitare de la Cluj-Napoca sau la „Cimitirul Vesel” de la Săpânţa.

De altfel, de aici, din Maramureş, cred eu, a început, cu secole în urmă, unirea românilor.

Aşadar, limba, literatura, cultura, ca şi istoria basarabenilor, ale moldovenilor în ansamblu, apoi ale muntenilor, oltenilor, transilvănenilor, bănăţenilor etc. eu le văd ca pe un tot întreg, ca pe un fapt sau un fenomen indestructibil.

Micile diferenţe ce au existat (sau mai există, pe alocuri – am în vedere Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei ori Banatul Sârbesc) sunttotuşi inerente, dar ele nu pot schimba esenţa, accentuata unitate a spiritului românesc în toate regiunile istorice populate de reprezentanţii acestei naţiuni.

În plus, nici schimbările forţate, sub presiunea violentă a unor vecini sau străini agresivi şi acaparatori nu pot anula spiritul românesc.

În context, voi aminti de o poezie a lui Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor, care, după cum mi-a povestit prietenul meu Vlad Pohilă, a recitat public, atunci când s-a aflat la Chişinău, chiar această poezie: Nimic nu este altceva.

Aşa am intitulat şi cartea cu scrieri nichitastănesciene, traduse şi tipărite la Riga.

Pentru că acest poem conţine un mare şi incontestabil adevăr: cotropirile, stăpânirile, regimurile străine până la urmă trec, dar Letonia rămâne mereu letonă; la fel şi Basarabia, Nordul Bucovinei, Transilvania sunt în vecii vecilor româneşti.

Numai naivii sau oamenii rău intenţionaţi pot pune la îndoială dreptatea sugerată de titlul / versul citat, al poetului şi gânditorului Nichita Stănescu.

 

 

 

 

 

Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX

Leons BRIEDIS

Articol: Din Maramureş a început, cu secole în urmă, unirea românilor