CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mareşalul Ion Antonescu și primele investigații asupra deportărilor și masacrelor din Basarabia cotropită de sovietici (28.06.1940 – 22.06.1941) 

DOC // Ce au găsit, de fapt, polițiștii în spatele Ambasadei SUA ...

  

 

 

Mareşalul Ion Antonescu – primul investigator al deportărilor staliniste  din Basarabia ocupată (28.06.1940 – 22.06.1941) 

 

 

 

 

Aplicând prevederile Protocolului adiţional secret al Tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, făcând uz de presiune politică[1], diplomatică[2] şi militară[3] asupra României, în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat prin forţa armelor circa o cincime din suprafaţa teritorială a României Mari, şi anume Basarabia (44.422 km²  cu 3 mil. 200 mii locuitori), Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (6 mii km² cu peste 500 mii locuitori). „Actul de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Imperiul Sovietic a constituit începutul procesului monstruoaselor deformări sociale”[4] sau, cu alte cuvinte, în acea zi a început holocaustul împotriva poporului român[5].

În virtutea circumstanțelor vitrege din vara anului 1940, România a cedat Basarabia fără a se opune URSS-ului. Acest fapt a constituit obiectul multor dezbateri, aprobatoare sau mai puțin, nu doar la nivel politic. Mareșalul Ion Antonescu a considerat reintegrarea țării o datorie sfântă și a prioritizat-o pe agenda sa politică.

Astfel, generalul a semnat cu tărie și dedicație Ordinul de zi către Armată din 22 iunie 1941, prin care începea Războiul Sfânt de dezrobire a fraților cotropiți[6]. Campania de eliberare a Basarabiei și Bucovinei de Nord a fost încheiată cu succes, după care a urmat reinstalarea administrației românești, sub conducerea lui Ion Antonescu.

În timpul guvernării sale, mareșalul a acordat o mare atenţie constatării şi înregistrării crimelor şi abuzurilor efectuate de bolşevici în Basarabia[7]. Printre aceste crime, deportarea basarabenilor era printre cele mai fioroase, și pe bună dreptate, generalul a ordonat cercetarea acestui aspect cu multă tenacitate. Timp de câteva luni au fost efectuate studii de teren[8], colectându-se din comună în comună date și mărturii pentru a fi estimată pierderea calitativă şi cantitativă a resurselor umane din Basarabia ca urmare a deportărilor staliniste. Arhivele abundă în mostre care dovedesc o analiză profundă efectuată de autoritățile române privitor la acţiunile de deportare, prigoană, vrăjmăşie, schingiuire, incendiere, profanare a bisericilor şi a elementului românesc de către bolșevici.

Au fost întocmite rapoarte și dări de seamă prin care se descriu formele acţiunii de prigoană, categoriile sociale implicate şi faptele pe care le-au săvârşit[9], tabele şi liste de persoane deportate, condamnate, arestate din diferite comune[10]. Aceste liste completează şi întăresc datele din Cartea Memoriei[11] care a fost concepută ca un catalog al victimilor regimului totalitar comunist. Administrația lui Ion Antonescu adună dovezile ce atestă asasinatele care au avut loc în sediul NKVD[12] (clădirea fostului Consulat Italian) și în alte locații sumbre din Chișinău. Mergând la fața locului, se lua act de grozăveniile descoperite și dacă era posibil, se făcea identificarea victimelor.

Documentele timpului, păstrându-şi specificul, denotă contribuţia majoră a Mareșalul Ion Antonescu la descoperirea esenţei regimului stalinist.  Vom argumenta în cele ce urmează că Ion Antonescu a fost prima personalitate politică care a studiat și investigat deportările, evaluând pe bună dreptate tragedia care s-a produs cu teritoriile și populația ocupate de sovietici. Veridicitatea concluziilor și sintezelor pe care le face Mareșalul începînd cu toamna anului 1941 este confirmată de studiile publicate în baza documentelor și mărturiilor confruntate de istorici începând cu sfârșitul anilor 90 și până în prezent[13].

Să îl invităm la masa istoricilor și pe Mareșal! Pentru că analiza și cartografierea deportărilor în rapoartele pe care le coordonează se pretează la nivelul unor studii moderne. Iată care sunt descoperirile pe care ni le lasă moștenire:

În primul an de ocupație sovietică (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), Basarabia a fost schingiută din mai multe puncte de vedere:

  • geografic, pentru că a fost ruptă din habitatul latinității și unității, de-a lungul râului Prut fiind trasată sârmă ghimpată;

  • politic, pentru că în urma agresiunii asupra României Mari și anexării la URSS, teritoriul ocupat a devenit entitatea pseudo politică Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, începând cu 2 august 1940;

  • ideologic, pentru că a fost supusă cataclismului de anihilare a pluripartidismului și libertății de opinie și exprimare, impunându-i-se bolșevizarea și comunizarea;

  • economic, pentru că a fost reprimată și lichidată proprietatea privată pentru a construi socialismul și comunismul;

  • cultural, pentru că au fost distruse elitele și valorile culturale, în locul lor fiind altoite pseudo-valori sovietice și moldovenismul ca pseudo-identitate;

  • spiritual, lovindu-se feroce în ortodoxism, credință și Biserică;

Catastrofa este cuantificabilă dacă o analizăm prin prizma factorului uman, raportând numărul populației în iunie 1940 și iunie 1941. Românii și etniile conlocuitoare care au decis să rămână la baștină, au fost captivii unei politici antiumane, prin definiție. Nenorocirea politică s-a produs cu profunde consecințe de ordin umanitar, cu refugiați în Vechiul Regat, pe de o parte, și cu torturați și uciși de noul regim, pe de altă parte.

Noua ordine fără ordine făcea multă dezordine. Noua putere făcea abuz de putere și se considera supraputere. Fărădelegea făcea legea și legea era deasupra legii.

Din primele zile de ocupație, au început acţiunile de teroare împotriva foştilor membri activi ai partidelor politice, primarilor, clerului, intelectualilor, foştilor moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri rămaşi în ţinut, care au început să fie consideraţi drept duşmani ai poporului, dușmani de clasă. Reprimarea acestora nu era întâmplătoare: ei erau purtătorii tradițiilor democratice constituite în Basarabia românească şi, deci, mediul cel mai fertil pentru rezistenţă, pe care, bineînţeles, regimul stalinist totalitar ar fi întâmpinat-o.

Pentru a nu admite opoziția față de regim și teroare, cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menţionate a fost deportată din RSSM începând cu luna octombrie 1940 și culminând cu 12-13 iunie 1941, când a avut loc primul val de deportări masive în Siberia și Kazahstan. Bilanţul cantitativ al unui (mai puţin de un) an de putere sovietică în Basarabia sună cumplit: arestarea, deportarea sau asasinarea a 12,23% din populaţie, reprezentând peste 300 000 de persoane, în special români.

 

 

 

Deportarea basarabenilor sub stăpânirea bolşevicăInstanta suprema: Deportarea in URSS inainte de martie '45 nu are ...

 

 

 

 

Pentru administrația română era evident că responsabil de teroarea din Basarabia se face regimul comunist, în persoana lui I. Stalin, V. Molotov, S. Goglidze, I. Serov (înalt comisar NKVD al RSS Ucrainene), Dmitrenko (înalt comisar NKVD al RSS Moldoveneşti), V. Nasedkin (şeful GULAG-ului), P. Borodin (prim-secretar al PC(b)M), N. Sazykin (comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM).

Pentru că sinteza de mai sus este îmbrăcată în cuvintele și stilul autoarei, mai jos sunt originalele câtorva documente prin care ne vorbește însuși generalul Ion Antonescu:

 

Acţiunea de prigoană desfăşurată de elemente minoritare

asupra armatei şi populaţiei româneşti în perioada 28 iunie – 16 iulie 1941 în Basarabia[14]

 

Odată cu tristul eveniment al cedării Basarabiei, primul act la care s-au dedat vremelnicii ocupanţi şi, în special, elementele minoritare locale a fost prigoana populaţiei româneşti din Basarabia.

Această acţiune de prigoană a culminat pe întreg teritoriul Basarabiei şi, în special, în municipiul Chişinău.

Nefasta şi barbara acţiune a elementelor minoritare autohtone, în special evreii, a avut trei faze şi anume: la 28 iunie 1940, pe timpul ocupaţiei Basarabiei şi pe timpul retragerii trupelor sovietice.

La data de 28 iunie 1940, minoritarii, în special evreii, au fost acei care au declarat o odioasă prigoană faţă de armata română care în baza unui compromis de ordin diplomatic primise ordin de a trece peste Prut.

Astfel, s-au văzut cazuri la Chişinău când bande de evrei au atacat şi chiar dezbrăcat ostaşi români izolaţi care la grabă se îndreptau către unităţile lor cu care urmau să se îndrepte acolo unde primise[ră] ordin.

Elementul evreiesc preponderent în Chişinău, în exaltarea sa la aflarea ştirii cedării Basarabiei, indiferent din ce clasă socială făcea parte, chiar în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, a adoptat o atitudine ostilă faţă de tot ce era român şi în special faţă de acei ce căutau să se refugieze în Vechiul Regat.

Astfel, şoferii evrei şi birjarii de aceeaşi rasă nu s-au sfiit ca în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940 să nu apară cu maşinile şi trăsurile pe piaţă, care, în acele momente de grea cumpănă morală pentru populaţia românească, constituiau un mijloc de locomoţiune care ar fi asigurat micile transporturi de bagaje, strict necesare, celor ce îşi părăseau căminurile şi care lăsau în urma lor produsul unei munci de 22 ani.

În general, atitudinea minoritarilor a fost ostilă faţă de elementul românesc şi armata noastră în retragere (nu putem preciza prea multe cazuri, întrucât acestea s-au petrecut mai mult pe traseele de retragere).

Odată cu instalarea administraţiei sovietice, au apărut şi organele NKVD (Poliţia de Siguranţă Sovietică), a cărei acţiune pe tot timpul ocupaţiei s-a rezumat numai la aşa-zisa rezolvare a unor vechi revendicări faţă de elementele româneşti, pretinse de ei, că sub administraţia noastră ar fi avut o atitudine care ar fi subminat regimul bolşevic, şi în special elementele locale puse în slujba sovietică.

La realizarea acestei acţiuni de prigoană şi teroare faţă de elementele româneşti, primii care s-au pus în slujba NKVD au fost evreii care identificau şi denunţau pe toţi foştii buni români, agravându-le situaţia, prin afirmaţiuni mincinoase în faţa autorităţilor de judecată şi execuţie sovietice.

În legătură cu nefasta şi odioasa acţiune evreiască faţă de populaţia română, cităm cazul relatat de către pensionarul de stat Palma Gheorghe, care prin declaraţia anexată arată cum tatăl său, Teodor V. Palma, a fost ridicat de către evreul Gherş Haim, aflat în serviciul sovietelor; a fost adus în suburbia Visterniceni şi a fost executat prin împuşcare. Tot pensionarul Palma Gheorghe ne mai enumeră  în declaraţia sa pe următorii 5 evrei care sub ocupaţia sovietică nu au făcut altceva decât denunţau şi arestau pe cetăţenii cu sentimente notorii româneşti:

  • Vodovoz Haim, de profesie croitor

  • Alterman Carina, funcţionară comercială

  • Rabinovici Pinia, comerciant

  • Lipschin Haim, hoţ de drumul mare

  • Nisoznic Iţik, vânzător ambulant

Tot populaţia evreiască a făcut ca micile accidente ce existaseră între ei şi populaţia românească ce aveau afinităţi faţă de noua orientare politică a ţării noastre să facă din aceste incidente probleme cu caracter politic, subversiv faţă de statul sovietic şi să-i ducă pe toţi aceşti români în faţa autorităţilor respective, care, în cel mai bun caz, aplica măsura deportării celui vizat. Toată această acţiune de prigoană a elementului românesc ca substrat avea răzbunarea faţă de noul regim ce începuse a lua fiinţă în ţara noastră.

Spre a evidenţia cât mai precis această acţiune a minoritarilor evrei, credem că este suficient a face menţiune asupra masacrării celor 75 cetăţeni români cu acţiuni naţionaliste şi unii din ei foşti membri ai partidelor de dreapta.

Execuţia s-a făcut într-una din pivniţele fostului Consulat Italian din Chişinău, unde după o sumară judecată – vina constând în aceea de a fi fost un cetăţean cu sentimente specific româneşti – erau executaţi după sistemul CEK, prin împuşcare pe la spate.

Primele executări s-au făcut în luna octombrie 1940, pe baza unor sentinţe date de o instanţă special constituită, cu următoare compunere: colonelul sovietic Zonov – preşedinte, asistat de sergenţii Grigorenco şi Gacianov, iar ca secretar – NKVD-istul Grozinscov.

A doua serie de executări s-au făcut la data de 23 iunie 1941, sentinţele fiind semnate de comisarul politic al unui regiment: Covanzi şi regenţii Hiluri şi Carina.

Din cele 75 cadavre găsite îngropate în curtea fostului consulat italian, au fost identificaţi următorii: 

 

  1. Țanțu Pavel şi Țanțu Petre, cunoscuţi naţionalişti, fiii fostului prefect de judeţ Țanțu şi maior de rezervă într-un regiment moldovenesc. Primul era funcţionar la postul de radio local, iar secundul – învăţător şi ofiţer de rezervă.

  2. Preot Tudorache, fost membru activ al fostei mişcări legionare.

  3. Lazarov, fost subdirector de bancă.

  4. Teslaru Ion, fost funcţionar CFR, ca membru al partidului

  5. Doroftei Dionisie, ca fost informator al organelor de siguranţă române.

  6. Banu Ilie, fost funcţionar CFR, ca membru al partidului FRN.

  7. Sofiscenco, ca fost fiu de ofiţer din fosta armată ţaristă.

  8. Truşca Ene Grigore, Schiba Nicolae şi Vieru Dumitru, ca foşti membri ai FRN.

  9. Guţu Teodor, ofiţer pensionar român, ca fost comandant în gărzile FRN.

  10. Roşca Ilarion, fost şef de secţie de jandarmi, a fost executat prin faptul că în virtutea funcţiunii sale, ar fi urmărit pe cunoscutul comunist, fost cu domiciliul în Chişinău, strada Regele Ferdinand, nr. 33, anume Papaiani Dumitru.

  11. Suruceanu (fără alt nume), executat pe considerentul că sub administraţia română ar fi desfăşurat o acţiune naţionalistă şi că era un bun gospodar.

  12. Bădăluţă, prin faptul că era românofil şi primar la comuna Durleşti.

  13. Cercescu Vladimir, executat prin faptul că activa în FRN şi era funcţionar poliţienesc.

Asupra celor identificaţi s-au găsit în buzunarele hainelor şi copii după sentinţele date de instanţe.

Fotografii de pe cadavre şi actele găsite asupra lor au fost luate de către serviciul de propagandă din Ministerul Propagandei; în prezent, această chestură nu posedă asemenea piese.

Comerciantul Vasile Afanasiu, fost cu domiciliul în Chişinău, pe strada Alexandru cel Bun, proprietarul magazinului de manufactură „Magazinul nostru”, fiind reclamat de către vânzătorul său evreu – Bubiş Leib –, a fost arestat şi condamnat la deportare, pe considerentul că în calitatea ce o avea ar fi exploatat muncitorii/vânzătorii.

Tot în baza unui denunţ făcut de un evreu, în noaptea de 3-4 august 1940 a fost arestat profesorul secundar Vasile Semaca de organele NKVD-ului, imputându-i-se faptul de a fi fost naţionalist român.

Tot în urma denunţurilor şi a acţiunilor de prigoană a elementelor minoritare evreieşti faţă de populaţia română, în noaptea de 3-4 august au fost arestaţi funcţionarii poliţieneşti: Severin Chiril, Pascaru Nicolae, Stog Nicolae, Melnicenco Alexandru, Stroe Iono, Buracinschi Ştefan şi mulţi alţii, deţinători de funcţii în administraţia română, toţi consideraţi ca filoromâni.

 Evreul Mesojnic Iosif din Chişinău, denunţând organelor NKVD-ului pe funcţionarul Melnic Grigore, care a fost arestat de aceştia, judecat şi deportat, anexă declaraţia soţiei deportatului.

Funcţionarul Bucicov Ion, fiind denunţat tot de un evreu, a fost arestat şi deportat, anexă declaraţia locuitoarei Zinaida Gorohov din Chişinău.

Funcţionarul Golub Ion, fiind întâlnit de o bandă de evrei în grădina publică din acest oraş, a fost arestat şi predat organelor NKVD-ului, care, după o sumară judecată, a dispus depunerea lui în închisoare, după care a urmat deportarea.

Comisarul Mateescu Constantin a fost arestat de la domiciliul său tot de un evreu şi predat poliţiei sovietice, care, fiind judecat, a fost condamnat la 10 ani muncă silnică.

Locuitorul Reliţchi Vasian, din oraşul Chişinău (strada Regele Ferdinand nr. 161), în ziua de 28 iunie 1940, după amiază, aflându-se la gară pentru a se refugia, a fost reţinut de evreul Morceco Caţap.  

Fostul grefier de la Tribunalul Lăpuşna – Ţâcu Dumitru – a fost denunţat autorităţilor sovietice de către evreul Clapavuh Avram, fapt ce a determinat deportarea lui şi a familiei sale.

Tot din cauza denunţului aceluiaşi evreu, a fost deportat Mârzac Teodor, împreună cu familia sa. Anexă – declaraţia numitului Reliţchi Vasian.

Funcţionara Rina Zalaur, Chişinău, strada 27 Martie nr. 25, arată că Valeriu Sofronovici şi fiica acestuia, Ana, a fost deportat din ordinul NKVD prin faptul că în timpul administraţiei române făcuse o intensă propagandă cuzistă.

Personal declaranta a fost urmărită  de evreul Barunfield Iacob – anexă declaraţia.

Elena Caraiman (Chişinău, strada 27 Martie, nr. 89), precizează că majoritatea evreilor intrase în serviciul de informaţii a NKVD-ului şi al miliţiei sovietice, ocupându-se cu denunţarea şi arestarea românilor pe considerentul că sub administraţia română ar fi fost naţionalişti şi membri în fostele partide de dreapta.

În general, minoritatea evreiască a desfăşurat o aprigă prigoană faţă de populaţia românească.

Astfel, evreul Hazin (fost cu domiciliul la Chişinău, strada Brătianu, nr. 107), a denunţat pe comerciantul Jeleanu, care a fost arestat de sovietici.

Personal declaranta a fost denunţată imediat după cedarea Basarabiei de către evreul Rabinovici, fapt ce a determinat expulzarea ei din oraş până la data de 7 noiembrie 1940.

Evreul Boruh, fost cu domiciliul în Chişinău, strada Kogălniceanu nr. 32, la începerea războiului, denunţa pe locuitorii care manifestau bucurie la apariţia avioanelor germano-române. Citează cazul preotului Romanovici, care, denunţat de acesta, a fost arestat.

Demn de relevat este şi cazul când bandele iudeo-comuniste au încercat să zădărnicească refugierea studenţilor teologi din Chişinău care se îndreptau spre gară spre a fi îmbarcaţi, i-au huiduit şi lovit cu pietre.   

Locuitoarea Văleanu Liubov, prin decalaratia ce se anexează, arată că fostul intendent al Chesturii Chişinău, fiind certat cu evreul Chipercenschi David, a fost denunţat organelor NKVD, care au dispus arestarea şi deportarea lui.

În general, cu foarte mici excepţii, toată minoritatea evreiască a desfăşurat o aprigă  acţiune de prigoană faţă de elementul românesc aflat sub ocupaţia sovietică, care a determinat deportarea, condamnarea a mai multe mii de cetăţeni de origine etnică română.

Într-o măsură mult mai redusă decât evreii, la prigoana armatei române la data de 28 iunie 1940 şi faţă de elementul românesc sub ocupaţia sovietică, au contribuit şi unele elemente minoritare de religie creştină după cum vom arăta mai jos:

  1. Luchianov Boris (Chişinău, suburbia Melestău), vechi aderent al doctrinei comuniste, la 28 iunie 1940, a dezarmat soldaţii români rătăciţi de unităţile lor. Este de origine bulgară.

  2. Rabulov Nicolae, de origine rusă, din Chişinău (strada Bugaz, nr. 16) de profesie tencuitor, membru de încredere al organelor NKVD-ului, cunoscut comunist, denunţa pe români ocupanţilor şi îi ameninţa cu moartea.

  3. Trichinin Nicolae, de origine ucraineană, a denunţat pe fostul funcţionar Levinţa Gheorghe pentru faptul că la declararea războiului s-a exprimat că tricolorul român va flutura din nou pe palatul primăriei. Levinţa a fost arestat imediat şi în prezent nu se ştie nimic de el.

  4. Isras Leonte (Chişinău, strada Nicolae Bălcescu, nr. 14), vechi aderent comunist, de profesie muncitor, a luat parte la dezarmarea ostaşilor români ce se retrăgeau în anul 1940, 28 iunie.

  5. Sofronovici Grigore, de profesie precupeţ din Chişinău, strada Mihail Sturza, nr. 44, vechi aderent comunist, a denunţat NKVD-ului pe locuitorul Volicovschi, care a fost imediat arestat.

  6. Cravaschi Nicolae, de origine etnică rusă, cu domiciliul la Spitalul Costiujeni, a fost în serviciul NKVD, a arestat şi predat acestora pe locuitorul Denereu Silvestru din comuna Străşeni, Lăpuşna.

  7. Crapceac Galina din Chişinău, strada General Barthelot, nr. 51, a denunţat NKVD-ului pe numita Criştaniuc, care în urma acestui denunţ a fost deportată.

  8. Crâjanovschi Petre, de orgine rusă, vechi comunist, cu ultimul domiciliu în suburbia Visterniceni, în timpul retragerii, fiind şofer la prefectura de judeţ, conducea maşina în care se refugia fostul prefect al judeţului, avocatul Luncescu, a părăsit maşina întorcându-se la sovietici.

  9. Romaniuc Emilian, de origine ucraineană, de profesie medic, vechi comunist, cu domiciliul în strada Negruzzi, nr. 88, pe timpul sovieticilor fiind mecanic la uzina electrică, a persecutat elementul românesc şi a participat la dinamitarea uzinei electrice din localitate.

  10. Colodnâi Serghei, de origine etnică rusă, de profesie sobar, domiciliat la strada Hânceşti, nr. 209, sub ocupaţie a fost informator al NKVD-ului, când a denunţat mai multe familii de români care au fost deportate.

  11. Egher Mihail, de origine etnică rusă, de profesie tâmplar, cu domiciliul în suburbia Melesteu, nr. 109, împreună cu organele NKVD, a arestat pe mai mulţi români, care au fost deportaţi.

  12. Lebedev Trofim, de origine etnică rusă, Chişinău, de profesie frizer, cu domiciliul pe strada Petru Rareş, nr. 57, vechi comunist, a fost unul din denunţătorii românilor ce au fost executaţi de organele NKVD în curtea Consulatului Italian din Chişinău.

  13. Slisarenco Ion, de origine etnică rusă, domiciliat în Chişinău, strada Poşta Veche, nr. 39, cunoscut comunist, are aceeaşi activitate ca şi numitul Lebedev Trofim.

  14. Cocoşco Silvia, de origine etnică poloneză, fără profesie, cu domiciliul pe strada Alexandru cel Bun, nr. 36, în urma informaţiilor date la NKVD şi denunţurilor făcute împotriva locuitorului Andrei Neaga, acesta a fost arestat şi deportat de sovietici.

  15. Bacicovschi Constantin, de origine etnică ucraineană, a fost în serviciul NKVD şi a denunţat pe foştii funcţionari români civili şi militari care au fost surprinşi de ocupaţia sovietică şi solicitau repatrierea.

  16. Trigubov Grigore, de origine etnică rusă, de profesie inginer agronom, sub ocupaţia sovietică era în serviciul NKVD, a denunţat pe locuitorul Bodan, care a fost deportat în Siberia.

  17. Veselov Petre, de origine etnică rusă, de profesie lăcătuş, cu ultimul domiciliu în Chişinău, strada Mareşal Averescu, nr. 30, a fost informator al NKVD cu misiunea de a strânge material de acuzaţii pentru funcţionarii poliţişti români rămaşi sub ocupaţie.

  18. Bulaghin Teodor, de origine etnică rusă, cu ultimul domiciliu în Chişinău, strada Grigore Ureche, nr. 11, vechi comunist, a desfăşurat o aprigă prigoană faţă de elementul românesc rămas sub ocupaţia sovietică.

Din cele expuse mai sus rezultă:

Minoritatea evreiască a fost acea care în cea mai mare măsură a dezlănţuit prigoana faţă de populaţia românească, în timp ce minoritarii ca ruşi, bulgari şi ucraineni erau ocazional, deci cazuri izolate şi aceştia au fost săvârşite de vechii aderenţi ai bolşevicilor.

Odată cu începerea războiului, bandele iudeo-comuniste, stăpânite de specificul distructiv al rasei deznădăjduite de faptul că trebuiau să părăsească Basarabia, şi-au îndreptat acţiunea lor răzbunătoare şi asupra monumentelor de artă, precum şi a locaşurilor sfinte (distrugerea Mitropoliei şi Catedralei din acest oraş).

Dându-şi seama că nu mai au nimic comun cu Basarabia, au înţeles să distrugă în mod sistematic toate edificiile din străzile principale, folosind pentru aceasta material exploziv şi incendiar. 

Faţă de atitudinea avută, evreii, la reocuparea Basarabiei, de teama răspunderii, au fugit odată cu trupele sovietice ce se retrăgeau în dezordine.

A fost îndeajuns un an de ocupaţie sovietică ca această minoritate evreiască, simţindu-se stăpână pe situaţie, să-şi arate în toată plenitudinea ei ura faţă de elementul românesc.

Regimul comunist se baza pe dictatura proletarilor[15]

În acest scop şi conform ideologiei comuniste, puterea sovietică în Basarabia a mers şi trebuia să meargă pe două căi:

  1. desfiinţarea aparatului de stat anterior, căci el a fost burghez şi deci duşman regimului nou şi organizarea administrativă nouă în cadrul „Constituţiei” şi legilor organice sovietice.

  2. desfiinţarea burgheziei şi a elementelor credincioase statului burghez şi reeducarea restului populaţiei în spiritul ideologiei comuniste şi încadrarea lui spirituală în noul ritm al regimului.

Aici regimul sovietic a întrebuinţat două sisteme de bolşevizare a Basarabiei. Primul – prin organele statului, iar al doilea – prin cele ale partidului.

În primul sistem s-a urmărit şi în cea mai mare parte s-a executat lupta şi exterminarea burgheziei şi a tot ce a fost credincios sistemului burghez. Această luptă s-a dus prin organele NKVD, organ al statului. Cetăţenii basarabeni găsiţi de sovietici aici şi care într-o formă sau alta s-au manifestat contra statului sovietic au fost pasibili după codul penal sovietic de pedepse grave, areste, împuşcare.

Folosind textele codului penal sovietic, vagi în ded[u]cţiunea lor şi dând posibilităţi de interpretare largă, NKVD-ul a arestat zeci de mii de cetăţeni, iar justiţia, judecându-i i-a condamnat la pedepse variind între 8 ani de muncă silnică şi moartea prin împuşcare. Astfel, au fost condamnaţi foşti negustori sau industriaşi: Godelman, Mocanu, Pavlovici, Friver etc.; foşti moşieri, ofiţeri ţarişti sau albi: Curschi, Popa, Djordjiadze, Ciaicovschi; foşti oameni politici: Leancă, Suruceanu etc.; foşti funcţionari superiori români: Macovei, Craveţchi, Buzilă etc.

Acesta a fost primul mijloc de represiune contra burgheziei.

Atunci când unor astfel de oameni nu li se puteau incrimina fapte concrete şi determinate, persoana în cauză era trimisă cu rezultatele cercetărilor şi cu un raport ale organelor locale ale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD din Moscova, care putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative şi care în mod obişnuit a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei, plus munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum a fost săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc. Canalul Moscova-Volga a fost săpat de aceşti oameni.

Acesta a fost al doilea mijloc de lichidare a regimului burghez. El se deosebeşte de primul prin faptul că se aplica fără acel simulacru de judecată care justifica sancţiunile  judecătoreşti, dar care da în schimb şi mai multe posibilităţi de abuz şi cruzime.

În sfârşit, al treilea mijloc de represiune contra burgheziei: totul se hotărăşte de NKVD-ul local, republican – deportarea administrativă: când nimic nu se poate imputa individului, care, totuşi, se socoteşte în ochii NKVD-ului indezirabil aici, în Basarabia, la graniţa Uniunii cu Eurasia, asemenea individ se deportează spre alte locuri depărtate ale statului rus, unde, însă, trăieşte liber[16]. Asemenea deportaţiuni s-au făcut cu întreaga familie.

Astfel, în Basarabia, în noaptea de 13-14 iunie 1941 se zice că s-au deportat circa 18 000 de familii de cetăţeni indezirabili (negustori, industriaşi, foştii ofiţeri sau funcţionari, moşierii, culacii din sate etc.).

Aproape toţi deportaţii au fost oarecum primiţi şi acceptaţi în sânul poporului sovietic, li s-au eliberat paşapoarte, au fost primiţi în slujbe etc.

Totuşi, NKVD-ul, acest „stat în stat”, vrea judecata lui şi a puterii lui peste cele administrative şi justiţiare.

Şi dacă războiul ar fi întârziat încă 2-3 luni, alte zeci de mii de basarabeni ar fi urmat drumul exilului şi deportărilor.

Mai sus am arătat că al doilea sistem de bolşevizare al Basarabiei prin intermediul organelor partidului a fost educaţia şi instruirea maselor şi captarea lor prin mijloace spirituale. Acest lucru este organizat foarte bine şi sistematic. Organizaţia aceasta îşi găseşte expresiunea până şi în „Constituţia” sovietică (art. 123).

Aşadar, se vede că primul instrument de reeducare a maselor este însuşi partidul comunist, după care urmează celelalte organizaţiuni obşteşti, care sunt politice formal, pentru că sunt sub influenţa spirituală a partidului şi sunt conduse de partid.

Organizarea partidului din punct de vedere teritorial corespunde întocmai cu divizarea teritorial-administrativă a Uniunii (raicom, gorcom, ucom). Afară de aceste organizaţiuni teritoriale, fiecare întreprindere sau instituţie avea comitetul de partid al ei, format din toţi slujbaşii ce aveau carnete de membru al partidului.

Aceasta a fost prima organizaţie de jos în sus şi ea a fost prin ochiul partidului în fiecare instituţie sau întreprindere a statului.

Partidul a fost o putere suprapusă administraţiei statului. Nici o lege şi nici o hotărâre a guvernului nu se lua fără adeziunea, în sensul controlul prealabil, al partidului, prin comitetul central, respectiv. Voinţa partidului a fost însăşi legea.

Astfel că în sistemul de guvernare sovietic deciziile Consiliului Comisarilor Poporului al Uniunii purtau, pe lângă semnătura preşedintelui Consiliului, şi semnătura lui Stalin, secretarul comitetului central.  Stalin a spus: „Partidul comunist este în permanenţă partid guvernamental şi de aceea lozincile lui au puterea unor dispoziţiuni practice, ca puterea de lege.”

Partidul comunist, prin organele sale, are imixtiunea şi controlul permanent al vieţii şi activităţii întregului aparat al statului. Toate posturile de conducere sunt ocupate numai de membrii partidului. Prin comitetele locale ale instituţiilor şi întreprinderilor, partidul are supravegherea şi controlul invizibil, dar permanent.

Fără îndoială, acest sistem de organizare a raporturilor între partid şi stat face din organizaţiunile partidului cel mai puternic instrument de îndoctrinare, conducere şi control a tuturor ramurilor vieţii publice în statul rus, cu scopul de convertire la crezul politic comunist.

În opera de captare politică a maselor poporului, pe lângă partidul comunist îşi au un rol important diferitele organizaţiuni obşteşti, cum sunt organizaţiunile profesionale etc. (profsoiuzul, comsomolul, cooperaţia este cale prin care se face legătura între partid şi masele ţărăneşti).  

Asemenea organizaţiuni nu pot rămânea în afara influenţei partidului comunist.

În sfârşit, rămâne drept mijloc puternic presa. În Rusia Sovietică nu există presă particulară. După cum totul este a statului, la fel şi presa e a statului. Toată presa este oficială. Presa oglindeşte în spiritul dorit de puterea sovietică nu numai viaţa statului şi poporului sovietic, dar şi viaţa străinătăţii, făcând ca să creadă că nu există viaţă mai bună decât cea a poporului rus.

Aceasta fiind sistematic, pentru basarabenii care au trăit o altă viaţă decât acea din raiul comunist, regimul sovietic trăit 13 luni a fost un adevărat calvar, o viaţă de martiri, căci, pe de o parte nimeni, şi mai ales intelectualii, nu aveau siguranţa zilei de mâine, în sensul cel mai trist al cuvântului, căci viaţa lor era în permanent pericol.

 

Sinteză privind acţiunea de teroare exercitată de sovietici

asupra populaţiei româneşti din Basarabia în timpul anului de ocupaţie[17]

 

Prima lege de aplicat este dărâmarea şi distrugerea fără cruţare a statului burghez şi instaurarea dictaturii sprijinită pe „silnicie”. Acest principiu de căpătâiu, scos în mare evidenţă în „Problemele leninismului”, a învăluit în anul de ocupaţie al Basarabiei toată activitatea partidului şi organelor statului, dând regimului sovietic un aspect negativ şi odios.

Căile de comunizare a Basarabiei s-au manifestat prin:

  1. desfiinţarea aparatului de stat anterior, burghez, duşman al noului regim şi organizarea administraţiei în cadrul Constituţiei şi legilor sovietice, în ceea ce priveşte această cale, ea îşi întinde iţele revoluţionare şi în alte domenii prin exproprierea şi etatizarea comerţului, industriei şi, în parte, a agriculturii.

  2. desfiinţarea burgheziei şi a elementelor credincioase statului burghez, socotite inaccesibile şi neloiale faţă de bolşevism. Pe de altă parte, reeducarea maselor în spiritul doctrinei comuniste şi încadrarea lor spirituală în noua cadenţă a regimului.

Mijlocul pus la îndemâna partidului pentru realizarea celor două căi organizatorice a fost: terorismul, formula tactică folosită în războiul civil pentru consolidarea partidului bolşevic la conducerea Rusiei, a rămas de atunci instrumentul fundamental de guvernare al comuniştilor, revărsat şi asupra Basarabiei în anul de ocupaţie. 

         Urmând tactica comunistă, organele sovietice, a patra zi de la sosirea în Basarabia, au început arestările în masă. Astfel, s-au ridicat o mulţime de persoane, printre care 3 directori de la rezidenţa Regală: Craveţchi Oreste, Grecu Mihail şi Buşilă. După aceea, arestările s-au ţinut lanţ.

          A doua perioadă de arestări masive s-a început în septembrie 1940, când au fost ridicaţi, printre alţii, procurorul Munteanu Boris, procurorul Ţurcanu, avocaţii Chanov şi Mauermaister, coloneii Gruschi, Popa, Maior, Giorghiade, Godelman etc.

La fel, arestările au durat continuu, persoanele marcante dispărând de la domiciliu fără întoarcere.

Ultimul acces de teroare în masă a fost în iunie 1941. Toate aceste arestări şi ca urmare deportări sau condamnări la moarte a indezirabililor căutau a fi legitimate prin diferite vini ce li se puneau în sarcină. Astfel, cetăţenii basarabeni găsiţi de soviete aici, care într-o formă sau alta s-au manifestat contra statului sovietic, fie că au ajutat burghezia, fie că au aparţinut ei înşişi acestei categorii sociale, au fost încadraţi în textele penale încriminând contrarevoluţia. De obicei, pedepsele – împuşcare.

Îndeplinind ordinele partidului, NKVD a arestat în toată Basarabia zeci de mii de cetăţeni, iar justiţia, judecându-i, i-a condamnat la pedepse ce variau între 8 ani muncă silnică şi moartea prin împuşcare.

Printre cei condamnaţi din Chişinău sunt şi negustori sau mari industriaşi: Mocanu, Pavlovici, Priver etc.; foşti moşieri: Bogdasarov, Ohanov, ofiţeri ţarişti sau albi: Gurschi, Popa, Giorghiade, Ceaicovschi etc.; foşti funcţionari români: Buşilă, Macovei, Grecu ş.a.

Acesta a fost primul mijloc de represiune contra burgheziei. Atunci când unor astfel de oameni nu li se putea imputa fapte concrete şi Codul Penal nu îşi găsea aplicaţiunea, dar sugestiile partidului trebuiau totuşi îndeplinite, persoana în cauză era trimisă cu rezultatul cercetărilor şi un raport al organelor locale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD-ul Uniunii, care putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative şi care în mod obişnuit a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei, plus munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum a fost săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc. Canalul Moscova-Volga a fost săpat de aceşti oameni.  

În sfârşit, al treilea mijloc de represiune contra burgheziei, hotărât de NKVD-ul local, este deportarea administrativă. Când nimic nu se poate imputa individului, care, totuşi, este indezirabil aici, în Basarabia, acesta se deportează în Siberia, Ural cu toată familia.

Astfel, în Basarabia, în noaptea de 13-14 iunie 1941 s-au deportat circa 15 000 de familii din întreaga Basarabie.

Mărturie a teroarei bolşevice în mediul urban al acestei provincii sunt cele 120 cadavre găsite la Chişinău, Izmail şi Orhei, din examenul cărora s-a constatat că moartea provine din împuşcarea în ceafă şi cele 4056 deportări.

La toate aceste acte de teroare se adăugau noile reforme pe tărâm economic şi social făcute de o manieră brutală şi lipsite de înţelegerea maselor. Astfel, comerţul a fost etatizat, ca şi industria, în primele luni; toate prăvăliile şi-au inventariat treptat marfa şi au predat-o statului fără nici o despăgubire.

Fabricile au fost trecute cu inventar în administraţia statului în septembrie 1940, potrivit celor două decrete ale Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii.

[…] La început, în majoritatea cazurilor, foştii proprietari sau administratori ai întreprinderilor naţionalizate au fost menţinuţi în serviciu. După puţin timp, au fost concediaţi şi parte deportaţi.

În ceea ce priveşte pământurile, ele au trecut de-a drept în proprietatea statului, rămânând în folosinţa personală a acelora care le-au cultivat înainte.

Nu este vorba aici de ţăranii bogaţi (culaci) şi moşii, întrucât aceştia din primul moment au fost expropriaţi şi deposedaţi de pământurile lor, iar mai târziu, arestaţi şi deportaţi cei mai mulţi la 13 iunie 1941.

De asemenea au fost naţionalizate toate marile magazine.

Nedreptăţile de acest gen au abundat tot timpul.

Astfel, la ocuparea Basarabiei, organele sovietice au promis populaţiei că toate datoriile ce le au faţă de băncile române vor fi iertate. Numai la 2 săptămâni după ocupare s-au întocmit listele datornicilor, iar aceştia au fost forţaţi să-şi achite datoriile în termene ridicole (15-30 minute sau câteva ore). În caz de neonorare se aplica sechestrarea, vânzarea lucrurilor făcându-se pe loc.

În concluzie, ne dorim să subliniem că atât curajul, cât și demnitatea de care a dat dovadă mareșalul Ion Antonescu atunci când și-a propus reintegrarea țării și debolșevizarea Basarabiei îi rezervă un loc în panteonul istoriei naționale a românilor. Dumnealui a sesizat drama și impactul dezastruos asupra satului şi caracterului românesc al regiunii ocupate de sovietici: depopularea satelor de etnicii români, de cele mai elevate categorii sociale, de la ţărani, la intelectuali, lideri de opinie, primari, preoţi, care au fost surghiunite în lagărele de muncă forțată şi în coloniile speciale.

Și câtă dreptate are și astăzi Mareșalul: „Când vom ridica satul, nimeni nu va mai trece peste drepturile noastre sfinte!”[18]

Viorica Olaru-Cemîrtan, doctor în istorie

 

 

 

 

SURSE:

 

https://arhivus.wordpress.com/2016/06/01/materialele-conferintei-antonescu-maresalul-antonescu-primul-investigator-al-deportarilor-staliniste-din-basarabia-ocupata-28-06-1940-22-06-1941/

[1] După 29 martie 1940, când V. Molotov aminteşte conducerii URSS de chestiunea Basarabiei, ameninţând România că „asemenea lucruri nu mai pot fi tolerate”, la insistenţa Moscovei, România a început să fie presată de Ungaria şi Bulgaria.

[2] Ne referim la notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940, transmise ambasadorului român la Moscova.

[3] În opinia istoricului Ion Şuţă, „ultimatumul Uniunii Sovietice faţă de România a fost un ultimatum calificat şi deci, o autentică declaraţie de război, chiar dacă în conţinutul său nu se regăseşte cuvântul «război».”, Ion Şuţă, România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 47.

[4] Viorica Aderov, Mentalităţi şi instituţii de cultură în Basarabia în primul deceniu al regimului sovietic (Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1996, p. 3).

[5] http://www.romanialibera.com/1POL/24c5prep.htm, accesat la 14.07.2008.

[6] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu, 1941-1944. Documente și materiale, Tipocart Print, Chișinău, 2015, p. 7.

[7] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944, Editura „Demiurg”, Iaşi 2008, 362 pag.

[8] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu…, pp. 30,31, 34.

[9] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu, p. 35.

[10] Ibidem, pp. 40, 41, 42, 43, 44.

[11] Elena Postică, Maria Praporşcic, Vera Stăvilă, Cartea Memoriei, volumele I-IV, Chișinău: Ştiinţa, 1999-2003.

[12] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu …, pp. 60, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 73, 76, 77.

[13] Vezi istoriografia deportărilor (articole, studii, culegeri de documente, memorii și monografii) în Viorica Olaru-Cemîrtan, Deportările din Basarabia, 1940-1941, 1944-1956, editura Pontos, 2013, Chișinău, pp. 23-52 și Anatol Petrencu, Ludmila D. Cojocaru, Lidia Pădureac, Românii în Gulag. Memorii, Mărturii, Documente, vol. II, Chișinău, tipografia Balacron, 2015, pp.8 – 53.

[14] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4275, f. 21-27. Vezi și Dare de seama, Chestura Poliţiei Chişinău, Biroul Siguranţei în Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit., p. 263.

[15] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4275, f. 2-5, și Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit, p. 270.

[16]În acest context, liber înseamnă fără ca NKVD să-şi facă mari griji. Nu este vorba despre libertatea persoanei, ci de „libertatea” de a se deplasa în perimetrul rezervat deportaţilor în acele „locuri îndepărtate” ale statului sovietic.

[17] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4582, f. 210-211 și Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit, p. 274.

[18] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu…,p. 8.

13/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

23 august – zi de comemorare și condamnare a pactului tâlhăresc dintre Hitler și Stalin, în urma căruia URSS a cotropit străvechile pământuri românești Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța

 

 

 

Românii, polonezii, finlandezii, letonii, estonienii și lituanienii își amintesc că la 23 august 1939  Uniunea Sovietică și Germania nazistă, au semnat la Moscova Pactul tâlhăresc Ribbentrop-Molotov, în urma căruia cele două țări totalitare conduse sângeroșii dictatori Stalin și Hitler, au căzut de acord să-și împartă Europa de est.

În baza acestui acord, Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța, străvechi teritorii locuite de români, au fost cotropite și anexate de URSS.

 

 

 

 

 

 

 

Nu uităm și nu iertăm…

 

 

 

La 29 septembrie 2008, Parlamentul European a declarat, în ciuda protestelor Rusiei, continuatoarea fostei URSS ziua de 23 august drept  Zi a Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.

Stabilirea zilei de 23 august ca zi de comemorare a victimelor totalitarismului a fost sprijinită și de Declarația de la Vilnius din 2009 a Adunării Parlamentare a OSCE.

 Republica Moldova s-a alăturat deciziei Parlamentului European și a hotărât să marcheze la rândul său pe 23 august Ziua europeană a comemorării victimelor fascismului şi comunismului, pusă în aplicare încă din 2009.

Această zi se va numi Ziua de comemorare a victimelor nazismului și stalinismului, iar cetățenii republicii, inclusiv televiziunile, au fost invitate să se alăture în ținerea unui minut de reculegere, a spus  Maia Sandu, până de curând prim ministru al guvernului R.Moldova. 

 

 

 

 

Pactul Ribentrop Molotov

 

 

 

 

 

 

 

 

08/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 14 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

Ziua de 14 septembrie în istoria noastră

 

 

 

Anul 81: Domitian devine după moartea fratelui său Titus, împărat al Imperiului Roman. 

 

 

 

 

 

 

 

Titus Flavius Domitianus ( 24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), imparat din dinastia Flaviilor, a fost fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele imparatului Titus.Victorios în campania întreprinsă în anul 83 pe Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus.

O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului roman, îl obligă în anul 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre.
Moesia va fi împărțită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior.

Este infrânt in campania inițiată în anul 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal, iar în anul 88 , ofensiva romană se incheie cu bătălia de la Tapae, care duce la încheierea unei păci de compromis cu Dacia în anul 89.

La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavi, a căzut victimă unei conjurații  organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina. 

 

1472 (14/24 septembrie): Domnul Moldovei, Ștefan cel Mare (1457-1504), s-a căsătorit cu a doua sa soție, prințesa Maria de Mangop.

 

 

 

 

Foto: Maria de Mangop sau Maria Asanina Comnena Paleologhina –  reproducere de pe acoperământul mormântului sau  de la mânăstirea Putna.

 

 

Prinţesa Maria de Mangop era fiica principelui Alexios al II-lea şi  moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362), descendentă  a familiei imperiale bizantine a Comnenilor, dar şi a  Asăneștilor, împaraţii vlahi (români sud-dunăreni)  ai celui de-al  doilea Țarat Bulgar, nepoata ultimei împărătese a Trapezuntului şi rudă cu hanul turcoman al Persiei. 

 

 

 

 

 

 

Provenea din principatul grecesc din Crimeea, cunoscut ca Principatul de Mangop (numele turco-tătar al cetății Doros, capitala acestuia).

Maria de Mangop a fost soția lui Ștefan cel Mare, între anii 1472 – 1477.

Din această căsătorie au rezultat doi băieti gemeni, care au murit  la o vârstă fragedă: Iliaș (1473 – 1473) și Bogdan (1473 – 1479).

Maria a decedat la 19 decembrie 1477, fiind îmormântată de către soţul său la mănăstirea Putna, alături de fiul ei, Bogdan, cu un bogat acoperământ pe care era scris :

„Acesta este acoperământul mormântului roabei lui Dumnezeu, binecredincioasa şi de Hristos iubitoarea doamnă a lui Io Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei, Maria, care a trecut la veşnicul lăcaş în anul 6985 (1477) luna decembrie 19, în ceasul al cincilea din zi”. 

1607: A murit domnitorul moldovean Simion Movilă.

 

 

 

Era frate cu Ieremia Movila, fost şi el  domn al Moldovei și a fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski, după ce acesta l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen, în octombrie 1600.
Mama sa, Maria, a fost fiica domnului lui Petru al IV-lea  Rares. 

Când fratele său Ieremia Movila a murit, i-a luat  locul pe tronul Moldovei  , dupa ce a facut daruri bogate pentru a fi  recunoscut de sultan.

Cât timp a fost domnitor în Moldova (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607), a avut relații de dușmănie cu polonezii care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607. 

A fost înmormântat la  Mănăstirea Suceviţa.

După el, Moldova ajunge teatrul unor lupte intre fiii săi și ai fratelui său Ieremia. 

1658: A luat sfârșit domnia lui  Gheorghe Racoczi al II-lea,  principele Transilvaniei.

Gheorghe Rákóczi al II-lea (n. 30 ianuarie 1621 – 6 iunie 1660), fiul lui Gheorghe Rákóczi I  și al Suzanei Lorántffy, a fost principe al Transilvaniei intre 1648-1660.

1700: Sfîrșitul primei domnii a lui Antioh Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, în Moldova.A doua sa domnie  a fost de la  12 februarie 1705  si pana la 20 iulie 1707.

Imagini pentru Antioh Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir photos

Foto: Domnii Moldovei Constantin şi fiul său Antioh, frescă la mănăstirea Mera, jud. Vrancea 

A fost fratele lui Dimitrie Cantemir şi nu trebuie confundat cu fiul acestuia, Antioh Dimitrievici Cantemir.

1778: S-a născut  la Galaţi scriitorul moldovean Costache Conachi; (d. 1849). 

Exista documente care atesta faptul ca familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare.

A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.

Mare boier și mare proprietar a pledat pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”.

Scrisorile lui Conachi către domnitorul  Sturdza și către mitropolitul  Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării  limbii române și ale emancipării culturale a țării.

A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

1829: În urma Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, a fost semnată Pacea de la Adrianopol (Edrine).

Arcul de Triumf edificat la               Contele Kiseleff
St.Petersburg

Comemorează Victoria în

Războiul Ruso-Turc 

Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei, inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila.

 Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

 Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. 

Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane.

Acum rămâneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu  transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. 

De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.

Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat.

1848:  A avut loc a treia Adunare naţională de la Blaj, în cadrul căreia cei 60.000 de participanţi nu au recunoscut „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; a început formarea unei oşti populare române sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever, Iovian Brad. 

1853: S-a născut Radu Rosetti, istoric, genealog, scriitor şi om politic (prefect al mai multor judeţe – Roman, Bacău, Brăila, deputat, director al departamentului „Lucrări speciale şi cercetări istorice”, în Ministerul de Externe); (m. 1926). 

1856: S-a născut la Botoşani, Sofia Nădejde (soţia publicistului şi omului politic Ioan Nădejde şi sora pictorului Octav Băncilă), Numele său are astăzi o rezonanţă minoră chiar şi în mediile literare; (m. 11 iunie 1946, Bucureşti). 

Sofia Nadejde

Romancieră, autoare dramatică şi trăducătoare, Sofia Nădejde a fost fiica negustorului Vasile Bancilă-Gheorghiu şi a Pulheriei (n. Neculce), soţia lui Ion Nadejde si sora pictorului Octav Bancila.A fost prima fată din România căreia i s-a permis să susţină bacalaureatul într-un liceu de băieţi.

Membră a Cercului socialiştilor din Iaşi, s-a remarcat prin militantism şi  printr-o activitate publicistica intensa pentru emanciparea sociala si politica a femeii.

A condus revista Evenimentul literar (1893) si a colaborat  la publicaţiile Femeia romana. Contemporanul, Drepturile omului. Literatura si stiinta, Lumea noua, Lumea noua stiintifica si literara, Universul, Albina, Adevarul, Noua revista româna. Dimineata, Arta ş.a.A debutat literar in Contemporanul, cu nuvela Doua mame (1885) şi editorial cu Nuvele (1893).

Scrie schite, nuvele şi romane:   Robia banului (1906), Parinti si copii (1907), drame: O iubire la tara (1895), Fara noroc (1898), Ghica Voda, domnul Moldovei (1899), Vae victis! Vai de invinsi (1903).

Romanul său „Patimi”  a fost  primul din literatura română scris de o femeie.

Traduce din Jules Veme, H. Sienkiewicz, Edmondo de Amicis, P. Merimee, Matilde Serao, Karl May, C. Flammarion, L. Andreev, M. Gorki, A. Theuriet (scrieri aparute in voi.) si din Turgheniev, Ch. Dickens, A. Nekrasov s.a. (pag. ramase in revista).Asemenea lui C. Miile. Tr. Demetrescu, A. Bacalbasa, P. Bujor, St. Bassarabeanu, Sofia Nadejde apartine gruparii prozatorilor de la Contemporanul.Reluind în planul literaturii ideile şi preocuparile din publicistică, a cultivat „arta cu tendinţă” teoretizată de criticul literar de stânga, C. Dobrogeanu-Gherea.

 

 

 

 

 

1876: S-a născut Alexandru Lapedatu, (frate geamăn cu economistul Ion I. Lapedatu), istoric şi om politic liberal, specialist în istoria Evului Mediu.

Impreună cu Ioan Lupaş, a fondat (1920) Institutul de Istorie Naţională din Cluj.

 

 

 

Imagini pentru alexandru lapedatu photos

 

 

 

A fost ministru în mai multe rânduri, membru titular al Academiei Române din 1918, vicepreşedinte (1934-1935; 1938-1939) şi preşedinte al acestui for (1935-1938).A murit in 1950 în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, ca deţinut politic.

Conform cărții autobiografice a lui Constantin Giurescu, s-a sinucis prin spânzurare, versiune  corectată de alte surse care afirmă că a murit în urma unei deparazitări efectuate cu ușile și geamurile închise, care i-a fost fatală din cauza suferinței de astm și de inimă.

1876: S-a născut la Cernatul Săcelelor, în  Austro-Ungaria, Ion I. Lapedatu (frate geamăn cu istoricul Alexandru I. Lapedatu), economist şi om politic liberal.A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1.XII.1918 şi la alcătuirea Consiliului Dirigent ca secretar al Resortului Financiar, avand si un  rol important în unificarea monetară şi reorganizarea sistemului bancar românesc.

 

 

 

 

 

 

A fost ministru de finanţe (1926-1927), guvernator al Băncii Naţionale a României (1944-1945) si membru de onoare al Academiei Române din 1936.În 1945, Ion I. Lapedatu fost scos din funcția de Guvernator al BNR la instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza în martie 1945.

Pensiile de guvernator și de profesor i-au fost tăiate pe motiv că are venituri din proprietăți, însă intre 1945 și 1948, toate proprietățile sale au fost naționalizate.

Rămas fără mijloace de existență, a trăit în familia fiicei sale.

Fiind imobilizat în pat în urma unui accident de autobuz din 1947, Ion l. Lapedatu nu a fost încarcerat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupa „demnitarilor”, așa cum a fost fratele său geamăn, Alexandru, deși era investigat în acest sens de Direcția Generală a Securității Statului.

A decedat la 24 martie 1951 în București, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul „Groaveri” din Brașov.

 

 

 

1882 (14/25 septmbrie): S-a născut la Bucuresti, Wilhelm Filderman, jurist, publicist, lider necontestat al populaţiei evreieşti din România după Primul Război Mondial, fost  preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (1921-1941; 1944-1946).

 

 

 

 

Imagini pentru Wilhelm Filderman,photos

 

 

 

In anii celui de-Al Doilea Război Mondial a iniţiat demersuri energice pentru împiedicarea trimiterii evreilor în lagărele de exterminare naziste.Deranjează noile autorități comuniste, fiind arestat de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA.

Publicatia „Curierul Israelit”, la care scria articole, a fost suspendata în anul 1945.A fost  considerat „membru al reacțiunii, alături de Maniu, Brătianu și Rădescu” și se invocă, în presa comunistă, existența unor „dovezi privind activitatea trădătoare… în timpul lui Antonescu”.

Demisionează la 24 octombrie 1945 din conducerea organismelor de conducere a evreilor din ţara noastră.

Reușește să plece din România în 1948, continuând să militeze în exil pentru drepturile evreilor.

În țară este judecat și condamnat în contumacie (1950). Domiciliat la Paris, obține (1955) și cetățenie americană.

Este reabilitat în 1968. Wilhelm Filderman se stinge din viață la Paris, în 1963.

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii sale 14 noiembrie 1882.

 

 

 

1887: A murit la Iaşi, compozitorul Gheorghe Scheletti; (n. 1836).

 

 

 

Gheorghe Scheletti (ortografiat uneori și George Skeletti) (n. 5 mai 1836, Iași) este autorul cunoscutei  romanțe „Ce te legeni codrule” pe versurile lui Eminescu. 

Tatăl său, Petru Scheletti (1808 – 1878), a fost un militar de carieră, colonel și aghiotant domnesc, și, din 1852, director al Departamentului Lucrărilor Publice din Principatul Moldovei, unul din reprezentanții influenți ai Mișcării separatiste din Moldova.

Familia Scheletti era de origine grecească, primul reprezentant al familiei, Theodor Schilet sau Schelitti din Chios, fiind semnalat în cronici la 1570.

O ramură a familiei s-a instalat în Moldova și unul din descendenții acesteia, căminarul Dumitrache Schilli, s-a căsătorit în 1777 cu Ecaterina Scanavi, sora lui Vodă Nicolae Mavrogheni, și a avut mai mulți copii, printre care Costandin Schilli, viitor stolnic în timpul domniei lui Scarlat Callimachi. Costandin Schilli avut trei fii: serdarul Anton, aga Grigore și Petru, tatăl lui Gheorghe Scheletti.

Dintre frații lui Gheorghe Scheletti s-a remarcat generalul de divizie Scarlat Scheletti (1841 – 1913), militar de carieră care a participat la Războiul de Independență al României și a ocupat ulterior funcții importante în Ministerul de Război.

Sora sa Maria a fost mama pictorului Alexandru Poitevin-Skeletti.Gheorghe Scheletti a studiat la pensionul lui Gheorghe Asachi din Iași și a luat lecții de pian avându-l ca profesor pe Schwarzenberg.

Deși în 1852 refuzase să plece la studii în străinătate, Gheorghe Scheletti pleacă în final la Berlin pentru a urma cursurile unei școli de ingineri însă își continuă și pregătirea muzicală la Konservatorium Stern, avându-i ca profesori pe Julius Schulhoff⁠(en) și Theodor Kullak⁠(en).

Tot aici îl cunoaște pe Giacomo Meyerbeer.Se întoarce în țară și   intră în armată și fiind avansat până la gradul de maior.

Susținător al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, nu numai că refuză să participe la complotul care a dus la detronarea acestuia, dar și publică ulterior un pamflet intitulat „Procesul dlui maior Scheletti” în care afirmă că militarii care au organizat complotul și-au călcat demnitatea de oșteni și de cetățeni.

Această luare de poziție determină judecarea sa de către Comisia Criminală și Consiliul de Revizie Militar care hotărăsc degradarea și îndepărtarea sa din armată.

Profitând de libertatea obținută, pleacă la Viena unde, între anii 1867 – 1870, își desăvârșește cunoștințele muzicale și îl întâlnește pe Johann Strauss care îl determină să scrie muzică ușoară și de salon.

Se reîntoarce în țară și, în 1877, este numit profesor de pian la Conservatorul de muzică din Iași, post pe care îl ocupă până la sfârșitul vieții.

Aici înființează și conduce „Octetul român”. Printre elevii săi se numără și Paul Ciuntu (1866 – 1918), pianist, compozitor și șef de orchestră, director al Conservatorului din București.Între anii 1880 – 1886 Gheorghe Scheletti a fost profesor de muzică la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași.

De asemenea, a avut o activitate publicistică notabilă, semnând numeroase note și articole polemice (printre care și cele cu Gavriil Muzicescu) în revista Arta din Iași.

Deși nu a fost înscris în societatea Junimea, a participat la activitatea acesteia.

A decedat la Iași în 1887 și a fost înmormântat în cavoul familial din Cimitirul Eternitatea din Iași, cavou aflat pe lista monumentelor istorice din județul Iași.

 

 

 

1895: A fost inaugurat podul de  la Cernavodă, prilej cu care au avut loc mari festivităţi la care a participat şi  Regele Carol I.

Initial, acesta a fost numit Podul Regele Carol I si redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, în onoarea  lui Anghel Saligny proiectantul și executantul acestei capodopere de inginerie.

Podul  a fost construit între 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța, cu Dobrogea recent integrata in Statul Român, în urma Păcii de la Berlin din 1878.

 

 

 

 

 

 

Proiectat și construit de inginerul Anghel Saligny, acesta era la acea vreme cel mai lung pod  din Europa continentală și al treilea pod din lume (4.088 m).

Legătura feroviară dintre Fetești și Cernavodă are o lungime de 21 km. și cuprinde podurile peste Brațul Borcea și peste Dunăre. Începerea lucrărilor de execuție a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezența regelui Carol I.

Colectivul de proiectare și de execuție a fost condus de ing, Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă.

Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri și alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri si se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai inalte catarge.

Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct, cu 11 deschideri a 50 metri.

În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai construit un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume.

Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.

Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur.

Citiţi detalii interesante aici

 VIDEO:

http://youtu.be/W_uYsH9eGpU

1898: A fost întocmită prima hartă geologică a României la scara 1/200.000; lucrarea a fost condusă de paleontologul Grigore Ştefănescu (1836-1911).

1906: Infiinţarea „Federaţiei Societăţilor de Gimnastică din România” (F.S.G.R.), în urma Congresului Societăţilor de Gimnastică care a avut loc la Bucureşti, între 11-12 sep. 1906, considerată data de naştere a “Federaţiei Române de Gimnastică”.

De fapt, Federația fusese constituită, în mod provizoriu, încă din 8 noiembrie 1905, la 14 septembrie 1906, cu prilejul Congresului venind oficializarea. La înfiinţare, F.S.G.R. reunea 18 societăţi de gimnastică, la care ulterior s-au mai adăugat şi altele.I

niţiatorul şi animatorul Federaţiei a fost profesorul D. Ionescu, care a reuşit să atragă în Comitetul de conducere o serie de personalităţi ale vremii, dintre care: generalul Petre Năsturel (preşedinte), ministrul învăţământului Spiru C. Haret (vice-preşedinte) şi lt. col. Th. Petrescu (vice-preşedinte).În prezent, Federaţia Română de Gimnastică este condusă de Adrian Stoica.

1920: România a ratificat Tratatul de la Versailles (Franţa), încheiat între Puterile Aliate şi Germania, document ce punea capăt, din punct de vedere diplomatic, primei conflagraţii mondiale: 28.VII.1914-11.XI.1918. Tratatul a fost semnat la 28.VI.1919.

1924:  S-a născut dirijorul Iosif Conta ; (d. 8 noiembrie 2006). 

A fost  prim-dirijor al Orchestrei Naţionale Radio între anii 1954 şi 1988.

 

 

Imagini pentru dirijorul Iosif Conta photos

 

 

 

 

 În anul 2002, preşedintele României i-a conferit înaltul Ordin Steaua României în grad de Cavaler.

1924: A apărut  primul număr al „Gazetei Sporturilor”. La momentul apariţiei, era prima publicaţie de sport care circula în spaţiul românesc şi a treia din Europa, după “La Gazzetta dello Sport” (Italia) şi “Nemzeti Sport” (Ungaria).

1926: La Reşiţa, se producea locomotiva cu abur 50.243 „Regele Ferdinand”, prima de acest fel construită în România în perioada interbelică.

Datorită succesului în construcţia de locomotive la Reşiţa și Malaxa, începând cu anul 1930, în România nu s-a mai importat nicio locomotivă.

Între anii 1926-1960 în România s-au construit 1207 locomotive cu abur, reprezentând 10 tipuri pentru cale normală și trei tipuri pentru cale îngustă.

În anul 1960 producţia de locomotive cu abur s-a sistat, industria românească profilându-se pe producţia de locomotive diesel şi electrice.

Locomotivele cu abur au funcţionat în exploatarea C.F.R. până în anul 1980.

În perioada 1980-1998 locomotivele cu abur au fost casate în proporţie de 98%.

1928: A fost inaugurată „Crucea Eroilor” de pe Vârful Caraiman (Munții Bucegi), monument închinat eroilor ceferiști căzuți în timpul primului război mondial, construit între anii 1926-28, din inițiativa Reginei Maria.

 

 

 

 

Imagini pentru „Crucea Eroilor” de pe Vârful Caraiman photos

 

 

 

 

1928: S-a născut Puiu Manu (nume de familie: Vasile Baciu), grafician, unul dintre cei mai prolifici autori de benzi desenate din Europa.

 

 

 

Imagini pentru photos/Puiu_Manu

A debutat  în 1957, în revista Cravata Roșie, cu prima sa bandă desenată, Comoara lui Montezuma, după un scenariu de Mircea Sântimbreanu. Prima sa bandă desenată comică, O întâmplare cu o minge, apare în 1958, în Arici Pogonici.

 

1930: S-a născut actorul român Mihai (Mişu) Fotino. Copilăria și adolescența le-a trăit la Brașov, unde tatăl lui era actor și cu care a jucat împreună încă de când era foarte mic. 

 

 

 

 

A debutat la vârsta de 6 ani, în anul 1936 în piesa de teatru “Coloniale”.

 

 

1936: S-a născut în orasul Brad, jud.Hunedoara, actriţa Ileana Stana Ionescu.

După absolvirea liceului teoretic, a debutat ca actriță în anul 1955, la vârsta de 19 ani, la Teatrul de Stat din Reșița, cu rolul Agnes în Școala femeilor de Molière.

În anul 1959 s-a transferat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. 

 

 

 

Ileana Stana Ionescu

 

Din anul 1965 a lucrat la Teatrul Național din București, precum și la televiziune.

Din anul 2002 este societar de onoare al Teatrului Național din București.

A fost aleasă deputat de București în legislatura 2000-2004, ca reprezentantă a minorității italienilor din România (actrița fiind italiancă după mamă). 

 

1938: S-a născut pictorul Horia Bernea, director al Muzeului Ţăranului Român (1990-2000); (d.4 decembrie 2000 Paris). 

 

 

 

 

Este fiul cunoscutului sociolog și etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 și 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității București, între anii 1959 și 1965 – Școala Tehnică de Arhitectură și între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secția Desen).

A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici.

A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului „Prolog”, a lucrat în taberele de creație de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în sudul Franței, în Provence.

1940: Prin Înalt Decret regal, România a fost proclamata stat national-legionar; generalul Ion Antonescu a devenit conducator al statului, iar Horia Sima, căpitanul Legiunii, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. 

 

Imagini pentru Ion Antonescu si Horia Sima photos

Foto: Gen. Ion Antonescu şi Horia Sima, comandantul Legiunii.

 

A fost interzisă orice activitate politică în afară de cea a Mişcării legionare şi a grupului etnic german.La 14 februarie 1941 “statul naţional-legionar” a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Ion Antonescu. 

1940: S-a născut ierarhul Damaschin Coravul (prenumele la botez: Dimitrie), episcop al Sloboziei şi Călăraşilor între anii 2000 şi 2009, autor a numeroase cărţi şi studii pe teme teologice; profesor de teologie – decan al Facultăţii de Teologie din Craiova în perioada 1992-2000; (m. 2009).

1945: A murit Dumitru Drăghicescu, filosof, sociolog şi om politic liberal; după terminarea primului război mondial s-a aflat alături de Nicolae Titulescu la Liga Naţiunilor Unite.

A fost ambasador al României în Mexic (1934-1936), primul trimis român într-o ţară latino-americană; (n. 1875).

1947: S-a născut la Jugureni, în jud. Dâmbovița, renumita cântareaţă de muzică uşoară, Dida Drăgan.

 

 

 

Imagini pentru dida drăgan photos

 

 

 

A  debutat la Concursul de interpretare București 71, obținând premiul I, cu piesa „Vechiul pian”, de Vasile V Vasilache, însă  adevăratul debut, după cum mărturisește, l-a făcut în Germania!

Venise în țară un mare compozitor, Manfred Nichthke, care ascultă o casetă cu ea şi surprins, impresionat,  îi trimite din Germania o piesă (o polcă!) semnată Ghert Welkhich,  pe care Petre Magdin o transformă în blues.

După trei ani de așteptări urca pe marea scenă de la Halle, în RDG, alături de cele mai mari vedete din Est: Alla Pugaciova, Joseph Laufer, Frank Schobel, Karel Gott.

Cântă piesa „Să nu-mi spui c-a trecut” (cu care a câștigat numeroase concursuri și-a strâns 20 de medalii de aur) și-i cucerește definitiv pe nemți.

După o vreme ajunge să facă naveta România-Germania, cântând la cel mai mare teatru „Friedrichstate Palace” alături de Veronica Fischer și teribila Nina Hagen.

În țară, în anul 1973, obține locul I la secțiunea Interpretare a Festivalului de la Mamaia.

Un an mai târziu, la Dresda, obține premiul pentru cel mai bun solist al festivalului și premiul al III-lea pentru interpretarea piesei „Ca-n poveste” de Petre Magdin.

Efectuează turnee în Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, URSS, Belgia, Danemarca, Japonia, unde, la Tokyo, este finalistă la Festivalul Internațional al Cântecului cu piesa „Sămânța nemuririi” de Radu Șerban.

În 1993, a participat la preselecția Eurovision alături de trupa Compact, cu piesa „Nu pleca”, compusă de Adrian Ordean.

 

 

 

 

 

 

Într-o vreme, Dida Drăgan a locuit în Elveția, unde a cântat și a colaborat la emisiuni tv, însă a revenit mereu în țară, atunci când a fost invitată să cânte sau să înregistreze noi piese.

1948: A murit la Bucureşti, Constantin I. Angelescu,  om politic liberal, fost membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), prim-ministru (1933-1934), ministru în mai multe rânduri.

S-a născut la Craiova în data de 12 iunie 1869 şi a fost un renumit medic chirurg cu studii la Paris, profesor universitar, politician, membru de onoare al Academiei Române, figură de marcă a ştiinţei, a vieţii academice şi publice româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Ca om politic, Doctorul Angelescu a fost deputat, senator, ministru al Lucrărilor publice (1914-1916), ministru al Instrucţiunii publice în două mandate (1922-1928, 1933-1937), prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă (30 decembrie 1933-3 ianuarie 1934).

Este de subliniat faptul că dr. Angelescu a îndeplinit, primul, funcţia de ministru plenipotenţiar al României la Washington (din ianuarie 1918) şi a promovat, din această poziţie, cauza României şi a proiectului ei naţional peste Ocean.

Cea mai importantă contribuţie, ca om politic, Constantin I. Angelescu a avut-o în calitate de ministru al Instrucţiunii publice.

Din această poziţie, a desfăşurat o operă de modernizare a învăţământului românesc şi aliniere a acestuia la standardele europene, iniţiind o serie de reforme, promovând, la nivel constituţional (Constituţia din 1923), principii fundamentale precum: libertatea învăţământului, obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar etc, fiind şi cel care a instituit examenul de bacalaureat.

Ca ministru al Instrucţiunii publice, s-a dovedit un demn continuator al lui Spiru Haret, fondatorul învăţământului românesc modern (de care, de altfel, era legat şi prin relaţii de rudenie). 
A avut o reală contribuţie la reorganizarea învăţământului românesc de toate gradele.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1934.

Constantin I. Angelescu 

În perioada 1923-1947, a ocupat funcţia de preşedinte al Ateneului Român, iar între 1941 şi 1947, pe cea de preşedinte al Ligii Culturale.

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România este, prin lege, „continuatorul şi unicul legatar al Academiei de Ştiinţe din România” (art. 3, alin. 3 din Legea nr. 31 din 15 ianuarie 2007 privind reorganizarea şi funcţionarea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România). 

 

 

 

1993: A murit în București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran, scriitorul şi jurnalistul Geo Bogza, membru al Academiei Române din 2 iulie 1955, creator al unei formule unice de reportaj, reportajul poematic, ilustrat de volumul “Cartea Oltului”.

Geo Bogza, scriitor român
 

 

Geo Bogza s-a născut pe 6 februarie 1908, în localitatea Blejoi din jud.Prahova.

A editat revista „Urmuz” în 1928 şi a colaborat la publicaţii ale epocii precum „Bilete de papagal” sau „unu”.

Debut editorial cu Jurnal de sex (1929), urmat de Poemul invectiva (1933). Pentru acesta din urma, scriitorul  a fost condamnat si inchis de doua ori la închisoarea Vacareşti (1934 si 1937, ultima data „la plângerea Acad. Romane”).

In 1937 pleacă în Spania aflată în plin război civil, de unde trimite pentru publicaţia Lumea româneasca ciclul de reportaje-confesiune Tragedia poporului basc.

În 1945, scriitorul se alătură regimului comunist. În 1955 devine membru al Academiei Române şi membru în Consiliul Naţional pentru Apărarea Păcii, iar în 1971 este decorat cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.

Şi, pe cât de reuşită a fost opera sa de tinereţe, poemele, jurnalele şi reportajele care au scandalizat literatura interbelică, pe atât de dezamăgitoare a fost catalogată opera de maturitate, „Cartea Oltului“, devenită literatură obligatorie în şcoli, sau „Meridiane sovietice“.  

În anul 1966, începea colaborarea săptămînală la revista,„Contemporanul”.

În anul 1978 a fost distins cu „Marele Premiu” al „Uniunii Scriitorilor”.

„Din păcate, personalitatea şi opera sa avangardistă sunt grevate de versurile dedicate Elenei (Ceauşescu), întoarcerea către regimul comunist sau, după Revoluţie – Bogza a murit în 1993, faptul că a «pozat» în dizident“, spunea profesorul ploieştean Dan Gulea.

 

2002: A murit arhimandritul Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti (din 1950), cunoscut duhovnic şi pictor bisericesc, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării „Rugul Aprins”, grupare spirituală neagreată de regimul comunist, ce reunea toate marile personalităţi ale intelectualităţii creştin-ortodoxe din acea vreme.

In timpul regimului comunist, a fost deţinut politic între anii 1958 şi 1964 (n. 1912, Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi, azi în R. Moldova). 

 

 

Imagini pentru Sofian Boghiu,

2006: A murit  la Bucureşti, politicianul  nomenclaturist  de oetnie  evreiasca, Silviu Brucan (Saul Bruckner), ideolog comunist, comentator politic, autor al mai multor volume de politologie şi publicistică; (n. 18 ianuarie 1916, Bucureşti).

 

Imagini pentru Silviu Brucan

A fost ambasador în SUA  în 1955 și la ONU între 1959 – 1962. Din 1962, la propunerea lui Gheorghiu-Dej, a început reorganizarea Radioteleviziunii, activitate din care a demisionat în 1966.

A făcut declarații critice la politica conducerii de partid și de stat, transmise de postul BBC și agenția de presă UPI. A fost anchetat și i s-a impus domiciliu forțat.

Totuși, la intervenția ambasadei americane, și cu ajutorul șefului Securității la acea vreme, Iulian Vlad, i s-a permis să plece pentru șase luni în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu funcționari ai Departamentului de Stat, Biroul pentru Europa de Est, și cu fostul ambasador al URSS la Washington, Anatoli Dobrinin, care i-a facilitat o întâlnire cu Mihail Gorbaciov.În noiembrie 1988 a ajuns la Moscova unde a avut o întrevedere cu Mihail Gorbaciov.

A revenit în România, unde în martie 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” demnitari comuniști împotriva lui Nicolae Ceaușescu. I s-a impus din nou arest la domiciliu, în cartierul bucureștean Dămăroaia.Imediat după revoluția din 1989 a fost membru pentru aproape 2 luni în Consiliul Frontului Salvării Naționale, după care a demisionat.

În această calitate a fost citat spunând: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, „profeție” care i-a atras porecla de „Oracolul din Dămăroaia”.

Considera că echipa lui Ion Iliescu duce România pe un drum greșit.

În 1994 fostul premier Petre Roman susținea în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați rapid.

 

 

2008: A murit la Viena, în Austria unde se afla la tratament, marele actor român Ștefan Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, România).

Actorul şi-a început cariera în cinematografie în 1963 şi a jucat în aproape 30 de filme.

Unul dintre cele mai memorabile roluri ale acestuia este cel al lui Victor Petrini, din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), după romanul omonim al lui Marin Preda. 

 

Imagini pentru photos Stefan Iordache

Printre primele filme în care a jucat a fost „Dimineţile unu băiat cuminte”(1966), în regia lui Andrei Blaier.  Au urmat „Bietul Ioanide” de Dan Piţa, în 1980, „De ce trag clopotele, Mitică?” de Lucian Pintilie (1981). 

A fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune si a  slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore.

A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran. 

 

 

 2015: A murit Corneliu Vadim Tudor, scriitor şi publicist, politician, fondator al Partidului România Mare (1991), senator din 1992 până în 2008 si europarlamentar (2009-2014); (n. 28 noiembrie 1949, București).

Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale.

A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu. 

 

 

Imagini pentru photos Corneliu Vadim Tudor

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu si era cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter insultator, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică). 

 

 

 

 

 

 

 

  • Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  • Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  • e.maramures.ro ;

  • Wikipedia.ro.;

  • mediafax.ro ;

  • Enciclopedia Romaniei.ro ;

  •  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  •  Istoria md.;

  • istoriculzilei.blogspot.ro;

  • https://culturainiasi.ro 

14/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: