CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

7 octombrie 1698- 38 de protopopi ortodocşi din Transilvania au semnat un act denumit „Manifest de unire cu Biserica Romei cea catolicească“

Uniaţia a fost o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism.

Această formă presupunea acceptarea de către ortodocşi a conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii române în timpul serviciilor religioase.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special pe Ordinul Iezuit şi pe metodele acestuia.

În urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.

Acum 319 ani în data de 7 octombrie 1698, un număr de 38 de protopopi ortodocşi români din Transilvania au semnat un act redactat în limba română, denumit „Manifest de unire”. Documentul este format din trei file (şase pagini), primele două formate dintr-o coală unică îndoită în două, iar a treia filă lipită ulterior.

Pe prima dintre acestea, semnatarii au declarat că se unesc cu „Biserica Romei cea catolicească“ şi că doresc să beneficieze de privilegiile de care se împărtăşeau „mădulările şi popii acestei Biserici sfinte“.

Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii besericilor rumâneşti dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Ţărăi Ardealului. Cercând noi schimbarea aceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi nieperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască şi ne mărturisim a fi mădularele ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră şi cu acele priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne face părtaşi, care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.

Însă într-acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călinadriul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinţii sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s-ar tămpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi în obiceiul şi dregătoriilor protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de lucru să nu se amestece, ci să se ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.

Manifestul de unire, sau Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698, este unul dintre cele trei documente care doreau să legitimizează unirea cu Biserica Romei a clerului român şi a credincioşilor ortodocşi din Transilvania.

Celelalte două documente sunt declaraţia din februarie 1697 a Mitropolitului Teofil şi a altor participanţi la un sinod ţinut în Alba Iulia şi aşa-numitul Act al Unirii semnat de Mitropolitul Atanasie şi de participanţii de la sinodul din 4 septembrie 1700, ţinut la Alba Iulia.  

În plus, cei 38 de protopopi subliniau că se unesc doar dacă vor fi lăsaţi să păstreze obiceiurile Bisericii Răsăritului (cea Ortodoxă), iar după moartea Mitropolitului Atanasie Anghel succesorul său să fie ales de sobor, urmând a fi întărit de papă şi de împărat, dar hirotonit de „patriarhul de sub biruinţa Înălţiei Sale“ (probabil de către patriarhul sârb de la Carlovitz).

„Manifestul de unire” a apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea catolică instaurată peste Transilvania de austrieci dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă.

De ce era nevoie de uniație?

Îndata dupa trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o actiune energică pentru consolidarea dominației lor.

În aceasta acțiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice.

De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situaţie privilegiata în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viata politica.

Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă.

Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe in favoarea catolicismului. În acest scop au fost inițiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recâștigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor.

Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiti și-au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolalta.

Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, susțin iezuiții, ar fi avut loc încă din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil.

Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici, dar mai ales Ștefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordanțe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latina, limbă necunoscută de vlădicii ortodocși.

De asemenea, trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neîntalnite în alte acte ale vremii.

Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie de vreme ce sinodul s-a intrunit în februarie !

Despre semnătura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals, o plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată putând fi la fel de bine sustrase din alt dosar.

Și să nu uităm că la acea dată un eventual sinod se putea ține numai în prezența superintendentului calvin, care mai avea înca drept de control asupra Bisericii românești și care, bineințeles, nu și-ar fi dat acordul pentru așa ceva.

Până în acel moment, conform  Diplomei Leopoldine emise la 4 decembrie 1691 de împăratul Leopold I, erau recunoscute drepturi politice numai  celor trei națiuni   –ungurii, sașii și secuii – precum și drepturile celor patru „religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă și unitariană.    

Diploma Leopoldină  a fost o adevarată Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate şi consfinţea faptul că în funcții publice puteau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu-se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român majoritar în Transilvania: național, social si religios, maghiarii, saşii şi secuii.

Ortodocșii români erau consideraţi „toleraţi”, fiind lipsiți de drepturi și în afara legii, cu toate că reprezentau populaţia cea mai numeroasă.

Noua stăpânire habsburgică, pentru a-şi consolida dominaţia, a început o intensă  luptă pentru a întări catolicismul, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă.

Astfel, s-a  decis să sporească numărul catolicilor, aducându-i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal.

La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe.

În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea clericilor români (preoţi şi protopopi), mai multe avantaje materiale.

In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dăduse un manifest prin care se arăta că ortodocșii care se vor uni cu catolicii, trebuiau să respecte patru puncte :

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

Referitor la momentul 7 octombrie 1698, când  38 de protopopi ortodocși, s-au  întrunit şi au  redactat în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma, trebuie subliniat că printre condițiile menţionate de acel document erau menționate, respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a bisericii și dorinţa să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea primei pagini s-a făcut  intenționat eronat, menţionându-se că respectivii clerici ortodocşi erau de acord cu unirea, fără să fie traduse și condițiile.

In anul 17oo s-a  întrunit Sinodul ortodox la Alba Iulia, pentru a valida unirea cu Roma.

În Transilvania au fost episcopii ortodoxe în: Dăbâca, Vad, Feleac, Geoagiu,Bălgrad (Alba Iulia) Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetul Marmației.

Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu.  

În perioada 1701-1761, ortodocșii care nu s-au unit cu Roma nu au avut un conducător duhovnicesc.

Pentru apărarea Ortodoxiei s-au ridicat o serie de călugări, preoti și credincioși, cum ar fi: ieromonarhul Visarion Sarai (1744) care a fost închis la Viena unde a murit; ieromonarhul Sofronie de la Cioara, care s-a răzvrătit împreună cu țăranii, (1759-1761); credinciosul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului; pr. Moise Maciuc din Sibiu; Ioan din Galeș; ieromonarhul Nicodim; protopopul Nicolae Pop din Balomir; Ioan Oancea din Făgăraș, Tănase Todoran, toţi au sfârșit în puşcăriile din Austria și Ungaria.

Așa s-a făcut  de bună voie unirea ortodocşilor români ardeleni cu Biserica Catolică …

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl înfierau pe Atanasie „mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Atanasie, până atunci episcop ortodox, fusese hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 iar pe 15 martie 1701, episcop, acordându-i-se totodată  unele distincții de către împăratul austriac, al cărui consilier a devenit.

Atanasie semna un document cu 16 puncte prin care se angaja :

…„eu mă angajez și făgăduiesc, pe credința mea preoțească și episcopală…ele să se înfăptuiască și să fie ținute atât de mine cât și de cei care îmi sunt mie supuși si uniți cu mine în cele spirituale, în orice condiție ar fi ei, să nu le violeze și să le urmeze în mod exact…Promit solemn că voi împărți preoților și laicilor catehismul dreptei credințe în limba valahă…eu nu sunt nici instruit, nici expermentat primesc pe cel recomandat mie în chip părintesc si cu un sfat înțelept drept Teolog și Consilier al meu, un preot romano-catolic…cu începere de azi și pentru todeauna rup orice relație de corespondență și de comunicare și familiaritate cu toți schismaticii și ereticii chear și cu principile Valahiei…”

 Atanasie nu și-a respectat promisiunile făcute şi în iunie 1711, împreună cu protopopii care   semnaseră actul unirii, au hotărât întocmirea unui act prin care abjurau (nu mai erau de acord) „unirea cu Roma”, pe motivul că nu se respectă drepturile făgăduite ortodocșilor, fiind considerati în continuare  „tolerați”.

Acest lucru va persista tot timpul, valahii fiind considerați tolerați. In anul 1713, episcopul unit cu Roma, după  moartea lui Atanasie Anghel, scaunul episcopal rămâne vacant aproape 3 ani și este numit episcop Ioan Giurgiu Patachi, preot romano-catolic de rit bizantin, loial împăratului și papei.

În Transilvania, episcopii ortodocsi, erau impuși de stăpânirea de la Viena și Roma şi de-abia în anul 1810 ortodocșii şi-au ales un episcop român, pe ep. Vasile Moga, care a luptat pentru drepturile tuturor ortodocșilor și în general al românilor.

Nicolae Densușianu, el însuşi român greco-catolic, a  contestat identitatea textului românesc cu cel latin al „Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698, arătând că textul românesc consemna numai o alianță religioasă , nu una dogmatică cum se specifica în textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540 ,,pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

  Originalul actului a stat ascuns multă vreme , fiind găsit abia la sfârşitul secolului al XIX- lea, în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. de marele istoric greco-catolic Nicolae Densuşianu şi  se găseşte în prezent în fondurile Academiei Române.

În opinia unor istorici, chiar şi greco-catolici , actul este evocat drept „un fals evident”printre motivele care i-a determinat să afirme falsitatea originalului acestui act fiind: lipsa semnăturii mitropolitului, fără care actul este lovit de nulitate dintru început; nemenţionarea aşa-zisului sinod în nici un document de epocă; nemenţionarea aşa-zisului sinod nici în plângerile şi nici în răspunsurile din corespondenţa purtată de ortodocşi cu autorităţile în anii 1698-1711;  nerespectarea normelor procedurale sinodale referitoare la redactarea de documente (totdeauna hotărârile se redactau pe pagini întregi, neîndoite, textul fiind urmat, după un spaţiu, de semnătura mitropolitului şi alături a secretarului, cu peceţile acestora, urmată de semnăturile protopopilor în ordinea importanţei protopopieiniciuna din aceste reguli nu a fost respectată).

De asemenea, aşa cum arată şi I. Lupaş, în 15 iunie 1700 Mitropolia ortodoxă de Alba Iulia păstorită de Atanasie Anghel (deci încă mitropolit ortodox) primea  de la Constantin Brâncoveanu un sprijin de 6000 galbeni pe an şi moşia Merişanilor. Acest ajutor va fi retras în 1701, după uniaţie.

 Nicolae Densuşianu, Silviu Dragomir şi alţi istorici au concluzionat că este vorba de un act fals, plăsmuit de iezuiţi prin strângerea de semnături de la protopopi sub alt pretext, foaia pe care este scris textul românesc fiind la început ultima, iar ulterior trecută în faţă şi completată cu declaraţia de unire.

Există opinia conform căreia actul în speţă ar fi fost realizat abia în 1701  când Atanasie Anghel, chemat la Viena (după nenumărate persecuţii suferite în Transilvania), a fost pus să aleagă între închisoarea pe viaţă pentru 22 de acuzaţii (exact numărul articolelor din mărturisirea de credinţă semnată de acesta la hirotonire) şi respectiv unirea cu Roma.

Atanasie Anghel, care făcuse la hirotonia sa, ca mitropolit ortodox, legământ să apere Biserica românească faţă de tentativele de catolicizare, alege să îşi schimbe religia.

El se leapădă oficial şi ceremonial de Ortodoxie. Este apoi „rehirotonit” întâi preot iar apoi episcop romano-catolic. În schimbul trecerii sale de la Ortodoxie la Romano-catolicism rudele i-au fost înnobilate, a primit titlul de consilier imperial, distincţie pentru „meritele sale înalte şi speciale” şi un salariu anual de 4.000 de florini.

Cu această ocazie a fost realizat şi actul, prin colaborarea unor protopopi apostaţi, completat de mitropolitul lepădat de Ortodoxie cu textul din pagina 5 (de după semnături, dar pecetluit!) şi datat apoi… 1698, pentru a justifica o serie de declaraţii false ale iezuiţilor în faţa Dietei şi a Curţii de la Viena.

Merită notat că încheierea documentului, singura parte scrisă de Atanasie, sună astfel:

„Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri (deci actul fusese făcut de alţii, nu de Atansie şi cei din preajma lui şi nu cu colaborarea lui ) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră.”

Printre motivele care a determinat un număr de istorici să recunoască falsitatea traducerii acestui act sunt: diferenţele radicale între textul original românesc şi textul tradus latinesc (primul prezintă o unire formală, fără nicio abdicare canonică „din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului”; textul latinesc prezintă o unire totală ); menţionarea în traducerea latină a diplomei leopoldine dată în 16/28 februarie 1699, deci la câteva luni ulterior pretinsului sinod.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s’a spus că exprima hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei, este așa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menționează că românii ai căror semnături se află înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei, DAR CU ANUMITE CONDITII, a căror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preoțimea catolică și respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului).

Așadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorința de a scăpa de sub jugul politic-economic-national la care erau supuși. Nicicând acei semnatari n’au acceptat sa primească dogma catolică, așa cum pe nedrept este scris în transcrierea latinească a documentului.

Nicolae Densuşianu, referindu-se la traducerea latină a originalului, a socotit-o a fi „ o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Totodată mai trebuie subliniate si următoarele aspecte:

1. lipsa semăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului;
2. lipsa menționarii acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de intrebare;
3. modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adaugate, lipite, precum și erorile privind denumirea localităților românești ridica mari semne de întrebare.
Toate acestea, coroborate cu nemenţionarea acestui sinod în timpul protestului braşovenilor împotriva unirii cu Biserica Romei  din 1701, ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodată loc!

Oare ce justificare poate exista pentru dărâmarea cu tunurile a zecilor de biserici şi mănăstiri ortodoxe de către generalul austriac Bucow?

Ţinând seama de viața și lupta pentru apărarea ortodoxiei a Sfinților Cuvioși Mărturisitori: Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea; Sfinții Preoți Mărturisitori: Ioan de la Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, pentru mărturia lor ortodoxă și moartea lor martirică, acești cinci Mărturisitori români din Ardeal sunt cinstiți ca Sfinți de către obștea credincioșilor de pretutindeni și mai cu seamă de cei din mijlocul cărora s-au ridicat, fiind pomeniți de Biserica Ortodoxă Română în data de 21 octombrie.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat, hotărând ca ei să fie cinstiți ca sfinți, de vreme ce și-au dat viața pentru apărarea dreptei credințe.

Tertulian – marele scriitor bisericesc (160?-220?) spunea: ”Martirii sunt sămânța cerștinismului”.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/10/01/o-istorie-dramatica-putin-cunoscuta-tavalugul-comunist-si-proclamatia-de-revenire-a-bisericii-greco-catolice-din-transilvania-in-sanul-bisericii-ortodoxe-romane-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (Surse):

 

 

https://thraxusares.wordpress.com/2015/02/14/falsul-din-actul-unirii-bisericii-ortodoxe-cu-roma/

Documente din Arhivele Vaticanului, vol. Ierarhi și Mitropolia bisericii ortodoxe din Transilvania și Ungaria, de V.Mangra,1908; vol.Mitropolia Românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, de Valeria Soroștineanu,1916; vol. Istoria Bisericii românești, vol.I,N.Iorga; vol. Cestiuni din dreptul și istoria Bisericii Unite -1893, Augustin Bunea; vol. Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga; vol. Românii în arhivele Romei, a lui I.Dumitru-Snagov; vol. Studii de literatură,1971, Iosif Pervain, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992, Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, cuvantortodox.ro, aurelciceoan.wordpress.com, eresulcatolic.50webs.com

https://ro.wikipedia.org/wiki/Manifestul_de_unire_cu_Biserica_Romei

Anunțuri

07/10/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O istorie dramatică puţin cunoscută: Tăvălugul comunist şi „Proclamaţia de revenire”a Bisericii GRECO – CATOLICE în sânul Bisericii Ortodoxe Române. VIDEO

 

 

 În urmă cu 68 de ani (în 1948), avea loc  la Cluj, în prezenţa a 36 de preoţi grec-ortodocşi  o adunare, care  adopta trecerea la Ortodoxie, o „Proclamaţia de revenire” a Bisericii Române Unite în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Dar, cum trebuia să se păstreze apartenenţa de legalitate, s-a anunţat că la Cluj va avea loc, la 1 octombrie 1948, o mare adunare unde se va hotărî drumul greco-catolicilor.

Imagine similară

 

Foto: Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 22 februarie 1901, Suieşti, judeţul Vâlcea – d. 26 martie 1977, Bucureşti), a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 şi 1977. Supranumit „patriarhul roşu”, el a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă Română şi autorităţile comuniste.

 

 

 

Semnalul reunificării celor două biserici a fost dat de Patriarhul Justinian Marina, în toamna anului 1948, atunci când  i-a ameninţat pe episcopii uniţi că, dacă nu vor lăsa de bună voie turma să se reîntoarcă la staul, se va duce el însuşi să o caute:

„Cu ocazia învestirii mele, am adresat un cuvânt pentru fraţii români din Ardeal – din strana stângă – care se lasă amăgiţi de câţiva conducători care îi îndeamnă să asculte de conducătorii din afară şi nu de cei fireşti.

Am făcut apel atunci la patriotismul de români, ca să lase oile pe care ni le-au răpit acum 250 de ani ca să poată veni iarăşi la staul. (…)

Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii ce eram consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii ce am pierdut clasa cultă.

Acum a venit vremea ca să fie egalitate aşa cum propovăduieşte creştinismul. Pot să anunţ deci că, dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători de neam mai caută să ţină sub amăgire oile, ne vom duce noi să adunăm oile“.

Preoţii care au refuzat să se supună ordinelor trasate de la Bucureşti, au avut parte de diverse  forme de constrângere.

Metodele folosite au avut adesea câştig de cauză, astfel că 430 canonici, protopopi şi preoţi uniţi au semnat adeziunea pentru adunarea de la Cluj.

În ajunul acelei adunări, episcopul Clujului, Iuliu Hossu, care era ţinut sub pază, a reuşit să trimită clerului său, în data de 30 septembrie, o scrisoare în care se spunea:

 

„Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de Reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c., unii preoţi din sânul Clerului Provinciei Noastre Mitropolitane, cu scopul de a produce schisma, cu lepădarea de Biserica noastră cea una, sfântă, catolică şi apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru, şi trecerea la Biserica ortodoxă.

Cu puterea pe care o deţin ca Episcop al locului aplic pedeapsa excomunicării «ipso facto incurrenda» tuturor acelora ce ar lua parte la pomenita adunare.

Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare, vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un Decret al Nostru care se va citi în toate bisericile acestei eparhii de Dumnezeu păzite în prima Duminică a lunii curente sau în duminica următoare după primirea Decretului Nostru“. 

 Aşadar, această scrisoare circulară anunţa  excomunicarea „latae sententiae”, a celor care vor participa la adunarea de trecere la Biserica Ortodoxă Română.

În acest climat de tensiune, adunarea prin care se anunţa unirea celor două biserici s-a ţinut la data de 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a Liceului George Bariţiu din Cluj.

Numărul delegaţilor ar fi trebuit să fie de 38, echivalentul numărul celor care în 1698 au semnat „Manifestul de unire“ religioasă cu Roma de la 1700.

Autorităţile comuniste au răspândit ştirea falsă, că întrunirea va fi prezidată la Cluj de episcopul unit Iuliu Hossu. 

La consfătuire, doi dintre delegaţi, preotul Iuliu Man din Reghin şi Clemente Plăianu, din Eparhia de Cluj-Gherla, au refuzat să mai vină, după ce  şi-au dat seama că au fost minţiţi, atunci când li s-a spus că la întâlnire va fi prezent şi episcopul Iuliu Hossu. 

Cardinalul, cei 12 episcopi, şi preoţii, călugării şi credincioşii greco-catolici au refuzat să accepte „unirea“ cu biserica ortodoxă.

În aceste condiţii, întrunirea nu s-a desfăşurat la sediul Episcopiei de Cluj-Gherla, ci la mică distanţă, în sala de sport a Liceului Bariţiu.

La adunare a fost citită „Proclamaţia de revenire a Bisericii greco-catolice în sânul Bisericii Ortodoxe Române”.

 Aici a participat un singur protopop unit, Traian Belaşcu, protopop de Ţichindeal, şi 37 de preoţi de mir, dintre care doi au refuzat să semneze proclamaţia de trecere la BOR.

Cei 36 au fost primiţi în după amiaza zilei de 1 octombrie de episcopul ortodox Nicolae Colan, după care au plecat spre Bucureşti, unde era programată primirea lor la Palatul Patriarhal, urmată de o slujbă la Biserica Sf. Spiridon Nou, prezidată de patriarhul Justinian Marina. 

La data de 7 octombrie, Episcopatul Bisericii Române Unite a adresat o scrisoare-protest şi un memoriu autorităţilor comuniste, dar fără nici un rezultat.  

Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii de statul comunist, prin Decretul 358 de la 2 decembrie 1948, care stabilea:

„În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile (n.r. ‒ adunarea clericilor catolici dintr-o regiune), ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista“, stabilea sec actul normativ. În cuprinsul legii, se mai specifica faptul că „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat“.

 

 

Foto: Liderul comunist Gheorghiu Dej şi patriarhul Justinian Marina

În data de 8 noiembrie 1948, a fost publicat în Monitorul Oficial decretul prin care a fost demis şi Iuliu Hossu, ultimul episcop greco-catolic aflat încă formal în funcţie (deşi fusese arestat cu zece zile înainte), iar la 1 decembrie 1948,  Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naţionale a emis decretul 358/1948, care a stabilit încetarea activităţilor cultului greco-catolic pe teritoriul Republicii Populare Române şi exproprierea tuturor bunurilor acestuia.

O parte din bunurile Bisericii Unite au fost confiscate de statul român, iar o alta a fost dată Bisericii Ortodoxe.

Greco-catolicii din Ardeal, care reprezentau aproximativ două milioane de credincioşi, au intrat astfel în ilegalitate, iar preoţii lor care s-au opus deciziei, au fost aruncaţi în temniţe, unde mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul.

 Ceea ce se ştie mai puţin, este faptul că  ortodocşii români din Transilvania care au decis în anul 1700 să se unească cu Biserica Romano-Catolică şi au înfiinţat  Biserica Greco- Catolică din Ardeal, au impus şi dorinţa lor ca această biserică să rămână cu toată rânduiala bisericească pe care o avea înainte.

Aşa se face că credincioşii Bisericii unite cu Roma, au acelaşi mod de manifestare liturgic pe care îl avem şi noi, ortodocşii.

Ei nu spun însă «sfântul duh», ci «sfântul spirit», iar Paştele îl sărbătoresc odată cu ortodocşii.

Marea diferenţă este însă dată de primatul papal, greco-catolicii  recunoscându-l pe Papa de la Roma, conducător spiritual de frunte al bisericii  lor.

 

După adunarea de la Cluj, a continuat campania pentru strângerea adeziunilor. Muncitorii au fost ameninţaţi că sunt daţi afară dacă nu semnează trecerea la ortodoxie.

Ţăranilor li s-a interzis să macine grâul la moară, pensionarilor li s-a pus în vedere că li se va retrage pensia, elevii ai căror părinţi nu trecuseră la ortodoxie erau obligaţi să plătească o suprataxă şcolară, iar personalul bisericilor a fost evacuat din case.

A fost dorinţa lui Stalin de a-i pedepsi pe greco-catolicii din Ucraina care pactizaseră cu ocupantul german şi au mers până acolo încât să propună la Roma ridicarea episcopiei greco-catolice de Kiev la rangul de patriarhat greco-catolic, fapt considerat o  ofensă la adresa ortodocşilor .

Politica stalinistă în materie religioasă în Ucraina a fost preluată ca literă de lege în toate celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia. 

Unirea Bisericii ortodoxe ardelene (transilvane) cu Roma s-a produs în preajma anului 1700, însă anul şi data exactă sunt încă disputate.

În actul unirii românilor din Transilvania cu Biserica Romei s-a remarcat figura lui Atanasie Anghel, fiul unui preot ortodox din Bobâlna, care a fost ales „vlădică al Valahilor“, în locul răposatului Teofil.

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

Foto: Atanasie Anghel (Athanasiu Angelu, născut la Bobâlna, Hunedoara, d. 19 august 1713, Alba Iulia), mitropolit ortodox (pravoslavnic) al Bălgradului (Alba Iulia).

 

 

Atanasie Anghel a fost primul episcop român unit al  Bisericii Române Unite din Transivania, cunoscută ulterior şi sub numele de Biserica greco-catolică română. 

La începutul secolului al XVIII-lea, el a trecut la greco-catolicism la Viena, fiind hirotonit în câteva zile din diacon în episcop pentru ca după aceea să se afle în mijlocul unui scandal imens de corupţie şi să fie mazilit, fiind acuzat de tot felul de lucruri imorale ale epocii. 

Deşi au trecut trei secole, el rămâne o personalitate controversată, fiind acuzat că atunci când a semnat actul unirii cu Roma a sfâşiat unitatea spirituală a românilor.

Alţii spun că doar aşa s-a putut salva elementul românesc din Transilvania şi s-au putut pune  bazele culturii române.

Actul de naştere al Bisericii greco-catolice române,  din Transilvania a fost semnat de mitropolitul până atunci ortodox, Atanasie Anghel, iar organizarea oficială a Bisericii Române Unite ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în 6 iulie 1716, în vremea papei Clement al XI-lea, prin decretul „Indulgendum esse”.

 Atanasie a semnat ceea ce Nicolae Iorga numeşte : «cel mai ruşinos act semnat de un vlădică românesc vreodată».

El acceptase toate concesiile, doar ca să fie garantat că nimeni nu-l dă jos din scaun. Pe scurt, a fost un carierist în sutană.

În rest, de partea greco-catolicilor au mai trecut preoţi, protopopi oportunişti.

Acest fel de oameni se găsesc în toate epocile şi peste tot“, spune teologul Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, adăugând că:

„originea istorică a bisericii greco-catolice este un act de voinţă politic care are la bază o eclesiologie (n.r. – învăţătură despre Biserică) exclusivistă care prevedea că nu există mântuire în afara bisericii catolice. În cazul nostru, este o mişcare geopolitică importantă a Habsburgilor de a câştiga în Răsărit ceea ce au pierdut în Vest, odată cu reforma protestanţilor.

Doreau să aibă o populaţie care să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi alte naţionalităţi şi religii recunoscute. Iar pentru români trebuia să fie o ofertă de emancipare.

Până să vină ca o ofertă spirituală, propunerea a fost una de emancipare socială.

Nu putem contesta contribuţia intelectualităţii unite care, nota bene, în primele decenii şi chiar şi mai târziu de existenţă a bisericii greco-catolice din Transilvania, s-a aflat în conflict cu ierarhia greco-catolică care era de partea dominaţiei maghiare.

Aşadar, toţi corifeii Şcolii Ardelene, fără nicio deosebire, au fost în conflict cu ierarhia greco-catolică pentru că ei înţelegeau greco-catolicismul ca un mijloc de realizare a idealului românesc de emancipare naţională, iar nu de asimilare a românilor din Transilvania prin maghiarizarea cotidiană şi latinizarea în cult şi în fibră canonică.

Asta a fost marea luptă la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX a unor teologi greco-catolici luminaţi, care au încercat să schimbe politica Vaticanului de asimilare prin latinizare şi prin revenirea la originile orientale ale acestei biserici născute prin rupere de ortodoxie, iar nu prin epuizarea acesteia “

Radu Preda mai precizează că România, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, avea în Ardeal o pace confesională deloc preţuită astăzi.

„Noi aveam cele două biserici româneşti în Ardeal care colaborau pentru interesul naţional. Cu toate că, şi aici după Dicatul de la Viena, este o pată foarte neagră a istoriografiei greco-catolice.

În timpul dictatului, când Ardealul de Nord a fost rupt, nordul revenind Ungariei, iar partea de sud rămânând României, greco-catolicii au pactizat cu partea maghiară.

Avem rapoarte de la protopopiatele ortodoxe din Sighet şi Carei care ne arată ce atrocităţi s-au putut comite la adresa ortodocşilor chiar sub ochii nepăsători ai fraţilor greco- catolici.

Aceste lucruri sunt dureroase şi trebuie discutate, pentru ca depăşim istoria prin cunoaşterea ei, nu prin ignorarea ei“, consideră Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. 

Cu toate acestea, meritele istorice ale Bisericii Greco-Catolice în favoarea unirii Ardealului cu patria mamă şi în favoarea culturii române nu pot fi minimalizate.

„O mare parte din corifeii Unirii Ardealului cu ţara – cum ar fi Iuliu Maniu, George Pop de Băseşti, părintele Vasile Lucaciu, Zenovie Pâclişanu, Alexandru Vaida-Voievod, Ionel Pop – au fost credincioşi ai acestei Biserici“;

„La Ip, Sălaj, toţi cei masacraţi de hortyşti în noaptea de 13/14 septembrie 1940, 157 morţi, au fost greco-catolici.  

– la Moisei în 14 octombrie 1944 au fost masacraţi de hortyşti 29 de români dintre care majoritatea au fost greco-catolici (în anul 1932 erau în comună 5014 suflete, din care 4 ortodocşi şi 3774 greco-catolici, plus restul);
– la Huedin în 10 septembrie 1940 au fost ucişi de trupele hortyste protopopul Aurel Munteanu, ortodox, alături de poliţistul Gheorghe Nicula, greco-catolic;
– Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, auxiliar la Oradea, în 1944 trebuia ridicat de trupele maghiare în retragere pentru a fi executat şi a scăpat datorită inspiraţiei de a se fi prezentat în odăjdii în faţa celor care veniseră să-l aresteze.

 

 

 

Imagini pentru episcop iuliu hossu photos

Foto: Iuliu Hossu- episcopul Marii Uniri la Alba Iulia   

 

Capii bisericii greco-catolice au avut de suferit chinuri de o barbarie greu de imaginat, mulţi sfârşind în închisori.  

Un fapt memorabil pentru rezistenţa episcopilor greco-catolici, spune preotul Daniel Avram, purtătorul de cuvânt al Episcopiei de Cluj-Gherla, rămân vorbele lui Papa Pius al XII-lea:

„Iisus a avut 12 apostoli dintre care unul a trădat, biserica greco-catolică din România a avut 12 episcopi dintre care niciunul nu a trădat“.

Cei 12 episcopi au fost:  Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Vasile Aftene, Iuliu Hossu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Chertes, Iuliu Hirţea, Alexandru Todea, Ioan Dragomir şi Ioan Ploscaru. 

Capii bisericii greco-catolice au avut cel mai mult de suferit, mulţi sfârşind în închisori. Episcopii Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Ioan Bălan au fost arestaţi în decurs de câteva zile, după ce s-au opus unificării forţate. Soarta lor au împărtăşit-o şi mulţi alţi preoţi din Blaj, Cluj, Timişoara, Arad, Oradea. 

Cei care au rezistat au fost mereu curtaţi, chiar de către unii dintre ierarhii Bisericii ortodoxe, pentru a trece la ortodoxie, mergându-se până acolo încât unuia dintre episcopi i s-a promis Mitropolia Moldovei.

Ispitele erau mari, însă Iuliu Hossu a spus: „Nu pot să trec. Credinţa pe care o am în această biserică greco-catolică este viaţa mea“.

Foto: Iuliu Hossu în închisoare

 

Iniţial, episcopii greco-catolici au fost închişi la locuinţa de vară de la Dragoslavele, judeţul Argeş, al celui de-al treilea patriarh al României, Justinian.

Acesta îi vizita des pe episcopi, în încercarea de a-i convinge să treacă la ortodoxism.

Conducătorilor de eparhii li s-a interzis să ia contact cu lumea de afară şi au fost obligaţi să asiste la cursuri de marxism. 

 

De la Dragoslavele au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, judeţul Călăraşi, transformată în lagăr de detenţie pentru ierarhii uniţi, unde au avut parte de un tratament mai dur.

Cum nici aici episcopii Ioan Suciu şi Vasile Aftenie nu au cedat, au fost aruncaţi în beciurile Ministerului de Interne şi pe urmă duşi la Văcăreşti, unde ultimul a decedat în urma torturilor, la 10 mai 1950.

„Dacă mă vor izola, sigur voi fi ucis“, le-a spus el fraţilor de suferinţă.

Vasile Aftenie a fost înmormântat clandestin în Cimitirul Bellu din Bucureşti, într-o ladă de lemn mult prea mică pentru trupul episcopului.

Autorităţile nu au permis ca pe crucea de la căpătâiul lui să fie scris numele întreg, ci doar iniţialele: V.A. şi anul morţii.

 

Foto: Episcop Vasile Aftenie, episcop al Bucureştiului  (1899- 1950)

 

Cu toate acestea, la scurt timp, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi.

 

Lui Justinian, care i-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă, episcopul Ioan Bălan al Lugojului i-a răspuns:

„Dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţi creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Hristos!“. 

La 24 mai 1950, episcopii şi preoţii de la Căldăruşani au fost duşi la Sighet.

Au urmat anii de foamete, frig, izolare, lipsă de medicamente. Episcopii Bălan, Rusu şi Hossu au fost transferaţi, aproape epuizaţi, la Spitalul Gerota din Bucureşti, iar ulterior la Curtea de Argeş şi apoi la o mănăstire din Tulcea.

Imagini pentru episcop ioan balan photosImagini pentru episcop ioan balan photos

Episcopul de Lugoj Ioan Bălan 

 

 

Ultimul drum al episcopului Bălan a fost către Jilava, unde a murit la 4 august 1959, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din Capitală. 

 

Biserica greco-catolică avea o mitropolie la Blaj şi patru episcopii: la Cluj, la Oradea, în Maramureş, la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti.

Biserica greco catolică a intrat în catacombe… Preoţii ajunseseră să facă sfinte liturghii prin case, cu perdele trase, la fel ca şi nunţi şi botezuri.

 

„Sunt mărturii despre cununii în casa unui preot sau în familia respectivă. Cel care făcea asta nu mai era oficial părinte, ci lucra într-o fabrică sau pe un şantier, însă ei continuau să ţină legătura cu unii credincioşi“.

Nu le era uşor, preoţii fiind urmăriţi de Securitate în toată această perioadă, dovadă fiind dosarele întocmite de regimul de exterminare.

„Istoricii care au cercetat în arhive au rămas surprinşi să vadă că Securitatea ştia de fiecare mişcare a preotului: unde merge, cu cine se întâlneşte, ce discută“.

Papa Paul al VI-lea a încercat să negocieze cu Nicolae Ceauşescu soarta Bisericii greco-catolice.

Drumul de reprimare a cultului greco-catolic în România a fost în anii comunismului unul fără întoarcere.

Însuşi Papa Paul al VI-lea a încercat să discute problema cu Nicolae Ceauşescu, în primăvara anului 1973 atunci când dictatorul a acceptat să-l întâlnească pe Suveranul Pontif.

 Suveranul Pontif a crezut că va reuşi să forţeze mâna lui Ceauşescu şi i-a înmânat un memoriu

Ceauşescu l-a primit, dar răspunsul său nu a fost cel dorit de urmaşul Sfântului Petru :

 

„România se numără printre statele care creează condiţii bune pentru manifestarea tuturor cultelor religioase. De altfel, trebuie să vă spun, în România sunt 14 culte. Acestea se bucură de toate drepturile şi aş putea chiar să vă spun că suntem în relaţii bune cu şefii tuturor acestor biserici.

În ce priveşte biserica catolică, ea se bucură de toate drepturile. Sigur, sunt unele probleme care s-ar cere lămurite şi suntem gata, asupra acestora, să discutăm.

Noi dorim ca la fel ca şi celelalte biserici din România şi biserica catolică să se încadreze în viaţa poporului, să participe activ şi la bucuriile şi la suferinţele poporului“, a spus Ceauşescu.
 Cu privire la chestiunea Bisericii Române Unite, Ceauşescu a spus că :

„o socotim irevocabil închisă pentru totdeauna. E o problemă religioasă dar şi de stat. Pentru noi nu există. Luaţi act că nu vom renunţa la a veghea la unitatea poporului român.”

 

La aproape 70 de ani de la decretul de desfiinţare a cultului greco-catolic, în România mai sunt oficial aproximativ 150.000 de greco-catolici, dintre care 124.000 români.

La acest cult au aderat şi trei turci, zece tătari, şase evrei, trei armeni şi 12 ceangăi. 

 

Prin Decretul-lege din 31.XII.1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a abrogat Decretul 358/1948, situaţia juridică a lăcaşelor de cult greco-catolice urmând a fi reglementată ulterior.

Acum, în pragul sărbătoririi împlinirii a 100 de ani de la săvârşirea  Marii Uniri  a Transilvaniei cu Ţara Mamă – România, a discerne şi a promova adevărul istoric spre binele românilor şi al întregii ţări este un deziderat care poate şi trebuie să fie adus la îndeplinire.

Marii oameni ai Ardealului – ortodocşi şi greco-catolici deopotrivă – ne-au făurit patria şi ne-au transmis demnitatea jertfei pe care o cere adevărul.

Episcopul Inocenţiu Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Timotei Cipariu, Iuliu Maniu, Vaida-Voievod, Vasile Lucaciu, Iuliu Hossu, Pop de Băseşti, Valer Pop, Ion Bianu, Ion Agârbiceanu, George Coşbuc, Ovid Densuşianu, Iuliu Haţieganu sunt doar câţiva din acei numeroşi români greco-catolici – la fel de buni şi de oneşti ca fraţii lor ortodocşi – cărora România merită să le facă elogii.

Poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române cu privire la evenimentele dramatice din 1948 se dovedeşte greu de aflat.

Biserica Greco-Catolică a ieşit din clandestinitate după 1989, iar anii 90 au fost presăraţi de controverse legate de retrocedarea bisericilor şi proprietăţilor greco-catolice, multe nerezolvate nici astăzi.

Dar dincolo de aspectele pecuniare, nu există nici un document public al Sinodului Ortodox care să condamne complicitatea cu cei care i-au dus pe episcopii greco-catolici la moarte. 

Noi credem că numai în spirit de respect pentru adevăr, se va putea celebra cum se cuvine Centenarul Marii Uniri şi jertfa românilor – indiferent de confesiunea lor – pe altarul Evangheliei şi al ţării. 

 

 

 

 

01/10/2017 Posted by | CREDINTA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: