CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM A RATAT ÎN 1991 ROMÂNIA O ŞANSĂ URIAŞĂ PENTRU REUNIFICAREA ŢĂRII

Harta RSSM (verde), actuala Republica Moldova

AȘA AM PIERDUT (DIN NOU) BASARABIA!

Soarele nu mai răsare de mult la Bucureşti pentru Basarabia!
Ca și atunci, o adunare gloduroasă decide asupra destinelor României și românii încă nu înțeleg de ce norocul i-a ocolit mereu!

Și atunci, și acum, s-a votat și se votează câinește împotriva României! Și românii ce fac? Ce fac, Doamne?
În august-septembrie ale anului 1991, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa (27 august) şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă!

Dar Puterea de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român.), scrie https://basarabialiterara.com.md/?

Momentul nu se va mai repeta în deceniul care s-a scurs de atunci. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii că nu poate fi acceptată recunoaşterea independenţei unui al doilea stat românesc decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare.
(„Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
”România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti.

De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu.

Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?” (Traian Pleșca, diplomat român)
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească… Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit. I-am spus, tranșant, că în parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric. I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare. Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis. În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră: ” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Niet!” (Alexandru Moșanu)
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns. Și neavând altă șansă, a votat cu toți deputații pro-reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
„În iunie 1991, când avea să se proclame Republica Moldova ca stat independent, cărţile începuseră să se facă în defavoarea noastră.

Cu o noapte înainte de adunarea de la Chişinău, o delegaţie condusă de Mircea Snegur s-a deplasat la Bucureşti. A fost primită de Ion Iliescu. Ce s-a discutat se poate intui. România a fost, după Gruzia, cea dintâi care a recunoscut noul stat. Parlamentul a ratificat decizia guvernului. Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus de atunci din toate combinaţiile politice.

Solicitând o întrevedere şi cu Petre Roman, delegaţia a fost refuzată pe motiv că, în acel moment, întâietatea o deţinea o delegaţie italiană… La lista păcatelor lui mai trebuie adăugată şi lipsa de sensibilitate faţă de destinul Basarabiei. O genă kominternistă trebuie să fi determinat o asemenea orbire. Absolut de neacceptat!” (Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
Imediat după ce s-a declarat independența Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, și un diplomat german mi-a spus: “Sunteți nebuni? Cum puteți recunoaște independența Republicii Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoașteți ca alt stat! Păi cum am facut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!” (Traian Pleșca, diplomat român).


SUA RECUNOSC DREPTUL REUNIFICĂRII MOLDOVEI CU ROMÂNIA!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citeşte documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova!

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului nr.148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea; Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent; Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia; Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare; şi

Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

” Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate. Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională. În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova.

Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene. Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993. Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990. Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii. În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România. Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale. Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României. Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991.

De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991. Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.”
(Marius Diaconescu – Adevărul, 14 octombrie 2016)
https://adevarul.ro/…/document-ineditsenatul…/index.html
Toate se îngână dramatic în cazierul politicianului și istoricului român:

Nu a existat o revoluție; Am cedat Basarabia pentru că “Nu putem uni două sărăcii!”; Am abandonat Bucovina ca să nu pierdem Ardealul – pentru prima dată în istoria României!
În numărul din 27 aprilie 1994 al României Libere, Simona Popescu va scrie:

“Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar (Claudiu Iordache) care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”
„Leonida Lari recidivează în Camera Deputaţilor, numind semnarea Tratatului cu Moldova din 1991 o eroare, evocând, totodată, votul meu împotrivă în faţa unui Parlament cu privirile întoarse în coşmarul trecutului. Dar ostilitatea Camerei reuşeşte constant să restrângă acţiunile legislative ale curajoasei basarabence – după Ţuţea, “muierea valahă”. („Astăzi este o zi/ Când iarăşi generoşii/ Deschid porţile raiului…”).

Vom lucra împreună Moţiunea Basarabia şi Bucovina, care, între altele, conţinea propunerea casării Tratatului din ’91 şi a repunerii în posesia basarabenilor cu cetăţenie română a Casei Basarabiei, proiect de lege ce va fi lejer respins! Basarabia continuă să fie percepută de către politicianistul de la Bucureşti ca un măr otrăvit din care Adam-ul dâmboviţean n-are voie să muşte.

Leonida Lari îmi telefonează, deznădăjduită: “Ani la rând am visat să revin în Patria Mumă!” Leonida Lari a visat la o Românie care nu exista.

Abandonarea Basarabiei a devenit un reflex condiţionat istoric al unei naţiuni care s-a obişnuit să trăiască mizer cu trei sferturi de inimă.

După ce s-a pus în fruntea coloanelor de femei care au sfidat tancurile puterii sovietice în 1989, la Chişinău, Leonida Lari este astăzi o anonimă la Bucureşti.

Soarele nu mai răsare demult la Bucureşti pentru Basarabia!” (Claudiu Iordache)

29/08/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Resentimentele și disprețul românilor față de Rusia – o lungă istorie care continuă până astăzi

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Gravele incidente dintre România şi Rusia, petrecute după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878 și înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute, scrie https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare.

După ce a fost salvată de la înfrângere în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei domnitorului Carol şi a clasei conducătoare române, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Foto: Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război.

„O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin.

România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei:

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”.

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, încartea sa „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță.

Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia.

Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: Rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA:

“Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Foto: Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot.

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România.

În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă:

“Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină.

„Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“.

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

„ Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 23 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români.

Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina.

A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text a fost publicat , pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN ISTORIC BRITANIC ANALIZEAZĂ CAUZELE DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI


26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele  sfârșitului României Mari, indicate cu precizie chirurgicală de către un  jurnalist britanic | Istorie

Cauzele sfârșitului României Mari, sunt indicate cu precizie chirurgicală de către istoricul britanic Dennis Deletant, profesor de studii românești la Universitatea Georgetown și profesor emerit de studii românești la Școala UCL de studii slave și est-europene.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

basarabia_1940

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie.

Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243, recenzat de http://www.Timpul md.).

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: