CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

6 aprilie 1941: În România s-a desfăşurat primul Recensământ general al populaţiei după grelele pierderi teritoriale suferite în 1940

 

Sabin Manuilă, Realitatea Ilustrată, 8 iul 1934.jpg

 

Foto: Dr. Sabin Manuilă (n.19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad  – d. 20 noiembrie 1964, New York, SUA, savant român, fost Director General al Institutului Central de Statistică din  Bucureşti şi apoi consilier special al Biroului de Recensământ al Statelor Unite.

 

 

La 6 aprilie 1941 s-a desfăşurat în România un Recensământ  general al populaţiei.

Potrivit recensământului, populaţia ţării era de 13 537 757 persoane, fapt explicabil prin pierderile teritoriale din 1940, când în mai puţin de trei luni numărul locuitorilor României  s-a diminuat cu 6 829 238 persoane, ceea ce reprezenta 34% din totalul populaţiei, iar teritoriul cu 99 928 km2, adică 33,7% din suprafaţa ţării.

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa fuseseră anexate de Uniunea Sovietică, Ardealul de Nord a fost alipit de Ungaria, iar Cadrilaterul (sudul Dobrogei), a fost cedat Bulgariei.

În urma acestui recensământ, a rezultat că structura etnică a populaţiei a fost repartizată după cum urmeză: români: 11 827 110 (87,4%), germani: 542 326 (4%), unguri: 407 188 (3%), alţii şi nedeclaraţi: 759 184 (5,6%).

Populaţia masculină a ţării reprezenta 49, 3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialiştilor, potenţialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta  32, 9% din populaţie şi 16, 2% din totalul acesteia.

În planul de mobilizare pe anul 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.003 subofiţeri şi 1.043.126 trupă.

Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 formaţiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară.

Modificările teritoriale au produs, bineînţeles, şi schimbări în structura confesională a populaţiei, schimbări ce nu au fost surprinse statistic, decât într-o anumită măsură prin Recesământul din 6 aprilie 1941, ale cărui informaţii, din cauza tulburărilor politice majore, nu au putut fi prelucrate şi valorificate în totalitate.

În cadrul recensământului general al României, s-a făcut şi un „recensământ special al populaţiei de origine etnică evreiască”, rezultând  că numărul total al evreilor care trăiau în România la 6 aprilie 1941 era de 315.003, care reprezentau 2,32% din populaţia totală a ţării.

Regimul lui Antonescu  a avut ideea de a invita observatori străini „imparţiali şi de renume mondial”, care să însoţească ac­ţiu­nile recensământului şi prelucrarea datelor.

Acesti observatori specialişti au fost, presedintele Oficiului Statistic din Bavaria, prof. Franz Burgdörfer, şi dr. Molinari, directorul general al Institutului Central de Statistica din Italia.

Savantul român Sabin Manuilă, membru corespondent al Academiei Române, a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, director al Institutului de Demografie și Recensământ și conducător al Secției de Statistică din cadrul Institutului Social Român.

Personalitate științifică de talie mondială, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică, membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor și vicepreședinte al Societății Regale a Eredității.

In dis­cu­ţiile purtate de Burgdörfer cu Sabin Manuilă a atins subiecte „dincolo de marginile strict statistice”, specialiştii străini auzind de la acesta că asa-numita „chestiu­ne evreiasca in Romania este de o du­reroasă importanţă” şi că „guvernarea se straduieşte să soluţioneze grab­nic aceasta problemă”. (prof. dr. F. Burgdörfer, Dare de seama. Recen­sa­mân­tul General al Romaniei, 1941, Analele Institutului Statistic al Ro­ma­niei, director dr. S. Manuila, vol. I, Bu­cu­resti, 1942, pp. 323-333).

Sabin Manuilă este considerat organizatorul statisticii științifice în România. A fost coordonator al recensământului din 1941 și colaborator al lui Dimitrie Gusti în re­dactarea lucrării de mare anvergură Recensământul populației României (1930, în 9 volume).

Studiile sale privind compoziția etnică a Transilvaniei și perspectiva raporturilor cu populația maghiară sunt un model de cercetare științifică statistică. 

Între anii 1940 – 41, Sabin Manuilă a elaborat mai multe studii având drept obiect politica demografică. Aceste studii, care poartă denumirea generică de Politica de populație, au fost elaborate la cererea guvernului antonescian, în scopul de a stabili liniile directoare ale politicii demografice a statului român.

Într-unul din aceste studii, datând din 19 decembrie 1940, Sabin Manuilă atrage atenția asupra celor 5 milioane de români care trăiesc în afara țării, inclusiv cei din regiuni care nu pot fi revendicate niciodată de România.

În viziunea autorului, cadrul general al schimbului de populație ar trebui să fie teritoriul României, cel cu granițele de dinainte de amputările teritoriale din 1940. 

Cu foarte mici excepții, studiile demografice ale lui Sabin Manuilă se circumscriu spațiului românesc. Autorul nu preconiza alipirea de noi teritorii la teritoriul național, ci doar recuperarea teritoriilor și populației românești răpite prin ultimatumurile sovietice și prin arbitrajul de la Viena.

De asemenea, nu a avut  în vedere nici anexarea Transnistriei, unde exista de asemenea o populație românească, nici a Banatului sârbesc, așa cum afost  propuneri  în epocă.

Proiectul lui Sabin Manuilă nu este “rasist”, iar în formularea lui nu există nici un element genocidal, el neurmărind altceva decât de a asigura românilor o legitimitate 100% pentru granițele țării.

Studiile lui Manuilă aveau menirea de a pune în gardă guvernul României asupra încercărilor Ungariei de a prezenta recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, drept o extindere a teritoriului, un fel de “compensație” pentru pierderea Transilvaniei de Nord, fără a mai vorbi despre propunerile maghiare ca România să se extindă spre est până la Bug, în schimbul întregii Transilvanii.

 

 

 

 

RECENSAMANT_1941

 

 

 

Ulterior, după eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța de sub ocupaţia URSS, a fost realizat în toamna anului 1941 un recensământ pentru aceste regiuni, dar și pentru Transnistria (decembrie 1941).

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/20/82639/

 

 

SURSE:

http://www.istoria.md/articol/780/6_aprilie,_istoricul_zilei#1572

https://ro.wikipedia.org/wiki/Recens%C4%83m%C3%A2ntul_popula%C8%9Biei_din_1941_(Rom%C3%A2nia)

Anunțuri

06/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Țara Moldovei și unitatea românească

Foto: Acad. prof.I.A. Pop

 

 

 

 

Textul conferinței susținute de Acad. I.A. Pop la Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în 28 martie 2018:

 

Țara Moldovei și unitatea românească

De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și remarcile pripite țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – este obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință. În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile noastre de a exista ca stat.

Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune că cele legate de Moldova sunt mai adânci și mai dureroase, fiindcă – spre deosebire de Transilvania – Moldova este încă sfâșiată și, parțial, înstrăinată.

1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit formulări de genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău, „alipirea Moldovei la Țara Românească”. Este drept că țara românească de la sud de Carpați și-a asumat și prin nume misiunea de reconstituire a unității politice a poporului român, a poporului omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt greșite.

La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări românești împreună. Când s-au luat deciziile de la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se știa unde avea să fie capitala. În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de românească precum era și Valahia.

La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora dintre marile puteri. Evident, au fost și unii moldoveni și munteni temători, geloși sau chiar contrari unirii – cum se întâmplă în orice gest major omenesc – dar voința majorității era aceea de unitate.

2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că a venit la „concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca ea să fi venit în statul nostru unitar cu o zestre materială mai mică decât alte provincii românești. Dar oare este asta de mirare? Dacă ne gândim la soarta acestei țări românești dinspre răsărit, mirarea se transformă în admirație.

Să luăm în calcul numai cetele de barbari, venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două Rome (Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre toate țările românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de robi, poame, foc și sânge, se făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte, Moldova era cea dintâi atacată și cea din urmă eliberată.

Treaba aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai mare la început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al XVIII-lea, adică aproape un mileniu și jumătate.

Ultima invazie tătară în Moldova a fost la 1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui să ne mirăm nu că Moldova este săracă, ci că au mai rămas în ea piatră peste piatră și om lângă om. Au venit apoi – după o scurtă și grea perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene, întreprinsă sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare – frângerile sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi, „plămânii Moldovei”, adică cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484), apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina (1775), Basarabia (1812)și altele. Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru stăpânirea și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai tenace și mai primejdioasă.

Seria de războaie austro-ruso-turce, derulate de dinainte de 1700 până după 1800, cu multe dintre lupte petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara noastră de la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate, celălalt, mai vechi, era jaful „barbarilor”.

Nu este de mirare că țăranul moldovean s-a învățat să producă doar strictul necesar, din moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin pradă, de străini, iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).

3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar opoziția dintre Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre „civilizația superioară” din Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că regiunea Bucovinei a fost chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara cea mare a Moldovei.

În Bucovina se găsesc cele trei capitale vechi ale țării, adică Baia, Siret și Suceava, aici se află marile ctitorii și tot aici sunt gropnițele domnești cele de demult.

Aici își doarme somnul de veci părintele Moldovei, domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, care, așa viforos cum era, a deschis calea țării românești est-carpatice spre înveșnicire. În al doilea rând, distincția dintre Bucovina și restul Moldovei este de dată recentă (din secolul al XVIII-lea), anterior neexistând decât Țara de Sus și Țara de Jos.

Diviziunea cea veche nu a fost pe meridian (pe linia nord-sud) – cum au încercat și au reușit rușii să facă de-a lungul Prutului – ci pe paralelă (pe linia vest-est), după cum era structura țărilor românești tradiționale, aflate între munți și Nistru încă din primul mileniu al erei creștine. Prin urmare, bucovinenii nu sunt numai moldoveni, dar sunt chiar cei mai vechi și mai neaoși moldoveni, dacă ținem seama de formarea voievodatului Moldovei.
Nevoia de distincție a bucovinenilor vine din cel puțin două motive. Primul este sensul peiorativ pe care-l dau unii, ignoranți sau răuvoitori, numelui de moldovean, iar al doilea este legat de pătrunderea mai timpurie a Bucovinei sub influența civilizației occidentale, în urma anexării ei de către austrieci. E rău să te stăpânească străinii – cum zicea Eminescu – dar nu este totuna să te stăpânească un imperiu înapoiat sau unul mai avansat.

Când spun „înapoiat” și „avansat” mă gândesc la modelul civilizației de succes care domină (încă) azi în lumeși care nu este cel răsăritean sau bizantin, axat pe lumea rurală, pe lentoare și fatalism, ci cel occidental, urban, concurențial-individualist, bazat pe competiție, pe capital, pe bănci, pe comerț. Bucovina, cu toată drama sfâșierii și deznaționalizării ei parțiale, a ajuns sub înrâurirea Occidentului, deși, la scara istoriei, este greu de spus dacă a fost un noroc sau nu. Oricum, pentru mine bucovinenii rămân neaoși și vrednici moldoveni.

4. Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă, aceea dintre moldoveni și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o luăm în derâdere sau o socotim minoră. Aceasta este însă sistematic cultivată de către unii străini, mai ales în Răsărit, dar și de către unii români din Republica Moldova, moștenitori ai educației (propagandei) sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține.

Românii din țară tratează superficial această deosebire inventată, pentru că orice om știe că toscanii sunt italieni, că saxonii sunt germani, că normanzii sunt francezi, că toate națiunile au ramuri locale și regionale etc. La fel, moldovenii, muntenii, oltenii, ardelenii, bănățenii sunt români și nu poate să existe nicio contradicție între unii și alții.

Ca urmare, suntem și una și alta, nu doar una sau doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o ramură a românității este însă mai primejdioasă decât se poate crede, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre. De când există pe scena internațională Republica Moldova, confuzia se răspândește cu repeziciune și în Occident, pentru că „statalitatea” creează identitate (mai ales acolo unde, precum în Franța, statul se confundă cu națiunea și naționalitatea sau etnia cu cetățenia).

Din moment ce patria lui Eminescu este România („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?”), iar Eminescu este poet național și în Republica Moldova, cum să se poată vorbi de moldoveni ca popor deosebit de acela al românilor? Este lipsit deorice logică! Dar s-au mai văzut lucruri lipsite de logică ridicate la rang de realitate. Firește, datoria oricărui intelectual român este să spulbere confuzia și să evidențieze adevărul.

Și mai acută în acest sens este datoria statului numit România, a țării-mamă, care pare adesea adormită, dar aceasta este o altă chestiune, care nu-și are locul aici. Din pricina despărțirii voite dintre moldoveni și români, unii, înverșunați, ne propun să uităm de vorba „moldoveni” și să folosim numai etnonimul consacrat de români. Nu cred că asta este soluția.

„Moldovenii” și „Moldova” sunt mai mult decât două nume frumoase; ele sunt realități care exprimă esența calității noastre de români. Datoria noastră este, dimpotrivă, să le propagăm cu înțelepciune, astfel încât străinii și detractorii să poată înțelege cât de români sunt moldovenii și cât de mult datorează moldovenilor națiunea noastră românească.
5. Mai spun unii că Moldova și moldovenii s-au mișcat greu în istorie, dovadă că până și descălecatul, adică întemeierea țării, s-a făcut din Ardeal, cumva din afară sau din străinătate. Mai întâi, trebuie precizat că descălecatul nu e totuna cu întemeierea țării.

Întemeierea Moldovei s-a făcut – ca și fondarea Țării Românești – pe parcursul câtorva secole (secolele XI-XIV), prin reunirea tuturor țărilor românești de pe cuprinsul dintre Carpați, Nistru, Dunăre, Mare și Ceremuș. Descălecatul a fost doar un impuls politic (și nu demografic) venit dinspre vestși rezultat din presiunea regalității ungare asupra românilor din Maramureș.

Această presiune grea a creat două tabere în rândul nobilimii (cnezimii) românești maramureșene: una colaboraționistă, în frunte cu nobilul Dragoșși alta revoltată, în frunte cu voievodul Bogdan. Dragoș a ajuns voievod abia în Moldova, cu învoirea regelui Ungariei, iar Bogdan a fost voievod în Maramureș, cu voia adunării cnezilor Țării Maramureșului și apoi în Moldova (Țara de Sus), cu învoirea boierilor Țării Moldovei și împotriva intereselor Ungariei. Acest impuls politic (Bogdan a venit 100-200 de familii de cnezi maramureșeni) nu a fost însă extern.

Pe vremea comunismului stalinist, i s-a spus acad. David Prodan – când preda istoria medie a României la Cluj – că, susținând descălecatul,nu este marxist-leninistfiindcă privilegiază factorul extern în istorie. Pe vremea aceea, „determinant” trebuia să fie „factorul intern”. David Prodan și-a înfruntat cenzorii, spunându-le că „factorul extern” era inexistent în acest caz, deoarece descălecatul s-a produs pe același fond de civilizație românească.

Cu alte cuvinte, românii (maramureșeni) au trecut la alți români (moldoveni). Evident, consilierii sovietici din Universitate au înghițit în sec, dar au contracarat cu altă aberație: maramureșenii erau valahi, iar moldovenii erau volohi, adică două popoare înrudite, dar distincte.

6. În fine, ultima aberație despre care vreau să vă vorbesc este sărbătorirea în acest an, 2018, peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. Nimic mai fals și mai neinspirat! Se vede că sunt slabi consilierii propagatorilor moldovenismului. Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, „Țara Românească”.

În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor. Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru domnul de la Suceava Moldova.

Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi mitropolie) românească la câțiva kilometri de Cluj (la Feleacu), apus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului etc.

Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit „regele Daciei”.

De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii din familia Báthory, care visau formal această mărire.

Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne. Ștefan cel Mare este cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, un conducător de talie europeană.

*

Dar Moldova mai are o bogăție uitată de unii, spiritualitatea, cultura românească. Afirm asta bazându-mă pe cel puțin două argumente: primul este dat de personalitățile și operele de excepție ivite din spațiul moldovenesc, iar al doilea este dat de susținerea ideii de român și de România.

Ideea de român a fost apărată în Moldova încă din Evul Mediu și a condus pas cu pas la formarea identității românești:

a. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei Moldove refuzau slujba religioasă a catolicilor și se îndreptau, după tradiție, spre propriii episcopi de rit bizantin, rezistând și atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.
b. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi ajutau în rezistența lor pe românii din Transilvania și respingeau prozelitismul catolic, cerând, în locul preoților unguri, preoți vorbitori ai limbii române.
c. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință.
d. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de domnul țării prin invocarea acestei obârșii ilustre.

e. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Țara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru.
f. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie Cantemir, – primul cărturar român de valoare europeană și cu conștiință clară de român – scriind în latină și alte limbi de circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în mediile intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea limbii, specificul moldovenilor și al tuturor românilor”.

 

 

 

 

 Foto: Harta Cantemir a Moldovei

Harta a fost publicată prima dată în 1769 – 1770 în Magazin für die neue Historie und Geographie, partea a III-a şi a IV-a, ediţia în limba germană a Descriptio Moldaviaeîngrijită de Büsching. De aici a fost preluată în ediţia în limba română Operele principelui Demetriu Cantemiru typarite de Societatea Academica Romana, tomu II. Descrierea Moldaviei tradusa din textulu originale latinescu aflatu in museulu asiaticu alu Academiei imper. scientifice de la St. Petropole, cu charta geographica a Moldaviei si unu fac-simile. Bucuresci, Typografia curtii (lucratorii associati), 12, Passagiulu Romanu, 12, MDCCCLXXV.

 

De la Cantemir pornește și Școala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de afirmare culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea, prezentă în toate cele trei țări, de la Blaj la București și de Iași la Râmnic.

g. Toți marii învățați moldoveni din secolul al XIX-lea au susținut unitatea românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga.

Numai știind și pătrunzând toate acestea, se poate înțelege creația lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept „istoric naționalist”, deși el a fost unul național și internațional în același timp –, mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui înaripat, atunci când a scris inclusiv despre „neamul românesc din Basarabia”.

Iorga, care știa aproape toate mărturiile de mai sus, a scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și auzit vreodată despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.

Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români.

N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.

Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”.

Cu alte cuvinte, în scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost.

Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit.

Firește, criticii știu că Țara Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați moldoveni despre această dăinuire vorbesc.

Concluzii

După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai impresionantă doină („Balada”) românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoționantă definiție a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici?

Toți acești mari români au fost moldoveni! Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism și românitate!

Oare mai putem avea mirări, nelămuriri și îndoieli în această privință? Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste antecedente cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca cele mai înalte culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova?

Cel mai mare poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare istoric este Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist – Mihail Codreanu. Cea mai mare mișcare literară de modernizare a culturii românești și de sincronizare a sa cu spiritualitatea europeană s-a născut și s-a afirmat la Iași – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în frunte pe un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu.

Acesta, stabilit la Craiova, și-a dat băiatul la școlile bune de la Brașov, apoi în Germania etc. Fiul acesta, întors în patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la Craiova, nici la Brașov și nici măcar la București, ci la Iași, acolo unde se edificase prima universitate modernă românească și unde se făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească. Dacă programul de modernizare al societății românești l-au făcut pașoptiștii, programul de modernizare al culturii românești l-au făcut junimiștii, la Iași, și l-au făcut foarte bine.
De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la ei știu de ce țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă pot niciodată supăra pe țară, de ce țara trebuie să se cheme România și de ce poporul acesta – oricum s-ar numi – este și rămâne poporul român.

Tot de la ei știu – de la Iorga și Eminescu, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iași, de la anonimii din 1374, protectorii limbii noastre la curia papală, de la țăranii-oșteni morți la Războieni și la Stănilești, de la boierii apărători ai Tighinei și Bugeacului, de la morții căzuți la Mărășești și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani încheiațiși că ne mai căznim s-o facem și acum.

Astfel, pomeniții mari bărbați ai Moldovei ne transmit să judecăm drept și să nu ne pripim, să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă la dezbinare. Ce sunt – exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire (șchioapă și ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire prezentă numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie mai întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea!

Acest mesaj despre țară, despre unitate și despre limbă ni l-au transmis învățații moldoveni. De aceea, se poate spune că ei au făcut, într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au învățat ce este România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea ce a făcuse veacuri la rând poporul român.
În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții, Moldova frântă de dușmani, cu gropnițele domnești și cu vechile capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul și cu Marea cea Mare înstrăinate, Moldova ceea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată.

Este acea Moldovă în care până și baciul din Miorița se resemnase cu moartea! Dar este vorba numai o moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei rămâne mereu viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și pe români. Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori culturale românești sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean?

Cum să nu laud Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană, actul de la 5 ianuarie 1859 sau înființarea Universității la 1860, „Luceafărul” scris la 1883 sau „Rapsodia română” a lui Enescu? Cum să nu mă las „cuprins de acel farmec sfânt” și să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?
Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea culturii românești și al celui mai valoros tezaur al ei – limba noastră comună, limba română.

Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a împins pe toți în nemurire. Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal.

După ce am învățat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români și România, am înțeles de ce mă sunt moldovean, așa cum ar trebui să fie și să se simtă toți românii. Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism !

Acad. Ioan Aurel Pop

N. Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.

03/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Notă explicativă pentru mărginiţi – Cine susţine limba română susţine limba moldovenească. Cine susţine că limba moldovenească e o altă limbă decât limba română, susţine limba rusă.

 

 

 

 

 

 

 

Cine susţine limba română susţine limba moldovenească.

Cine susţine limba moldovenească susţine limba rusă.

Ce vor promotorii limbii române?
Vor ca limba moldovenilor să fie vorbită de toţi cetăţenii Moldovei şi să devină limbă de comunicare între toate etniile conlocuitoare.

Ce vor „moldoveniştii” promotori ai „limbii moldoveneşti”?
Vor ca situaţia să rămână cum este. Să nu fie obligaţi alolingvii să vorbească limba majorităţii, iar limba rusă să-şi păstreze statutul previlegiat.

Toţi care contrapun noţiunea de „limbă moldovenească” noţiunii de „limbă română”, îşi trădează buneii, străbuneii şi toţi înaintaşii.

Îi trădează pe toţi moldovenii care au păstrat limba moldovenească în timpul ocupaţiei ruso-ţariste şi ocupaţiei ruso-sovietice, ca noi astăzi să o putem vorbi. Pentru ca astăzi basarabenii să mai poată  fi moldoveni.

În 1812 stăpâni pe meleagurilor dintre Nistru şi Prut au devenit ruşii.

Toată administraţia s-a format în baza loaialităţii faţă de ocupant.

Biserica a fost ilegal scoasă din cadrul Mitropoliei moldoveneşti rămase dincolo de Prut.

A început colonizarea masivă a ruşilor, găgăuzilor, bulgarilor şi germanilor în sud.

Au început deplasările de populaţie moldovenească înspre răsărit, satele rămase fiind umplute cu etnici ucraineni.

Moldovenii s-au pomenit străini la ei în ţară.

Însă ceea ce au reuşit să facă moldovenii este cu adevărat eroic. Ei au reuşit să-şi păstreze esenţa naţională românească. Diferită de cea a ocupantului.

Limba este principalul criteriu de apartenenţă la un grup, mai ales atunci când în imediata apropiere se vorbesc şi alte limbi.

Doar limba este cea care poate împărtăşi şi legătura de sânge şi comuniunea de credinţă.

A vorbi moldoveneşte în secolul de ocupaţie rusească (1812-1917) a însemnat să vorbeşti limba locului, limba băştinaşilor. Şi asta în raport cu limba (limbile) veneticilor.

Moldovenilor rămaşi în restul Principatului Moldovei, neocupat de ruşi, nu li se impunea să vorbească o altă limbă decât a lor.

Orice adresare către dregătoriile statului nu se făcea nici în limba ruşilor garanţi, nici în limba turcilor suzerani, nici în limba altor puteri europene. Orice necaz, orice nevoie, moldovenii simpli şi-l puteau exprima în limba lor, în limba strămoşilor lor.

Moldovenii ocupaţi de ruşi au fost lipsiţi de acest drept.

Politica rusească de implantare a etnicilor ruşi în funcţiile administrative ale teritoriului contropit şi de impunere a limbii ruse ca limbă oficială, a separat complet lumea satului moldovenesc de urbea rusească.

Dacă limba rusă o mai cunoşteau preoţii, învăţătorii şcoliţi în oraşele imperiului, într-o măsură mai mică primarii, atunci în cazul ţăranilor simpli aceasta a rămas o necunoscută.

În timp ce în restul Moldovei societatea trăia în spiritul Europei moderne, progresiste şi revoluţionare, moldovenii din Basarabia rusească trăiau la fel cum au trăit până la ocupaţie.

Limba moldovenilor a rămas singurul bun naţional pe care ruşii nu au avut cum să-l confişte!

Dacă stăpânirea a putut fi străină, dacă bisericile au putut deveni ruseşti, limba n-a putut fi smulsă din moldovenii de la sate!

Opunerea vorbitorilor de diferite limbi ca făcând parte din diferite pături sociale, a dus şi la opunerea limbilor.

În perioada dată s-a încetăţenit noţiunea de „limbă moldovenească”, dar anume în raport cu limba rusă!

Limba moldovenească a fost pe tot parcursul ocupaţiei ruseşti dintre 1812-1917 limba care s-a contrapus limbii ruse a ocupantului. A fost arma de luptă contra limbii ruse a ocupantului.

Acest rol nu l-a avut însă dincolo de Prut, unde moldovenii erau stăpâni la ei acasă, unde mai importante erau asemănările cu conaţionalii lor din Transilvania ungurească, din Bucovina austriacă, din Basarabia rusească, din Muntenia.

Proverbul „unde-s mulţi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte” i-a caracterizat pe toţi  moldovenii, de pe ambele maluri ale Prutului.

În Moldova apuseană aceasta a dus la unirea tuturor românilor, iar în Moldova răsăriteană – la accentuarea caracterului închis al comunităţilor de moldoveni.

Este acelaşi proces de unificare dar la o scară mai redusă, căci fiind majoritari pe pământul lor, moldovenii dintre Prut şi Carpaţi şi muntenii şi-au văzut ameninţate interesele de naţiune distinctă de cele vecine, fiind cel puţin în cazul moldovenilor vie amintirea contopitorilor austrieci care au ocupat în 1774 nordul Moldovei (Bucovina) şi a celor ruşi care au ocupat estul Moldovei în 1812.

Consecinţa firească a fost unificarea întregului potenţial naţional în faţa politicilor expansioniste ale puterilor europene ale sec. 19.

La rândul lor moldovenii aflaţi sub jugul rusesc au devenit reticenţi la orice contact cu comunităţile învecinate ale ucrainenilor, găgăuzilor, nemţilor, bulgarilor, reticenţă care era valabilă şi în cazul coloniştilor în raport cu băştinaşii moldoveni. Este un sentiment firesc, uman. Este un fel de apărare, de evitare a conflictelor inevitabile.

Devagând un pic, e demn de luat în seamă un amănunt: unde consideră promotorii actuali ai existenţei unei limbi moldoveneşti în afara limbii române, că se termina aria de utilizare a limbii moldoveneşti înainte de Unirea din 1859?

Să fie la Milcov, hotarul tradiţional dintre Principatul Moldovei şi cel al Valahiei? Să fi fost conştienţi locuitorii de pe ambele maluri ale Milcovului că vorbesc o limbă distinctă de cei de pe malul opus? Ce se întâmpla în cazul mutării de pe un mal pe altul? Se producea moldovenizarea muntenilor şi muntenizarea moldovenilor?!

Sunt atât de puerile şi prosteşti argumentele „moldoveniştilor” ruşi, sovietici şi post-sovietici!

Cea de-a doua ocupaţie rusească a fost una şi mai distrugătoare pentru moldoveni.

Progresul tehnologic a atins şi sfera sociologicului. S-a luptat intens. Pe toate planurile. Ce n-au reuşit ruşii în 106 ani, au reuşit ruşii în 46 ani de soviete,în urma  monstruosului experiment al ruşilor asupra naţiunilor mici.

Nu au fost doar moldovenii basarabeni victimele. Toţi ne-slavii URSS-ului au fost priviţi ca duşmani. Şi toţi au fost trataţi ca atare.

După 1989, continuând politica sovietică, ruşii au început să contrapună şi mai intens limba moldovenilor din Republica Moldova faţă de limba celorlalţi moldoveni şi a celorlalţi români.

Dacă firescul secolului 19 era pentru moldoveni contrapunerea limbii lor şi a celor de peste Prut, în faţa limbii ruse, în cei 20 de ani de independenţă absurdul devine normă.

Limba moldovenească alături de cea rusă este contrapusă limbii române!

Este de înţeles poziţia ruşilor, cu epilepticile lor crize de ocupanţi.

Rămâne un mister însă atitudinea moldovenilor care defilează ca nişte pioni în faţa muscalilor, lovind turbaţi în memoria buneilor şi străbuneilor  lor, care nu s-au lăsat asimilaţi de contropitori, care au păstrat pentru noi limba strămoşească, care au rezistat în faţa intenţiilor de anihilare a elementului majoritar moldovenesc de pe aceste meleaguri, care au trăit cu speranţa că urmaşii lor vor putea vorbi în limba lor la ei acasă…

Problema în definitiv nu este în denumirea limbii, ci în dragostea faţă de ea, stima pentru ea şi definirea prin ea  a moldovenilor care au fost mai asupriţi de vitregiile istoriei.

„Hai să dăm mână cu mână” cei care vorbim limba moldovenească şi cei care vorbim limba română, căci duşmanul limbii noastre este limba rusă. 

De 200 de ani.

 

„Înviaţi-vă dar graiul, 
Ruginit de multă vreme, 
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.”

 

 

 

Sursa:

https://natiadinurma.wordpress.com/2012/02/28/cine-sustine-limba-romana-sustine-limba-moldoveneasca-cine-sustine-limba-moldoveneasca-sustine-limba-rusa/

 

 

 

25/03/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: