CE SPUNEAU RUȘII DESPRE MOLDOVENII DIN BASARABIA ÎN URMĂ CU APROAPE DOUĂ SECOLE

Basarabia în lucrarea „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”

În anul 1849, la tipografia Departamentului Marelui Stat Major din Sankt Petersburg apare volumul al XI-lea (partea a 3-a) din seria „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”: „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus. Oblast (regiunea) Basarabia. (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область.).

Coperta lucrării „ (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область. Санкт-Петербург, 1849), comentată de https://citatedespreromani.wordpress.com/2013/09/15/basarabia-in-lucrarea-revizuirea-militaro-statistica-a-imperiului-rus.

 

„Revizuirea militaro-statistică a regiunii Basarabia.Date generale.Prezentare generală a Basarabiei cu privire la situația militaro-statistică.

 

Regiunea Basarabia, care se află între 43°16° și 48° 39° latitudine nordică și între 45° 15° și 48° 47° longitudine estică este vârful de sud-vest al Imperiului Rus și se situează lângă posesiunile Austriei, Galiției și Bucovinei, ale Principatului Moldovei, (care se află sub protectoratul Rusiei și al Turciei) și lângă Imperiul Otoman.

Situația politică a Basarabiei, ca zonă de frontieră a statului, recenta alipire la Rusia, conform Tratatului de la București din 16 mai 1812, importanța strategică a bazelor și a liniilor de operațiune, pe care le reprezintă aceasta, creează necesitatea prezenței permanente a trupelor militare.

În Basarabia, mai ales în sudul acesteia, grație abundenței de pășuni s-ar putea amplasa cavaleria, însă corpurile de cavalerie au o poziție mult mai favorabilă, în guberniile adiacente Basarabiei, Herson și Podolsk, unde este localizată cavaleria de rezervă și, înafară de aceasta, aproape tot sudul Basarabiei este locuit de colonii, dotate cu terenuri vaste…”

 

„II. Terenul.

1) Frontiere.

Regiunea Basarabia se învecinează în nord, pe o lungime de aproximativ 50 de verste cu Galiția Austriacă, de la satul Onut până la vărsarea râului Zbruci în Nistru, lângă satul Isakivți și mai departe, spre nord și est, cu guberniile Podolsk și Herson, până la vărsarea lui în Liman și Marea Neagră, care spală restul hotarului de sud-est al Basarabiei, în jur de 160 de verste, până la gurile Dunării. Râul Dunărea, de la Reni până la Ismail și de acolo, prin brațul sudic, numit și Sfântul Gheorghe, până la mare, constituie frontiera de sud a Basarabiei și frontiera de stat 

 

Frontierele.dintre Rusia și Turcia. În vest Basarabia se mărginește cu Principatul Moldovei, de care este separată de râul Prut, de la satul Noua Suliță până la vărsarea lui în Dunăre; și cu posesiunea austriacă Bucovina, de care este separată de o linie convențională uscată, pe o întindere de 45 de verste, care duce pe râurile Răchitna, care se varsă în Prut și Ramneț sau „Fluxul Negru” și Onut, care se varsă în Nistru.”

Pământurile dintre Nistru și Prut, pe parcursul secolelor precedente, au fost lăcașul atâtor popoare și noroade de diferite origini, încât cu greu se poate găsi un alt exemplu similar în istorie. Sciții, Geții, Bastarnii, Dacii și cei care au stăpânit Dacia – Romanii, apoi Goții și Hunii, Avarii, Bulgarii, Slavii, apoi Ungurii, Pecenegii, Uzii și în sfârșit, pe timpul domniei dinastiei Comnen, rămășițele Dacilor antici, reveniți din munții Transcarpatici, deja amestecați cu popoare Slave și imigranți Romani și care se numeau Români sau Moldoveni, după râul Molda, întâiul lor lăcaș, toate aceste popoare, unul după altul, se așezau pe locurile predecesorilor lor și erau din nou alungați de alte popoare. În secolul al XII-lea aici apar Genovezii.  

Surse:

1) http://www.twirpx.com/file/637250;

2) http://book-old.ru;

3) http://dacoromania.net;

4) http://rutracker.org.

Publicitate

ROMÂNISMUL LA RĂSĂRIT DE PRUT, ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI al XX -lea

 

Teritoriul românesc numit Basarabia s-a unit benevol cu România în 1918, în baza deciziei Sfatului Ţării, primul Parlament al acestei provincii, exponentul conştiinţei naţionale româneşti a populaţiei băştinaşe basarabene.

Forţele motrice a acestei Uniri n-au fost împrejurările politice şi istorice, ci românismul locuitorilor teritoriului dintre Prut şi Nistru, conservat şi ocrotit de Biserică, de ţărănime, dar şi de intelectuali şi alţi adevăraţi patrioţi, care tot din rândul ţărănimii îşi trăgeau obârşia.
La 28 octombrie 1920, prin încheierea Convenţiei internaţionale în chestiunea Basarabiei, care a avut loc la Paris, între Anglia, Franţa, Italia, Japonia pe de o parte şi România, se recunoştea suzeranitatea României asupra Basarabiei.

Convenţia a fost semnată, dar n-a fost ratificată de Japonia. Uniunea Sovietică, prin încheierea la Londra a pactelor de neagresiune din 3 şi 4 iulie 1933, de fapt recunoştea şi ea actul Unirii Basarabiei cu România.

După istoricul Alexandru Boldur „prin Convenţiile din 1933 Sovietele au creat Basarabiei o situaţie prin care «posesiunea» se transformă inevitabil în «drept», starea de fapt se îmbracă în forme legitime juridice”.

„Prin urmare, consideră A. Boldur, înainte de 1940 situaţia Basarabiei se baza din punct de vedere juridic pe:

1. Voinţa populaţiei Basarabiei de a trăi în componenţa statului naţional românesc.

2. Voinţa României de a avea această provincie în competenţa teritoriului său.

3. Voinţa principial exprimată în 1917 a guvernului sovietic, de a socoti liber de
legătură cu statul rusesc oricare popor din cuprinsul vechii Rusii ţariste.

4.Dreptul de autodeterminare a naţionalităţilor, recunoscut de guvernele revoluţiei ruse,
anterioare sovietelor.

5. Angajamentul formal al Sovietelor de a respecta integritatea teritorială a României,
înţelegând prin teritoriul românesc şi cel al Basarabiei, şi de a se abţine pentru totdeauna de
orice agresiune în această direcţie”.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică, prin ultimatumul din 26 iunie 1940, s-a dedat laun act  de agresiune contra României, cerând sub amenințare Basarabia şi Nordul Bucovinei.

România acedat fără a opune o cât de mică rezistenţă întru salvarea demnităţii româneşti, contrar voinţei multor români, în primul rând a celor basarabeni. Unul dintre aceşti protestatari a fost şi marele patriot, profesorul Ştefan Ciobanu, originar din comuna Tălmaza, judeţul Tighina, una dintre cele mai mari localităţi basarabene de pe malul drept al Nistrului.
Reproducem integral declaraţia profesorului Ştefan Ciobanu, rostită în şedinţa Consiliului de Coroană al României din 27 iunie 1940, la care el a fost invitat ca fiind ministru al cultelor şi artelor al României. Marele patriot român din Basarabia s-a pronunţat pentru neacceptarea ultimatumului şi pentru opunerea rezistenţei.

În şedinţa de la amiază profesorul Şt. Ciobanu spunea:

„Sire! Provincia românească dintre Prut şi Nistru a făcut parte integrantă din vechea Moldovă de la înfiinţarea acestei formaţiuni politice româneşti.
Populaţia românească de răsărit a Moldovei, numită astăzi Basarabia, împărtăşeşte soarta întregului neam românesc în decursul unui şir de veacuri, până când în anul 1812 această provincie a fost smulsă mişeleşte din trupul neamului românesc şi anexată la imperiul ţarist, cu care n-a avut niciodată nici un fel de contracte.

Populaţia Basarabiei, formată 75 la sută din români şi 25 la sută din minorităţi aduse recent de ruşi, are un caracter eminamente românesc.

După o rezistenţă dârză a întregii populaţii în contra tendinţelor brutale de rusificare şi deznaţionalizare prin colonizări şi deportări, după grele suferinţe pe care le-a îndurat din partea stăpânirii barbare ruseşti, poporul românesc din Basarabia trece prin frământările revoluţionare ruseşti din anii 1905-1906 şi 1917-1918 şi, în baza dreptului de autodeterminare a popoarelor subjugate din Rusia, se uneşte cu Patria-mamă România.
Unirea se face prin organul revoluţionar legal al Basarabiei, unire care a fost cerută încă la începutul revoluţiei din 1918 de diferite congrese ale ţăranilor şi intelectualilor.

Dorinţa de a se realiza unirea a fost atât de mare, încât populaţia n-a ţinut seama că Vechiul regat, în parte sub ocupaţie, se găsea într-o situaţie critică.

Şi atunci cum s-ar putea abandona o populaţie românească, care cu atâta încredere s-a aruncat în braţele statului român?

Cum s-ar putea ceda Basarabia care şi-a arătat ataşamentul condiţionat faţă de Neamul şi Ţara Românească şi faţă de tron? Cum s-ar putea călca în picioare o poruncă a trecutului nostru istoric, cum s-ar putea trece peste suferinţele, lacrimile şi sângele acelora care s-au
jertfit pentru realizarea idealului neamului nostru?

Chiar minoritarii şi-au arătat tot devotamentul faţă de neamul românesc, manifestat în diferite alegeri şi în vizita regală recentă la Chişinău, şi-au manifestat dorinţa de a trăi în cadrul românismului.
Sire! Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna să aruncăm populaţia din Basarabia în braţele unui neam străin şi ale unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-l doreşte.

Răspunsul ce trebuie dat Sovietelor:  rezistenţă până la sfârşit.

În lupta ce se va da în contra cotropitorilor, populaţia din Basarabia va fi alături de Armata Română.

Sire! (spunea patriotul basarabean Şt. Ciobanu, la şedinţa care a continuat în seara zilei de 27.06.1940) Susţin întru totul declaraţia pe care am făcut-o în
şedinţa de la amiază. Conştiinţa mea de român basarabean nu-mi permite să concep ca o provincie care şi din punct de vedere istoric, şi ca structură etnografică, este românească să fie cedată ruşilor fără nici un gest de apărare, ca populaţia ei să fie lăsată pradă. Acei dintre membrii Consiliului, care susţin că această cedare va fi provizorie, se înşeală.

Noi, care am simţit cizma robiei ruseşti, nu putem crede că stăpânirea rusească va fi uşor de înlăturat, că dreptatea noastră va fi restabilită. Eu cred ceva mai mult.

Acei care au urmărit evoluţia ideilor politice din Rusia din ultimul timp au putut observa că în viaţa ruşilor sovietici s-a produs un reviriment. De la internaţionalismul bolşevic ei au revenit la naţionalismul cel mai autentic al Rusiei ţariste.

Respectul drepturilor altor popoare este o ficţiune. Aceeaşi recrudescenţă s-a petrecut şi în altă ordine de gândire a ruşilor.

De la principiul de libertate, de autodeterminare a neamurilor, de care au făcut atâta paradă comuniştii, la ei reînvie ideea veche imperialistă într-o formă cu mult mai pronunţată decât
aceea de sub regimul ţarist.

Politica agresivă faţa de Polonia, Finlanda şi Ţările Baltice este o mărturie, la fel și  reînvierea imperialismului a renăscut şi visul obsesiv de cucerire a Constantinopolului, precum şi ideea panslavistă, idei alimentate de o întreagă literatură în decursul unui şir de veacuri.

Ei nu se vor mulţumi numai cu Basarabia, care nu este pentru ei decât un punct de trecere spre Peninsula Balcanică. Politica lor de apropiere faţă de
bulgari şi de sârbi nu este decât o încercare de a realiza visul slavofîlilor. Şi dacă vom ţine seama că la bulgari şi sârbi exista în stare latentă şi mişcarea  ruşii mâine vor pretinde Dobrogea, fie pentru ei, fie pentru bulgari, ca să facă joncţiunea între ei şi statul bulgar.

Cedarea Basarabiei ar deştepta şi poftele ungurilor şi ale bulgarilor.
Sire, decât să ne răşluiască ţara, bucată cu bucată, mai bine să murim cu toţii pentru un ideal al părinţilor noştri”.
Aceste înflăcărate, zguduitoare şi pătrunse de o profundă durere cuvinte ale lui Şt. Ciobanu, dar şi ale altor cu adevăraţi patrioţi l-au făcut pe Regele Carol al II-lea al României să noteze în memoriile sale:

„Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat, toţi cei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei prezenţi 26, au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silvio Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” (subl. n.).

Cu toate acestea, Basarabia a fost „cedată” de România spre a fi anexată a doua oară de Uniunea Sovietică imperială.

Se cunoaşte că odată cu anexarea  la 28 iunie 1940, regimul comunist de ocupaţie şi-a pus scopul să dezrădăcineze şi să lichideze românismul basarabean.

În acest scop autorităţile sovietice au organizat în Basarabia un regim de persecuții atroce  persecutarea tuturor acelora care, într-un mod sau altul, şi-au demonstrat deschis ataşamentul faţă de români şi România.

Prin exterminarea fizică, deportările masive în repetate rânduri în Siberia, procesele judiciare şi extrajudiciare, conştienta organizare în Basarabia a foametei în anii 1946 – 47, prefacerea râului românesc Prut în zid chinezesc, interzicerea rostirii adevărului privind trecutul românesc al Basarabiei şi alte măsuri, totuşi, sovietele n-au reuşit să nimicească spiritul românesc în Basarabia.

Cu toate interzicerile, represiunile şi teroarea, nu toţi basarabenii, nu toţi savanţii sovietici, au acceptat teoria pseudoştiinţifică şi antiromânească privind existenţa în aşa – zisa Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, a unui popor şi a unei limbi distincte față de de poporul și limba română.

Românismul moldovenilor basarabeni n-a putut şi nu poate fi înăbuşit.

 

 

Surse:

http://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

MITUL „STATALITĂȚII MOLDOVENEȘTI”

 

ION MISCHEVCA:

Orice stat este ca o haină pe care o îmbracă un popor, pentru a se proteja de intemperii, dar nimeni nu poate purta aceeași haină la infinit.

Nicăieri în lume nu au existat state veșnice. Drept mărturie sunt orașele-state mesopotamiene (Ur, Uruk, Kiș), polisurile grecești (Atena, Sparta, Milet), dinastiile chinezești (Qin, Jin, Ming), imperiile romane (de Apus, de Răsărit și de „națiune germană”), califatele arabe (Omeiad, Abbasid, Fatimid), hanatele tătaro-mongole (Hoarda de Aur, Chagatai, Ilhanat) și multe alte forme de organizare social-politică, dispărute de-a lungul timpului.

Atunci când unii elogiază „statalitatea moldovenească” multiseculară, accentuând specificul regional și considerându-se urmași direcți ai lui Ștefan cel Mare, nu fac decât să alimenteze un mit și să persiste în minciună.

Românii au trăit în state separate la fel ca rușii, germanii, italienii, spaniolii, polonezii ș.a., iar românii de la est de Carpați nu au locuit permanent în aceeași „țară”.

Primele entități (pre)statale din acest spațiu au fost suficient de numeroase pentru a combate exclusivismul falșilor moldoveniști: Țara Bolohovenilor, Țara Lăpușnei, Țara Brodnicilor, Țara Bârladnicilor, Țara Tigheciului etc.

În fond, întemeierea statelor medievale nu s-a produs într-o zi sau într-un an, fiind procese de lungă durată și cu evoluții variate. Astfel, nu putem opera cu date precise, de genul 1359, pentru că și sursele care atestă apariția Țării Moldovei pe harta Europei sunt destul de vagi. Bunăoară, în cronica lui Jan Długosz se menționează că la 1325 o oaste românească din părțile Moldovei a luptat alături de polonezi contra cehilor, apoi la 1332 regele Carol Robert al Ungariei se plânge că moșiile episcopiei Milcovului au fost răpite de „cei puternici ai ținutului”, ceea ce confirmă existența atât a unor formațiuni militare, cât și a unei aristocrații locale, anterioare fondării statului „moldovenesc”.

De fapt, în timpul campaniei din 1359, Dragoș din Giulești înăbușă o răscoală a românilor de la est de Carpați împotriva Coroanei ungare, motiv pentru care regele Ludovic de Anjou emite, la 20 martie 1360, o diplomă de recunoaștere a meritelor voievodului maramureșean și de mulțumire pentru că a restabilit dominația în „terre nostre Moldavane”.

Cu alte cuvinte, Țara Moldovei era un fel de marcă ungară la 1359, iar exagerarea primei mențiuni documentare echivalează cu fluturarea unui certificat de naștere fals.

 

Regele Ungariei Carol Robert d’Anjou, se plângea de amestecul localnicilor în Episcopia catolică de Milcov.

Atunci când regele Ludovic pregătea o campanie militară împotriva Țării Românești, a aflat vestea izgonirii lui Balc, fiul lui Sas, succesorul lui Dragoș „descălecătorul”. Astfel, prin actul regal din 2 februarie 1365, Moldova ieșea de sub suzeranitatea ungară și se transforma în stat („in regnum est dilatanta”).

Cu toate acestea, însă, din aceeași cronică poloneză a lui Długosz aflăm despre alți voievozi, Petru şi Ştefan, care se luptau între ei pentru stăpânire în părţile de nord ale ţării, tocmai în perioada în care Bogdan Întemeietorul domnea la Baia.

În plus, până în 1392, când Roman I se proclamă „domn al Moldovei de la munte până la mare” nu avem nicio confirmare a întinderii teritoriale a „noului” stat și nici nu suntem siguri că voievodul moldovean nu a exagerat cu delimitarea geografică.

Ba mai mult, începând cu 1436, fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaș și Ștefan al II-lea au împărțit puterea în „Țara de Sus” și „Țara de Jos”.

Prin urmare, cel puțin în primele decenii de la fondare, Moldova nu a fost nici stat independent (de sub suzeranitatea ungară a trecut ba la cea poloneză, ba la cea otomană), nici stat centralizat (capitala era doar o reședință domnească) și nici măcar pe deplin unitar.

Statele medievale se deosebesc fundamental de cele moderne. În primul rând, pentru că locuitorii acestora nu erau cetățeni cu drepturi „egale”, ci supuși ai suveranului. În al doilea rând, fiindcă nu conta atât identitatea etnică a populației, cât loialitatea acesteia față de elitele conducătoare. Și nu în ultimul rând: construcția statală în Evul Mediu se baza fie pe continuitate, fie pe succesiune, și puțin spre deloc – pe națiune.

Dimitrie Cantemir: „moldovenii au păstrat totdeauna numele de romani”. Sursa foto

Dacă în vestul Europei, Imperiul Carolingian (și ulterior „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană”, despre care Marc Bloch spunea că nu a fost nici sfânt, nici roman și nici de națiune germană) poate fi considerat succesorul de drept al Imperiului Roman de Apus, și nicidecum continuatorul acestuia (întrucât unul fusese păgân, iar altul creștin), atunci în est situația era diametral opusă: Rusia țaristă și-a arogat rolul de „a treia Romă”, deși era doar continuatoarea, și nu succesoarea Imperiului Roman de Răsărit. În ceea ce privește Țările Române, Nicolae Iorga a definit cel mai bine cauzele apariției și existenței lor: „Bizanț după Bizanț”.

Odată cu înfrângerea și retragerea definitivă a hoardelor tătare (sec. XIII-XIV), slăbirea dominației maghiare (mijlocul sec. XIV) și cucerirea Constantinopolului de către mahomedani (1453), în spațiul extra-carpatic s-au coagulat două entități statale de factură bizantină. Acest fapt este demonstrat prin transpunerea legislației, imitarea stilului arhitectural, importanța deosebită a Bisericii și însăși promovarea creștinismului mesianic la nivel de ideologie oficială.

Atât Țara Moldovei, cât și Țara Românească își revendicau statutul de unică moștenitoare a Bizanțului (căci ambele erau continuatoare), motiv pentru care rivalitățile politice (și uneori chiar luptele fratricide) nu mai conteneau. Ștefan cel Mare a purtat mai multe războaie sângeroase cu muntenii, decât cu turcii, iar disputele personale dintre Matei Basarab și Vasile Lupu sau dintre Brâncoveni și Cantemirești au devenit antologice.

În fond, atâta vreme cât influența externă a permis și chiar exploatat disputele interne dintre Țările Române, pe de o parte, și instituția domniei și marea boierime, pe de altă parte, necesitatea unei unificări pașnice, pe criterii naționale, nu se cristalizase.

Din moment ce Problema Orientală s-a acutizat, iar menținerea integrității teritoriale a Porții Otomane se făcea din contul teritoriilor românești (anexarea Olteniei la 1718 și a Bucovinei la 1775 de către Imperiul Habsburgic, apoi raptul Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rusiei), păstrarea a două Principate separate nu mai avea nicio justificare pentru români. Adică perpetuarea dihotomiei statale (Moldova și Muntenia) punea în pericol însăși existența ființei naționale.

Toți cronicarii noștri au evocat originea comună a locuitorilor statelor medievale românești. Grigore Ureche afirmase că „de la Râm ne tragem” și considera „descălecatul” lui Dragoș în Moldova ca fiind al doilea după cel al lui Traian în Dacia. Ceva mai categoric se pronunțase Miron Costin, care în lucrarea „De neamul moldovenilor” menționează:

 „Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (al Moldovei şi Munteniei – n.a.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi…”. O opinie oarecum similară a exprimat și Dimitrie Cantemir, care în „Descrierea Moldovei” menționează că „moldovenii au păstrat totdeauna numele de romani”.

Totuși, viziunea marelui cărturar era disconcordantă cu a cronicarilor în ceea ce privește rolul instituției domniei: dacă pentru Ureche și Costin statul ideal îl reprezenta democrația șleahtei poloneze, atunci pentru Cantemir autoritatea domnului era un atribut indispensabil al „statalității”.

Abia în sec. XIX, când conștiința națională a început să prevaleze asupra celei religioase, imixtiunea forțelor externe în treburile interne ale Principatelor devenise frecventă, iar păstrarea moștenirii bizantine a fost substituită de asumarea originii latine, statele medievale românești s-au contopit, formând statul național modern – România. Iată și ce spunea moldoveanul Eminescu la acest subiect: „Câtă vreme religiunea era ordinea de idei predominatoare, românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult sau mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s-a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etnică între români şi celelalte popoare ortodoxe s-a curmat”.

Marele istoric ieșean A.D. Xenopol făcea distincția dintre faptele ce se desfășoară în natură, pe care le definește ca fiind „de repetiție” (pentru că pot fi reproduse în condiții de laborator), și faptele istorice, adică „de succesiune” (care nu mai pot fi reproduse în aceleași condiții). Pornind de la această aserțiune, vom înțelege mai ușor de ce atât refacerea, cât și însăși „statalitatea moldovenească” a fost și este un mit.

                                  Istoricul roman A. D. Xenopol. Sursa foto

Firește, nimeni nu neagă că în trecut a existat un stat cu denumirea de „Moldova”. În același timp, însă, termenul respectiv nu a fost unicul utilizat, deopotrivă în interior și în exterior. Titulatura domnilor moldoveni din secolul XV, indicată în hrisoavele lor slavone, în inscripțiile de pe broderii, cuprindea adesea cuvântul Moldovlahia, drept numele statului.

 În unele izvoare străine, Moldova apare ca Valahia Minor, alteori ca Valahia Major(în funcție de întinderea teritorială și importanța geostrategică pentru cancelariile emitente). Otomanii, urmând propriul lor exemplu (se considerau urmașii lui Osman I), au denumit statul medieval „moldovenesc” – Bogdania, după numele dinastiei fondatoare.

Într-o scrisoare a lui Ștefan cel Mare către dogele Veneției, din 1477, se utilizează de două ori sintagma „l’altra Vlachia”, adică „cealaltă Țară Românească”, pentru a desemna statul de la sud de Carpați, fapt ce demonstrează că în viziunea domnului și Moldova era o țară românească.

Predilecția unora de a găsi răspunsuri în trecut la dilemele prezentului, denotă diletantism. A considera „statalitatea moldovenească” ca fiind un fenomen istoric etern și continuu reprezintă dovada mediocrității, dacă nu chiar a imbecilității.

De dragul inventării „națiunii multiseculare moldovenești” se interpretează tendențios sursele, se evidențiază unele personalități în detrimentul altora și se falsifică faptele. Moldova lui Ștefan cel Mare nu mai era aceeași nici la 70 de ani după moartea sa, cu atât mai puțin astăzi.

Urcarea la domnie a lui Petru Șchiopu (la 1574), fratele domnului muntean Alexandru al II-lea Mircea, cu sprijinul oștilor otomane, a întrerupt tradiția dinastică a Bogdăneștilor (inclusiv ramura Mușatinilor).

Perindarea la tron a diferitor familii boierești (Movileștii, Cantemireștii, ș.a.), frecventa mazilire a domnilor pământeni, încununată cu instaurarea regimului turco-fanariot, precum și satisfacerea pretențiilor teritoriale ale Imperiilor Habsburgic și Țarist, prin anexarea Bucovinei (1775) și a Basarabiei (1812), au modificat definitiv statutul juridic al Țării Moldovei.

Cu alte cuvinte, statul medieval „moldovenesc” nici nu a reușit să se fortifice, că s-a și pomenit sub suzeranitate otomană pasivă, apoi activă, după care –sub protectorat rusesc și într-un final – sub garanția colectivă a marilor puteri.

În condițiile în care toate cetățile de scaun (Baia, Suceava, Iași), principalele ctitorii mănăstirești și bisericești (Putna, Voroneț, Trei Ierarhi), cele mai multe centre administrativ-teritoriale, precum și râul de la care provine denumirea statului se află în dreapta Prutului, oricare altă entitate statală în afară de România nu poate fi considerată succesoarea de drept a Principatului Moldovei.

Nici măcar Republica Democratică Moldovenească și cu atât mai puțin statele artificial create de sovietici: RASSM și RSSM.

Țara Moldovei și-a încetat benevol existența odată cu Unirea din 1859, prin care două entități s-au contopit într-una singură. Cei care se pretează asupra restabilirii „statalității moldovenești” nu doar atentează la integritatea teritorială a României, dar și denaturează istoria. E ca și cum rușii și-ar dori să revină la cnezate, nemții – la peste 300 de state, italienii – la republici și regate, etc. Din fericire, faptele istorice nu mai pot fi reproduse nici măcar în laboratoarele Kremlinului.

„Secolul națiunilor” i-a luat oarecum prin surprindere pe români și i-a găsit mai divizați decât în Evul Mediu. De la două state medievale relativ omogene și o singură provincie românească sub dominație străină, la începutul sec. XIX s-a ajuns la trei regiuni înstrăinate, pe lângă cele două Principate dunărene.

Paradoxal, dar anume anexarea Bucovinei și a Basarabiei i-a determinat pe moldovenii din dreapta Prutului să renunțe la „statalitate” de dragul supraviețuirii ca neam.

Scindarea Moldovei la 1812 a demonstrat încă o dată că Țările Române nu erau decât niște pioni pe tabla de șah a marilor puteri. Raptul teritorial s-a produs cu încălcarea grosolană a dreptului internațional (vestitele capitulații și Tratatul de la Kuciuk-Kainargi), fără consultarea populației și în pofida protestelor mitropolitului (și caimacamului) Veniamin Costache.

Chiar dacă unii boieri moldoveni inițial au salutat „alipirea” la Imperiul Țarist, deoarece conștiința religioasă încă prevala asupra celei naționale, pierderea moșiilor lor de partea cealaltă a Prutului și anularea treptată a autonomiei Basarabiei (prin introducerea legislației țariste și a limbii ruse în administrație și biserică) i-a determinat, în 1814, să se adreseze mitropolitului uzurpator Gavriil Bănulescu-Bodoni cu următoarele revendicări:

„(…)Se împlinesc patru secole de cînd Moldova se conduce după legile sale şi se poate oare crede că ea n-a avut şi nici acum nu dispune de acestea? Oare nu avem noi obiceiurile noastre vechi moldoveneşti şi pravile obligatorii? Oare nu sînt pravilele tipărite ale lui Vasile-Voievod? Oare nu sînt legiuirile domnitorilor, hrisoavele şi diatele scoase în diferite timpuri? Nu se caută oare judecăţile în baza legilor lui lustinian şi ale altor împăraţi greci? (…) Pentru păstrarea obiceiurilor noastre legitime şi înlăturarea multor născociri străine legiuirilor noastre, noi cu lacrimi înduioşătoare cerem de la Monarh, în primul rînd, ca Arhipăstorul – mitropolitul nostru – să fie şi astăzi, precum era din moşi-strămoşi, prima persoană la judeţe; în al doilea rînd, binevoiască Maiestatea sa imperială de a numi în slujba de cîrmuitor civil al Basarabiei pe un moldovean, din rîndul celor supuşi tronului rusesc, care ne ştie firea, credinţa noastră şi legile; care cunoaşte neamurile boiereşti, rangurile, obiceiurile pămîntului; care ar fi în stare să atragă spre sine şi inimile fraţilor noştri, să sporească populaţia regiunii şi să fie pentru noi un adăpost de totdeauna.”

Această scrisoare a boierilor moldoveni rămași în Basarabia anexată a fost transmisă împăratului Alexandru I, care i-a și răspuns mitropolitului, la 1 aprilie 1816, asigurându-l că va păstra legile (dar mai ales privilegiile) locale:

„(…)Intenţia mea constă în a dărui Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare moravurilor, obiceiurilor şi legilor ei(…) Eu doresc ca această ţară roditoare să se însufleţească de o viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu prin rîvna de care va da dovadă, precum şi de la toţi locuitorii Basarabiei prin ajutorul unanim pe care îl vor acorda. Dorind să fie înştiinţaţi despre aceasta toţi locuitorii, întru binele lor, mă adresez Domniei voastre, poruncindu-vă ca tot ce este expus aici să fie tălmăcit în limba poporului şi prin citire bisericească să fie dat spre ascultare turmei încredinţate Domniei voastre, să ştie preoţimea, boierii şi tot poporul, prin slujitorii sfintei biserici, că ochiul meu, iubitor de fii, priveşte asupra lor şi eu mă îngrijesc ca ei să fie fericiţi.”

Din această corespondență trebuie reținute următoarele lucruri: pe de o parte, prin evocarea obiceiurilor vechi, a legislației românești de sorginte bizantină (cum ar fi „Pravila” lui Vasile Lupu) și solicitarea de a numi un moldovean în funcția de guvernator civil, elita politică locală spera că regiunii i se va păstra autonomia până la reîntregirea Moldovei, iar pe de altă parte, ţarul Rusiei considera Basarabia ca fiind o „țară” și conştientiza faptul că locuitorii acesteia nu înţelegeau limba rusă.

Prin urmare, încă din primii ani de la anexare au apărut divergențe între viziunea boierilor moldoveni și cea a autorităților țariste cu privire la rolul și statutul teritoriului dintre Prut și Nistru.

Dacă inițial rușii nu cunoșteau nici măcar religia populației majoritare a regiunii (guvernul de la Petersburg îl trimite, în 1816, pe P.P. Svinin cu misiunea de a lămuri de ce confesiune este populația Basarabiei) și încercau să o transforme într-un model de cârmuire pentru toate popoarele creștine din Balcani, atunci odată cu urcarea la tron a lui Nicolae I (1825) politica țaristă în Basarabia a devenit una de rusificare și de deznaționalizare.

Anularea autonomiei la 1828 și a hotarului administrativ pe Nistru la 1830 a pus bazele integrării regiunii în cadrul Imperiului Rusiei.

Cu toate acestea, regimul țarist recunoștea originea românească a populației majoritare din Basarabia. În 1823, vice-guvernatorul Filip Viegel constatase că „aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian”. Într-o „descriere etnografică a moldovenilor” aparţinând lui Lev Simionovici Berg, care reafirmă romanitatea basarabenilor, dar şi comunitatea lor cu românii de peste Prut, se spune că „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova.

De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”. Consideraţii privind preponderenţa elementului etnic românesc în Basarabia se regăsesc şi în alte scrieri din perioada ţaristă, cum sunt cele ale militarului A.O. Zaşciuk, ale scriitorului V.M Garsin, ale publicistului L. Tihomirov, ale generalului Kuropatkin, ale geografului P.P Soraka, ale profesorului N. Laşkov etc.

Revoluția pașoptistă a animat sentimentele naționale ale elitei politice atât din dreapta, cât și din stânga Prutului. Ca urmare a tentativelor de asimilare și de integrare definitivă a Basarabiei în cadrul Imperiului Rusiei, boierii moldoveni nu mai militau pentru refacerea statului medieval, ci pentru unificarea tuturor teritoriilor românești, inclusiv a celor înstrăinate, într-un singur stat național și modern.

În 1848, un oarecare Achim Popov, deținătorul unei tipografii și litografii, solicită permisiunea autorităților țariste de a edita ziarul „Românul” la Chișinău.

Firește, propunerea a fost respinsă de către general-guvernatorul Pavel Fiodorov, deși administrația regională, prin scrisoarea-raport din 24 ianuarie, își dăduse inițial acordul. În vara aceluiași an, ministerul de externe a guvernului de la Petersburg emitea o notă circulară agențiilor diplomatice rusești de peste hotare, în care se menționa că boierii moldoveni „vor să restabilească vechea lor naționalitate (…) și să constituie, sub numele de Regat Daco-Roman, un nou stat, separat și independent, la formarea căruia ar trebui să participe fraţii lor din Moldova, din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia”.

Totodată, în timpul intervenției Rusiei pentru înăbușirea revoluției pașoptiste, unii dintre basarabenii înrolați în armata țaristă, primind ordine să comită represiuni împotriva revoluționarilor din Bârlad, au refuzat, șapte dintre ei fiind spânzurați.

Înfrângerea suferită în războiul Crimeii (1853-1856), dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și implicit Unirea Principatelor Române (1859), precum și declanșarea răscoalei poloneze (1863), au înăsprit măsurile restrictive ale regimului țarist în Basarabia, fapt dovedit prin crearea unui aparat poliţienesc de supraveghere, care avea sarcina de a depista şi anihila orice manifestare de românism, interpretat de autorităţi ca act de neloialitate faţă de ţar şi imperiu.

Cu toate acestea, în stânga Prutului pătrund publicații precum „Curierul românesc” (apărut la Bucureşti la 8/20 aprilie 1829, sub conducerea lui Ion Heliade-Rădulescu) şi „Albina Românească” (primul ziar de limba română din Moldova, al cărui proprietar şi redactor era Gheorghe Asachi).

De asemenea, nu putem ignora păstrarea unei comunicări intelectual-academice între Basarabia şi Principatele Unite (România) în a doua jumătate a secolului ХIХ, întrucât Alexandru şi Bogdan P. Haşdeu, Ion Suruceanu, Nicolae Şt. Casso, Iancu Străjescu ş.a. au fost aleşi membri ai Societăţii Literare, viitoarea Academie Română. Totodată, în 1854 trupa de teatru din Iaşi a început să dea reprezentaţii la Chişinău.

Bineînţeles, autorităţile ţariste acceptau (cu reticenţă) ca teatrele româneşti să prezinte spectacole în capitala provinciei, unde erau mai puţini băştinaşi decât alogeni şi refuzau (cu înverșunare) ofertele teatrale în centrele urbane (Soroca, Orhei, Bălţi etc.), unde ponderea românilor basarabeni era masivă.

La 6 iulie 1863, într-un raport al Guvernatorului civil al Basarabiei adresat împăratului Rusiei se spune despre existența unei grupări românofile la est de Prut. Iată un fragment din respectivul document:

„(…)având în vedere că Basarabia este o regiune limitrofă, aflată în situaţia exclusivă a vecinătăţii cu una şi aceeaşi comunitate din Moldova, consider de datoria mea să menţionez Excelenţei Voastre Imperiale ce observaţii am reuşit să fac (…) reprezentanţii dvorenimii moldoveneşti cu rădăcini româneşti sunt foarte puţini, dar şi aceştia au ieşit nu demult din rândurile oamenilor simpli (…)în cadrul dvorenimii locale nu există aceleaşi viziuni, aceasta divizându-se în partide. Până la tratatul de pace din a. 1856, partidele respective se ciocneau doar în aşa-zisele treburi locale, urmărind fiecare din ele propriile interese (…) Tânăra generaţie, primind, în special, studii superioare, începuse să viseze la o Românie unită, şi deşi aceste dorinţe nu se manifestau prin nimic altceva decât discuţii în particular, impulsul a fost dat şi noua direcţie a început să sensibilizeze şi acele partide, care până atunci se gândeau numai la facilităţile personale (…)”.

Analizând acest document de arhivă, putem formula câteva concluzii:

1. Administraţia ţaristă recunoştea, după o jumătate de secol, că în Basarabia şi în Moldova din dreapta Prutului exista aceeaşi comunitate etnică;

2. Dvorenimea basarabeană, ca urmare a politicii de colonizare şi împroprietărire, a devenit tot mai pestriţă, iar boierii de origine românească proveneau din mediul răzeşilor;

3. Unificarea Principatelor a impulsionat manifestările de conştiinţă naţională din Basarabia, în special în rândul tinerilor cu studii;

4. Românofilii, deşi puţini la număr şi lipsiţi de experienţă, au reuşit să atragă, cel puţin declarativ, boierimea conservatoare de partea lor.

Dacă în primele decenii de după anexarea Basarabiei administrația țaristă nu știa cum să gestioneze noua „achiziție” teritorială, oscilând între păstrarea unei autonomii relative sau integrarea sa definitivă în componența Rusiei, atunci în a doua jumătate a secolului XIX politica imperial-statală în acest spațiu se modifică substanțial: Basarabia devine gubernie (1873) și se intensifică procesul de rusificare a populației băștinașe.

                                  Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei

Spre deosebire de sovietici, autoritățile țariste recunoșteau că moldovenii din stânga Prutului sunt de aceeași etnie cu locuitorii Principatelor Române. Pentru oficialii imperiali, religia creștin-ortodoxă și limba rusă devin pilonii principali ai construcției statale în Basarabia.

Dacă sub aspect confesional, jumătatea de est a Țării Moldovei, ruptă arbitrar la 1812, era uniformizată și racordată la politica oficială a guvernului de la Petersburg, atunci din punct de vedere lingvistic țariștii întâmpinau dificultăți în impunerea limbii ruse basarabenilor. Istoricul și etnograful rus P.N. Batiușkov, în lucrarea Bessarabja, istoriceskoe opisanie (publicată la 1892), considera că: „rusească prin sufletul său, prin devotamentul faţă de ţarul rus, prin credinţa faţă de statul rus, Basarabia n-a fost nici pe departe rusească prin limba şi viaţa sa”.

Paradoxal, dar anume reformele implementate de țarul Alexandru al II-lea au contribuit la deznaționalizarea românilor din Basarabia. Instituirea serviciului militar obligatoriu (1874) a dus la crearea focarelor de rusificare a tinerei generaţii, întrucât basarabenii trimiși în alte regiuni ale imperiului erau instruiți doar în limba rusă.

O altă reformă, cea administrativă (1870), deşi a ridicat gradul de reprezentativitate al populației băștinașe în cadrulzemstvelor (organe de conducere locală), nu a fost decât o modalitate de compensare a nobilimii pentru desființarea șerbiei (fapt ce nu i-a afectat pe boierii moldoveni, întrucât la noi șerbia fusese abolită de Nicolae Mavrocordat, în 1746), precum şi de uniformizare a sistemului administrativ a tuturor regiunilor imperiului. În continuarea acestei politici, Basarabiei i se atribuie statutul de gubernie, dovadă a faptului că „nu mai făcea parte din Imperiul Rus, ci și din Rusia propriu-zisă” (Charles King).

Indubitabil, în perioada țaristă românii basarabeni au fost supuși unei acerbe rusificări prin intermediul Bisericii.

Istoricul ecleziastic Nicolae Popovschi afirmase că încă de „pe vremea lui Alexandru I, biserica devine un aliat credincios al statului (…) În fruntea bisericii era sinodul, compus din episcopi, care, toţi, erau numiţi de ţar, devenind astfel înalţi demnitari ai guvernului. Sinodul n-a fost lăsat liber nici în activitatea lui interioară, deoarece această activitate trecea sub supravegherea oberprocurorului sinodal”.

Odată cu numirea lui Pavel Lebedev ca arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1871), zeci de preoți au fost prigoniți pentru că nu oficiau slujbele în limba rusă, iar cca 340 de biserici au fost închise.

Una dintre măsurile cele mai eficiente a politicii de deznaţionalizare promovate de acest prelat consta în efectuarea tuturor înscrierilor în registrele bisericeşti, inclusiv ale stării civile, în limba rusă.

Iar cei care se împotriveau erau excluși din eparhii și parohii. Ion Nistor îi enumeră pe câțiva dintre acești preoți patrioți: Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ioan Popovici, ş.a.

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, românii basarabeni nu luptau atât pentru refacerea „statalității moldovenești”, cât pentru supraviețuirea lor ca neam și (re)introducerea limbii române în administrație, școală și biserică.

În Basarabia, mișcarea națională (atâta cât o fi fost) se baza pe rezistența culturală a băștinașilor și amintirea Moldovei medievale. Dar chiar și în condițiile unei izolări cvasi-totale de România și a unei integrări artificiale în cadrul Imperiului țarist, moldovenii din stânga Prutului nu și-au dorit un stat aparte și nu au pretins la continuitatea Țării Moldovei.

Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) la 2 decembrie 1917 a fost dictată atât de factorii externi, cât și de cei interni.

Imensele pierderi umane și materiale în timpul primului război mondial, dezertările și dezordinile în masă, lovitura de stat bolșevică și, implicit, colapsul Imperiului Rusiei, au determinat elitele politice locale să-și revendice dreptul la autodeterminare națională și la propria organizare statală.

Conștienți de pericolul „ciumei roșii”, dar și de eșecul „statalității moldovenești” în Basarabia țaristă, majoritatea covârșitoare a membrilor Sfatului Țării a votat, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Unirea cu succesoarea de drept a Țării Moldovei – România. (Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=34381)

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/10/ziua-de-10-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/10/o-istorie-a-zilei-de-10-decembrie-video-4/