CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: UNIREA CA PATRIMONIU NAȚIONAL!

Sărbătoarea națională a unirii din 1859 ne lasă indiferenți pe unii dintre noi, iar pe alții îi determină să ridice o serie de nedumeriri: La 24 ianuarie ne-am unit într-adevăr?

În ce fel, din moment ce românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia, Dobrogea rămâneau în afară? Cine a făcut această unire parțială?

Este bună data aleasă, cea de 24 ianuarie, spre a sărbători formarea României? Marile Puteri ne-au făcut unirea?

Este ziua unirii de la 24 ianuarie tot o parte a mitologiei naționale? Evident, se mai pun și multe alte întrebări, scrie reputatul istoric Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Românii, ca mai toate popoarele, au avut parte de multe uniri și dezuniri. Mai mult, acestea din urmă ne-au caracterizat istoria. Și cum, în anumite perioade din secolul al XIX-lea încoace și, cu precădere, sub comunism, s-au scos în lumină mai mult „permanența, unitatea și continuitatea” poporului român, s-a găsit după 1989 ocazia revanșei. Firește, era nevoie de o îndreptare a lucrurilor, fiindcă românii nu fuseseră niște clarvăzători care să se gândească numai la binele comunității lor etnice, la prosperitatea poporului lor, la unirea Țărilor Române etc.

Această revenire la normalitate a fost însă obturată pe alocuri de o cădere în cealaltă extremă, punându-se sub semnul întrebării ori negându-se de-a dreptul orice preocupare de unitate, orice convingere de apartenență la poporul român, orice grăunte de sentiment etnic de-a lungul timpului. De aceea, alături de Sărbătoarea Națională de la 1 Decembrie, de Imnul Național, de Stema României, de Drapelul Național, de faptele voievozilor medievali etc., au ajuns în atenția negaționiștilor, a deconstructiviștilor, a vânătorilor de mituri și chiar a dacopaților și data unirii înfăptuite sub Alexandru Ioan Cuza.

Mai întâi s-a spus că data de 24 ianuarie nu este semnificativă, că nu reprezintă nimic, că dubla alegere nu a însemnat o realizare concretă privind unirea sau o unire efectivă. Firește, ziua aceea nu a avut decât tot 24 de ore, ca orice zi, iar la finalul ei, în afară de faptul că Moldova și Țara Românească (ciuntite de imperiile vecine) aveau aceeași persoană ca domn, nu se petrecuse o minune. Dubla alegere nu realiza și nu garanta unirea.

Dar 24 ianuarie s-a dovedit a fi un început de drum la capătul căruia s-a aflat România edificată. Fără ceea ce s-a împlinit la 24 ianuarie, este greu de imaginat unirea efectivă. De la 24 ianuarie 1859 până la 11 februarie 1866, domnul unirii nu a contenit să se lupte ca să facă România unită.

S-a mai spus că Alexandru Cuza a greșit prea mult, că s-a înconjurat și de oameni nepotriviți, chiar veroși, că a dus o viață sentimentală prea zbuciumată, că a voit să conducă autoritar și multe altele. Toate, acestea luate separat și tratate la realele lor dimensiuni sunt adevărate. Dar ele trebuie puse în cumpănă cu faptele bune.

Fostul fruntaș de la 1848 nu fost crescut în familie ca viitor domnitor și nici nu a apucat să urmeze vreo școală de maniere princiare. Cuza a avut multe sarcini, dar trei au fost mari: recunoașterea dublei alegeri; desăvârșirea unirii politice, administrative, economice, militare, culturale; marile reforme democratice. Pe acestea le-a înfăptuit. Alte obiective (moneda națională, banca națională, autocefalia bisericii României etc.) ale sale au rămas deocamdată vise.

Cu oameni potriviți, din generația de la 1848, s-a obținut repede recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, fiindcă românii încălcaseră intenționat prevederile Convenției de la Paris (din 1858), care ne trasa, după voia marilor puteri, să avem doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale etc. Mai era, prin urmare, de înfăptuit o sarcină grea: desăvârșirea unirii, pe care Europa civilizată, generoasă și puternică nu ne-o aprobase. Cuza și diplomația lui au ridicat politicos vocea și capul, dar nu s-au mai ploconit nici în fața sultanului și nici a mai-marilor celorlalte imperii pline de cerbicie, Imperiul Habsburgic, Imperiul Britanic, Imperiul Țarist.

Este drept că am avut și prieteni sau măcar simpatizanți interesați între unele dintre puterile Europei. Astfel, cu forțe interne și cu sprijin extern, au fost unificate repede justiția, armata, sistemul monetar, administrația, împărțirea teritorială; s-au stabilit o singură capitală, un singur guvern, un singur parlament.

La finele anului 1862, toate acestea erau, în linii mari, făcute. A urmat etapa marilor reforme democratice și naționale: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară (făcută prin legea rurală), reforma învățământului (prin legea instrucțiunii publice), Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (in fapt, un act cu valoare constituțională), legea electorală.

În 1863, Adunarea Țării a votat, cu majoritate covârșitoare, secularizarea averilor mănăstirești (cu 93 de voturi contra 3)

. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național, ale cărui venituri se scurgeau până atunci mai mult în afara țării. Firește, s-a creat și un mare prejudiciu la adresa Bisericii, care nu mai avea posibilități să-și întrețină slujitorii (preoți, călugări, personal auxiliar) și nici să se dezvolte în conformitate cu necesitățile societății.

Ca urmare, statul s-a angajat să participe cu o cotă-parte la susținerea activității preoților. Credința și Biserica fuseseră pentru români îndreptar, alinare și stimul în marile sale încercări, atunci când era nevoie de unitate și solidaritate. Prin Legea rurală din 1864, aproape o jumătate de milion de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol sau cu locuri de casă și de grădină, în suprafață totală de circa 1,5 milioane de hectare.

Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864 a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile vechi față de stăpâni și a reprezentat unul dintre cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX-lea. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, dar mai ales s-a introdus obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru clase; educația cuprindea învățământul primar, secundar și superior.

Tot atunci au fost înființate primele universități moderne din țară, cea dintâi la Iași (1860), botezată ulterior cu numele domnului ctitor, și următoarea la București (1864). Alte legi și reforme aveau să întregească tabloul: legea contabilității, legea consiliilor județene, crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

În 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat unei companii engleze dreptul de construire a liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, terminate în 1869, a inaugurat Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina” (început în 1858), a pus bazele serviciului poștal modern (unind poșta și telegraful), a adoptat Calendarul Gregorian în serviciile poștale, a introdus uniformele în cadrul Poștei Române.

Tot atunci, s-a trecut la serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate, precum și la organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune. În 1865, au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Domnul a creat și primul serviciu de informații românesc. Fie și numai această rapidă enumerare este edificatoare pentru intensitatea unei domnii de șapte ani. Firește că 24 ianuarie este un sfârșit și un început în același timp.

Dubla alegere nu a venit din nimic. Cronica veche a Țării Românești îl consemnează pe Ștefan cel Mare, căsătorit de la un timp cu munteanca Maria Voichița, drept domn al Valahiei sudice pe o durată de 17 ani. Iar fiul celor doi, numit cu tâlc Bogdan-Vlad, luate din tradiția dinastică moldoveană, respectiv munteană, urma să domnească asupra ambelor țări.

Mai devreme, în 1447, la Târgoviște, Iancu de Hunedoara de proclamase voievod al Țării Românești. Tot Ștefan cel Mare – cel încuscrit cu urmașul Drăgoșeșilor – urma să fie numit de Maximilian de Habsburg guvernator al Transilvaniei. Vine apoi unirea lui Mihai Viteazul, minimalizată și ea de unii, dar care a adus decizii capitale în viața românilor transilvani, „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”: ridicarea preoților ortodocși din starea de iobăgie, dreptul la pășunat al turmelor din satele românești, oficializarea limbii române alături de maghiară și germană.

Pe lângă aceasta, titlul de domn al celor trei țări care aveau să formeze România, stema unică, planul unei dinastii unice sunt mărturii ale „pohtei” Măriei Sale de a reface Dacia nord-dunăreană. Nicolae Bălcescu îl prezintă pe Mihai în erou național al „secolului naționalităților”, vrând să dea un impuls pentru unitate. Alexandru Cuza era ca un al doilea Mihai, era întruchiparea eroului de la 1600.

Firește, comentatorii la modă ai „mitologiei naționale”, cei care resping noțiunea de adevăr (relativ, așa cum este adevărul omenesc), „progresiștii”, neomarxiștii, cei care vor „anularea culturii” nu prididesc în a ne aminti cât de „primejdioasă” ar fi pentru „noua lume globală” și pentru omul robotizat cultivarea istoriei noastre, organizarea de ceremonii aniversare, comemorative, de amintire a eroilor.

Acestea nu ar fi decât un instrument al „naționalismului”, înțeles ca sentiment egoist, pus exclusiv în serviciul propriei națiuni. Or, la 24 ianuarie, sărbătorim agregarea românilor și formarea României moderne, ceea ce pentru unii – „toboșari ai vremurilor noi” – este deranjant, din moment ce, în viziunea acestora, România ar trebui dizolvată, ștearsă, anulată. Și, totuși, românii vor continua să se gândească la înaintașii vrednici, aceia care le-au construit țara și le-au dat un loc între națiunile Europei.

Firește, unirea nu a fost un act ideal. Ea nu a fost dorită de toată lumea și mai ales de o parte a elitei sociale și culturale moldovene, care se credea și se vedea marginalizată. Cuza, moldoveanul, a avut mare grijă să echilibreze lucrurile, dar nemulțumirile unei minorități din boierime și intelectualitate au continuat mult timp.

Era și teama de înnoire la mijloc, dar mai ales o nostalgie după o glorie care nu se mai afla decât în anumite manuale și tratate de istorie. Moldova, singură și fără sprijin, fusese grav ciuntită: cam două treimi din țară era ocupată de țarii ruși și de împărații habsburgi, iar partea rămasă era privită de Europa civilizată drept turcească.

Doar unirea putea face și reface puterea și putea salva țara. De altminteri, avem cuvânt să susținem că cei mai înfocați unioniști au fost unii dintre moldoveni. Erau și voci care spuneau că fără marile puteri nu vom putea face nimic și că trebuia să ascultăm orbește de ele. Am ascultat până la un punct, dar am știut să ne luăm și în propriile mâini soarta. Ziua de 24 ianuarie este un astfel de moment „de lucrare a poporului asupra lui însuși”, când am aplicat politica faptului împlinit.

Ziua aceasta nu a fost întâmplătoare: ea este clădită din trecut și ne-a îndreptat spre viitor. Marile puteri nu prevăzuseră oficial dubla alegere, fiindcă documentul numit Convenția de la Paris (1858) cerea alegerea a doi domni, unul în Moldova și altul în Țara Românească. Dubla alegere a fost începutul unirii depline și reale, care a putut asigura aplicarea, până la 1918, a programului Revoluției Române de la 1848-1849.

A pune în cauză o dată istorică fundamentală și a comenta malițios o înfăptuire deosebită este foarte ușor, fiindcă „analiști” de pripas avem destui. Este mai greu de cunoscut și de apreciat trecutul cu o anumită cumpătare, cu dorința de adevăr (omenește posibil) și cu încredere în puterea de discernământ a înaintașilor.

Românii nu au făcut doar minuni în trecutul lor, deoarece trecutul este viață trăită, iar viața este cu de toate, bune și rele.

Dar la 24 ianuarie 1859, românii, prin elita lor reprezentativă de atunci, și-au luat soarta în propriile mâini și au început construirea edificiului nostru național numit România.

Era un stat modern, cu toate avânturile și înapoierile sale, plasat între statele moderne ale Europei și cu un loc bine definit în peisajul vechiului continent.

Publicitate

28/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 25 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 25 ianuarie în istoria noastră

1475: După victoria zdrobitoare de la Podul Înalt (Vaslui) împotriva turcilor, obţinută cu câteva zile în urmă (la 10 ianuarie), Ştefan cel Mare (domn al Moldovei între anii 1457 şi 1504) a trimis o scrisoare-monarhilor creştini ai Europei și Papei de la Roma, anunţându-le victoria şi chemându-i la crearea unui front comun antiotoman.

Mai mulţi istorici au apreciat că bătălia de la Podul Înalt a reprezentat cea mai mare înfrângere a islamului în faţa unei armate creştine.

„…Ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme… Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru.

Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci, fiţi gata fără întârziere”

Mesajul domnului român nu a avut rezultatul scontat, neputându-se organiza o coaliţie care să stăvilească expansiunea turcă.

 1595: Are loc lupta de la Rusciuk, în care Mihai Viteazul al Munteniei după ce a trecut Dunărea pe la Mogosin, a atacat şi ars orașul.  

În  timpul bătăliei, paşii Hasan şi Mustafa au fost ucişi și artileria otomană capturată.

 1673: Neculai Milescu – Spătarul  (n. 1636, Vaslui – d. 1708, Moscova), cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat român moldovean , activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei a alcătuit, în limba slavonă, „Cartea profețiilor”.

1802: S-a născut Simeon Marcovici, profesor, publicist şi traducător;

Promotor al învăţământului în limba română, a fost un adept al convingerilor Şcolii Ardelene şi ale lui Gheorghe Lazăr despre însemnătatea şcolii, a răspândirii cărţii, a ştiinţei, pentru luminarea naţiei;   (m. 1877).

 1859: Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, a adresat Puterilor garante o Notă diplomatică în care prezenta alegerea sa ca domn şi în Ţara Românească ca o expresie a voinţei politice a românilor pentru înfăptuirea unirii complete a Principatelor, declarând în acelaşi timp, că împărtăşeşte dorinţa ţării de unire sub un prinţ străin, fiind gata să se retragă, dacă se găseşte o soluţie convenabilă ţării şi agreată de Marile Puteri.

Totodată, îl numeşte în aceeași zi prim  prim-ministru al Valahiei pe Ioan Al. Filipescu (1811 – 1863), un boier muntean care făcuse studii de drept la Paris și fusese membru al căimăcămiei care a condus Țara Românească din octombrie 1858 până la alegerea lui Alexandru Cuza.

Sub Cuza a fost prim-ministru în perioada 25 ianuarie – 27 martie 1859 și ministru de externe (iulie 1860 – aprilie 1861).

1875: S-a născut la Turdaș, Hunedoara(lângă Orăștie),avocatul și omul politic român din Transilvania, Aurel Vlad, membru al Partidului Național Român și apoi fondator și fruntaș al Partidului Național Țărănesc, mort în închisoarea conunistă de la Sighet la data de 2 iulie 1953.

Prin mama sa, era nepot al marelui fruntaș ar românilor ardeleni Gheorghe Barițiu.

 După terminarea studiilor la Budapesta, unde și-a luat doctoratul în Drept, Aurel Vlad a profesat avocatura la Deva şi Orăştie devenind după Ioan Mihu, al doilea director al Băncii “Ardeleana”.

A fost al doilea director al Băncii „Ardeleana” și director și proprietar al ziarului „Solia Dreptății” din Orăștie. Participând la alegerile parlamentare, Aurel Vlad, a intrat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta în anul 1903, în urma victoriei asupra candidatului oficial al guvernului.

Aurel Vlad a jucat un rol deosebit în revoluția din toamna anului 1918, fiind ales președintele Consiliului Național Român din Orăștie. În urma Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, Aurel Vlad a fost ales membru în Consiliul Dirigent, repartizându-i resortul finanțelor.

A avut ca misiune eliminarea monedei străine de pe teritoriul Ardealului și unificarea monetară cu Vechiul Regat. În anii care au urmat, a fost numit ministru al Finanțelor și ministru al Industriei și Comerțului în guvernările țărăniste, fondator și fruntaș al P.N.Ț., a fost ministru de finanțe al României în anii 1919-1920, ulterior ministru al Cultelor și Artelor și ministru al Industriei și Comerțului în guvernările țărăniste. A fost decorat în 1929 cu Ordinul „Coroana României”, în grad de „Mare Cruce”,și cu Ordinul Național Serviciul Credincios (1939).

După instaurarea regimului comunist a fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, (în așa numita Noapte a demnitarilor), la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat” pe timp de 24 luni.

 A decedat la închisoarea din Sighetul Marmației în urma tratamentelor barbare la care a fost supus și a fost aruncat într-o groapă comună, alaturi de alți deținuți politici.

Familia sa a fost deposedată de întreaga avere, care i-a fost naționalizată și trecută în proprietatea statului. Deși murise deja în penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa inițială i-a fost majorată cu 60 de luni.

 Aurel Vlad a fost declarat (post – mortem) Cetățean de Onoare al Orăștiei, în 1999 .

1888: S-a născut Abraham Leib Zissu, prozator, eseist şi publicist; în timpul regimului legionar şi antonescian (1937-1944) este interzis ca publicist şi scriitor şi este închis, o vreme, la Târgu Jiu, de unde va fi eliberat în 1944.

A reînfiinţat Partidul Evreiesc, al cărui preşedinte de onoare fusese înainte de război și reactivează secţia din România a Congresului Mondial Evreiesc, fiind conducător al  Executivei Sioniste din ţară.

  Pentru activitatea sa sionistă este condamnat în 1950 la închisoare pe viaţă şi eliberat după şase ani, beneficiind de graţierile ce au avut loc după moartea lui Stalin.

A emigrat în 1956, în Israel, unde va muri câteva luni mai târziu; (m. 1956, la Tel Aviv).

1897: S-a născut pictorul şi graficianul Catul Bogdan; (m. 1978).

Imagini pentru Catul Bogdan

Foto: Catul Bogdan (n. 25 ianuarie 1897,la Colmar, Franța – d. 5 februarie 1978,  București, R.S. România), fost fiul istoricului literar academician Gheorghe Bogdan-Duică și al soției sale de origine alsaciană.

În 1919, Catul Bogdan a debutat la București, cu o expoziție la Ateneul Român, iar spre sfârșitul aceluiași an  a plecat la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian, pentru a se pregăti în vederea examenului pentru École nationale Superieure de Beaux-Arts (Școala Națională Superioară de Arte), unde a studiat  cu profesorul Ernest Laurent, absolvind studiile în 1924.

În 1924 a avut prima expoziție personală în Sala Mozart, din București, împreună cu Lucian Grigorescu.

Întors în România, în 1929, și-a început activitatea didactică la Școala de Arte Frumoase din Cluj, recent înființată, în 1925. Printre profesori se aflau și alți tineri întorși de curând de la studii la Paris: Anastase Demian, Aurel Ciupe și Romul Ladea. Ca profesor, Catul Bogdan și-a întemeiat sistemul de învățământ pe precepte deduse din pictura lui Paul Cézanne[2].

În 1933 școala s-a transferat la Timisoara, așa că a fost obligat să se mute și el.

Printre elevii săi la Timișoara s-a numărat și Artur Vetro. Catul Bogdan a revenit la Cluj în 1949.

În 1951 a venit la București, ca profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (în prezent Universitatea Națională de Arte București), unde a profesat până în 1967.

Printre operele sale reprezentative se numără pictura Catedralei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, ridicate în perioada 1923-1933, căreia Catul Bogdan i-a pictat cupola altarului.Împreună cu Ioachim Miloia a executat pictura murală din Biserica ortodoxă din Iosefin, Timișoara, în anii 1935-1936.  

Între picturile pe șevalet  se remarcă : După amiază de vară (1926), Pont Neuf (1927), La restaurant (1925),   Casă albă (1927), Culesul (1929), , Pentru Conferința Dezarmării de la Geneva (1932), Vânzător de ziare (Iarna la Cluj) (1931), În port (1931), Peisaj (1947),  Portretul sculptorului Romul Ladea (1937),  Toamnă târzie (1947),  Moți cu ciubere (1936), Marea la Costinești, Nud (Studiu) (1938), Copil din Bistra (1956), Portret de fată (1966), Nud în interior (1943), Nud (1968), La baie (1965), Bolnița Mânăstirii Tismana (1963) , Casa tătarului, Portretul compozitorului Zeno Vancea (1955), Portretul Prof. Nicolae Iorga,  Grădină de vară (1970), Portretul pictorului Jean Al. Steriadi (1942).

 1911: S-a născut (la Comrat, azi în R. Moldova), politicianul comunist Alexandru Bârlădeanu, economist şi înalt demnitar comunist. În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii docum entului anti-Ceauşescu cunoscut sub numele de „Scrisoarea celor şase”, difuzată în Occident cu puțin timp înaintea izbucnirii revoluției anticomuniste din 1989.

După căderea dictaturii comuniste a fost  membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, preşedinte al Senatului în perioada 1990-1992. Membru titular al Academiei Române din 1955, a fost ales vicepreşedinte al acestui for (1992-1994); (m. 1997).

 1911: S-a născut la Bârlad, Vaslui, istoricul literar G.G. Ursu, poet şi memorialist; (m. 25 iunie 1980, București).

A fost un apreciat exeget al unor opere şi scriitori din ţinutul Moldovei, biografia şi, implicit, bibliografia lui G.G. Ursu (1911–1980) nu sânt cunoscute, aşa cum s-ar fi cuvenit, nici de cercetătorii literari care i-au elaborat fişe pentru unele dicţionare sau istorii literare.

Instruit şi format în cetatea universitară a Iaşului interbelic şi profund influenţat de cursurile şi seminariile lui G. Ibrăileanu, care fascina prin delicateţe sufletească şi intuiţie critică, tînărul G.G. Ursu a devenit un excelent profesor în învăţămîntul preuniversitar din unele oraşe precum Tecuci, Galaţi, Bîrlad, Fălticeni şi Bucureşti.

O colaborare reprezentativă a lui G.G. Ursu este cea pe care a susţinut-o în paginile revistei Convorbiri literare, în perioada 1939–1944, pe cînd această publicaţie era condusă de istoricul literar I.E. Torouţiu, care a manifestat o autentică deschidere pentru toate spiritele creatoare ale românilor.

Remarcabile sânt contribuţiile sale de istorie literară, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, elev la Fălticeni, Un profesor al lui Ion Creangă la Fălticeni, părintele Vasile Grigorescu, Calistrat Hogaş şi Tecuciul său natal, Theodor Şerbănescu şi „Junimea“, Poetul D. Nanu, care conţin informaţii, note şi date inedite, ce corijează anumite erori privind opera şi biografia acestor scriitori.

1919: Prin Decretul-Lege nr. 122/25 ianuarie 1919 privind crearea Direcțiunii Generale a Statisticii, au fost reunite serviciile de statistică ce funcționau ca organisme independente la ministere. S-a creat o rețea teritorială stabilă și permanentă, fiind asigurat un mod unitar de culegere și verificare a datelor. Statistica românească a dobândit un prestigiu de necontestat. Statistica românească interbelică s-a regăsit în nenumărate publicații editate, în conducerea și organizarea unor recensăminte importante.

1931: S-a născut la Sânnicolaul Mare, judeţul Timiş prozatorul, eseistul și traducătorul român Ion Hobana.

Având un vechi şi constant interes pentru viaţa şi opera lui Jules Verne, el a tradus opt „Călătorii extraordinare”, a publicat zeci de articole şi studii, a realizat numeroase emisiuni de radio şi televiziune consacrate marelui scriitor.

Monografia „Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne” (1979, premiul Uniunii Scriitorilor şi premiul „Europa Special”, decernat la cel de-al cincilea Congres European de Science Fiction – Stresa, 1980) a fost tradusă şi publicată în Italia (Editrice Nord, 1981). „Jules Verne în România?” (1992) analizează cele patru romane ale scriitorului a căror acţiune se desfăşoară, integral sau parţial, pe teritoriul ţării noastre sau care au eroi români. „Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti” (2004) continuă şi aprofundează această preocupare.

Cunoscut cercetător al fenomenului OZN, preşedinte al Asociaţiei pentru studiul fenomenelor aerospaţiale neidentificate (ASFAN – Romania), Ion Hobana a publicat, în colaborare cu Julien Weverbergh, „OZN – O sfidare pentru raţiunea umană” (1971) şi „UFO’s in Oost en West” (două volume apărute în 1971-1972 la editura olandeză Ankh-Hermes; volumul al doilea a fost tradus în limbile engleză – Londra şi New York -, franceză – Paris, spaniolă – Buenos Aires).

Pentru întreaga sa activitate în domeniul SF-ului i s-au decernat marele premiu al Ministerului Culturii şi Artei din Polonia (1973), premiul special „Aripile de aur ale fanteziei” (1980) şi premiul World F (Brighton, 1984).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societé Européenne de Culture, Centre International Jules Verne, H. G. Wells Society, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.

În ultimii ani, el a condus secţia de literatură pentru copii şi tineret a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, fiind şi membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România.

1934: S-a născut Val (Valerian) Gheorghiu, pictor, critic de artă, prozator şi publicist; (m. 2017).

1935: A murit mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu, considerat datorită lucrărilor sale de teologie sistemică, cel mai reprezentativ teolog al Bisericii Unite din Transilvania; a fost membru de onoare al Academiei Române din 1919.

Vasile Suciu (n. 13 ianuarie 1873, Copăcel, comitatul Făgăraș, azi în județul Brașov – d. 25 ianuarie 1935, Blaj) a fost al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș între 1920-1935, membru de onoare al Academiei Române.

Numit de Iorga „Vasile cel Mare“, Vasile Suciu a fost elev, profesor și arhiereu al Blajului. Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Greco-Catolice din 1920, el a fost un nou ctitor al orașului.

Eforturilor sale se datorează înălțarea clădirilor monumentale Institutul Recunoștiinței (azi Colegiul Național „I.M. Clain“), Școala Normală de Învățători (azi Liceul „Timotei Cipariu“) și Liceul comercial de băieți (azi Muzeul Blajului).

1936: S-a născut la Brăila, criticul literar român   Gabriel Dimisianu.

Este unul dintre cei mai longevivi critici literari din perioada postbelică, poreclit cu simpatie “domnul România literară”, asta pentru că o viaţă întreagă a lucrat la această revistă.

A obținut premii ale Uniunii Scriitorilor,  un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, un premiu al Academiei Române («Titu Maiorescu») şi, în 2011, Premiul Naţional de Literatură. 

1942: În localitatea Bod, din Județul Brașov, s-a înregistrat cea mai scăzută temperatură din istoria României : –38,5°. C

A fost raportată moartea de frig a 17 persoane au murit de frig în acea perioadă. Trenurile nu au mai funcționat, străzile s-au închis.

Brașovul avea să mai cunoască două astfel de ”recorduri”, dar nu ”absolute” ca cel din 1942: 14 ianuarie 1985, -32,3 grade Celsius, și 25 ianuarie 2010, -30,2 grade. Interesant este faptul că aceeași stație meteo de la Bod înregistrase, pe 11 februarie 1929, o valoare negativă identică, -38,5 grade, dar recordul nu fusese omologat, drept pentru care data de 25 ianuarie 1942 deține supremația.

1944: S-a născut în localitatea Perșinari, jud.Dâmbovița,interpretul de muzică populară Ion Dolănescu;( d. 19 martie 2009, București).

A fost deputat PRM în legislatura 2000-2004.

A încetat din viață la data de 19 martie 2009 la ora 16:05 în urma unei afecțiuni cardiace și a fost  înmormântat la Cimitirul Bellu din  București.

Pentru activitatea sa, Ion Dolănescu a fost  numit, post mortem, cetățean de onoare al comunei sale natale, Perșinari, iar Căminul Cultural din localitate îi   poartă numele.

 1949: Se crează la  Varşovia, la inițiativa URSS, Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), ca organizaţie economică a statelor comuniste, din care mai făceau parte şase ţări socialiste subordonate politic și economic Moscovei: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria. Ulterior, au mai devenit membre ale CAER: RDG – 1950, Mongolia – 1962, Cuba – 1972 şi RS Vietnam – 1978.

Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki- Ședință a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (1978, București).

Înființarea CAER a fost răspunsul URSS la Planul Marshall, având misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic.În realitate, URSS nu a putut oferi țărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA țărilor occidentale

CAER nu şi-a îndeplinit rolul din cauza sistemului centralizat al economiei statelor comuniste membre.

Ca urmare a schimbărilor politice din anii 1989 și 1990, CAER şi-a încetat oficial activitatea în data de 28.VI.1991, la a 46-a sesiune desfăşurată la Budapesta.

1953: S-a născut Nicolae Botgros, violonist și dirijor moldovean de muzică populară.

1954: A murit (în închisoarea Sighet) Ioan GH. Pelivan, militant de seamă al mişcării de eliberare naţională din Basarabia, om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii culturale; a fost unul dintre membrii Sfatului Ţării.

Datorită lui, Bălţi a fost primul judeţ din Basarabia care în 1918 s-a pronunţat pentru Unirea Basarabiei cu România; deţinut politic (n. 1876, în satul Răzeni, jud. Lăpușna, R.S.S. Moldovenească).

1956: S-a născut Laurenţiu Damian, regizor de film documentar şi de ficţiune, scenarist de ficţiune, critic de film şi profesor; preşedinte al Uniunii Cineaştilor din România (din 2013), reales la data de 8 mai 2017.

  1977: A murit scriitorul Ion Istrati (n. 1921).

  2012: A murit popularul actor român  Emil Hossu; (n. 1941).

Emil Hossu se afla pe scena Teatrului Nottara, făcând repetiţii pentru piesa „Aniversarea”. 

Actorul a suferit un stop cardio-respirator, medicii de la SMURD Bucureşti încercând în zadar resuscitarea sa.

Actriţa Catrinel Dumitrescu, soţia sa, care trebuia să joace în aceeaşi piesă de teatru, a avut nevoie după ce s-a pronunţat decesul popularului actor de îngrijiri medicale  .

Emil Hossu a fost actor la Teatrul Nottara din Capitală şi a fost căsătorit cu actriţa Catrinel Dumitrescu. Cunoscutul actor a jucat  în numeroase filme, printre care „Toamna bobocilor”, „Iarna bobocilor”, Accident”, „Cel mai iubit dintre pământeni” şi „Balanţa”.

 1990: Imediat după prăbusirea dictaturii comuniste se înfiinţa, la Bucureşti, Confederaţia sindicală „Frăţia” (Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România – CNSLR-FRĂŢIA).

 1993: A apărut părea primul număr al cotidianului „Cronica română”al cărui  director-fondator a fost jurnalistul  Horia Alexandrescu.

2013: A decedat la Pitești, luptătorul anticomunist Aristide Ionescu, fost deţinut politic şi iniţiator al simpozionului „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”; (n.7 decembrie 1921, în Ştefăneşti, Vâlcea)

A fost arestat în noaptea de 3 mai 1949 şi a fost torturat timp de două luni la Securitatea din Craiova de către anchetatorii Fracase şi Mihuţ.

Prin sentinţa 1562 / 1949 a Tribunalului Militar Craiova a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru delictul de a fi transportat cu căruţa alimente la luptătorii anticomunişti din munţii Arnota.

Doi dintre fraţii săi, Anton şi Ilie,  au fost, de asemenea, condamnaţi la închisoare. A fost închis la penitenciarele Jilava şi Gherla. La Gherla, în camera 81, a fost bătut zilnic de studenţii „reeducaţi” Stoian Ion, Puşcaşu Vasile şi Popa Ţanu.

A fost eliberat în data de 23 iulie 1953 de la penitenciarul Craiova.

A publicat o lucrare despre partizanii ucişi la Arnota, despre călăii acestora şi despre propria experienţă carcerală (Dacă vine ora H, pe cine putem conta?).

A fost vicepreşedinte al Fundaţiei Memoria şi un membru activ al AFDPR. Din 2001, a fost iniţiatorul seriei de simpozioane “Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, organizate în fiecare toamnă la Piteşti

2017: A încetat din viață la Paris, Nicolae Lupan, jurnalist basarabean anticomunist , militant activ pentru eliberarea teritoriilor românești de sub ocupația sovietică (16 martie 1921, Cepeleuți, România/raion Edineț, Basarabia).

A fost editor-șef în anul 1958 la postul Tele-Radio Moldova, de unde a fost concediat în anul 1970, deoarece a fost membru al Frontului Național Patriotic, fiind acuzat de acțiuni pro-românești.

În martie 1974 a fost expulzat împreună cu soţia și cei trei copii, a fost expulzat de autoritățile sovietice „pentru naţionalism românesc și propagare a culturii occidentale la radio și televiziune”și a emigrat împreună cu familia sa din RSS Moldovenească, în Belgia.

În exil, Nicolae Lupan a fost ales în 1975 la conducerea Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina.

Militantul român a fost președintele Asociației Pro-Basarabia și Bucovina (asociație fondată în 1950 de Nicolae Dianu și reactivată de Lupan în 1975). Emisiunile prezentate de acesta la posturile de radio „Europa Liberă”, „BBC” , „Vocea Americii”, „Radio France International”, articolele, studiile, reportajele apărute în publicații occidentale și românești în limbile română, franceză, engleză și rusă, au contribuit la menținerea unei stări de spirit românesc printre basarabenii și bucovinenii din țară și din diaspora, și în general printre toți românii din ținuturile istorice aflate în afara graniței.

Anul 1989 aduce odată cu schimbarea regimului politic în România și libertatea de asociere, prilej mult dorit și așteptat de românii basarabeni și bucovineni, care au înființat Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina.

  2018: A murit regizorul Horia Davidescu, personalitate a teatrului românesc de animație; cel dintâi director al Teatrului pentru copii și tineret „Colibri” Craiova (1955-1984); (n. 1921).

Pentru contribuția sa la dezvoltarea Teatrului de păpuși din Craiova a fost răsplătit cu titlul de Cetățean de onoare în anul 2004.

Un an mai târziu, UNITER îi acorda Premiul special pentru întreaga activitate. Acestea s-au adăugat palmaresului impresionant de premii, distincții și medalii obținute pe plan național și internațional de-a lungul carierei sale.

 2018: A murit la București, în vârstă de de 101 ani, diplomatul, filosof al istoriei, Neagu Djuvara, memorialist, jurnalist, romancier şi profesor român( născut la București în data de 18/31 august 1916, într-o veche familie de origine aromână stabilită în Țara Românească și Moldova).

Anticomunist convins, a colaborat timp de patru ani cu serviciile secrete americane și franceze în vederea antrenării și parașutării de voluntari anticomuniști în România ocupată de Sovietici.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând timp de 45 de ani, în diverse organizații ale exilului românesc pentru revenirea țării noastre la un regim democrat.

A fost secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, ziarist la Radio Europa Liberă, secretar general al Fundației Universitare „Carol I”. A petrecut 23 de ani în Republica Niger, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine, de unde s-a întors, în 1984, la Paris.

Din 1984 până după decembrie 1989, a fost secretar general al Casei Românești de la Paris. La Paris fiind, s-a înscris la școala de limbi orientale din capitala Franței, iar după 4 ani, la vârsta de 72 de ani, și-a luat licența în sârbo-croată.În 1990 s-a întors în ţară.

Din 1991 și până în 1998, a fost profesor asociat la Universitatea din București. A fost membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.

Neagu Djuvara a primit la 30 octombrie 2012 titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept.

Titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.

Neagu Djuvara a scris 20 de volume, de specialitate şi memorii, între care se numără ”Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor’” (Paris, 1975), premiată de Academia Franceză în 1976, ”Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne” (1995), ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie” (1999) şi ”Amintiri din pribegie” (2005).Numele său apare pe mai multe volume colective, precum ”Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996, 2012) şi ”Cărţile care ne-au făcut oameni” (2010)

A fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioada interbelică și perioada comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a servi scopuri politice.

Bibliografie (surse) :

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  2. Istoria md.;
  3. Istoricul zilei blogspot.com;
  4. Crestin Ortodox.ro;
  5. Wikipedia;
  6. http://www.worldwideromania.com
  7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
  8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  9. Historia.ro

25/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 24 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 24 ianuarie în istoria noastră

1458: Matei (Matia) Corvin, al doilea fiu al guvernatorului român al Ungariei Ioan Corvin, a fost ales rege al acestei țări, cu sprijinul nobilimii mici şi mijlocii şi al trupelor de mercenari conduse de Mihail Szilágyi. 

Pentru prima dată în istoria regatului Ungariei, a fost ales rege un nobil fără ascendenţă în familiile regale europene. Ascensiunea politică a lui Matei Corvin a venit în continuarea renumelui tatălui său, românul Iancu de Hunedoara, care a dominat viaţa politică  a regatului Ungariei între 1446-1456.

Matei Corvin a fost înscăunat la Buda în 14 februarie 1458, fără coroana Sf. Ştefan, care se afla de mulţi ani în custodia lui Frederic al III-lea de Habsburg.

Avea 15 ani, dar domnia sa a durat 32 de ani și a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei.

Matei Corvin (n.23 februarie 1443–d.6 aprilie 1490) a condus Regatul Ungariei între anii 1458–1490.

1834: La ora 23 şi 45 a avut loc în Basarabia ţaristă, un puternic cutremur de pământ care a produs daune multor clădiri și a deteriorat un depozit cu pulbere în cetatea Tighina.

1849: S-a născut la Cârțișoara, Sibiu,  Badea Cârţan, ţăran român autodidact, luptător pentru eliberarea naţională a românilor din Transilvania şi răspânditor de cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma, pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii privitoare la originea latină a poporului român; (d.07.08.1911).

A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În anul 1864, a trecut cu turma pe munte, ilegal, granița dintre Imperiul Austro-Ungar și România, pentru a vedea țara în care auzise că trăiesc frații săi români.

În 23 mai 1867 și-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moștenire de pe urma tatălui și, cu ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual brașovean care devenise cioban din proprie inițiativă, trece cu turma în România.

Cotigă îl va învăța pe tânăr puțină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, și apoi îl ajută să învețe să scrie și să citească, fiind cel care a influențat devenirea ulterioară a tânărului Cârțan.

În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independență al României.

În ianuarie 1896 a mers pe jos 20 de zile până la Viena și 23 de zile, apoi până la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian.

„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian.

Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie.

De-a lungul vieții sale a drumețit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în atâtea locuri prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat. Badea Cârțan se întorcea la oi după fiecare aventură.

Dar o altă idee nu-i da pace lui: vrea să facă negoț cu cărți și anume cu cărți românești. N-a putut prima dată când a cerut autorizație. Pentru că omul nostru spunea tot ce avea pe suflet și trimișii împărătești nu prea erau de acord. Pleacă la Vat, unde era închis Ioan Slavici și, apoi, la Seghedin, unde erau închiși Memorandiștii de la Cluj. Și despre toate simțămintele lui pune pe hârtie versuri. Pe la 1895, cere din nou autorizație să facă negoț, tot cu cărți românești. De data aceasta este arestat.

Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-Ungar și nu se bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă armă: cartea. Badea Cârțan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și cartea de istorie, a trecut timp de 30 de ani de mai multe ori munții, din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Ajuns de mai multe ori la București, el a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității poporului român. 

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

1859 : La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Munteniei s-a pronunţat pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce a insemnat unirea în fapt a Principatelor Moldovei şi Munteniei și punerea temeliei României moderne.

Foto: Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, în Germania.

A fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită sub același sceptru Unirea celor două principate.

Conferinţa puterilor garante de la Paris (26 martie-25 august 1859) a recunoscut dubla alegere a lui Cuza ca domn al celor două Principate.

Pe 4 decembrie 1861 Înalta Poartă recunoştea la rândul său unirea celor două principate române sub un singur sceptru, dar numai pe durata domniei lui Cuza.

Cititi mai mult: 24 ianuarie 1859-unirea Principatelor Române

1862: Se deschide la Bucureşti primul  Parlament unic al României. Domnitorul Al.I.Cuza a proclamat solemn, în faţa  Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti, “Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost declarat capitala ţării. Adunarea Legislativă a României, formată prin contopirea celor două Adunări Elective a Moldovei și Munteniei a fost deschisă, în localul din dealul Mitropoliei, constituind primul Parlament al Principatelor Unite. La prima ședință a Adunării , Domnitorul Cuza a proclamat în mod solemn, „Unirea definitivă a Principatelor”.

Parlamentul unic a dat proclamația prin care statul român a preluat denumirea oficială de România, iar orașul București a fost proclamat capitala țării.

Denumirea România a fost păstrată și precizată în articolul 1 al Constituției din 1 iulie 1866.

1864: A fost constituită Curtea de compturi

Prin Legea pentru curtea de compturi din 24 ianuarie/5 februarie 1864 promulgată de principele Al.Ioan Cuza „o înaltă Curte de compturi se institue în București pentru totă România”, instituție pentru verificarea și controlul administrării și mânuirii banilor publici, „pentru a da o garanție mai mult țării despre Dorința Noastră ca întrebuințarea banilor publici să fie supusă unui control, pe cât de serios, pe atât de neatârnat de orice bănuieli”.

1864: A fost inaugurat Spitalul Colentina din București

În anul 1858, prințul Scarlat Ghica a hotărât ctitorirea așezământului medical denumit la acea vreme Noul Pantelimon pe un teren de 8,73 ha, donat de domnitorul Grigore Ghica. Construirea noului spital s-a început după planul arhitectului M. Hartl, după o întrerupere datorată materialelor de calitate proastă, au reînceput în anul 1862 pentru un singur pavilion și s-au finalizat la sfârșitul anului 1863, construcția fiind inaugurată de Domnitorul Al.Ioan Cuza la 24 ianuarie, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române.

 Noul Pantelimon asigura bolnavilor serviciile medicale și chirurgicale, având fiecare câte 50 de paturi și un serviciu de consultații gratuite.

1866 : A decedat la Cernăuți (atunci în Imperiul Austriac), cărturarul român Aron Pumnul, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania.

A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu în societatea românească, având o deosebită vocaţie pedagogică.

Printre elevii lui s-a numărat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – “La mormîntul lui Arune Pumnul”.

S-a născut în familia unor iobagi români din satul Cuciulata, judeţul Braşov. După 4 ani petrecuţi la Odorhei, Aron Pumnul îşi continuă studiile la Blaj şi la Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843 a fost numit profesor de filosofie la Blaj, în acelaşi an plecând cu o bursă de studii la Viena, la Institutul teologic „Sfanta Barbara”.

S-a întors în Transilvania în 1846, reluându-şi activitatea de profesor la Blaj. A înfiinţat împreună cu Timotei Cipariu ziarul „Organul Luminărei”, dar şi alte publicaţii.

În timpul revoluţiei paşoptiste din Transilvania s-a remarcat ca unul dintre organizatorii primei Adunări Naţionale româneşti de la Blaj din 18-30 1848.

Urmărit de autorităţile  maghiare, Aron Pumnul se refugiază în Muntenia, unde participă la revoluţia paşoptistă din această provincie, fiind numit de Nicolae Bălcescu în funcţia de comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat.

După înăbuşirea revoluţiei muntene s-a refugiat la Cernăuţi, unde este numit prin concurs primul profesor de limba şi literatura română la liceul german, unde îl are elev pe Eminescu.

La scurt timp îşi reia activitatea publicistică în ziarul „Bucovina”, devenind redactorul părţii româneşti.În timpul vieţii a desfăşurat activitate de profesor, lingvist, filolog şi istoric literar. Nu s-a mai întors în Transilvania niciodată.Este înmormântat la Cernăuţi, azi în Ucraina.

1878 (12/24 ianuarie): În timpul  războiului de independenţă a României, trupele române au ocupat localitatea Smârdan (asăzi în Bulgaria), punct important al sistemului otoman de apărare a Vidinului.

Bătălia de la Smârdan a fost imortalizată într-o compoziţie picturală, devenită celebră, sub numele de “Atacul de la Smîrdan“, realizată de marele pictor român Nicolae Grigorescu.

1882: S-a înfiinţat, la Bucureşti, societatea “Iridenţa Română”, care, din 1883 s-a numit “Carpaţi”și din care din care facea parte si poetul Mihai Eminescu și care milita pentru ajutorarea românilor transilvăneni.

1889: S-a născut la Boboshticë, în Albania, scriitorul Victor Eftimiu poet, dramaturg, povestitor, traducător, colecționar de artă și academician român din perioada interbelică (“Înşir’te, mărgărite”, “Omul care a văzut moartea”); ( d.27.11.1972, București).

A fost membru titular (din 1948) al Academiei Române, director al teatrelor Comedia și Național, director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj. 

A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul, la care a și debutat în 1904, Viața literarăȚaranoastră.

În 1932 a primit Premiul Național pentru Literatură.

Este autorul a peste 140 de volume și a peste 40 de piese de teatru, multe dintre ele puse în scenă.

A scris în total aproximativ 200.000 de versuri și 5.000 de articole literare. 

1891: Îşi începe activitatea, la Bucureşti, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.

Înființată la 17/29 decembrie 1890, la inițiativa unor studenți și personalități culturale la Universitatea din București. 

Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor a desfășurat o amplă activitate culturală și politică de sprijinire a luptei poporului român de pe ambele părți ale Carpaților pentru unitatea sa politică, reușind ca, până în 1914, să-și creeze numeroase secții în majoritatea orașelor din țară și în unele centre universitare din străinătate, precum Paris, Londra, Berlin, Anvers și Bruxelles.

Din inițiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenților universitari români, privitor la situația românilor din Transilvania și Ungaria, Apel pentru apărarea drepturilor românilor, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenția politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria.

Primul memoriu, emis la 24 ianuarie/5 februarie 1891, a avut un puternic ecou în lume.

Din iniţiativa acesteia, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenţia politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în lume.

 1893: Apare la Bucureşti, revista satirică “Moftul român”, sub conducerea lui  Ion Luca Caragiale şi Anton Bacalbaşa.Publicația avea subtitlul, ironic „Revista spiritistă națională, organ bi-ebdomadar pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”.

Redactor șef a fost numit Anton Bacalbașa, având pe parcursul vieții sale colaboratori iluștri, precum V.A. Urechia, Emil Gârleanu, I.A. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban, Dimitrie Teleor, Vasile Pop, Ion Petrovici, și Petre Liciu. Începând cu numărul 11 a devenit ilustrată, publicând și caricaturi. Caragiale a publicat în 1908 și Calendarul Moftul român.

Începând cu numărul 11 a devenit ilustrată, publicând și caricaturi. Revista a apărut, cu unele întreruperi, până în anul 1902. Caragiale a publicat în 1908 și Calendarul Moftul român.

Revista a fost tipărită cu unele întreruperi, până la 12 mai 1902.În această publicație au putut fi citite multe din schițele și pamfletele lui Caragiale. 

1901: S-a născut la Bitolia/Monastir, în Imperiul Otoman, medicul cu specialitatea neuropsihiatrie infantilă, Florica Bagdasar,prima femeie ministru al sănătății din România (1946–1948); d. 19 decembrie 1978, București.

A absolvit în 1925 Facultatea de Medicină din București. După stagiile de medic extern și intern la Așezămintele Brâncovenești a obținut diploma de Doctor în Medicină și Chirurgie și dreptul de liberă practică.

În 1927 s-a căsătorit cu dr. Dumitru Bagdasar. Proaspăt căsătoriți, soții Bagdasar au plecat în Statele Unite, la Boston, la specializare profesională. A urmat cursuri de sănătate publică la Harvard.La Boston, Florica Bagdasar a primit o bursa Rockefeller. Întorși în țară în 1929, după un stagiu de câțiva ani la Jimbolia și la Cernăuți (Spitalul de Boli Nervoase), soții Bagdasar s-au stabilit definitiv la București .

După ce a trecut prin toată filiera de examene și concursuri, Florica Bagdasar a fost definitivată ca medic primar de psihiatrie, specialitatea igienă mintală. S-a dedicat asistenței neuropsihiatrice și educaționale a copilului. Alături de colaboratoarea sa, Florica Nicolescu, au elaborat și experimentat cu succes la diverse școli primare propriul abecedar, Carte pentru toți copiii și propriul manual de aritmeticăt.

În 1946 a înființat Centrul de Igienă Mintală din București, pentru copiii cu deficiențe mintale și tulburări de comportament, unde a recrutat și organizat o echipă exemplară de experți, psihologi, pedagogi, logopezi și kinoterapeuți. A fost director al Centrului până în ianuarie 1953, conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic București, în cadrul Facultății de Pediatrie. A introdus specialitatea de neuropsihiatrie infantilă (Psihologia copilului normal și patologic), creând valoroase cadre de specialitate. În 1957 a fost numită vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România.

1905 : S-a născut la Fălticeni, Grigore Vasiliu – Birlic, actor român cu o îndelungată şi prestigioasă carieră teatrală, unul dintre cei mai mari actori români de comedie în teatru și film; ( d.14.02.1970, București).

S-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuți și a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga traiul. Remarcat de directorul Dragoș Protopopescu, a fost distribuit de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de Arnold și Bach și adaptată de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” și astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător, fiind angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți. 

Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, a trecut prin nu mai puțin de șapte tentative nereușite, explicate de Birlic mai târziu: „eram peltic și scuipam când vorbeam”. Acest defect s-a transformat însă într-unul dintre atuurile sale.

Birlic” a fost o poreclă pe care a primit-o după succesul pe care la avut în piesa cu același nume, jucată la începutul carierei sale.

A jucat în București la Teatrul Vesel. Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, toate având un mare succes la public. În 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe și Vasilache în filmul Bing-Bang, apoi în Doamna de la etajul II (1937). A jucat roluri de neuitat la Teatrul Național din București, după naționalizarea teatrelor particulare.

Intre creațiile sale memorabile rămân rolurile din filmele  : “Bădăranii”, “Două lozuri”, “Steaua fără nume” .

1905: A decedat în localitatea Bradu, jud.Neamț, profesorul universitar, publicistul și omul politic Nicolae Ionescu, membru fondator al Societăţii Academice Române; (n.1820, Bradu, Neamț).

A studiat la Academia Mihăileană din Iaşi, după care a urmat Facultatea de Drept la Paris, unde a obţinut licenţa în ştiinţe juridice. Aici, el s-a alăturat Societăţii Studenţilor Români şi a luat parte la diferite acţiuni de susţine a culturii române, printre altele fiind redactor la revista „Étoille du Danube”, care apărea la Bruxelles.

Surprins în capitala Franţei de revoluție, Ionescu nu a reuşit să revină în ţară decât în martie 1848. Pe 3/5 mai 1848 a fost prezent la Marea Adunare Naţională de la Blaj şi s-a numărat printre semnatarii documentului redactat la Braşov pe 12 mai 1848, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”.

După înfrângerea mişcărilor revoluţionare s-a autoexilat în Franţa, dar i se permite să revină în ţară în 1854. Unionist fervent, Nicolae Ionescu a colaborat la ziarul „Zimbrul”, apoi la „Steaua Dunării” şi la „Tribuna Română” din Iaşi.

A fost, pe rând, profesor de istorie universală la Liceul militar din Iaşi (15 noiembrie 1850), inspector general al Şcoalelor (până în 30 iunie 1866), profesor de istorie la Liceul naţional, apoi la Universitatea din Iaşi. Nicolae Ionescu s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Academice Române, iar pentru bogata sa contribuţie în dezvoltarea culturii a fost ales vicepreşedinte al acestui for.

Deputat din 1866, om politic cu vederi politice liberale, Nicolae Ionescu a pus bazele Facţiunii Liberale şi Independente pe 2 iunie 1867. Pe 24 mai 1875, participă la unificarea grupărilor liberale în Partidul Naţional Liberal, fiind şi ministru de Externe în primul Consiliu de miniştri condus de Ion C. Brătianu. Nicolae Ionescu a încetat din viaţă, la vârsta de 85 de ani.

A participat la Revoluția din 1848. A desfășurat o prodigioasă activitate didactică , a fost senator, deputat și ministru de externe, renumit pentru calitățile sale de orator. membru fondator și vicepreședinte al Societății Academice Române (Academia Română) în perioada 1889–1892.

1906 (11/24 ianuarie): S-a născut la Balcic, în teritoriul românesc de atunci numit Cadrilater, renumitul sculptor român Boris Caragea, membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m. 8 august 1982, București).



Viața l-a pus la încercare încă din copilărie. La doar 10 ani, a rămas orfan și a fost nevoit să muncească din greu pentru a-și câștiga existența. A fost barcagiu și pescar, iar talentul de sculptor i-a fost descoperit când modela în lut și nisip.

După Primul Război Mondial, între 1924 – 1925 a luat lecții de desen de la Hrandt Avakian. Peste un an, cu ajutorul sculptoriței Zoe Băicoianu, Caragea se înscria la Școala de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori pe Frederick Storck și Oscar Han.

La un moment dat, din cauza dificultăților financiare, Boris Caragea a vrut să renunțe la școală, însă datorită sculptoruluilui Oscar Han, a reușit să termine studiile.

Din anul 1932 și până în 1934, ca urmare a obținerii unei burse Paciurea, s-a perfecționat în atelierul maestrului Dimitrie Paciurea.

Prima expoziție o deschide în 1933, făcându-se remarcat prin construcția volumelor și finețea modelajului. A expus sculpturi de inspirație dobrogeană ca: „Femeie cu cobiliță”, „Dans dobrogean”, „Pescarii”.

În 1934, Boris Caragea a făcut o călătorie de studii de-a lungul coastelor Mării Mediterane, poposind la Constantinopol, Atena, Alger, Marsilia și Napoli. Trei ani mai târziu, sculptorul primea premiul pentru sculptură al Ministerului Artelor.


În perioada 1949-1974, a ocupat postul de profesor la Catedra de sculptură a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București și s-a dedicat în totalitate sculpturii realist socialiste.

A fost un important reprezentat al realismului socialist, devenind sculptorul oficial al ideologiei comuniste, în care a crezut sincer, influențat fiind și de spiritul vremii. În această fază, Boris Caragea s-a dedicat spațiului exterior, propice ansamblurilor arhitectonice.
În anul 1951, Boris Caragea a fost ales președintele Uniunii Artiștilor Plastici, la conducerea căreia s-a aflat până în 1957.
În aceeași perioadă (1951), pimea distincția de „Maestru Emerit al artei”. Tot în acel an a fost ales președinte al Uniunii Artiștilor Plastici.


Timp de zece ani (1954-1964) a expus la bienalele din Italia, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Egipt, Franța, Germania și URSS.

În anul 1962, sculptorul a fost disitins cu premiul de „Artist al Poporului”.

La data de 21 aprilie 1960, Boris Caragea dezvelea sculptura „Statuia lui Lenin”. Până la Revoluție, statuia a stat în fața Casei Scânteii. A fost realizată din bronz rezultat din topirea statuii ecvestre a regelui Carol I.

Boris Caragea este autorul a două monumente ilustre pentru Constanța: statuia „Aruncătorul de disc/Discobolul”, inaugurată în anul 1960 și amplasată în fața Sălii Sporturilor.

Statuia „Victoriei” (foto), inaugurată în anul 1968 și situată în Parcul Primăriei din Constanța simbolizează lupta poporului român împotriva fascismului.

1913: Apare la Vălenii de Munte, până în decembrie 1914, sub conducerea lui Nicolae Iorga revista “Drum drept”.  

În 1915 a devenit săptămânal și a fuzionat cu revista „Ramuri” iar redacția s-a mutat la Craiova.

În paginile acesteia au fost publicate cercetari literare ale lui Nicolae Iorga (fondatorul revistei), Nicolae Cartojan, Paul Papadopol, P. Cancel și alții.

  

1918: Sfatul Ţării din gubernia rusă  Basarabia proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Foto: Drapelul Republicii Democrate Moldoveneşti

La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, întrunit în şedinţă solemnă, votează în unanimitate şi proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Acest vot a constituit o etapă importantă pe calea unirii fostei Basarabii ţariste cu România.

Proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti s-a făcut în condiţiile revoluţiei ruse din 1917. Iniţial Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale.

Vedeti și

1921: S-a născut la Chișinău regizoarea si scenarista română, Sorana Coroamă – Stanca, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanu și a compozitoarei Mansi Barberis; (d. 07.01.2007, București).

După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i maeștri pe Marietta Sadova, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Lucia Sturdza Bulandra ș.a.

Între 1959–1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa Arta Aplicată, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența. 

A lucrat la Teatrul „Nottara”, Teatrul Național din Iași (prim regizor artistic între 1965–1969), Teatrul Mic din București, Teatrul „Ion Vasilescu”, Teatrul de Operetă (director între 1990–1992), Theatrum MundiDeutsches Nationaltheater din Weimar. A scris piese de teatru și scenarii și a fost cunoscută ca eseistă, critic teatral și literar.

A fost cadru universitar la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale” din București, la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și la Universitatea Hyperion din București.

După 1989, a fost o prezență activă în cadrul societății civile, ca membră în comitetul de conducere al Fundației Memoria, în Consiliul Național al Alianței Civice, președinte de onoare al Uniunii Italienilor din București, membră UNITER și a Uniunii Scriitorilor. 

1932: S-a născut la Timișoara actorul Silviu Stănculescu; (d.23 octombrie 1988).

A terminat IATC sectia actorie la Bucuresti in 1956, fiind coleg cu marii actori ai generatiei de aur : Amza Pellea, Rauțchi, Rebengiuc, Silvia Popovici. Draga Olteanu.  

A fost căsătorit cu Corina Stănescu și au avut impreună o fiica, Catrinel Stănescu Florea.  

Începind din 1960 si pâna in 1998, a jucat in aproape 50 de filme și tot atâtea piese de teatru.

A desfasurat  o bogată activitate la Teatrul de Comedie din Bucureşti (filme: “Liceenii”, “Mircea”, “Trahir”).

A decedat la 23 octombrie 1998 fiind internat la spitalul Victor Babes cu diagnosticul de leucemie. 

1932 : În România interbelică a apărut în localitatea Bălţi din Basarabia, revista literară “Cuget moldovenesc”.

A apărut până în decembrie 1937 fiind o revistă literară lunară editată de Societatea Culturală Națională „George Enescu”, condusă de poetul și traducătorul Petre Stati, a apărut la Bălți între anii 1932–1943.

1950: S-a născut (la Reșița) solista de muzică uşoară românească  Stela Enache.

1989: A fost arestat grupul de ziariști anticomuniști de la ziarul România liberă. Lotul de jurnaliști era compus din compus din Anton Uncu (ziarist la România Liberă), Petre Mihai Băcanu (ziarist la România Liberă), Mihai Creangă (ziarist la România pitorească), împreună cu Ștefan Niculescu Maier (inginer informatician la Institutul de Proiectări și Automatizări) și Alexandru Chivoiu (tipograf la Combinatul Casa Scânteii) a încercat în cursul anului 1988 tipărirea unui ziar ilegal.

Au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb, sustrase din Combinatul Casa ScânteiiLotul România Liberă a fost arestat în zilele de 24–25 ianuarie 1989, după ce, în urma unui denunț, a fost descoperită presa tipografică rudimentară pe care membrii săi imprimaseră sute de exemplare din ziarul anticomunist România, difuzat clandestin în diverse orașe ale țării.

A urmat o o anchetă dură, prin care securiștii voiau să demonstreze legătura cu servicii de spionaj străine. Încadrarea inițială în „propagandă împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceaușescu are deținuți politici.

O parte dintre inculpați au fost trimiși cu domiciliu forțat în diverse orașe din țară, iar lui Petre Mihai Băcanu, cap al listei de acuzare, i s-a intentat un proces de drept comun, „speculă cu mașini”.

Scopul era să se dezmintă acuzațiile venite din Occident că în România ar mai exista deținuți politici. Petre Mihai Băcanu a fost eliberat din arestul Securității în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, iar trimiterea în judecată a fost casată la 10 ianuarie 1990.

1990: A apărut Decretul CFSN nr. 40/24 ianuarie 1990 privind Imnul de stat al României, prin care s-a hotărât că „Imnul de stat al României este „Deșteaptă-te, române!” (Un răsunet), versuri de Andrei Mureșianu, muzica de Anton Pann”.

Începând din 1848, Deșteaptă-te, române! a fost un cântec foarte drag românilor datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el. A fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Războiul de independență (1877–1878), primul și al doilea război mondial, în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, acest imn a fost cântat în mod spontan de toți și emis pe toate stațiile radio.

În timpul regimului comunist din țara noastră acest imn a fost interzis împreună cu alte cântece patriotice sub amenințarea unor pedepse aspre.

În ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulți dintre ei nemaiștiind versurile. Cu toate acestea melodia a rămas fără întrerupere în conștiința publică.

Pe 22 decembrie 1989, în timpul Revoluției române din 1989, imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind întregul popor în sentimentele nobile ale momentului.

Astfel, instituirea sa ca imn național a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără șovăială, sub formidabila presiune a manifestanților și înlocuind vechiul imn Trei culori.

1990:  Omul politic Ion Raţiu, preşedintele fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL), a revenit în România după 50 de ani de exil.

2004 : A început desfăşurarea proiectului cultural “Oraşul de sub oraş”, care a constat în spectacole susţinute de actorii Teatrului Masca în staţiile de metrou din Bucureşti.

2006 : A încetat din viaţă la Iași, istoricul ieşean Gheorghe Platon, profesor universitar membru titular al Academiei Române; (n.26 februarie 1926, Buhuși, Bacău).

A colaborat la studiile „Domeniul feudal în Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848”, „Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană”, „Cum s-a înfăptuit România modernă.

O perspectivă asupra strategiei dezvoltării” (în colab.), „Unirea Principatelor Române”, „De la formarea naţiunii la Unirea cea Mare. Studii de istorie modernă” (6 volume) şi a colaborat la „Tratatul de Istorie a Românilor”. (n. 26 februarie 1926)

  

2010:A decedat la București, regizorul de teatru şi film Horea Popescu, cunoscut pentru pelicule devenite clasice precum „Cuibul de viespi” şi „Moartea unui artist”(n.17 decembrie 1925, Putineiul).A fost distins cu titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne,

2010: Românca Crina „Coco” Popescu în vârstă de 15 ani, a escaladat cel mai înalt vârf al Oceaniei – Carstensz Pyramid (4884m) din Indonezia, devenind astfel cea mai tânără alpinistă din lume care a cucerit acest munte.

Recordul anterior era deţinut de americana Samantha Larson, care a urcat pe acest vârf în 2007, la vârsta de 18 ani.

Crina „Coco” Popescu (n. 3 decembrie 1994, Râșnov) este o alpinistă româncă, care la vârsta de 14 ani a obținut titlul de Maestru al Sportului. A realizat numeroase recorduri începând de la vârsta de 10 ani, majoritatea reușitelor fiind recorduri și premiere pentru categoria ei de vârstă. Este prima alpinistă din lume care a terminat circuitul Seven Volcanoes. A făcut parte din prima echipă care a urcat Muntele Sidley — cel mai înalt vulcan din Antarctica, fiind prima alpinistă din lume care a atins vârful, la 24 ianuarie 2011, record omologat de World Records Academy.

2021 : A decedat violonista și solista italiană de origine română Angela Gavrilă-Dieterle(n.16 iulie 1947 ).

Este prima femeie din lume devenită concert maestru al unei orchestre, Maggio Musicale Fiorentino.

A susținut peste 2400 de concerte și a cântat cu Orchestra Radio și Filarmonica „George Enescu” din București

Bibliografie (surse) :

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  2. Istoria md.;
  3. Istoricul zilei blogspot.com;
  4. Crestin Ortodox.ro;
  5. Wikipedia;
  6. http://www.worldwideromania.com
  7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
  8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008

24/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: