CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 7 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 7 februarie în istoria noastră

1510: S-a încheiat la Iași, Tratatul de pace între domnul Moldovei, Bogdan al III-lea și regele Poloniei, Sigismund I cel Bătrân. Documentul a fost semnat din partea Moldovei de către logofătul Tăutu, pârcălabul de Roman, Isac și boierii Ivancin și Petrică. Tratatul a fost ratificat la 20 martie 1510, la Cracovia, de conducătorii celor două țări, Bogdan al III-lea și Sigismund I cel Bătrân. Ambele părți s-au obligat să nu intre în coaliții ostile și să facă schimb de informații referitoare la dislocarea trupelor otomane. Bogdan nu trebuia în nici un fel de condiții să acorde ajutor sultanului sau să treacă de partea lui. În caz de mare pericol din partea Imperiului Otoman, Sigismund garanta domnului moldovean adăpost și ajutor.

Voievodul Bogdan al III-lea, poreclit „Chiorul” sau „cel Orb” (n.1479- d.1517), a domnit în Moldova din 1504 până în 1517. 

Era fiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt și a dus mai departe moştenirea lăsată de ilustrul său părinte, chiar dacă domnia sa a fost una zbuciumată şi nu foarte lungă.

Când Ştefan Vodă, tatăl său, a trecut la cele veşnice, Bogdan avea 25 de ani.

Cronicarul Grigore Ureche l-a numit pe Bogdan al III-lea „cel Orb şi Grozav”, bazându-se pe unele scrieri  ale cronicarilor poloni. Supranumele de „cel orb” i s-a tras, se spune, de la pierderea unui ochi într-o bătălie purtată în Codrii Cosminului, la 1497, când armata lui Ştefan cel Mare a obţinut o strălucită victorie contra „Federaţiei celor două Naţiuni” (regatul polonez şi ducatul lituanian).

Chiar dacă a trebuit să plătească un tribut de două ori mai mare către Imperiul Otoman – comparativ cu suma pe care o plătise Ştefan, tatăl său – important este că Bogdan al III-lea „cel Orb” a reuşit să păstreze independenţa Ţării Moldovei.

1741(7/18):  A apărut “Marele Hrisov al lui Constantin Mavrocordat” (Constituția), care stabilea o serie de reforme fiscale si administrative in Țara Românească.

Textul a fost publicat in ziarul “Mercure de France”, în luna iulie 1742.

Foto: Constantin Mavrocordat, domn al Munteniei, domn al Moldovei

Hrisovul domnesc,   prevedea un vast program de reforme în domeniile fiscal, agrar, administrativ şi juridic. Domnul a acordat o mare importanţă acestui act, cunoscut străinătăţii sub titlul de “Constituţie”.

Scopul urmărit era de a-l prezenta pe domn în plan internaţional în calitate de promotor de reforme, adică de prinţ luminat. Dar după promulgarea hrisovului în 7 februarie 1741, domnul nu s-a folosit de răgazul care a intervenit pentru a-l aplica în practică.

În septembrie 1741, Constantin Mavrocordat a fost transferat de Poartă în Ţara Moldovei, unde încearcă să pună în aplicare prevederile “Constituţiei” sale. Prima reformă înfăptuită de el a fost cea fiscală, care prevedea desfiinţarea impozitului pe vite mari cornute – a văcăritului şi a cuniţei (impozit pe cai), fixarea plăţii birului în patru sferturi pe an.

În cadrul fiecărei localităţi suma totală era, însă, împărţită la plată conform averii fiecărei familii. Cei care dispuneau de avere mai mare plăteau mai mult. Rezultatele bune ale reformei fiscale au degradat pe parcurs din cauza impunerii dărilor tot mai mari către Poartă, fapt ce a impus domnitorul să renunțe la o parte din reforme.

Mai reuşite au fost reformele care prevedeau reorganizarea structurilor sociale. În anul 1741 Constantin Mavrocordat i-a repartizat pe boierii dregători după trei ranguri – mare, mijlociu şi mic. Fiecare boier, conform rangului, primea leafă din vistieria statului. Leafa reprezenta o anumită cotă-parte din suma impozitelor de stat acumulate.

În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii ş.a., majoritatea acestora fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale, şi exercita funcţii poliţieneşti.

Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost unificată şi subordonată şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor.

În fruntea fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii administrative, fiscale şi judiciare. Aceştia, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.

Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat fiind desemnaţi judecători speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Ei erau obligaţi să se prezinte la curtea domnească şi să examineze diferite litigii, fiind salarizaţi din vistierie.

 Funcţionarii, numiţi de domn şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să informeze regulat domnia despre activitatea lor. Informaţia trebuia alcătuită numai în limba română. Astfel, când marele căpitan de Soroca trimisese domnului o adresare în limba greacă, acesta i-a reproşat: “Să-ţ cauţi logofătul să ne scrii rumâneşte. Să nu ne mai scrii greceşte”.

În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi.

Constantin Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească. Ţinând cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.

Reformele din perioada domniei lui în Moldova din anii 1741-1743 n-au vizat problema situaţiei juridice a ţăranilor şerbi. Dar, după ce este numit din nou de Poartă domn al Munteniei (1744-1748), domnul s-a preocupat şi de ea. Hrisovul de eliberare din şerbie (rumânie) din 1746 dădu posibilitate ţăranilor să iasă din starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se cu suma de 10 taleri pe cap. Reforma ţărănească a fost promulgată de domn şi în Moldova, în timpul aflării sale la domnie în anii 1748-1749.

1777: S-a născut, la Golești, în Arges, cărturarul și memorialistul român Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Goleşti), ispravnic, hatman, mare logofăt în Muntenia; (d. 5 octombrie 1830, București, Țara Românească).

A fost fiul marelui ban Radu Golescu, din Țara Românească, și al Zoiței Florescu și tatăl celor patru „fraţi Goleşti” (Ştefan, Nicolae, Alexandru şi Radu), patrioți români care au avut un rol important în desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 şi a celorlalte evenimente politice din istoria românească a secolului al XIX-lea.

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah (director al școlii din 1803) și Ștefan Commitas, iluștri profesori eleniști.

Scopul societății era de a elabora un program de reforme. Societatea de la Brașov a avut o existență de scurtă durată; a fost prima societate literară românească.

În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția; în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat de băieți. Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”.

Școala și-a început cursurile la 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron și a funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830. Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826.

În ultima sa călătorie i-a înscris pe fiii săi Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru într-un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae – într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză.

Lucrarea sa „Însemnare a călătoriei mele făcută în 1824, 1825, 1826” reprezintă, în literatura română, primul jurnal de călătorie tipărit.

În anul 1826, după o călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu. În numele lui Heliade, Dinicu Golescu a solicitat , în anul 1828.

A fost membru fondator al „Societăţii literare” (1827), alături de Ion Heliade Rădulescu și a contribuit la apariţia „Curierului românesc”, prima gazetă în limba română cu apariţie constantă şi îndelungată, publicată în Ţara Românească între anii 1829 – 1859, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu.

Dinicu Golescu a luptat pentru dezvoltarea învățământului românesc, propunând în programul „Societății Literare” fondată la Golești în anul 1827 împreună cu programul Societății Literare fondată la Golești în anul 1827 împreună cu Ion Heliade Rădulescu și Stanciu Căpățâneanu, următoarele scopuri în domeniul învățământului:

  1. Transformarea școlii de la Sf. Sava în colegiu și crearea unei școli asemănătoare la Craiova.
  2. Înființarea de școli normale în reședințele de județ.
  3. Crearea școlilor primare în fiecare sat.

Influența exercitată de Dinicu Golescu asupra concepțiilor școlare și pedagogice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut un caracter pozitiv. Prevederile Programului Societății Literare privind dezvoltarea învățământului au fost preluate și dezvoltate în programul general al revoluției de la 1848 din Țara Românească, care a înscris la punctul 16 „Instrucție egală și întreagă pentru tot românul de amândouă sexele” și își propunea un sistem de învățământ național complet pe trei grade, general, gratuit și obligatoriu.

Ideile pedagogice ale lui Dinicu Golescu au îmbogățit patrimoniul cultural al poporului român, confirmând astfel pe deplin previziunea cuprinsă în necrologul rostit de Ion Heliade Rădulescu, la moartea lui Dinicu Golescu: „Numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă din dânsa”.

 1824 : La Chişinău este deschisă prima şcoală lancasteriană din Basarabia ţaristă. Reorganizată mai tîrziu, că s-a numit Şcoala parohială nr.1. 

Sistemul de învăţământ lancasterian poartă numele pedagogului englez Joseph Lancaster (1771-1838), care învăţa fără plată copiii săraci. Fiind susţinut de Korston şi Fox, fondatorii British and foreign Society for educaţion instituie prima şcoală normală, după sistemul învăţământului reciproc, care ulterior a căpătat o largă răspândire în Europa. Sistemul de învăţământ lancasterian este original prin faptul că metodele de instruire nu poartă un caracter pur religios. Predarea religiei se limita la citirea Bibliei, fără comentarii, iar în şcoli erau primiţi elevi de diferite confesiuni religioase.

Şcolile lancasteriene din Basarabia erau subordonate Administraţiei Eparhiale de Chişinău şi Hotin, care numea pedagogi din rândul seminariştilor, preventiv pregătiţi pentru acest lucru. Administrarea directă era efectuată de protectorii locali şi de şefii de poliţie, în afară de şcolile din Chişinău şi din Bender, care erau sub supravegherea directă a Administraţiei Eparhiale.

În aceste şcoli erau primiţi copii din toate categoriile sociale. Ei învăţau să citească şi să scrie şi primele 4 reguli aritmetice, în baza dispoziţiei editate în 1823 de Departamentul Învăţământului Public. Elevii claselor superiore studiau o data în săptămână Katehizisul 

În Basarabia, şcolile lancasteriene au fost introduse la iniţiativa şi la dorinţa lui Alexandru I, care, în urma vizitei sale din 1818 în noua provincie, a dispus, prin secretatul său de stat contele I.A. Capo d’Istria, să se facă toate pregătirile necesare pentru a institui în Basarabia astfel de şcoli.  

 1862: S-a născut poeta şi traducătoarea Maria Cunţan; (m. 1935). 

A debutat în 1891 în revista Tribuna. În același an publică proză în revista „Foaia ilustrată”.

Între 1895-1900 publică în revistele „Vatra”, „Famila”, „Dochia”, „Revista ilustrată”, „Telegraful român”, „Tribuna”, „Tribuna poporului” etc., iar în 1901 începe să colaboreze și la revistele „Convorbiri literare” și „Semănătorul”.

În 1905 obține premiul revistei „Luceafărul” pentru poezia „Asfințit” .

 Folosea uneori pseudonimele  Liliac și Rim.

Este activă în „Societatea scriitorilor români” și este apreciată de Titu Maiorescu, Radu Gyr, Garabet Ibrăileanu etc.

În 1915 se mută la București, unde locuiește la Azilul Domnița Bălașa. Se va stinge din viață pe data de 23 noiembrie 1935 la Sanatoriul Filaret.

 1869:  La Timişoara, fruntaşii politici ai românilor din Banat s-au strâns în cartierul Fabric, pentru a înfiinţa primul partid românesc de pe teritoriul de azi al României, Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria,cu şase ani înaintea constituirii Partidului Naţional Liberal in vechiul Regat.

Membrii noului partid l-au ales în funcţia de preşedinte pe Alexandru Mocioni, deputat în Camera Ungară a Parlamentului de la Budapesta şi au decis participarea la următoarele alegeri.

La conducerea lui s-au aflat fraţii Alexandru şi Anton Mocioni, apoi Vincenţiu Babeş. După mai bine de 12 ani de funcţionare, la conferinţa naţională de la Sibiu din 12 – 14 mai 1881, partidul bănăţean a fuzionat cu Partidul Naţional al Românilor din Transilvania (înfiinţat la scurt timp după partidul bănăţenilor, la 7-8 martie 1869) pentru a forma Partidul Naţional Român din Transilvania.

Programul partidului susţinea apărarea principiilor de libertate şi democraţie, lupta împotriva legilor nedrepte ale compromisului dualist, sprijinirea acţiunii pentru autonomia Transilvaniei. Se remarcă faptul că preocupările bănăţenilor nu se rezumau doar la chestiunile locale ci şi asupra tuturor românilor din Imperiul Habsburgic.

După acordul dualist austro-ungar din 1867, a fost promulgată legea naţionalităţilor, care a deschis calea pentru românii bănăţeni să se organizeze politic.

La conferinţa de la Timişoara din 26 ianuarie/2 februarie 1869, s-a decis înfiinţarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, avându-l în frunte pe Alexandru Mocioni. Partidul s-a constituit legal 5 zile mai târziu, la 7 februarie.

La doar o lună după acest eveniment, la Sibiu, se înfiinţa Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu,  fără a avea ca scop participarea la lupta electorală din Austro-Ungaria.

După încă o lună, în 3 aprilie 1969, autorităţile interziceau activitatea celor două grupări, pe motiv că „nu există partide naţionale”.

1875: S-a născut clericul Nectarie Cotlarciuc (prenumele la botez: Nicolae); arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei (din noiembrie 1924 până la sfârşitul vieţii); autor al unor lucrări de drept bisericesc, filosofie, omiletică; delegat al Bisericii Ortodoxe Române la câteva congrese ale mişcării ecumenice (Stockholm – 1925; Laussane – 1927); (m. 1935).

1875 :  În ședința parlamentului de la Budapesta, deputatul roman Gheorghe Pop de Basesti  arăta necesitatea construirii unui drum de fier în ținutul Sălajului.

Pe 23 decembrie 1887 va avea loc deschiderea liniei de cale ferată Carei – Zalău.

1885: S-a născut medicul Ion Nicolau, specialist în pediatrie, a efectuat importante cercetări privitoare la tuberculoză, reumatism, meningita cerebro-spinală, malnutriţie şi inaniţie, boli sangvine infantile; membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m. 1963).

1895: În România, comitetul de conducere al asociaţiei “Astra” decide elaborarea şi publicarea “Enciclopediei române”, sub îndrumarea lui Cornel Diaconovici, primul secretar al Asociatiei.

Lucrarea a aparut in trei volume intre 1898 si 1904 și a îndeplinit multă vreme o dublă funcţiune, culturală şi politică .

1897: S-a născut cântăreaţa Elena Zamora; (m. 1974).

 1907: A murit generalul Iacob Lahovary (16 ianuarie 1846- 7 februarie 1907), rapus de un  cancer de intestin gros . Ziarele din toată Europa publicau ferpare lungi cu cel care fusese în ultimii trei ani, în calitate de ministru de Externe, unul dintre cei mai abili diplomaţi de pe continent.

Din anul 1891, conduce Ministerul de Război nu mai puţin de patru mandate, fiind cel care a făcut cea mai importantă reformă a armatei până în preajma Primului Război Mondial.

 Generalul a fost un vizionar şi, în ciuda relaţiilor strânse pe care le avea România cu Austro- Ungaria în acea vreme, a avut curajul să elaboreze, în secret, un plan de război  pentru eliberarea Transilvaniei.

1915: S-a născut  (în com. Tocileni, județul Botoșani) Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu, al cincelea patriarh ales al Bisericii ortodoxe Române (din  noiembrie 1986) și membru de onoare al Academiei Române (din 17 decembrie 1999).

A decedat  la  30 iulie 2007 in  București. 

1929: Este promulgată legea pentru stabilizarea monetară privind devalorizarea leului în România. Se realizeaza convertbilitatea leului la bursa libera a devizelor pe baza cererii si a ofertei (care fusese suspendata oficial la 14 iulie 1917), iar Bancii Nationale a Romaniei i se reconfirma privilegiul de emisiune monetara.

1929:  Romania ratifică Tratatul multilateral pentru renunțarea la război ca instrument de politică (Pactul Briand–Kellog)

1929: Încep cursurile de limbă germană la Radiodifuziunea Româna, cu predare în sistemul linguaphon.

  1931: A murit Ion Vidu, compozitor, dirijor şi folclorist; (n. 1863).

1932: S-a născut Ion Acsan, poet şi traducător (a tălmăcit, uneori integral şi pentru prima oară în limba română, din Homer, Hesiod, Seneca, Terenţiu, din lirica japoneză, a Egiptului faraonic, ca şi din literaturile europene moderne); (m. 2013).

1932: S-a născut la Iași, criticul de artă Dan Hăulică,eseist literar și unul dintre cei mai activi mesageri ai culturii româneşti peste hotare. A fost  redactor-şef pentru o lungă perioadă de timp al revistei de literatură universală „Secolul XX”, membru corespondent al Academiei Române din 1993; (m.   17 august 2014 la vârsta de 82 de ani) .

A fost președinte al AICA (asociația internațională a criticilor de artă), ales în 1981, iar în 2012 era președinte de onoare al aceleiași asociații și președinte al CAMERA (consiliul mondial pentru editarea și cercetarea artei), ales în 1986. 

La data de 31 iulie 1990 Dan Hăulică a fost numit  ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO. 

1935: Celebrul cuplu de comici Stroe si Vasilache, prezintă în premieră “Bing Bang” – primul film sonor realizat la București cu o aparatură construită de inginerul român Argani.

Cuplul de actori „Stroe si Vasilache” a fost unul dintre cele mai indrãgite cupluri umoristice, inscris cu litere de aur in istoria Teatrului de Revistã si a Revistei romanesti, format din actorii N. Stroe (05.05.1905-24.06.1990) și Vasile Vasilache (26.10.1907-04.04.1944). 

Si-au legat NUMELE de scenã si notorietatea de prima emisiune „Ora veselã” care s-a transmis la Radio București pe data de 9 ianuarie 1929. In fiecare duminicã la ora 14.30, cei doi se auzeau la Radio Bucuresti in celebra `Ora Veselã` cu refrenul: „Alo, alo, aici e radio / Stroe si Vasilache, lache, lache…” 

Dupã ce s-au cunoscut la Grãdina Volta-Buzești, N.Stroe si Vasile Vasilache, au devenit prieteni de nedespãrţit, iar in anii ’30 si panã in 1944, celebrul si popularul cuplu `Stroe si Vasilache` a fost cel mai iubit cuplu umoristic interbelic. Puţini sunt aceia care stiu cã cei doi au jucat si au realizat (scenariu, regie) si un film – printre cele mai vechi pãstrate in intregime, cu scenariu original: 
„Bing Bang” (1934), film sonor si primul film muzical romanesc.Apoi, in 1935, au mai realizat si filmul „Ora veselã”. 

Au jucat la Teatrul Alhambra si in spectacolele de revistã ale Companiei Cãrãbus – Constantin Tãnase in Bucuresti. Au fost invitaţi la Paris, la Radio France, la Istanbul, Beirut, Tel Aviv, Alexandria – Egipt (si la curtea regelui Faruk) alãturi de marele Constantin Tãnase. 
Au scris nenumãrate texte pentru reviste si comedii muzicale (`Acceleratul 402`, `Firfirica`, `Cavaler Gandac`, `Sãracu’ Gicã` `Apartamentul 42`, `Picollo` si altele). 

In 1940, desi actorilor Stroe si Vasilache li s-a interzis sã mai aparã impreunã pe scenã, prietenia lor stransã i-a fãcut sã continue sã scrie si sã compunã impreunã. Vasilache juca in spectacolele de la Cãrãbus si Alhambra, iar N.Stroe la Teatrul „Baraseum” – teatrul artistilor evrei. 

In 4 aprilie 1944 Vasile Vasilache (s-a nãscut pe 26 octombrie 1907, la Huși, județul Vaslui) a murit in urma unui bombardament american asupra Bucurestilor.
Dupã prematurul deces al partenerului Vasile Vasilache in anul 1944, N. Stroe a continuat singur transmiterea `live`, ani in șir, a popularei emisiuni `Ora veselã` care incepea totdeauna cu refrenul:

Alo, alo, aici e Stroe,
Și roagã sã-i dați voie,
O clipã sã vã-nveseleascã,
Sã glumeascã,
Iar cu Voi`…

N.Stroe rãmane singur, iar in 1945, infiinteazã impreunã cu Nora Piacentini si Mircea Septilici, Teatrul `Atlantic`, aflat pe strada Academiei din Bucuresti, unde, timp de patru ani joacã in nenumãrate reviste si comedii cu sala plinã. 

Infiinţeazã propria trupã de teatru prin ARIA –Agenţia Română de Impresariat Artistic cu care apare in nemeroase spectacole de `Micro-revistã`, cum le numea personal, in Bucuresti la Sala Dalles si in turnee prin toatã ţara. 

N.Stroe (Stroe Nacht) s-a nãscut pe 5 mai 1905 in comuna Rãcãciuni, județul Bacãu si a murit pe 24 iunie 1990, la Tel Aviv, Israel. Regizor, scriitor (a scris `77 de ani in 200 de pagini`, `Vasilache`, `Aplauze`) și actor de teatru si film (a jucat in `Bing Bang` -1935, `Ora Veselã` – 1936, `Toate panzele sus!` -1976), el a debutat ca figurant la Teatrul Mic, iar primul rol a fost in piesa `Azais` de Louis Verneuil, unde a jucat alãturi de Leni Caler și Ion Iancovescu. 

A semnat regia spectacolelor Companiei `Stroe-Vasilache`, Teatrului Majestic, Companiei `Stroe și Vasilache`, Teatrului `Atlantic` (4 ani de stagiune), Teatrului de Revistã `Constantin Tanãse` și ale trupelor de estradã sub conducerea personalã in cadrul A.R.I.A, Companiei `Cãrãbuș – Constantin Tãnase`, apoi a comediilor muzicale `Firfirica`, `Cavaler Gandac`, `Sãracu’ Gicã`, `Acceleratul 402`, `Cafeneaua Micã`. 

A fost cãsãtorit cu actrița Nora Piacentini și cu artista Rolanda Camin, cu care are un fiu, actor, regizor si profesor de teatru – Eugen Stroe (Nacht) și o fiicã, Dana, psiholog.

N. Stroe a fost decorat cu titlul de Artist Emerit de cãtre Petru Groza si cu Meritul Cultural Clasa I.

 1951: A avut loc premiera, la Bucureşti, a operetei „N-a fost nuntă mai frumoasă”, de Nicolae Kirculescu (pe libretul semnat de H. Negrin şi H. Nicolaide). Din distribuţie făceau parte Ion Dacian, Bimbo Mărculescu, Costache Antoniu, H. Nicolaide, Nae Roman, Silviu Gurău, George Groner, Silly Popescu, Maria Wauvrina, Puica Alexandrescu, Virginica Romanovski, Elena Zamora. Direcţia de scenă a fost semnată de George Teodorescu, conducerea muzicală i-a fost încredinţată reputatului dirijor Eggizio Massini, iar coregrafia maestrei Elena Penescu-Liciu.

1953:  Se autodizolvă Frontul Plugarilor, formațiune politica de stânga aliată a comuniștilor, inființată de Petru Groza, în ianuarie 1933, la Deva, şi condusă de el pe toată durata existenţei acesteia.

În 1943 a intrat în Frontul Patriotic Antihitlerist, iar în perioada postbelică şi-a desfăşurat activitatea sub tutela Partidului Comunist.

 1978: A murit la București, compozitorul, muzicologul, violonistul, scriitorul, filosoful şi profesorul Dimitrie Cuclin ; (n. 5 aprilie 1885, Galați).

După trei ani de studiu la Academia Regală de Muzică, Cuclin a obținut o bursă de la ministrul Spiru Haret, pentru studii de muzică în Franța, la Paris, unde va urma trei luni Conservatorul, dar nu va întruni numărul de voturi necesare admiterii.

Deși lucrul acesta nu implica neapărat exmatricularea, Cuclin se grăbește să plece la “Schola Cantorum” a lui Vincent d’Indy, unde va sta până în 1914. La Paris leagă prietenii cu George Enescu și Constantin Brâncuși.

Întors în țară, este mobilizat în război, pe care-l va trece refugiat la Iași și cântând în orchestra lui George Enescu. Sărăcia îl va persecuta în continuare pe tânărul compozitor până în 1919 când, după ce îl suplinise 7 luni pe Alfonso Castaldi la Conservator, va fi titularizat profesor la Academia Regală de Muzică.nde Dimitrie Cuclin devine profesor de vioară și teoria muzicii la City Conservatory of Music și la Brooklin College of Music din New York.

Se va  întoarce în aulele Conservatorului bucureștean în 1930, pentru a fi, până în 1948, un foarte iubit profesor de armonie, contrapunct și compoziție. În perioada Statului Național-Legionar Cuclin deține funcția de Director al Conservatorului, fără a fi fost vreodată legionar.

După executarea, la vârsta de 65 de ani, a doi ani de muncă silnică la Canal, compozitorul trăiește retras o viață închinată creației, dedicându-se construcției unui sistem simfonic – 20 de simfonii, dintre care unele de proporții enorme, și rescriindu-și de mai multe ori sistemul, în întregime sau pe părți. Este respectat, dar ostracizat, nefiind niciodată în juriul festivalului Enescu, al cărui prim premiant fusese.

La 90 de ani se propune primirea lui în Academie ca membru corespondent, dar se opune, însă, poetul comunist Mihai Beniuc, sub pretextul că ar merita ori să fie membru plin, ori să nu fie deloc….

Cuclin este profund dezamăgit și marcat. Are în tot acest timp relații tensionate cu Mihail Jora și Liviu Rusu. În schimb, se bucură până în clipa morții de devotamentul discipolului său, Constantin Mașala.

Moare în 7 februarie 1978, la 5 ani după soție, în urma complicațiilor  unei boli cardiace care se declanșase în timpul detenției sale la Canal.

 1982: A murit Mihail Drumeş (pseudonimul lui Mihail V. Dumitrescu), prozator şi dramaturg aromân, (n. 26 noiembrie 1901, la Ohrid, azi în Macedonia de Nord), foarte popular în perioada interbelică.

La doar 16 ani, scrie piesa istorică Pata de sânge, care ajunge să fie citită și apreciată de criticul Mihail Dragomirescu. Îşi face debutul în literatură în anul 1922, în revista Flamura, iar în 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. Absolvă în 1928 Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. În 1930 apare la Editura Cartea Românească Sfântul Părere, primul său roman publicat anterior în foileton în ziarul Dimineața, iar în 1936 publică romanul Invitaţie la vals  în Editura Vremea, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj.

Devine unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică.Principalele romane ale lui Drumeş au fost traduse în franceză, germană, spaniolă, slovacă, bulgară, turcă, fiind publicate în câteva ţări din Europa şi din America Latină.

In 1967 Mihail Drumeș devine membru al Uniunii Scriitorilor si pensionar al acesteia. 1969, povestirea sa  istorică Iancu Jianu apare, în foileton, in ziarul „Oltul” din Slatina.

1972, ii apare in Editura Ion Creanga volumul Edison, reluat un an mai tarziu cu titlul Mari inventii. Povestiri adevarate, ed. a II-a, 1977, semnata cu pseudonimul Barbu Apelevianu.

In 1974 Editura Albatros ii publica romanul Arde Prahova. La editura Ion Creanga vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezatori. Intre anii 1978 si 1979 continua activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului romanesc. De la inceput si pana in zilele noastre. Pagini din trecut. vol. I, 1978, vol. II-III,1979, in Editura didactica si Pedagigica.

In 1980 Ed. Dacia din Cluj-Napoca ii publica volumul 10 carti celebre repovestite de Mihail Drumes. În 1982, pe 7 februarie, scriitorul incetează din viață la Bucuresti, lăsand in manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc.

1998: Se deschide a XVII-a ediție a  Jocurilor Olimpice de iarna de la Nagano, in Japonia.

http://www.olympic.org/fr/games/past/index_fr.asp?OLGT=2&OLGY=1998 

România a participat cu o delegație de 17 sportivi (5 femei și 12 bărbați). Cel mai bun rezultat l-a obținut Eva Tofalvi care s-a clasat pe locul 11 în proba de biatlon 15 km.
Pentru a marca această olimpiadă, România a emis începînd cu 19 februarie 1998, un set de trei monede de argint. Monedele au valoarea nominală de 100 lei; aversul, care este comun, are desenat flacăra olimpică, cinci fulgi de zăpadă, stema României și deasupra, inscripția Jocurile Olimpice de iarnă Nagano 1998 iar reversul reprezintă trei sporturi: bob, schi, patina.

2005: La Iaşi a apărut pe piaţa media primul cotidian creştin din România şi primul cotidian ortodox din lume – „Lumina”.

Publicaţia şi-a propus, încă de la început, să răspândească în rândurile cititorilor  un alt gen de presă, să readucă liniştea şi echilibrul în viaţa de zi cu zi a oamenilor, să reaşeze valorile acolo unde le este locul, să promoveze şi aspectele pozitive ale lumii în care trăim.

Cotidianul a avut la început un caracter local şi regional; începând cu 26 noiembrie 2007, a început să fie difuzat şi în Bucureşti, într-un format îmbunătăţit şi sub titulatura de „Ziarul Lumina“, iar din 2008 face parte din categoria cotidienelor naţionale.

 2017: A murit Valeriu Bularca, primul sportiv român care a câștigat titlul de  campion mondial la lupte greco-romane (1961, la Yokohama); (n. 1931).

2017: A decedat la Frankfurt am Main, în Germania, actorul şi poetul Dinu Ianculescu, fost crainic al Radiodifuziunii Române. Timp de două decenii, a fost inconfundabila „voce de sâmbătă seara” a „Teleenciclopediei” (difuzată la TVR  începând cu anul  1965); S-a stabilit în Germania din 1985.

S-a ăscut la data de 24.03.1925, la București.

 Din 1944 a fost crainic la Radiodifuziune (1945-1948) și actor la Teatrul nostru,condus de Dina Cocea. A debutat ca poet în 1941, când a publicat primele sale creații în ”Universul literar”. 

A absolvit Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică în 1947, și jucat  la Teatrul Național (1947-1950), la Teatrul Mic și la Teatrul Nottara (1950-1984) din București.

Colaborează cu Televiziunea Română, la emisiunea Teleenciclopedia, unde era vocea comentatorului. Publică primul volum de poezii, ”Argintatul pește și alte poezii”, în 1970. În 1985 se stabilește în Germania, unde colaborează cu teatre și posturi de radio.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Istoriculzilei blogspot.com;
  4. Istoria md.;
  5. Wikipedia  
  6. Mediafax.ro
  7. http://www.worldwideromania.com
  8. http://www.teatrultanase.ro/Istoric_Prezentare_Stroe_si_Vasilache-pfl721.html
  9. Historia.ro.

Publicitate

07/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 6 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 6 februarie în  istoria noastră

Anul 131: Este atestată documentar localitatea Rosia Montană, una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.A fost înființată de romani cu coloniști aduși din Iliria, în timpul domniei împăratului Traian ca oraș minier. Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior.

Primul document în care s-a specificat acest toponim este o tabliță din ceară care datează din ziua de 6 februarie 131.

Foto: Tăblițe cerate triptice = trei tăblițe de lemn prinse între ele, acoperite cu ceară de albine, pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli… și care se închideau ca o carte

Tripticele au fost semnalate prima oară în anul 1835, la München, ca fiind găsite  în minele de aur de la Roșia. Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii în minele Larnic, unde, pe lângă tăblițe, s-a găsit și un stil pe care oamenii din zona îl numesc condei și pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paști; în minele din Letea, unde, lângă triptice a fost găsit și cadavrul unui bărbat cu barba lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Cârnicul Mare, într-o odaie subterană care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având și o vatră (11 triptice); lângă Roșia Abrudului, în mina numită Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.

Povestea tăblițelor descoperite  în minele Letea s-a păstrat  în detaliu. În anul 1788, un băieș căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de Societatea Sf. Iosif, al cărei magister era Paul Laurențiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte două nu se mai știe nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său, Ștefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i că s-a găsit împreună cu o mulțime de alte obiecte casnice. Ștefan Lazar, cunoscând valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la 1811, când Ștefan Lazar a murit.

Fiul său, Samuel, colecționar de antichități, l-a cerut înapoi și i-a fost returnat, după care l-a vândut în 1834 librarului anticar Samuel Nemeș. Se pare că tot la acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul Național din Pesta, care a achiziționat exemplarul cu suma de 1000 de florini.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de tăblițe de ceară.

Tăbliţele cerate de la Alburnus Maior oferă informaţii precise asupra realităţilor economice, a sistemului de habitat, a vieţii religioase şi a raporturilor juridice care guvernau comunitatea minieră din Transilvania.

În afară de aspectul legat de istoria provinciei Dacia, tăbliţele cerate de la Alburnus Maior se reliefează ca fiind o categorie de izvoare cu un impact major asupra studiilor dreptului roman, raportate la scara întregului Imperiu, la loc de cinste între Fontes Iuris Romani Antiqui.

1696: A apărut, în tipografia instalată la Mănăstirea Snagovului „Orânduiala slujbei sfinţilor Constantin şi Elena”. Cartea, publicată de către Mihail Iştvanovici, sub îngrijirea lui Antim Ivireanul, era dedicată lui Constantin Brâncoveanu.

Imagini pentru tipăritura  „orânduiala slujbei sfinţilor constantin şi elena”.foto

Este scrisă în limba slavonă şi română și cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum şi Paraclisul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi un canon de rugăciune către aceştia.

Rugăciunile sunt în limba slavonă, iar prefaţa, tipicul, Paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în româneşte.

Această carte reprezintă un bine meritat omagiu adus domnitorului Constantin  Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar avea ca scop şi întărirea în popor a cinstirii sfinţilor, în care unii datorită influenţei calviniste, nu mai credeau.

1803: S-a născut la Țichindeal, Sibiu, cărturarul român Teodor Aaron (sau Aron), cleric, pedagog și profesor; (d. 25 martie 1859, Lugoj, județul Timiș) După studii de filosofie și teologie, începând din 1828 a deținut importante funcții în ierarhia bisericească și în cea administrativă.

A fost director al gimnaziului din Beiuș și rector al seminarului român leopoldin din Oradea. A trecut și printr-o experiență diplomatică, ca translator și jurnalist la Gazeta de Transilvania. Ca discipol al lui Petru Maior și latinist înfocat, a susținut ideea continuității românilor în Dacia Traiana. Lucrările sale („Cuvântări bisericești”, 1847; „Adnotări din istoria eclesiastică”, 1850) se remarcă prin notele polemice și acuratețea stilistică

A fost profesor și director al gimnaziului din Beiuș, paroh și protopop în Galșa (comitatul Arad), canonic onorariu, rector al seminarului român leopoldin din Oradea, cenzor și revizor al cărții românești tipărite la Buda, la Tipografia Universității, preot în Delani (Bihor), translator pentru limba română la Foaia Legilor din Pesta, apoi pe lângă Locotenența Imperială din Buda.

1857: A apărut la București, publicația unionistă liberal-radicală săptămânală Concordia, fondată de Constantin A. Rosetti. 1857: Apare la Bucureşti, în  Muntenia, jurnalul politic şi literar ”Concordia”, sub redacţia lui C.A.Rosetti.

Asemenea tuturor tipăriturilor vremii, folosea un alfabet de tranziție, întrebuințându-se în paralel alfabetul chirilic român și alfabetul latin. Din echipa de redacție au făcut parte Constantin D. Aricescu, administrator și Eugeniu Carada, secretar de redacție.

Devenită din 1859 cotidian, și-a schimbat în același an, la 9 august, denumirea în Românul.

1863: S-a născut la Țițești, Argeș , tenorul român Ion Băjenaru ; d.5 noiembrie 1921, Dej.

S-a afirmat în perioada de început a operei în România.

După absolvirea Conservatorului din București, a primit angajamente imediate din partea diferitelor companii de operetă, unde, datorită calităților sale vocale excepționale și talentului pe scena artistică, s-a bucurat de un mare succes.

A plecat în Italia, pentru a completa studiile teoretice și tehnica vocală, a obținut un angajament la La Scala din Milano, a cântat la San Carlo din Napoli, dar mai ales la Opera de Stat din Viena.

A înființat o trupă de operetă cu care a realizat turnee prin țară.

1866:  B.P Hașdeu editează la București revista săptămânală umoristică „Satyrul”.

Prezentat în format de ziar, ”Satyrul”a fost o publicație de mare fantezie și de profundă analiză critică, în domeniile litera-artistic și social-politic.

Era editată săptămânal, în perioada 6 februarie – 6 iulie 1866.

1867: S-a născut la Focșani, biologul Dimitrie Voinov, zoolog, histolog și citolog, profesor universitar, fondatorul școlii românești de citologie; d.7 iulie 1951, București.

A absolvit Liceul Internat din Iași, unde a fost coleg cu viitorii savanți Grigore Antipa și Emil Racoviță. La Științe naturale l-a avut profesor pe Grigore Cobălcescu, care i-a stimulat pasiunea pentru biologie.

După bacalaureat, a plecat la Paris pentru studii în domeniul biologiei, alǎturi de Emil Racoviță, Paul Bujor și Ion Cantacuzino. La Universitatea din Paris s-a specializat în zoologie.

În 1891, după susținerea examenului de licență și doi ani de specializare, a revenit în țară, unde a ocupat catedra de Zoologie și Morfologie animală a Facultății de Știinte din București, pe care a deținut-o până în 1937. Este autorul unor importante cercetări de histologie şi citologie și  a avut meritul de a fi dezvoltat la Universitatea din Bucureşti o şcoală puternică de citologie umană. 

A militat pentru dezvoltarea mișcării științifice în România, în cadrul Societății române de științe, fiind vicepreședinte al secției de știinte naturale și, ulterior, devenind președinte al acestei instituții. Lucrări: Principii de microscopieProblema biologică a diferențierii sexelor. A fost membru titular (din 1927) al Academiei Române.

1881: S-a născut la Chiojdeanca, Prahova, generalul român Ștefan Ionescu; (d.1955?).

A urmat Școala Fiilor de Militari de la Iași (1900–1902), Școala Militară de Infanterie și Școala Superioară de Război din București, fiind înaintat la gradul de locotenent (1907).

A participat la campania militară din Bulgaria (23 iunie–31 august 1913), la Războiul de Întregire (1916–1918), a fost numit în funcția de Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1937–1939).

 Poate fi considerat unul dintre organizatorii sistemului militar de apărare al României în perioada interbelică. Împreună cu generalii Samsonovici și Sichitiu a avut răspunderea organizării apărării strategice a României în perioada 1936–1938, a publicat lucrarea Considerațiuni asupra Regulamentului întrebuințării tactice a marilor unități.

La cererea sa a plecat de la Marele Stat Major, la 15 februarie 1939 (înlocuit de generalul Florea Țenescu), la comanda Corpului Armată Iași și apoi, din septembrie 1939, a preluat și funcția de comandă a Armatei a 3-a (până la 9 decembrie 1939). Datorită divergențelor de opinii cu generalul Motaș, comandantul Grupului 1 de Armate, la data de 19 februarie 1940 a fost trecut la Marele Stat Major, în calitate de Subșef al Marelui Stat Major și apoi trecut în rezervă la 17 septembrie 1940, fiind pus la dispoziția Cercului Teritorial București.

Generalul de divizie în rezervă Ștefan Ionescu a fost numit pe 2 decembrie 1941 în funcția de prefect al județului Roman.

La data de 11 mai 1945 a fost înaintat în gradul de general de corp de armată. A fost arestat în anul 1953, fiind eliberat în 1955, an în care ar fi decedat.

1885: Matematicianul Spiru Haret este numit secretar general al Ministerului Instrucţiei şi al Cultelor.

Spiru Haret

Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București) a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armeneană, renumit pentru eficiența cu care a organizat și modernizat învățământul românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române.

1889: S-a născut la Constanța, în Regatul României, Krikor H. Zambaccian, mare colecţionar de artă, eseist şi critic de artă de etnie armeană; (m. 18 septembrie 1962, București).

A studat la Institutul Superior de Comerț de la Anvers și a fost membru corespondent al Academiei Române. A scris monografiile lui Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, precum și volumele de eseuri „Pagini de artă”, „Însemnările unui amator de artă”, etc.

Sprijinitor al multor artiști de seamă, Zambaccian a adunat o valoroasă și bogată colecție de tablouri, care se regăsește în Muzeul Zambaccian. Mai mult decât atât, Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă dupăa cel de-al doilea Război Mondial, deschizând primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în București, denumit Romarta (Arta Românească).

Imagine similară

Foto: Pictură de Ciucurencu –  portretul lui Krikor Zambaccian 

În 1947, impresionanta sa colecţie de obiecte de artă modernă românească şi franceză a donat-o  statului român, deschizând la 19 mai în acelaşi an în Bucureşti, muzeul ce-i poartă numele şi care, ulterior, a fost încorporat în cadrul Muzeului Colecţiilor de Artă.

fost  membru corespondent al Academiei Române din 1948.

  1891: S-a născut la București, scriitorul și publicistul Adrian Maniu, poet, dramaturg și traducător. A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.

A inaugurat la Radiodifuziunea Română, în anul 1930, prestigiosul program „Universitatea Radio”, pe care l-a condus până în 1933. A debutat ca poet simbolist cu volumul Figurile de ceară (1912), urmate de alte volume: SalomeeaLângă pământLupii de aramăDrumul spre steleCântece de dragoste și moarte.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1933; (m.20 aprilie 1968, București).

A fost redactor  publicațiile  Chemarea, Universul, Dimineața și Adevărul, Adrian Maniu, a  făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic.

Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele „Insula” (1911), „Simbolul” (1911), „Seara” (1913-1914), „Noua revista română” (1914). A debutat ca poet simbolist cu volumul „Figurile de ceară” (1912).

Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: 

  • Figurile de ceară, (1912), debut editorial
  • Lângă pământ, Ed. Cultura Națională,  
  • Drumul spre stele, Ed. Cartea Romaneasca, 
  • Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I
  • Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională 

Teatru 

  • Lupii de aramă, (1929), republicat la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 230 pagini, 1975.

Traduceri : Cântecul Nibelungilor repovestit de Adrian Maniu, 462 pagini, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958.

 1897: S-a născut la Bârlad, medicul Constantin T. Nicolau, om de știință care şi-a legat numele de aşezarea hematologiei româneşti pe baze moderne, fost membru corespondent (din 1963) al Academiei Române; d. 27 noiembrie1973, la București.

A participat ca sublocotenent aviator la campania din 1917 în cadrul corpului de observatori aviatori care au dirijat eficient artileria noastră, contribuind la marile victorii din vara acelui an.

A absolvit Facultatea de Medicină din București, și a devenit doctor în științe medicale (1926). S-a specializat la Viena, Berlin și Paris.

A fost numit șeful Laboratorului de Hematologie de la Spitalul CFR din București.

În 1932 a obținut titlul de Doctor docent și a devenit profesor universitar la Facultatea de Medicină din București.

A fost primul profesor de hematologie din învăţământul superior românesc, separând această disciplină de histologie şi de medicina internă.

A fost membru al Societății Internaționale de Transfuzie și al Societății Internaționale de Hematologie.

Din lucrările sale: Icter sifilitic secundarHistopathologie de la cellule végétative dans la pellagreHematologie.

A pus bazele unei rețele de centre de conservare și transfuzie (1953).

1898: A avut loc, la Paris, sub bagheta dirijorului Edouard Colonne, premiera “Poemei române” compusă de George Enescu. A fost prima sa apariţie publică a lui Enescu , la vârsta de 16 ani, în calitate de compozitor.

„Poema Română” a fost publicată cu o dedicație făcută de tânărul compozitor reginei Elisabeta, soția regelui Carol I: ,,Omagiu respectuos M.S. Regina României”.

În timpul regimului comunist din 1947 până în anul 1990, Poema Română nu s-a putut cânta în țara noastră.

În anul 1990, lucrarea a fost inclusă într-un concert, la Ateneul Român, de către maestrul Horia Andreescu, însă Radioul și Televiziunea Națională nu au fost lăsate de autorități să înregistreze concertul.

La 10 iunie 2008, cu ocazia Nunții de Diamant a Regelui Mihai și a Reginei Ana, maestrul Horia Andreescu, din nou la pupitrul Filarmonicii George Enescu, a interpretat Poema Română, urmărită cu emoție pe micile ecrane de sute de mii de români. O variantă a lucrării a fost înregistrată de Electrecord, în anii 1990, cu aceeași orchestră și cu același dirijor.

 1908: S-a născut la Blejoi, Prahova, scriitorul român Geo Bogza, ziarist de stânga, considerat părinte al reportajului românesc modern. A fost membru titular (din 1955) al Academiei Române.

Imagini pentru Geo Bogza,

A fost un teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii: UrmuzExasperarea creatoareReabilitarea visului, poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotriviriiPagini contemporanePaznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe, (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

A creat o formulă unică de reportaj, reportajul poematic; membru titular al Academiei Române din 1955; frate cu scriitorul Radu Tudoran; (m. 14 septembrie 1993).

1913: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) într-o familie de origine armeană, Sergiu (Serghei) Malagamba, compozitor, dirijor şi instrumentist (baterist); (m. 1978).

În perioada 1931 – 1933 a început studiul muzicii la Conservatorul „Unirea” din oraşul natal, cu profesorul Gheorghi Iateakovki.

În anul 1935 a debutat ca baterist în formaţia de muzică uşoară a lui Nicolae Cireş, la Chişinău, apoi, în 1936, a devenit instrumentist la Max Halm, la Bucureşti şi baterist în orchestra Joe Reininger, tot din Bucureşti, cu care a participat la turnee în Egipt şi Sudan.

În 1939 a dirijat primul său concert de muzică uşoară cu Orchestra Malagamba, cu care a cântat în barurile Melody şi Continental, până în anul 1941. Malagamba a fost unul din conducătorii de orchestră care au introdus în ţara noastră jocul de scenă al interpretării instrumentale în concertele de muzică uşoară şi de estradă, iar ca percuţionist, Malagamba a transformat tobele într-o veritabilă orchestră, printr-o rară fantezie şi virtuozitate.

A colaborat cu numeroase formaţii de muzică uşoară, cum erau cele ale lui Dinu Şerbănescu, Ion Vasilescu, Henry Mălineanu şi Edmond Deda, de toţi aceştia legându-l şi frumoase prietenii.

În perioada 1941 – 1945  a  înfiinţat prima formaţie de jazz simfonic din Bucureşti în 1942, pe care a dirijat-o într-un concert demonstrativ la sala ARO.

A colaborat în repetate rânduri cu Maria Tănase, mai ales pe estrada teatrelor de revistă bucureștene, începând din anii ’40.

În 1942, celebrul percuţionist este ridicat de Poliţie şi internat în lăgarul de la Târgu-Jiu, fiind acuzat de a fi „şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei Statului”, tocmai din cauza malagambismului – moda vestimentară a acelor ani care cuprinsese mari mase de tineri dar şi personalităţi marcante ale scenei precum Constantin Tănase, care a apărut în faţa spectatorilor îmbrăcat extravagant. Scandalul a fost declanşat în presă, un gazetar sugerând că tineretul murea în lupte, iar malagambiştii sfidau lumea…

Adică statul era ameninţat de frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, de pălăria care era musai cu boruri late şi panglică fină, de cămaşa obligatoriu uni, asortată cu o cravată cu nodul mic, lungă până peste curea, de sacoul în carouri ample, de pantalonii cu patru pense, cu manşeta strânsă la glezne şi neapărat mai scurţi astfel încât să asigure vedere la ciorapii din lână fină, în dungi în culori tari, sau de pantofii din antilopă, cu talpa de crep foarte groasă. E de la sine înţeles de ce, după încarecerarea lui Malagamba, mii de elevi au protestat vehement pe Calea Victoriei.

Malagamba a reintrat apoi destul de dificil în viaţa artistică, în anul 1945 dirijând opereta Sfinxul din Hollywood de Ralph Benatsky, între 1945 şi 1948 a fost baterist şi dirijor la N. Stroe, Teatrul „Elly Roman” şi al Ateneului Român din Bucureşti, iar din 1947 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. 

În anul 1950 a continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, în cadrul unor cursuri organizate de Uniunea Compozitorilor, o perioadă în care a cochetat şi cu studii de violoncel.

În perioada 1950 – 1955 a fost percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, apoi, între anii 1955-1974 a fost dirijor la Teatrul Constantin Tănase, o perioadă în care, timp de doi ani (1965 – 1967) a fost şi profesor de percuţie la Şcoala Populară de Artă.

În anii ‘60 a instruit noi toboşari, viitori exponenţi ai muzicii rock, între ei, bateristul Ştefan Mihăescu de la formaţia Sideral.

A întreprins nenumărate turnee peste hotare, cum sunt cele din Egipt, Sudan, Polonia (1960, 1962, 1965), R.D. Germană, URSS (1965), Italia (1966) şi Israel.

A fost și un strălucit compozitor, printre creaţiile sale muzicale aflându-se „De ziua ta”, versuri George Mihalache, „Perechea mea eşti tu”, versuri Constantin Cârjan, „Azi e mai frumos ca ieri”, versuri Aurel Felea, „Iţi mulţumesc, dragul meu”, versuri Mircea Block, „Noapte bună, vioară”, versuri Aurel Felea, sau „În aşteptarea ta”, pe versurile aceluiaşi Aurel Felea.

Totodată, a semnat numeroase prelucrări şi reorchestrări după piese celebre ale lui Duke Ellington, Manuel de Falla, Gherase Dendrino sau Grigoraş Dinicu.

„Serghei” a rămas celebru şi prin „Baletul tobelor”, un solo de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, care a făcut furori chiar şi pe scena Olympia din Paris, în cadrul turneului francez al artistului, întreprins alături de trupa Teatrului „Constantin Tănase”, din anul 1965.

A obţinut şi câteva premii şi distincţii importante cum sunt Ordinul Muncii clasa a III-a în anul 1963 şi menţiune la Concursul naţional de muzică uşoară de la Mamaia 1969.

Sergiu Malagamba a trecut la cele veşnice la 15 aprilie 1978, la Bucureşti.

  1916: S-a născut omul politic țărănist Gabriel Ţepelea, filolog, istoric literar, scriitor , membru de onoare al Academiei Române din 1993.

A încetat din viaţă în locuința sa din București, la 12 aprilie 2012, în vârstă de vârsta de 96 de ani.

Gabriel Ţepelea s-a născut la Borod, în judeţul Bihor. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi a absolvit Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (1926-1933) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia limbi romanice, a Universităţii din Cluj (1933-1937).

A făcut stagii de specializare în Franţa (1937-1938), ulterior fiind elev la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti (1939-1940).

Membru al Partidului Naţional Ţărănesc din 1933, Gabriel Țepelea a desfăşurat o intensă activitate militantă pentru reîntregirea ţării şi rezolvarea problemelor clasei ţărăneşti.A fost membru al Comitetului de redacție al publicației Ardealul, care apărea la București, în vremea ocupației hothyste a Transilvaniei de Nord, și al revistei Tribuna Transilvaniei.

Devenit în 1945 secretar general al Organizaţiei Tineretului Ţărănist din Transilvania, a conferenţiat în anii următori pe teme de doctrină politică. La alegerile din 1946 a candidat pe listele partidului.

Condamnat la temniţă grea şi confiscarea averii, a stat în închisoare din 1949 până în 1955. Eliberat din detenţie, a fost nevoit să lucreze un timp ca muncitor necalificat, apoi ca bibliotecar.

Ulterior a fost lector de limba franceză și istoria limbii române la Facultatea de filologie de la Timișoara, apoi lector, conferențiar și profesor la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Pitești, unde a îndeplinit și funcția de decan (1971–1974).

Şi-a reluat cu greu colaborarea în revistele de specialitate, cu recenzii şi succinte contribuţii de istorie literară.

Reintegrat în învăţământul secundar (1958-1960), după doi ani de şomaj a predat la institutele pedagogice din Timişoara (până în 1964) şi Piteşti, unde în 1969 a pus bazele unei secţii de limbi străine, fiind şi decan al Facultăţii de Filologie în perioada 1971-1974.

Până la pensionare, în 1981, a publicat manuale şi cursuri privind istoria limbii române literare, stilistica limbii franceze, literatura franceză. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a intrat în prim-planul vieţii politice.Astfel, a luat parte, alături de Corneliu Coposu, la reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în calitate de vicepreşedinte.

A fost  Doctor honoris causa al mai multor universităţi (Oradea, Arad, Piteşti), a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) şi cu Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer, acordată de Republica Franceză (2001). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal (1937), va deveni, peste ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor. De asemenea a fost  Preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice; membru de onoare al Academiei Române din 13 noiembrie 1993.

1918: A fost dată publicității în ziarul  România nouă de la Chișinău, Declarația românilor din toate provinciile istorice românești, elaborată la 24 ianuarie 1918 de un grup de unioniști format din 24 militanți provenind din toate teritoriile locuite de români. Plecând de la ideea că „nimeni nu ne poate tăgădui dreptul asupra pământurilor, în care noi suntem cei mai vechi locuitori” în Declarație se sublinia că „numai rătăciții și vânduții nu vor să înțeleagă aceasta și stăruie mai departe ca pământurile noastre străvechi să rămâie și de aici încolo pe mâna străinilor […] Nu, mântuirea este numai în unirea noastră într-o singură țară”. Declarația se încheia printr-o vibrantă chemare adresată tuturor românilor de a-și intensifica eforturile, stăruințele și străduințele până la jertfirea de sine pentru înfăptuirea Marii Uniri, „în această credință ei [autorii Declarației], se adresează tuturor românilor […] ca să se străbată de însemnătatea acestor vremuri unice în felul lor și să facă tot ce este omenește cu putință pentru înfăptuirea scopului celui mare. Fiecare să-și dea seama că mântuirea noastră este numai într-o Românie a tuturor românilor. Pentru înfăptuirea acestei Românii vom lucra, pentru înfăptuirea ei vom trăi, pentru înfăptuirea ei vom muri dacă va fi nevoie”.

1924: În România este promulgată o Lege a persoanelor juridice, elaborată de ministrul justiţiei Gheorghe Gh. Mârzescu, care preciza condițiile care se cereau îndeplinite de o organizație pentru a obține calitatea de persoană juridică.Gheorghe Gh. Mârzescu, (n. 4 iulie 1876, Iași, România – d. 12 mai 1926, Iași, România), a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916 și care,de asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale.

Imagini pentru Gheorghe Gh. Mârzescu photos

Legea persoanelor juridice, prin care s-a autorizat, de facto, desființarea partidelor și organizațiilor extremiste, a fost adoptată la 6 februarie 1924.

Prin această lege, s-a creat  în România cadrul juridic pentru dizolvarea unor organizații politice antinaționale, inclusiv Partidul Comunist, obedient față de Rusia Sovietica.

În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 1924.

De asemenea, Gheorghe Gh. Mârzescu a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române (24 februarie 1924), precum și a Legii pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (18 decembrie 1924), care îi pedepsea pe toți acei care, singuri sau în tovărășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății.

1927: S-a născut  fotbalistul roman Alexandru Apolzan, considerat unul dintre cei mai buni fundași din istoria fotbalului românesc. Era considerat un inventator al fotbalului modern.; (d.23 decembrie 1982).

Imagini pentru al apolzan photos

A debutat în anul 1941 în echipa Șoimii Sibiu, iar după al doilea război mondial s-a transferat la CFR București și apoi, între 1949–1962 a jucat pentru CCA București. A strâns 22 de selecții în naționala României, într-o perioadă în care aceasta juca de regulă mai puțin de cinci meciuri pe an.

1933: S-a născut la Iași, poetul Sorin Holban, prozator, dramaturg şi publicist; (m.11 ianuarie 2004).

A fost licentiat al Facultății de Limbă si Literatura Română a Universității din Bucuresti, poet, prozator și jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor.

A lucrat în presa din anul 1950; redactor la ziarul Informatia Bucurestiului, in paginile caruia semna reportaje, anchete si comentarii.

 A fost redactor la ziarul Informația Bucureștiului, în paginile căruia a semnat reportaje, anchete și comentarii.

Este autor al volumului de nuvele Te urăsc, iubita mea (1976), urmat de volumul de versuri Cu tango înainte (1982) și de romanul Iarna când au murit cangurii (1984). 

1935: S-a născut la București, muzicianul  Dan Iagnov (Dan Ion Marcu),compozitor de muzică pop, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România;19 februarie 2012, București.

Compozitor de muzică pop romantică, musicaluri, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

A absolvit Facultatea de Construcții Civile și Industriale, promoția 1958/1959, apoi programe de specializare în informatică.

 Încă din copilărie a manifestat talent muzical, a luat lecții de pian de la 5 ani și a debutat ca pianist în București în anul 1980.

A început să scrie muzică la începutul anilor ’80, colaborând cu foarte mulți interpreți, printre care: Angela Similea, Aura Urziceanu, Adrian Daminescu etc.

Principalii orchestratori ai cântecelor sale au fost George Natsis și Ionel Tudor. A compus peste 300 de cântece. a realizat muzicalul „Adio femei!” scris în colaborare cu Dan V. Dumitriu pentru Angela Similea și Ștefan Iordache, muzical care s-a jucat timp de 4 ani, (1990 – 1994), cu săli pline.

1941: În România, Decretul-lege nr. 131/ 20 ianuarie 1941, adoptat în urma rebliunii legionare a fost aprobat prin Legea nr. 80/6 februarie 1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31/6 februarie 1941.

Legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care: „Posedă sau poartă arme, munițiuni, explozibile fără autorizațiune legală; Jefuiesc în bande, oricare ar fi numărul, membrilor lor, depozite publice de materiale, mărfuri, munițiuni, armament, explozibile ori casele publice de bani sau valori; Sustrag munițiuni, arme de orice fel, din cazărmi, depozite, fabrici aparținând Statului sau particularilor, sau din orice local al armatei ori al autorităților care au sarcina menținerii ordinei; Îndeamnă prin viu graiu sau prin orice mijloace la manifestațiuni sau acțiuni cu caracter de uneltire împotriva ordinei politice sau sociale existente în Stat, împărțirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite ori lupta de clasă; Trag cu armele din clădiri, ori adăposturi sau de oriunde, asupra membrilor guvernului, organelor autorității publice sau armatei, indiferent de rezultatul obținut; Ocupă fără drept legal edificiile publice; Distrug instalațiile de utilitate publică; Tipăresc, scriu, desemnează sau multiplică în orice mod, ori împart, manuscrise, manifeste, schițe, desene ce ar conține un îndemn la săvârșirea unui act, sau manifestarea unei idei care constitue o uneltire împotriva ordinei existente în Stat”.

1945: A intrat în vigoare în România, Decretul-lege nr. 309/6 februarie 1945 al Ministerului Naționalităților Minoritare privind statutul naţionalităţilor (devenit Legea nr. 86/1945 pentru Statutul Naționalităților Minoritare), potrivit căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.

Legea prevedea pedepsirea manifestărilor urii de rasă sau a naţionalismului. La art. 2 se menționa: „Se interzice cercetarea originei etnice a cetățenilor români, în vederea stabilirii situațiunii lor juridice”.

Iar la art. 5: „Fiecare cetățean român este singurul îndreptățit a-și stabili limba maternă sau naționalitatea sa. Orice amestec din partea oricărei autorități în această privință este interzisă, organele oficiale fiind obligate a accepta indicația cetățeanului respectiv”.

1948: La Campionatul Mondial de tenis de masăde la Londra, echipa feminină de tenis de masă a României a cucerit locul al treilea .

Din echipă a făcut parte Angelica Adelstein-Rozeanu (foto), care a câștigat și Locul 3 la simplu femei și Locul 4 la dublu mixt (cu Richard Bergmann).

1949: S-a născut soprana și profesoara Mioara Cortez, stabilită în Canada.

Mioara Cortez este sora mai mică a a mezzo-sopranei Viorica Cortez și a profesoarei de pian Ștefania Șerban.

Imagini pentru Mioara Cortez, foto

Mioara Cortez a fost prim-solistă a Operei Naționale Române din Iași și profesoară de canto la Universitatea de Arte „George Enescu”.  

 

1955: A încetat din viață omul politic liberal Constantin Argetoianu (n.3/15 martie 1871, Craiova – d.6 februarie 1952 sau 1955, închisoarea Sighet).

Jurist, medic, diplomat, de mai multe de ori ministru, prim-ministru, Constantin Aegetoianu a fost un sprijinitor al politicii regelui Carol al II-lea.

 1979: S-a născut la Chișinău, muzicianul Dan Bălan, interpret, compozitor, producător, instrumentist, textier din Republica Moldova.

Dan Balan este fiul vedetei de televiziune Ludmila Balan și al lui Mihai Balan, diplomat, fost ambasador al Republicii Moldova în Israel, iar în perioada 2012 – 2017, șef al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova.

Are o soră, prezentatoarea de televiziune Sanda Balan (n. 1984). Bunicul lui Dan Balan de pe linia maternă – Boris Vasiliev, în copilărie a fost deportat în Siberia.

A câștigat numeroase premii internaționale din industria muzicală, printre care Echo Awards și MTV Video Music Awards.

Este fondatorul faimosului trio O-Zone și, de asemenea, este autorul și producătorul hitului mondial Dragostea din Tei, situat în topul chart-urilor din mai bine de 30 de țări, vândut în mai mult de 12 milioane de copii pe tot mapamondul.

Autor și interpret a hiturilor internaționale „Chica Bomb”, „Justify Sex”, „Freedom”.

1984: A murit inginerul Remus Răduleţ, personalitate a științei românești care a avut contribuţii importante în domeniul teoriei generale a câmpului electromagnetic şi al electrotermiei, fost coordonator şi autor principal al „Lexiconului tehnic român” (18 volume). A devenit membru titular al Academiei Române din 1963 și  vicepreşedinte al acestui for (1966-1974); (n. 1904).

1984: A murit la București, compozitorul de muzică uşoară Radu Şerban; (n. 1927, Caracal).

A debutat în 1950 cu melodia Lină Cătălină. Intră în Uniunea Compozitorilor la doar 23 de ani, în 1950. A fost membru în Biroul secției de muzică ușoară a Uniunii (1964-68), în secretariatul Uniunii, al Comitetului de conducere a Uniunii din 1968.

A abordat genuri muzicale diverse: muzică de scenă, musical, repertoriu coral, film de scurt și lung metraj, o lucrare didactică asupra principiilor de orchestrație,  muzică ușoară, peste o sută de piese.

Un fapt remarcabil: în plină expansiune a modei folk, cu priză majoră la public, mai ales cel tânăr, Radu Șerban scrie melodia SEARA, lansată de Anda Călugăreanu, care distanța creația academică de orice meandru al oricărei reprezentări a divertismentului. Era un  lied de mare popularitate. Iar Prieten drag, cântată de Pompilia Stoian a intrat în repertoriul multor vedete internaționle, care au ales-o din caietul de piese propus pentru interpretare la Festivalul Cerbul de aur.

Succesele compozitorului au fost notabile și peste hotare, în calitate de participant-concurent la Festivalurile de la Rio de Janeiro și Tokyo (Premiul firmei Sony la Festivalul internațional al cântecului pentru Iubire absurdă, creație interpretativă remarcabilă a Margaretei Pâslaru).

Ca membru în jurii la festivaluri de muzică ușoară a fost solicitat la Helsinki, Belgrad, Bratislava, Sopot, Mamaia.

1990: Frontul Salvării Naţionale  din România s-a înregistrat oficial, ca formaţiune politică prin Decizia nr. 27/6.II.1990 a Tribunalului Municipiului Bucureşti . La 7 februarie va fi dată publicităţii platforma-program a acestei  noii formaţiuni politice, al cărei președinte a devenit fostul nomenclaturist comunist,  Ion Iliescu.

Imagini pentru iliescu photos

1990: A avut loc şedinţa de constituire a Uniunii Elene din România (UER). Printre membrii fondatori se numărau: Sotiris Fotopolos, Gh. Vitanidis, Eftimie Antoniadis, George Mularidis, Ion Iasonidis, Atena Demetriad, Nicolae Pavlidis, Gheorghe Foroglu, Pagona Georgescu, Anastasia Vitanidis, Anton Antoniadis, Anastasia Cucuritzis, Chiriacos Manusaridis, Dan Manusaridis, Spiros Vanghelatos, Tănase Nasta, Vasilis Zogas şi Ioana Vanghelatos. UER a fost înregistrată în aceeaşi zi la Judecătoria Sectorului 1. Comisia pentru Minorităţile Naţionale din cadrul Frontului Salvării Naţionale va acorda avizul de înfiinţare nr. 39 la 12.02.1990, iar la 26.02.1990, Uniunea Elenă din România va dobândi şi personalitate juridică.

1991: Ministerul de Externe al  României a dat o declaraţie prin care s-a pronunţat pentru desfiinţarea, până la jumătatea anului 1991, a structurilor militare ale Tratatului de la Varşovia. Toate statele membre ale acestei alianţe militare (URSS ultima, după o îndelungată perioadă de deliberare), s-au pronunţat în favoarea desfiinţării alianţei.

1992: A decedat  Caius Iacob, matematician român, membru al Academiei Române și al Societății Matematice Franceze; (n. 1912).

1993: A încetat din viaţă la Munchen, Germania, George Ciorănescu, poet, traducător şi prozator. În 1947 s-a  expatriat la Paris, iar în 1954  a devenit deputat în primul Parlament European; (n. 19 martie 1918, Moroeni, judeţul Dâmboviţa, într-o familie de învățători).

Imagini pentru CGeorge Ciorănescu

Licenţiat în ştiinţe politice la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1941, Ciorănescu a profesat timp de opt ani avocatura, înscris în Baroul din Capitală. Îşi trece doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea din Cluj, în 1946, cu teza Românii şi ideea federalistă, publicată postum, în 1996. Tot în 1946, obţine bursa de studii sociologice şi juridice „Dimitrie Gusti” a Academiei Române şi îşi pregăteşte licenţa în filosofie la Universitatea din Bucureşti, licenţă susţinută în 1947, an în care funcţionează şi ca asistent pe lângă Catedra de economie politică a Şcolii Politehnice din Bucureşti.

La începutul anului 1948, cu sprijinul fratelui său Alexandru Ciorănescu, aflat la Paris, pleacă definitiv din ţară, sub motivul aprofundării studiilor universitare în străinătate, şi se stabileşte în Franţa. Diplomat al Institutului de înalte Studii Internaţionale de la Paris (1949), Ciorănescu se integrează, sub oblăduirea lui Constantin Vişoianu şi a celorlalţi membri activi ai Partidul Naţional Ţărănesc din exil, în suita manifestărilor federaliste la nivel european, ca reprezentant al tineretului ţărănist, în rândurile căruia intrase încă din perioada studiilor universitare.

Secretar, între 1951 şi 1953, al Fundaţiei Regale Universitare „Carol I” din Paris şi, după o întrerupere de aproape doi ani (timp în care a activat ca redactor al postului de radio Europa Liberă, la Munchen), secretar general al aceleiaşi instituţii (1955-1957), Ciorănescu îşi definitivează prestaţia de redactor radiofonic la Munchen din 1958 până în 1965, când este numit director adjunct al Departamentului românesc la Europa Liberă (1965-1970).

Și-a început colaborarea la presa anticomunistă din exil cu un comentariu despre Sovietizarea culturii româneşti (semnat cu pseudonimul Iosif Moldoveanu), în revista „Luceafărul” din Paris (1948), a continuat cu o serie de comentarii sociologice şi federaliste în paginile „României viitoare” (1951-1952) şi ale unei publicaţii precum „Revue des etudes roumaines” (1953-1954). Colaborează cu poezie la revista „Anotimpuri” (1955), al cărei cenaclu îl frecventează de asemenea la Paris, acolo unde – începând din 1950 – încredinţează tiparului şi primele sale plachete de versuri: Ystud (1950), Codicil (1952), Poeme fără răspuns (1952) şi Poeme prea târzii (1954).

 A avut contribuţii și în planul ştiinţelor istorice. A  scris şi a publicat, în 1985, o interesantă carte despre Basarabia și a adunat şi a pregătit pentru tipar, până în ultima clipă a vieţii, material documentar pentru o monografie referitoare la Iuliu Maniu.

1993: A murit la München, în Germania (unde plecase în anul 1980), Ion Negoiţescu, poet, eseist, critic şi istoric literar român, fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu, fiică a unui preot ortodox memorandist); (n. 10 august 1921, Cluj).

În anul 1937 a debutat cu versuri, publicate în ziarul local, „Națiunea română”. Ca student al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1941-1946), s-a refugiat, odată cu această instituție, la Sibiu, după pronunțarea Dictatului de la Viena. Poetul s-a arătat foarte critic la adresa conducerii de atunci a României, care acceptase pasiv dezmembrarea țării.

 A devenit, ca și alți studenți ai lui Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran – membru al Cercului literar de la Sibiu. În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Viața, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu.

Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism („trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului”, scria ziarul Țara). Ion Negoițescu a fost redactor al Revistei Cercului literar, pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie-iunie 1945. În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

Arestat în 1961 (pentru „subminare a bazelor literaturii socialiste”), a fost deţinut politic la Jilava până în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici în România). 

În 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu dizidentul anticomunist Paul Goma.

Autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa  manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor).  

 A fost căsătorit de trei ori: cu Octavia Noghia, profesoară, cu Aurelia Ionescu și cu Ileana Vidrașcu, fiica unui fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

În anul 1979 a plecat la un festival de poezie în Belgia și, beneficiind de diverse invitații și burse, și-a petrecut mai mulți ani în Occident. În 1983 a hotărât să nu se mai întoarcă în țară și s-a stabilit în Germania. Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui G.Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. 

 În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta – se confesa el în 1991 Martei Petreu – este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. 

 A lăsat posterității un jurnal scris în maniera lui Gide care, potrivit afirmațiilor legatarului său testamentar, poetul și publicistul Emil Hurezeanu, reprezintă opera sa fundamentală, dar care nu va putea fi publicat decât după 30 de ani de la moartea scriitorului.

1995: A încetat din viaţă academicianul Nicolae Simionescu, fondator şi organizator, împreună cu academicianul Maya Simionescu a Institutului de Biologie şi Patologie Celulară; (n. 27 iunie 1926).

20 de ani de la dispariția unui mare om de știință: Acad. Nicolae Simionescu

Este unul dintre cei mai citați cercetători români în lucrările din Statele Unite ale Americii. A avut o carieră remarcabilă în domeniul cercetării științifice, fiind profesor și conferențiar la peste 40 de universități și institute de cercetare din lume. ”Mai presus de toate, a fost un vizionar, un erou și un patriot”, a declarat dr. Ileanu Mânduțeanu, membru al Academiei de Științe Medicale.

1996: Plenul Senatului  României a decis că Serviciul de Informaţii Externe (SIE) va fi controlat de o comisie specială a Parlamentului, compusă din cinci membri ai Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Totodata Senatul a hotărât că persoanele persecutate în ţara de origine, din considerente de rasă, naţionalitate, religie sau politice, vor putea primi azil în România.

2001: Parlamentul României au hotărât interzicerea clonării umane, prin adoptarea unui proiect de lege de ratificare a Convenţiei europene privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei şi a Protocolului adiţional al acestei convenţii, semnat la Paris la 12 februarie 1998.

2008: Jurnalistul român de etnie evreiască Max Bănuş a decedat. A fost unul dintre cei mai remarcabili ziarişti de la Radio Europa Liberă. În anii dictaturii comuniste, Max Bănuş şi-a început cariera jurnalistică la  ziarul Sportul românesc din Bucuresti; (n. 23 martie 1926).

2012: Primul ministru al guvernului României, Emil Boc, şi-a anunţat demisia.

Preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe Mihai Răzvan – Ungureanu, la acea dată  şef al Serviciului de Informaţii Externe, cu formarea noului Cabinet.   

Imagini pentru Emil Boc,

2018: A murit publicistul Radion Cucereanu, profesor de biologie, autor de manuale și autor al trilogiei „Lacrimile românilor basarabeni; (n. 1927).

 Radion Cucereanu, a explicat alegerea titlului acestei lucrări prin faptul că “Poporul nostru, pe parcursul a 200 de ani, în afară de lacrimi, nu a avut nimic. Lacrimile Românilor Basarabeni” sunt un strigăt al sufletului meu”. 

Imagini pentru Radion Cucereanu,

 Radion Cucereanu, a explicat alegerea titlului prin faptul că “poporul nostru, pe parcursul a 200 de ani, în afară de lacrimi, nu a avut nimic”. “Lacrimile Românilor Basarabeni” sunt un strigăt al sufletului meu. 

2019: A decedat la București, romncierul Ion Brad, poet și eseist, fost diplomat (n.8 noiembrie 1929, Pănade–Sâncel, Târnava-Mare).

Între 1948-1952 a urmat cursurile Facultății de Filologie din Cluj. După absolvirea facultății a rămas până în 1955 la Cluj, unde a fost,secretar al Uniunii Scriitorilor..A fost unul din exponenții realismului socialist (mai ales în poezie) în anii 1950 și 1960, dar devenit ulterior un scriitor de orientare din ce în ce mai diferită.

În 1955 s-a mutat la București, unde a devenit redactor șef al revistei pentru copii și preadolescenți, purtători ai cravatei de pionier, Cravata roșie. În 1958 a devenit redactor șef al revistei Luceafărul. Între 1973-1982 a fost ambasador al Republicii Socialiste România la Atena. În perioada 1965-1989 Ion Brad a fost deputat în Marea Adunare Națională.

Ion Brad a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1974, până la căderea regimului comunist în 1989. Între 1984-1990 a fost directorul Teatrului Nottara din București. După anul 1990 s-a remarcat prin numărul mare de volume memorialistice publicate, în special despre perioada în care a fost ambasadorul României în Grecia (șase volume), dar și despre oamenii, situațiile și momentele pe care generația sa le-a parcurs în perioada comunistă.

2021: A încetat din viață la București, pictorul român Zamfir Dumitrescu (n. 15 aprilie 1946, București), fost politician, membru al Parlamentului României în legislatura 2004-2008.

A pictat portretele monarhilor Suediei şi Norvegiei, dar şi pe cele ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu.

A fost ales deputat pe listele PSD dar a devenit deputat neafiliat din martie 2006. Zamfir Dumitrescu a fost profesor universitar la Universitatea de Arte din București și președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

În anul 2002, pentru întreaga sa activitate, președintele României i-a acordat Ordinul național „Pentru Merit”, în grad de Cavaler.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/06/o-istorie-a-zilei-de-6-februarie-video-3/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Istoriculzilei blogspot.com;
  4. Istoria md.;
  5. Wikipedia  
  6. Mediafax.ro
  7. http://www.worldwideromania.com
  8. Rador.ro;
  9. Historia.ro.
  10. http://www.worldwideromania.com

06/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 5 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

5 februarie, în istoria noastră

1601: Vestitul haiduc Baba Novac, căpitan al lui Mihai Viteazul, a fost ars pe rug în piata Clujului, la ordinul nobilior maghiari.

Imagini pentru baba novac photos

Baba Novac (n. 1521 în satul Poreci din Serbia anexată de Imperiul Otoman), a fost un luptător consecvent împotriva Imperiului Otoman, căpitan al oștii de haiduci din armata lui Mihai Viteazul.

Este un erou național al Serbiei, fiind respectat ca personalitate militară și în România. În 1601, aflat în solie, a fost arestat de autoritățile (Dieta) maghiare din Cluj, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și ars pe rug în cetatea Clujului după care trupul i-a fost tras în țeapă și expus în dreptul fortificațiilor orașului.

La câteva zile după lupta de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul s-a întors biruitor la Cluj. Aflând locul unde a fost executat Novac, Mihai Viteazul a pus un steag în amintirea bravului ostaș și haiduc. În jurul moșiei dăruite lui Baba Novac de către Mihai Viteazul s-a dezvoltat de-a lungul timpului cartierul craiovean Brazda lui Novac.

Fiii săi (Novăceștii), au fost la rândul lor aprigi luptători antiotomani. A avut un frate, Radovan, și mai mulți fii. Eroul Baba Novac a apucat să haiducească și să lupte împreună cu fiul cel mare, Gruia Novac (despre care s-au scris atâtea balade și s-au țesut numeroase legende).

1690: S-a încheiat, la Sibiu, tratatul dintre domnul Moldovei, Constantin Cantemir (n.1612-d.1693; domn al Moldovei 1685-1693).

şi Sfântul Imperiu Romano- German, reprezentat prin generalul imperial Donald Heissler.


 Foto: Domnii Moldovei Constantin şi fiul său Antioh,
frescă la mănăstirea Mera, jud. Vrancea

Tratatul de la  la 5/15 februarie 1690 la Sibiu  încheiat un tratat din 5 articole între domnul Moldovei i şi împăratul habsburgic, prevedea garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb,Moldova  era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte.

Cantemireştii, conform chiar spuselor ilustrului sau fiu  Dimitrie Cantemir, erau “coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm”.

Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir” . Conform acestei opinii, Teodor este primul reprezentant al familiei, care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ar fi trecut în serviciul Ţării Moldovei, fiind miluit de către domn cu o slujbă şi moşii în sudul ţării. Ulterior, după ce tătarii cuceresc pământurile respective, Teodor primeşte trei moşii în ţinutul Fălciu şi administrarea ţinutului Codru. 

P.P. Panaitescu arăta că “în împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viaţa tatălui său, el nu putea face operă de cronicar obiectiv, chiar sentimentele fireşti ale unui fiu faţă de părintele său îl sileau să înfrumuseţeze, să înnobileze figura morală a lui Constantin Vodă” , iar  C. C. Giurescu, probabil în baza informaţiei preluată din I. Neculce, consideră că domnul “Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului” 

Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă unde s-a aflat în serviciu la doi regi – Vladislav şi Jan Cazimir “…A servit timp de şaptesprezece ani în armata polonă, ajungând “rotmistru”, sau căpitan de cavalerie” [7]. S-a evidenţiat în bătăliile cu suedezii. În Polonia a făcut cunoştinţă cu Langlois Franзois (gravor francez), care l-a găzduit pe Cantemir la Paris în perioada 1643 – ianuarie 16478.

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întâi vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)” [10]. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, de a-l susţine pe Cantemir la domnie. 

Având relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag , după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.

Din cei doi feciori ai sai, Dimitrie a fost lăsat ostatic la Constatinopol.

 A fost printre puţinii domni ai epocii sale  care şi-au păstrat tronul până la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator.

 În timpul domniei lui Antioh Cantemir, osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

1713: De ziua prăznuirii Sfintei Agata, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, mitropolitul Antim Ivireanul al Ţării Româneşti s-a hotărât să clădească Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (cunoscută astăzi ca Mănăstirea Antim), punând toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt locaş, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul şi Marele Mir.
  De atunci, an de an, scria el , “să se îmbrace  o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, şi să i se dea 230 bani, pentru căci în ziua pomenirii sale (a sfintei Agata ), prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica”.

Manastirea Antim - Bucuresti

În afară de averea sa personală, Mitropolitul Antim a mai primit, fie în dar, fie prin cumpărare, diverse locuri sau imobile, nu numai de la creştinii din Bucureşti, dar chiar şi din alte oraşe, printre care s-au numărat  Drăguşin Vistiernicul, Constandin logofătul şi femeia sa Smaranda, Manea Ceauşul cu fratele său (dau terenuri în Bucureşti ), Maria Băneasa Mileasca şi ginerele ei (“un loc cu venituri în Târgovişte “), Chirca Budeanu ( “un codru de loc” pentru mănăstire), Lefter Vornicu (“6 răzoare de vie “).

Imagini pentru manastirea antim

Mănăstirea a fost construită în “mahalaua popii lui Ivaşco”, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metrii spre apus. Sfinţirea bisericii are loc în anul 1715, după cum reiese şi din pisania frumos sculptată în cadrul portalului monumental al uşii de la intrare.

1851: S-a născut la Brăila, Ştefan Hepites, fizician si meteorolog, membru al Academiei Române; a înfiintat, în 1878 la Brăila, prima statie meteorologica românească, iar în 1884 a creat prima stațiune meteorologică la București, la Școala de Agricultură de la Herastrău, mutată în 1888 la Filaret.

A conceput, împreuna cu I.St.Mutar, prima harta magnetica a României, de numele lui legându-se si înfiintarea primelor stațiuni seismologice din țară; (d.15 septembrie 1922).

A fost membru titular al Academiei Române din 1902, vicepreşedinte al acestui for (1910-1913; 1919-1921); (m. 1922).

1859: A murit la Iași (la numai câteva zile după Unire), prozatorul și memorialistul român Alecu (Alexandru) Russo, unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai paşoptismului și ai militantismului unionist .  

 Este autorul volumului “Cîntarea României”, tipărit anonim; fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române; (n.17.03.1819, la Chișinău).

„Cântarea României” a fost publicată pentru prima dată în anul 1850  în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, în versiune franceză. In limba româna va aparea în România literară a lui Alecsandri in 1855.

 „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată „Cântarea României” …

E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului.

O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii sale data de  4 februarie 1859.

1861: La Sighet s–a înfiinţat “Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş”, a Asociaţiei Naţionale pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. A avut o contribuţie însemnată în emanciparea culturală şi naţională a românilor, în păstrarea, conservarea şi transmiterea elementelor de identitate cultural-naţională locală.

La 3 septembrie 1860, s-a constituit o comisie de iniţiativă care a hotărât întocmirea statutelor viitoarei asociaţii, căreia-i revenea misiunea înfiinţării Preparandiei Române. La 5 februarie 1861 era ales comitetul de conducere alcătuit din comitele suprem Iosif Man – preşedinte, Mihail Pavel – vicepreşedinte, Petru Mihalyi – secretar, având printre membrii personalităţi de marcă ale vieţii politice şi spirituale maramureşene, dintre care în timp s-a evidenţiat şi dr. Ioan Mihalyi de Apşa

1867: S-a încheiat acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania si Banatul rămâneau încorporate Ungariei, pierzandu-si autonomia.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru statul austriac. Înfrînt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace, exista posibilitatea dispariției acestui stat, care stăpînea numeroase popoare și teritorii străine.

Imagini pentru franz joseph photos

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I (foto) a găsit soluția intăririi statului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor.

 Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria. Îngrijorat de intensificarea luptei popoarelor aflate sub stăpînirea sa, împăratul a preferat realizarea acestui compromis cu nobilimea maghiară, care deținea cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Foto: Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918                                     

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie),  nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, din Transleithania.

Limbile vorbite în Austro-Ungaria după: William R. Shepherd, Distribution of Races in Austria-Hungary, Historical Atlas, 1911 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria dobîndise dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

 De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei).

Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

 Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea inclusiv teritoriile locuite de croați, sîrbi, sloveni și de românii din Transilvania și Banat.

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

 Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranaṭionaliste în partea ungară a austro-ungariei, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei.

Statul austriac a fost salvat, prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare se aflau, în continuare, sub dominație străină, dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare. Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supusi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

1876: Apărea prima revistă românească de medicină din Transilvania (până în 1882), editată de medicul şi scriitorul Pavel Vasici-Ungureanu (1806-1881). A apărut inițial la Timișoara (1876–1877), apoi la Gherla (1878–1880). Publicația aborda probleme de educație și popularizare a noilor descoperiri din lumea științei.

1887: S-a născut la Caransebeș, generalul erou Corneliu Dragalina, participat la ambele războaie mondiale; d.11 iulie 1949, București .

Era fiul generalului Ioan Dragalina (n. 16 decembrie 1860, Caransebeș, Imperiul Austriac – d. 9 noiembrie 1916, București, România),care a murit eroic în luptele din Valea Jiului în Primul Război Mondial.

A decis să-și urmeze tatăl în cariera militară. A urmat Școala de ofițeri de artilerie și geniu din București (1905-1907) și Școala Superioară de Război (1919-1921).

 Pe 10 octombrie 1916, pe când bateria sa se afla în spatele Regimentului 51 Infanterie, un puternic atac bulgar a rupt frontul Batalionului III, punând soldații pe fugă. Corneliu Dragalina s-a urcat pe primul cal pe care l-a găsit, și-a scos sabia și a ordonat gorniștilor să sune atacul, pornind în direcția inamicului. Această acțiune a făcut ca infanteria română să îl urmeze. Atacul bulgar a fost respins, iar frontul restabilit, însă Corneliu Dragalina a fost rănit de un glonț. A fost dus  la Galați la spital unde a fost operat și i s-a scos glonțul care îl rănise..A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus bateria în acțiunile militare din Dobrogea, din toamna anului 1916.

A participat la ambele războaie mondiale.Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, fiind comandant al Corpului 6, a făcut parte din delegația română la tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria în vederea rezolvării diferendului asupra Transilvaniei. A luptat în faza finală a bătăliei de la Odessa, a condus trupele în timpul celei de-a doua bătălii de la Harkov și a participat la ofensiva spre Don. A primit Ordinul Crucea de Fier în grad de Cavaler și Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a, fiind promovat la gradul de general de corp de armată.

La 16 decembrie 1942, mareșalul Antonescu l-a numit Guvernator al Bucovinei.După evenimentele de la 23 august 1944 a fost reactivat și numit pe 15 noiembrie 1944 Inspector General al Trupelor Motorizate. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Corneliu Dragalina a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.

Mai târziu, și-a pierdut casa din Timișoara și a fost hărțuit de Securitate, însă nu a fost arestat. La 11 iulie 1949, generalul Corneliu Dragalina a murit, la București, chiar înaintea declanșării de către autorități a unui masiv val de arestări.

1889: La 24 ianuarie/5 februarie, P.P. Carp, Ministrul de externe al României, cere Direcţiunii Generale a Telegrafelor şi Poştelor din subordinea Ministerului de Interne, să ofere Agenţiei Telegrafice Române, care era în curs de organizare la Bucureşti, o “odae mare în casele ce ocupă”.

În aceeaşi zi, directorul general al telegrafului şi poştelor răspunde că a luat măsurile cuvenite pentru ca de la 1/13 aprilie “să se pună la dispoziţiunea noii agenţii telegrafice române ce este în ajun a se înfiinţa” spaţiul solicitat.

1896: S-a născut la Roșiești, Vaslui, Nicolae Bagdasar, filosof și academician român, membru corespondent (din 1939) al Academiei de Științe din România, membru corespondent (din 1940) al Academiei de Științe Morale și Politice, membru corespondent (din 1943) al Academiei Române. ; (d.21.04.1971, București).

Nicolae Bagdasar (n. 5 februarie 1896, Roșiești, Vaslui - d. 21 aprilie 1971, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române din 1943 - foto: en.wikipedia.org/

A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, a susținut licența în 1922, după care a plecat la specializare în Germania, unde și-a luat Doctoratul în Filosofie la Universitatea din Berlin, în iunie 1926. A fost profesor de Limba germană la Școala Comercială Română din Salonic (Grecia), apoi la Școala Comercială „Nicolae Kretzulescu” din București.

Ca secretar al Societății Române de Filosofie, a întemeiat Editura Filosofică și a devenit secretar de redacție al Revistei de Filosofie. A fost asistent universitar la Laboratorul de Psihotehnie al Facultății de Filosofie București, asistent la catedra de Psihologie, Logică și Teoria Cunoașterii de sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru, profesor titular la catedra de Filosofie Generală (Epistemologie și Metafizică), Istoria Filosofiei Moderne și Contemporane la Universitatea din Iași (1942–1949). Destituit din învățământul superior (1949), a devenit director de secție al Institutului de Istorie din București, apoi consilier științific al Institutului de Istorie al Academiei RPR, referent științific al Institutului de Istorie și Filologie al Academiei (Filiala Iași), coordonator științific al Dicționarului Enciclopedic Român. Din lucrările sale: Filosofia contemporană a istorieiIstoria filosofiei moderneTeoria cunoștiinței. A tradus din opera lui Kant.

1908: S-a născut la 5 februarie 1908, în comuna Cârpeşti, judeţul Cahul, din sudul Basarabiei, preotul, scriitorul şi ziaristul Vasile Ţepordei, fost lider al basarabenilor refugiaţi în România.

Imagini pentru Vasile Ţepordei foto

A absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chişinău și s-a dedicat învăţământului, funcţionând ca profesor la licee de tradiţie din oraş.

A editat şi condus revistele „Raza” şi „Basarabia” şi a publicat mai multe cărţi.

Până în 1940, în cuvântările sale s-a simţit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării şi comunismului, precum şi atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri. În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, repatriindu-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupaţie sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot, după un scurt popas în Parohia Islaz, la Biserica Mărcuţa. A scris numeroase articole, note, cronici, recenzii în diferite ziare și reviste din Chișinău: LuminătorulMisionarulRazaViața BasarabieiGazeta Basarabiei și București: BasarabiaCalendarul și cartea Amintiri din Gulag.

Între 1944 şi 1948, a fost continuu hărţuit şi interogat de Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi predat trupelor de ocupaţie ruseşti, judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.

A executat 8 ani de muncă silnică în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar.

Eliberat din detenție în 1956, a fost reintegrat în preoţie ca paroh în Islaz, jud. Ilfov (1956-1966) şi la biserica „Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966) ( a decedat în 2002).

 1916: A avut loc la Zürich (Elveţia), inaugurarea Cabaret Voltaire şi naşterea mişcării literare Dada.

A fost fondat de scriitorul german Hugo Ball (1886 – 1927), împreună cu Emmy Hennings (1885 – 1948), poetul român Tristan Tzara (1896 – 1963), pictorul, arhitectul şi eseistul româno-israelian, Marcel Janco (Iancu) (1895 – 1984), scriitorul german Richard Huelsenbeck (1892 – 1974) şi soţii Sophie Taeuber-Arp (1889 – 1943) şi Hans (Jean) Arp (1886 – 1966), ca un spaţiu pentru scopuri artistice şi politice.

1918 (23 ianuarie/5 februarie) : România a primit un Ultimatum din partea Puterilor Centrale prin care era somată ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale – Tratatul de la Buftea sau Pacea de la Buftea – a fost un acord internațional încheiat între guvernul român, pe de o parte și guvernele Triplei Alianțe, având ca obiect principal încetarea stării de beligeranță pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial. Tratatul a fost semnat la 5 martie 1918 la Buftea. Din partea română a fost semnat de Constantin Argetoianu, iar din partea Puterilor Centrale de Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin, Talaat Pașa și Nicola Momcilov. Puterile Centrale au adresat un ultimatum României, prin care țara noastră era somată ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii. Preambulul tratatului consemna denunțarea unilaterală de către Puterile Centrale a Armistițiului de la Focșani la 2 martie 1918 și acordarea unui ultimatum de trei zile Guvernului României pentru încheierea păcii. De asemenea, luând act de răspunsul pozitiv al părții române, prin prezența la negocieri, s-a decis prelungirea stării de armistițiu cu paisprezece zile, începând de la 5 martie 1918, ora 12 amiază, cu un drept de denunțare în termen de trei zile.

1919: Partidul Muncii, format de un grup de oameni de cultură la Iaşi, România, în frunte cu Paul Bujor şi Constantin I.Parhon, fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Romania.

1926: S-a născut actorul Matei Gheorghiu; (m. 2003).

Imagini pentru Matei Gheorghiu photos

1928: S-a născut (la Babuc/judeţul Durustor, azi în Bulgaria) Hristu Cândroveanu, critic literar aromân, eseist, poet, publicist şi traducător; (m. 2013, București).A absolvit în 1952, a absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti.

Hristu Cândroveanu, militant naţional-cultural român de origine aromână, era considerat un reprezentant de seamă al culturii aromâne, fiind un scriitor atât în limba română literară, cât şi în dialect. 

1933: A murit medicul Anibal Theohari; (n. 1873).

Imagini pentru foto Anibal Theohari

A pus bazele balneologiei moderne în România; fondator al Societăţii de hidrologie medicală şi climatologie (1922) şi al „Revistei de hidrologie medicală şi climatologie” (1924).

1935 : A decedat Constantin C. Bacalbaşa, publicist (“Bucureştii de altădată”) .

Imagini pentru Constantin C. Bacalbaşa, foto

Constantin BACALBAŞA (1856–1935) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti ai vremii sale, consemnând, timp de mai bine de jumătate de secol, începutul de drum al României moderne.

„Sunt un povestitor“, scria Bacalbaşa la apariţia Bucureştilor de altădată. „N-am avut altă grijă decât să scriu adevărul asupra trecutului, fiind cât mai complet despre fapte şi cât mai nepărtinitor despre oameni.“

A fondat ziarele cotidiene: ȚaraPatriotulRomânimea și revista umoristica   Ghiță Berbecul.

A fost membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor, președinte al Sindicatelor Ziariștilor (din 1919) și a scris volume despre Bucureștiul din anii 1800.

 1935- Se constituie  din aripa de dreapta a Partidului Naţional Ţărănesc, condusă de Alexandru Vaida-Voievod, organizaţia „Frontul românesc” care a editat din 1935 până în 1938 publicaţia cu acelaşi nume. Organizaţia şi-a încetat activitatea la 30 martie 1938.

1939: A decedat  matematicianul român Gheorghe Ţiţeica, deschizător de drumuri în geometria diferenţială, membru, vicepreşedinte (1924-1925) şi secretar general (1929-1939) al Academiei Române; (n.17.10.1873). 

A fost profesor la Universitatea din București și la Școala Politehnică din București, doctor honoris causa al Universității din Varșovia. 

Este tatăl fizicianului Șerban Țițeica.

Concepte ca: Problema piesei de cinci lei (Teorema lui Țițeica), suprafață Țițeica sau curbă Țițeica îi poartă numele.

Este considerat pe plan mondial unul dintre fondatorii geometriei diferenţiale centro-afine; unul dintre creatorii şcolii matematice româneşti; membru titular al Academiei Române din 1913, vicepreşedinte al acestui for (1924-1925),și al mai multor academii straine.

1942: S-a născut la București, baritonul Eduard Tumagian (Tumageanian). NOTĂ: Unele surse dau ca an al naşterii sale 1944.

Imagini pentru Eduard Tumagian foto

A studiat la Conservatorul de muzică „ Ciprian Porumbescu” și a debutat în operă la București. După ce a câștigat mai multe concursuri de canto, s-a alăturat Operei Rinului din Strasbourg, unde a cântat în roluri de bariton, printre care Posa în Don Carlos, Germont în La Traviata, Scarpia în Tosca și rolul principal din Rigoletto.

Tumagian a debutat la La Scala în rolul principal al Nabucco în 1986 și a continuat să cânte acolo în premiera operei Flavio Testi Richard III (1987), în I due Foscari (1988) și I vespri siciliani (1989). A apărut și la Opera din Paris și în teatrele de operă din Lyon, Toulouse, Montpellier, Hamburg, Frankfurt, München, Viena, Zurich și Amsterdam.

1946: Anglia şi Statele Unite ale Americii recunosc guvernul condus de dr. Petru Groza după includerea în acest guvern a doi reprezentanți ai PNȚ, respectiv PNL şi reiau legăturile diplomatice cu România.

1950: S-a inaugurat Teatrul de Păpuşi „Puck” din Cluj, ocazie cu care a avut loc premiera la secţia română a unor fragmente din piesa rusească „Banul şi Părăluţa”, de Nina Ghernet, iar la secţia maghiară scenetele „Morcovul”, după povestirea lui L.N. Tolstoi şi „Cozonacul”.

Fondatorii instituţiei au fost membrii trupei de păpuşari ai Sindicatului Mixt al Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor, înfiinţate în 1948. Teatrul „Puck” organizează în fiecare an cel mai important eveniment din lumea teatrelor de păpuşi şi marionete din estul Europei, „Festivalul Internaţional Puck”, singurul eveniment de asemenea amploare din România, care atrage la fiecare ediţie trupe de marcă din ţară şi străinătate

1953: Moare în închisoarea de la Sighet Iuliu Maniu, om politic  român, președinte al Partiului National Țărănesc Român,  fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, arestat de regimul comunist  după 1947, decedat în închisoarea Sighet (n.08.01.1873, Badacin, Simleul Silvaniei).

 Omul politic ţărănist Iuliu Maniu a fost  preşedinte al Partidului Naţional Român (1918-1926), apoi, după fuziunea PNR cu Partidul Ţărănesc/Mihalache, preşedinte al PNŢ (1926-1933; 1937-1947); prim-ministru (1928-1930, iunie-octombrie 1930, 1932-1933); membru de onoare al Academiei Române din 1919.

Maniu a luptat împotriva acaparării conducerii țării de către comuniști și, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale după 1944 a încercat să se opună sovietizării ţării. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ.

Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel),  într-o telegramă strict confidențială, că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale.

A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate anulate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

A fost implicat într-un proces de trădare înscenat (1947), devenit şi pretext al desfiinţării PNŢ.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie

În august 1951 a fost  transferat împreună cu Ion Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet.

Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate.

 1957: S-a născut compozitorul de muzică uşoară Mircea Romcescu, soţul cântăreţei Olimpia Panciu. După 23 de ani petrecuţi în Danemarca, s-a întors în România în 2012, împreuă cu soția.

Imagini pentru Mircea Romcescu, , foto

1962: S-a născut actorul Mihai Bisericanu.

Imagini pentru Mihai Bisericanu.foto

 1963: A murit inginerul Ion (Iancu) Constantinescu care a avut importante contribuţii în fondarea învăţământului de telecomunicaţii din România.

A brevetat (1919) aparatul teletipografic, care stă la baza teleimprimatoarelor moderne; (n. 1884).

1963 : A murit (în penitenciarul din Râmnicu Sărat) omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), creând  Partidul Naţional Ţărănesc.

S-a născut la 15 februarie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. 

În urma participării la Primul Război Mondial, Mihalache a primit de la regele Ferdinand însemnul “Ordinului Mihai Viteazul”. Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. La 5 decembrie 1918 a înfiinţat Partidul Ţărănesc.La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare.

Foto: Iuliu Maniu și Ion Mihalache, liderii PNȚ

A fost preşedinte al PNŢ (1933-1937), ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri .

Pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic.

Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău.

După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii  Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti. La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra. 

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947 Ion Mihalache a primit sentinţa la „temniţă grea pe viaţă”.

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul.

A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35.

La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit. 

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie.

Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor putea fi niciodată recuperate”.

Pe 30 iulie 2013, IICCMER a solicitat Parchetului începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

Pe 3 septembrie 2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de genocid. Fostul comandant al penitenciarului, Vișinescu, a fost condamnat pentru crimele comise la închisoare pe viață și a murit în timpul detenției.

1965: S-a născut la Săcele, jud. Constanța, Gheorghe Hagi, considerat cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor.

 Este de origine aromână, și a fost  supranumit ”Regele fotbalului românesc” și ”Maradona din Carpați”. A fost, cu 35 de goluri înscrise, cel mai bun marcator din istoria naționalei României.

1976: A murit la București, Nicolae Cambrea (n. 5 aprilie 1899, la Târgu Jiu), general de corp de armată român în cel de-al Doilea Război Mondial, fost comandant al diviziei de trădători Tudor Vladimirescu, create de URSS.

Imagini pentru nicolae cambrea photos

Nicolae Cambrea provenea dintr-o familie de boieri pământeni din Hăiești, veche de aproape 500 de ani. Tatăl său fusese șeful Poliției din Târgu Jiu.

A avut mai mulți frați printre care și pe Sevastița Cambrea (mama regizorului Sergiu Nicolaescu).

După moartea tatălui său, care se pare că a fost otrăvit în timpul ocupației germane a orașului Târgu Jiu din timpul Primului Război Mondial, Nicolae Cambrea s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe post de copil de trupă.

A rămas în armată după război, urmând studii militare și devenind ofițer. A publicat în 1939 volumul Mareșalul Pilsudski: omul de stat și comandantul suprem al forțelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, la finalul căruia atrăgea atenția asupra pericolului comunist pentru viitorul Europei.

A luptat pe frontul antisovietic în cel de-al Doilea Război Mondial, în funcția de șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie (comandate de generalul Nicolae Mazarini), fiind luat prizonier de Armata Roșie după bătălia de la Cotul Donului, la 22 noiembrie 1942, la Serafimovici.

Aflat în prizonieratul sovietic, colonelul Nicolae Cambrea a primit comanda Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului.

Trecerea sa de partea inamicului a fost considerată crimă de înaltă trădare pe timp de război, colonelul fiind învinuit că și-a încălcat astfel jurământul de credință față de țară și Rege.

El a acționat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501). Ministrul Constantin Pantazi a pregătit un decret în care colonelul Cambrea era condamnat la degradare militară și împușcare pentru pactizare cu inamicul. Mareșalul Ion Antonescu a hotărât să nu semneze acel decret, gândindu-se că înscrierea unor ofițeri în Divizia Tudor Vladimirescu ar putea să-i servească țării la un moment dat.

În cartea sa de memorii, Radu Mărculescu, un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie astfel ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal:

În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele.

Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”.

Unii dintre contemporanii săi scriau că „generalul roșu” Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker.

Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS, i-a comunicat generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat „strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major. Nicolae Cambrea a fost numit general de brigadă de Iosif Vissarionovici Stalin.

Marele epigramist Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD „Tudor Vladimirescu – Debrețin”: „Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin… în c.r”.

În timpul luptelor de pe frontul antigerman, Nicolae Cambrea a fost grav rănit la sud de Oradea, după unele surse, iar după altele la Debrețin. A fost judecat în anii ’50 de Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), imputându-i-se relații cu Casa Regală și ambasade străine, fiind salvat însă de intervenția mareșalului sovietic Rodion Malinovski, care-l cunoștea.

Reabilitat la finalul anilor ’60, i se acordă gradele și este trecut în rezervă. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500 din 10 august 1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.

A fost numit la 1 iulie 1964 în funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni , fiind eliberat din funcție la 1 octombrie 1972, în vederea pensionării.

Nicolae Cambrea a publicat în 1966 un volum de memorii intitulat Din amintirile unui ostaș (Editura pentru literatură, București, 1966).

În august 1969, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944, generalul-locotenent (cu două stele) în retragere Nicolae Cambrea a fost înaintat la gradul de general-colonel (cu trei stele).

A ales să fie incinerat după moarte, model adoptat și de nepotul său, regizorul Sergiu Nicolaescu.

1979 – Are loc premiera filmului “Nea Mărin Miliardar” în regia lui Sergiu Nicolaescu, avându-l în rolul principal Amza Pellea.

A fost unul dintre filmele cu cea mai mare audiență din istoria cinematografului românesc.

1983: Anișoara Cușmir realizează un nou record mondial de sală la săritura în lungime (6,92 m).

Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul "Steaua" în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul “Steaua” în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua.

 1986 : A murit Ioan Ianolide, mărturisitor al închisorilor comuniste, în care a pătimit vreme de 23 de ani; renumit pentru cartea ”Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”; biograful lui Valeriu Gafencu (”Sfântul închisorilor”, cum a fost numit de părintele Nicolae Steinhardt); (n. 1919).

Imagini pentru Ioan Ianolide photos

1986: A murit (la Milano, Italia) J. N. Manzatti (I. A. Mânzatu), compozitor, interpret, critic muzical, memorialist, considerat în anii ’30-’40 ai secolului XX „prinţul romanţei româneşti”. Fost director al Radiodifuziunii Române în timpul guvernării antonesciene, a părăsit România clandestin, în anul 1947; (n. 1905).

Imagini pentru J. N. Manzatti (I. A. Mânzatu) photos

Era una dintre figurile cele mai pregnante ale exilului anticomunist de după 1945 dar şi unul dintre cei mai reputaţi compozitori şi interpreţi de muzică uşoară ai perioadei interbelice. Este autorul celebrei romanţe “Frumoasa mea cu ochii verzi”, care a încântat atâtea generaţii de îndrăgostiţi.

Născut în 1902 în Bucureştiul boem şi cosmopolit, Ion Mânzatu a activat o vreme în Partidul Naţional Liberal.

După 1935 devine atras de Mişcarea Legionară, în care se va încadra. Aici îl va cunoaşte pe marele  poet patriot Radu Gyr, care devenise practic bardul acestei mişcări de tineret.

Între cei doi – compozitor şi poet – se va stabili o simbioză aristică rar întâlnită. O fructuoasă colaborare care va zămisli creaţii de muzică uşoară şi de petrecere nemuritoare, dar şi cele mai valoroase marşuri şi imnuri legionare. “Sfântă Tinereţe Legionară”, “Imnul muncitorilor legionari”, “Imnul Moţa-Marin” sunt doar câteva din creaţiile care au înflăcărat zeci de mii de tineri în cămăşi verzi.

De asemenea, romanţa “Vânt de seară”, numită şi romanţa surghiunului, tulburătoare baladă a sufletului îndepărtat de ţară, a răscolit sufletele a generaţii de visători.

Melodiile lui au fost zeci de ani interzise, chiar dacă pare absurd. Nu s-au cântat, nu s-au imprimat, nu s-au difuzat.

Doar în perioada de deschidere iniţiată de Ceauşescu după venirea sa la conducerea PCR, strălucita cântăreaţă Doina Badea a reuşit să imprime şi să difuzeze radiofonic romanţa “Vânt de seară”.

Desigur, modificând câteva versuri. Dar după un timp, aceasta nu a mai fost difuzată, intrând din nou în atenţia cenzurii politice.

Nello Manzatti a reuşit să se salveze din România ocupată de sovietici, luând calea exilului, dar nu s-a mai putut întoarce niciodată în ţara în care fusese condamnat în contumacie şi în care ar fi fost imediat aruncat în închisorile de exterminare ale regimului comunist.

1990: S-a reînfiinţat Muzeul Ţăranului Român, director fiind numit pictorul Horia Bernea.

Ideea  dateaza încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se constituia, pe lângă Muzeul de Antichităţi, cea dintâi secţiune de artă textilă; la 1 octombrie 1906 a fost înfiinţat un muzeu autonom al artei ţărăneşti, “Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială”.

În 1953 se numea Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului, iar de la 5 februarie 1990, Muzeul Țăranului Român.

Imagini pentru Muzeul Ţăranului Român,.foto

Este unul dintre cele mai diversificate muzee din familia europeană a Muzeelor de Arte și Tradiții Populare. Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budești, în București, pe Șoseaua Kiseleff nr.3, lângă Piața Victoriei.

2002: A murit (la New York) sculptorul Constantin Antonovici. A fost ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Ivan Meštrovič. S-a stabilit ulterior în SUA, unde a și decedat; (n. 1911).

2003: Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a anunţat decizia Consiliului de Administraţie al Băncii Centrale ca România să folosească drept monedă de referinţă euro, cu începere de la 01 martie 2003, în locul dolarului SUA.2004 – România a devenit membră de facto a NATO, toate cele 19 state membre ale acestei alianțe militare ratificând protocolul de aderare.

2004: România a devenit membră de facto a NATO, toate cele 19 state membre ale acestei alianțe militare ratificând protocolul de aderare.

La constituirea ei, ideea de bază a alianţei, menţinută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile şi eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor şi în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice.

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

2017: Au atins apogeul protestele desfăşurate în toată România, după ce ministrul de Justiție, Florin Iordache, a anunțat prin intermediul mass-media în jurul orei 24:00 din noaptea de 31 ianuarie, publicarea de către guvern în Monitorul Oficial a ordonanțelor privind grațierea unor fapte de corupție și modificarea Codului penal prin dezincriminarea abuzului în serviciu.

Sute de mii de manifestanți au protestat în ciuda faptului că în aceeași zi, guvernul anunțase abrogarea OUG 13. Protestele au devenit cunoscute, neoficial, și sub numele de  protestele ”#rezist”, hashtag devenind un simbolul al mișcărilor de protest.

Ordonanța nr. 13/2017 a fost abrogată, iar ministrul Justiției, Florin Iordache, văzut drept principalul responsabil pentru introducerea ei, a demisionat pe 8 februarie 2017.

Peste puțin timp, Guvernul condus de Sorin Grindeanu a fost demis printr-o moțiune de cenzură a propriului său partid.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/05/o-istorie-a-zilei-de-5-februarie-video-3/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei;
  4. Istoriculzilei blogspot.com;
  5. Istoria md.;
  6. Wikipedia ;
  7. Mediafax.ro;
  8. http://www.worldwideromania.com;
  9. adevarul.ro/ povestea-nello-manzatti-trubadurul-mort-exil;
  10. Rador.ro;
  11. Historia.ro.

05/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: