S-au împlinit 165 de ani de la momentul astral al Unirii PRINCIPATELOR ROMÂNE. La multi ani România, la multi ani români !

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova,înfăptuită la 24 ianuarie 1859,reprezintă actul politic care stă la baza României moderne. După secole sub stăpânire otomană, la începutul secolului XIX puțini ar fi crezut că cele două state surori se vor uni în curând. Imposibilul a devenit realitate într-un context internațional favorabil  și datorită oamenilor politici români de atunci, adevărați patrioți care fiind animați de interesul național,au ignorat interesele personale.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române,astfel ca Statul naţional român s-a format treptat, Unirea din 1859 desăvârșindu-se în 1918,când lupta pentru unitatea poporului român a fost  încununată de victorie.

Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic înca in  timpul revoluţiei de la 1848,iar după revoluţie,Unirea a devenit problema centrală,dominantă,a vieţii politice româneşti,o idee care a pus în mişcare toate paturile sociale.Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte patrioţi înflăcăraţi ca: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Mălinescu,Constantin A. Rosetti,fraţii Ion şi Dim. Brătianu,Dimitrie Bolintineanu,Cezar Boliac,Nicolae Orăşanu ş.a.

Fruntaşii revoluţionari din 1848,au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate.

Răspândiţi în diverse centre europene (Viena,Frankfurt,Paris,Londra,Constantinopol),patrioţii romani au desfăşurat o laborioasă  si entuziasta activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

Unirea Principatelor Române – problemă europeană

In vara anului 1853 izbucnise războiul Crimeii început de Rusia împotriva Imperiului otoman,eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală,inclusiv situaţia Principatelor Dunărene,unirea acestora fiind una din problemele importante puse in fata Congresului de pace de la Paris (1856),reunit dupa infrangerea Rusiei.
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice; Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor,pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia,puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor;s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului lui.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc (special constituite în acest scop).

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări românesti , rămânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului  si influentei hotărătoare exercitată de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc ,fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul,Ismail,Bolgrad) să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani,printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească ,caimacamul Alexandru Ghica,fostul domn,a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

În Moldova însa,caimacamul N. Vogoride,agent al Turciei şi al Austriei,a recurs la la un adevărat regim de teroare si intimidare pentru a zădărnici Unirea, mergând până la falsificarea rezultatului alegerilor din iulie 1857.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice,s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri in urma carora Turcia a fost silita  să anuleze alegerile falsificate.

Noile alegeri, organizate în urma presiunilor făcute la Înalta Poartă de la Constantinopol de către Marea Britanie și Franța, au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti,care,cu două excepţii au fost aleşi pretutindeni.Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.
La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluţiei de la 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Ulterior a devvenit preşedinte al Judecătoriei Covurlui între 1849-1851 şi 1855-1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi.
Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada în care au fost puse bazele dezvoltării moderne a României.

Reevaluarea domniei lui Cuza, fondatorul României moderne!

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza ar trebui reevaluată și rescrisă. Istoricul și jurnalistul clujean Ionuț Țene constată într-un articol publicat în http://www.napocanews.ro., că după revoluţia din decembrie 1989 a devenit o modă în rândul intelectualilor, a reprezentanţilor presei şi societăţii civile să se sublinieze realizările Regelui Carol I şi să se treacă cu vederea cele ale înaintaşului său Al. Ioan Cuza.

Nimeni nu neagă succesele României Mici pe toate planurile, de la economic la cultural, dar să nu uităm că primul Hohenzollern pe tronul României a domnit 47 de ani.

Ceea ce a realizat Cuza într-o perioadă foarte scurtă de timp, de numai 7 ani nu a mai făcut nimeni până la el.

Th.Aman-Hora Unirii la Craiova

Colonelul Cuza a fost ales domn pe 24 ianuarie 1859 de adunarea de la Bucureşti, domn al Ţării Româneşti, după ce fusese ales prealabil de moldoveni la Iaşi, pe 5 ianuarie, realizându-se unirea în ciuda convenţei de la Paris care prevedea unirea Principatelor Unite cu doi domni.

România de azi îi datorează lui Cuza toate bazele legislative, fiscale, militare, şcolare şi chiar religioase. Nu e segment din societatea românească ca să nu fi început să funcţioneze prin norme şi legi puse de Cuza. Universităţiile de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) au fost înfiinţate de Cuza, la fel promulgată constituţia, date codurile penale şi civile, făcute reformele fiscale, promulgată legislaţia militară, a pompierilor, miliţiei, construirea primei căi ferate etc. Au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. La 1864 se introduce învăţămîntul de patru clase gratuit şi obligatoriu.

Acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Cuza a dat la 1863 legea secularizării averilor mănăstireşti şi a confiscat proprietăţi funciare ale mănăstirilor închinate la Athos, care au fost împărţite şi date ţăranilor.

Cea mai importantă reformă rămâne cea agrară. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Împărţirea pământului la ţărani de către Cuza a ridicat conştiinţa naţională a românilor, care au avut pentru ce lupta ca să obţină independenţa la 1877 sub Carol I. Nu sunt de acord cu istoricii care minimalizează rolul lui Cuza. Domnul moldovean a realizat în şapte ani ce poate nu a reuşit Regele Carol I în 47 de ani.

La Cluj-Napoca s-a lansat recent volumul „Scrieri despre Cuza Vodă” de Alexandru Lapedatu, o ediție îngrijită, cu studiu introductiv și notă asupra ediției de acad. Ioan Bolovan, în care se readuce în atenția publică o opinie originală și obiectivă despre rolul domnitorului înfăptuitor al Unirii Principatelor Române de la 1859. Alexandru Ioan Cuza a fost un ctitor al statului român modern, a cărei operă politică trebuie reconsiderată. Cuza a înființat instituțiile statului modern, atât din punct de vedere național, cât și european. Domnitorul a implementat legislația europeană în armonie cu cea națională, înființând și cele două universități prestigioase, care funcționează și azi, cele din Iași și București.

Opera instituțională și politică a lui Alexandru Ioan Cuza o putem asemăna cu cea a lui Camillo Benso Conte de Cavour, unificatorul Italiei, dar și cu cea a cencelarului german Otto von Bismarck, care a unit și întemeiat statul german modern în jurul Prusiei. Formarea statului român modern cu instituțiile sale naționale la standarde europene a constituit un pericol de moarte pentru Imperiul austriac, care vedea în Principatele Române Unite, devenite România, un pericol pentru Transilvania locuită majoritar de români și ocupată de habsburgi. România lui Cuza a fost un model de urmat și o nădejde înspre aspirația unirii și eliberării pentru românii oprimați din Ardeal.

Austria s-a opus cu toată forța actului unirii de la 1859 și împăratul austriac l-a urât pe Alexandru Ioan Cuza, pentru că acesta a creat un stat român modern, ce atrăgea prin forța instituțiilor și a culturii, precum și prin modernitatea sa, pe românii ardeleni.

Compromisul dualist, cedarea puterii austriece în fața Ungariei la 1867, a fost consecința directă a succesului magnetic asupra românilor ardeleni, datorită realizărilor deosebite domniei lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul statului modern România.

Să nu uităm că de Al. Ioan Cuza se leagă astăzi numele țării noastre România.

După lovitura de stat din 11 februrarie 1866, politicienii și clasa suprapusă nu au fost recunocători lui Cuza și l-au alungat din țară. Românii manipulați de politicieni și jurnaliști au fost îndepărtați de Domnitorul Unirii de la 1859.

După domnie, principele Cuza a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde şi-a manifestat interesul de a lucra în continuare pentru ţară şi nu s-a lăsat dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol I care i-a urmat la tron a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din acel moment.

Ulterior Cuza măcinat de boală se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la vârsta de numai 53 de ani.

Pe data de 15 mai 1873, la ora unu şi jumătate, noaptea trece la cele veşnice, departe de ţara în slujba căreia îşi pusese întreaga sa viaţă. Rămăşiţele lui pământeşti au fost transportate cu un tren mortuar, care a sosit în ţară pe data de 27 mai, fiind înmormântat, la 29 mai, la Ruginoasa, în prezenţa miilor de ţărani care nu l-au uitat şi a prietenilor săi devotaţi.

Putem afirma faptul că prin patriotismul de care a dat dovadă, prin înţelegerea şi iubirea pe care a arătat-o faţă de cei mulţi şi lipsiţi de drepturi, prin înţelepciunea, priceperea şi curajul pe care l-a dovedit în rezolvarea grelelor probleme ale vremii lui, Alexandru Ioan Cuza este o mare personalitate a naţiunii române, una din acelea care au ştiu să îndrepte poporul, în ceasurile decisive, pe căile progresului. Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani , unele avand un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a nascut  Romania moderna .

Numele lui Cuza va trăi astfel veşnic în mintea şi în inimile românilor, atâta vreme cât țara noastră vor exista ca neam în istoria omenirii.  

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR SI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA UNITĂ!

24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

“V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

Ziua de 24 ianuarie 1859 a rămas în istoria românilor data la care s-a înfăptuit, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, Unirea Principatelor Române ale Moldovei și Țării Românești, scrie istoricul Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia în https://www.cjarges.ro/documents/24_ianuarie_1859.pdf.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, Unirea a devenit realitate, într-un context favorabil care a dus pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern european.
Prin Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, vechile principate Moldova și Țara Românească, s-au unit într-un stat care a constituit fundamentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, aliate Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Războiul Crimeii şi Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie) au pus capăt protectoratului Rusiei asupra celor două Principate române.

În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în aceste țări, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene, cu menţinerea suzeranităţii otomane.

În perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman).

În ultima zi a lucrărilor a fost semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor.

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe.

Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.

Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. („Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Turcia se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât totodată convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări române.

Vedem așadar că Unirea gândită atunci se dovedea a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Foto: Participanții la Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856).

Tratatul prevedea de asemenea ca Rusia să restituie Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, răpite în 1812 odată cu anexarea teritoriului moldovean dintre Prut și Nistru pe care l-a denumit Basarabia. Totodată, în contextul discuțiilor legate de viitorul celor două principate române, în 1857 Marile Puteri au acordat acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) privind Unirea.

În acest scop, s-au constituit adunări în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Foto: Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry.

Falsificarea alegerilor, un obstacol în calea Unirii

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai complicată.

Aici, caimacamul (locțiitorul la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, care primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, ”caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, a  falsificat fără nici o remușcare listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soția sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unire şi pentru viitorul  poporului  sau.

 S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

Foto: Ecaterina (Cocuța) Conachi și trădătorul Vogoride

Când soţul ei şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, în care lui Vogoride îi era promis tronul țării, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste ale acestuia ambasadorului  Franţei,  care a  facut în așa fel  ca aceste documente să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” (Steaua Orientului) care apărea la Bruxelles, creând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice” cu menţiunea că aceste scrisori sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles).

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situația în care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război.

Dupa  ce  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, s-a încheiat cu consimţământul reginei de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a ordonat la 12 august 1857 anularea acestora şi organizarea la 18 august de noi alegeri pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei , care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială din punct de vedere politic a celor două țări române sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.

Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București. Atunci, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul încheiat că Principatele Române nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales și aici pe tron tot Alexandru Ioan Cuza, ales în Moldova cu câteva zile mai înainte.

Foto: Pictură de Th. Aman – Hora Unirii la Craiova

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să accepte ideea existenței a două principate românești, conduse de același domnitor.

Ca și în cazul Revoluției de la 1848, momentul Unirii Principatelor din 1859 a însuflețit și a determinat implicarea multor artiști în viața cetății, prin întruchiparea memorabilului moment. Între aceștia s-a aflat și tânărul pictor Nicolae Grigorescu (muntean) care îi spunea scriitorului moldovean Alexandru Vlahuță:

„Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți – «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.”

Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, să pună bazele statului român modern.

Noua țară s-a numit oficial România abia după abdicarea lui Cuza din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, teritoriul românesc Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominația austro-ungară, care a continuat până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

NOTĂ:

După tratative anevoioase,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Românească şi-au încetat existenţa ca entități statale de sine stătătoare.

Au început sa fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc.

Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din Țările Române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din București și cea din Iași.

  

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania. 

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Abdicarea şi exilul domnitorului.

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul țării.

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forțat sub amenițarea  armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori și liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliție.

Dupa abdicarea forțată si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
Inițial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .
Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos prințul străin!”,“Trăiasca Moldova”!
Mișcarea a fost lichidată  cu brutalitate de forțele de ordine.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au condus la crearea şi dezvoltarea unor noi instituţii statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate române.
Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă.
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Astăzi, după 163 de ani de la acele momente astrale ale istoriei poporului nostru, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim din nou, cel puțin la nivel de poveste, pașii făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi